Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Studiu de Caz V Criticismul Junimist: Realizat De: Ranimir Vlad Stoian Florin Turi Robert
Studiu de Caz V Criticismul Junimist: Realizat De: Ranimir Vlad Stoian Florin Turi Robert
Studiu de Caz V Criticismul Junimist: Realizat De: Ranimir Vlad Stoian Florin Turi Robert
CRITICISMUL JUNIMIST
Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din
partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor
din chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din
alte literaturi străine”.
Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui
Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o
comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din
societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si
Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi
tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în
dreptul său literar incontestabil.”
O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea
comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă
misiune morală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orce
emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte,
face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi
să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale,
omul distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită
interesele individuale.
Pe lângă ideile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două
aspecte: cultura vastă a autorului, care face referire la numeroase opere literare,
sculpturale, picturi din cultura universală în demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic
argumentativ al textului.
Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor
dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor
idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţa afirmaţiile
adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care
nu lipsesc structura, ordonaţa şi logica ideilor, folosirea unor formule prin care se
realizează legătura dintre părţi („Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată
asupra acestor lucuri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam
că merită[. . .]”; „Adică cum am zice [. . .]; „Numai că este puţin lucru?”).
“ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt plante adevarate, fie
tufiş, fie fire de iarba, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.”
Titu Maiorescu.
3) “Eminescu şi poeziile lui”
Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu
publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa
(1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele
poet.
Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie
„se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”.
În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului
explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu
este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua
criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu
este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la
nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte
cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu
material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în
chiar „individualitatea lui intelectuală”.
Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub
formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori
melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face
asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este că
„el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui
prototip nerealizabil”.
Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut
atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care
să se prezinte”.
Maiorescu socoteşte că prin creaţia sa Eminescu nu rămâne o voce
individuală care se exprimă numai pe sine pentru că „el îi rezumă pe toţi şi are
mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie”,
„poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor şi le trăieşte de acum
înainte în viaţa poporului său”.
În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu este adunată
într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin
obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine
convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că
literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât
se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe secolul al XX-
lea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de
plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.
4) “Beţia de cuvinte” (1873)
În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană”
care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee,
foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează
discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de
patologie literară”.
Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma
opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu
Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu
naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a
fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu
rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi,
bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele
,patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin,
care vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal.
Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele
patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor",
care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne
spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei
şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere,
precum însumi am văzut.
Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miază-noapte prind
pavianii cei salbatici, punindu-le la locurile unde se adună, vase pline
cu bere de care se îmbată.
Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase
care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o
face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această
ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva
atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare,
economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor
lingvistice artificiale din acea vreme.
Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să
capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul
în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în
prezent ,teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura
română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă
un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare
stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o
valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a
ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările
prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie
contestată.
Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de
cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte
preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui
Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la
capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei
româneşti.
II. Istoria literaturii române de la origini
până în prezent
„Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”
este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii
române, concepută iniţial în două volume, devine, „un singur
volum compact ca o enciclopedie” cum afirmă George
Călinescu.
La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea
volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când,
impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului:
„Am volumul d-tale pe masă! (...) Recitesc acum ici şi colo
pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eşti un
monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă!
Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a
scrie! Şi nicăieri oboseala, nici plictiseala ... Dar ce fel de om
eşti d-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi
literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi o autoritate
critică de necontestat în zilele noastre. Călinescu are un
remarcabil talent de polemist, de portretist - însuşiri literare
valabile într-o critică vie, militantă, primejdioasă însă într-o
istorie, oricâtă vivacitate stilistică i-ar da.
Eugen Lovinescu, G. Călinescu: “Istoria literaturii române”, în cadrul
anchetei “Pro şi contra”, în “Curentul literar”, „Istoria literaturii române”
reprezintă impresiile de lectură, în majoritate proaspete, ale unui vajnic cititor,
care s-a încumetat să citească sau să recitească mai multe mii de cărţi. Ele
contribuie mai bine la configurarea artistului care a vrut sa extragă dintr-însele
savoarea estetică.
Nota personală a acestei lucrări e analiza intuitivă şi oarecum gustativă a
unui senzual foarte impresionabil, a unui benedictin vioi, maliţios şi onctuos,
foarte dotat să-si argumenteze rezultatele investigaţiei sale. Arta criticului este
în fond aceea de insidioasă comunicare a plăcerii, indiferent de obiectul care a
provocat-o, chiar dacă citatele, foarte numeroase, nu corespund în totul
caracterizării, vibraţia intelectuală se furnizează, ca “inefabilul” liric; poetul se
realizează în istoriograf şi-i transmite o virtute inedită: farmecul.
Serban Cioculescu, G. Calinescu: “Istoria literaturii române”, în „Aspecte
literare contemporane”, „Istoria literaturii române” nu este o operă didactică, în
înţelesul fixat şi obişnuit al tratatelor. Un produs spiritual trebuie luat aşa cum
este el, în fizionomia, în configuraţia lui particulară, chiar dacă supară principii
ori canoane prestabilite.
III. Junimea în „Istoria literaturii
române moderne”
Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul
însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetătorii aceloraşi
influenţări şi subestimate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi
creaţiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins,
istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent
opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care
s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care
îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de
faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi
că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta,
„Junimea” nu este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie.
Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea Academiei
Române, întemeiată cam în aceeaşi perioadă în Bucureşti) şi nu s-a menţinut
după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite.
”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale
dar şi socio-politice.
Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile
întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea
atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se
dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea, rămâne cine
poate” este şi aceea pe care asociaţia însă o adopta pentru sine.
Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale
junimismului:
A. Spiritul filosofic;
B. Spiritul oratoric;
C. Ironia;
D. Spiritul critic;
E. Gustul pentru clasic şi academic.
Concluzii
• Criticismul junimist este o trăsătură definitorie a mişcării, care a influenţat destinul
literaturii şi al culturii române.Structurarea unei doctrine unice pe baza respectului faţă de
adevăr, plasarea analizei şi a interpretării fenomenului artistic într-o paradigmă valorică
universală, combaterea cu vehemenţă a mistificării istoriei şi a limbii române, a lipsei de
echilibru între fondul şi forma fenomenului cultural, sunt câteva dintre ideile în numele cărora
luptă junimiştii. Ei resimt nevoia de afirmare a specificului naţional si de înlăturare a formelor
faăra fond, considerând că „...între anii 1848-1870 s-a produs o ruptură adâncă între cultura
tradiţională şi cea modernă, prin adoptarea unor <<forme>> ocidentale nepotrivite
<<fondului>> românesc. De aici şi calificarea culturii româneşti contemporane drept <<formă
fără fond>> şi combaterea ei violentă în numele adevărului...”( Ştefănuţa Creţu, Gabriela
Drăgoi, Florin Faifer, Dicţionarul literaturii române de la origine până la 1900 , Editura
Academiei, Bucureşti, 1979)
• Aceste convingeri, puterea extraordinară a lui Maiorescu de a construi o teorie a culturii,
demonstrând autonomia artei şi aplicând principiile valorice, au facut posibilă apariţia marilor
clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Bibliografie
I. Titu Maiorescu – din vol. “Critice”:
“O cercetare critică asupra poieziei române de la
1867”;
“Comediille d-lui Caragiale” (1885);
“Eminescu şi poeziile lui”;
“Beţia de cuvinte” (1873);
II. Istoria literaturii române de la origini până în prezent;
III. Junimea în „Istoria literaturii române moderne”;