Cum, când şi de ce a apărut monahismul?

Interviu
diac. Nicolae PASCAL
Duminică, 18 ianuarie 2009

„Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în

epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi de învăţătura
Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras
oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri
destul de mari, pentru a duce o viaţă în comun.“ „La începuturile
sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi
grupări independente, care răspundeau unui zel special.“ În epoca
bizantină, „monahii puteau chiar să răstoarne un împărat, dacă se
abătea de la dreapta credinţă“. „Dezmăţul exagerat din societate,
toată gălăgia asta, îi va determina pe mulţi să-şi caute liniştea în
mănăstire.“ Despre cum s-a născut, cum a evoluat şi cum a
influenţat monahismul lumea creştină, aflaţi din interviul cu
academicianul Emilian Popescu.

Când a apărut monahismul?

Există mai multe opinii, unele ale unor învăţaţi laici, altele ale învăţaţilor
creştini. Unii învăţaţi laici socot că originile monahismului ar sta chiar în
epoca romană, în epoca principatului, când persoane foarte sărace se
retrăgeau la marginea comunităţilor şi chiar mai departe, ca să scape de
obligaţiile fiscale impuse de stat. Acest fenomen s-a petrecut mai ales în
Egipt, unde clima, fructele şi peştele din preajma Nilului asigurau condiţiile
minime de trai. Această retragere din societate era numită „anahoresis“,
de aici anahoret, cuvânt a cărui semnificaţie iniţială, aşadar, nu a fost de
natură religioasă, ci de natură socială. Se mai spune că, la un moment dat,
aceşti anahoreţi retraşi din motive sociale au intrat în legătură cu diferite
curente filosofice, care le-au dat nişte idealuri de viaţă, pe care ei le-au
cultivat. Mai sunt şi păreri care pun originile monahismului în legătură cu
aşa-zişii „terapeuţi“, asceţi iudei, greci şi egipteni, care trăiau pe lângă
templele lui Isis din Egipt şi aveau idealul purificării de patimi.

Despre monahismul motivat creştin, de când putem vorbi?

Există o altă tradiţie în legătură cu originile creştine ale monahismului,

aceea a Sfântului Ioan Casian. Sfântul Ioan Casian crede că în timpul
creştinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi
de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras
oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de
mari, pentru a duce o viaţă în comun. Aceasta este opinia Sfântului Ioan
Casian, sprijinită şi de informaţii din Faptele Apostolilor. Învăţaţii creştini
socot că şi numai învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, modul Lui de viaţă
şi după aceea învăţătura Sfântului Apostol Pavel erau suficiente pentru a
inspira monahismul, fără a mai fi nevoie de alte surse de inspiraţie.

Monahismul, reacţie la secularizarea Bisericii?

Primele comunităţi bisericeşti au fost, evident, strict legate de spaţiul

urban. În ce moment monahismul, dezvoltat în afara cetăţii, ca o altă
formă de manifestare a duhului creştin, a devenit interesant pentru
Biserică?

La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi

grupări independente, care răspundeau unui zel special, prezent la o
persoană, la două sau la mai multe. Deci nu intrase ca o instituţie sub
autoritatea Bisericii. Trebuie să ţinem cont, totuşi, că la începuturile sale
Biserica avea o organizare modestă, mai bine pusă la punct în oraşe.
Monahismul eremitic - de la „eremos“, pustiu, retras - s-a dezvoltat în zone
pustii, în Egipt, în sudul Palestinei, în Siria, şi după aceea, mai târziu, şi în
Asia Mică. În acest context deci apare şi numele celui mai celebru monah
creştin, care a întemeiat viaţa eremitică, Sfântul Antonie cel Mare, ce s-a
născut pe la anul 250 şi a trăit până în 356. Sfântul Antonie, un eremit,
aşadar, a lăsat mulţi ucenici, între care Sfântul Atanasie cel Mare,
episcopul Alexandriei. Faptul că episcopul Alexandriei este ucenic al unui
eremit, trăitor în pustie, este dovada cea mai limpede despre cât de
strânse erau legăturile dintre monahism şi ierarhie, încă de la începuturile
secolului al IV-lea.

Există o opinie, conform căreia monahismul ar fi fost şi o reacţie la o

tendinţă de secularizare în Biserică, ce se făcea simţită la sfârşitul
secolului al III-lea, dar mai ales după 313, când încetează persecuţia
asupra creştinilor. Cât adevăr este în această teorie?

Nu poate să fie vorba de o secularizare în Biserică la sfârşitul secolului al

III-lea, pentru că Biserica era în plină perioadă de persecuţii; persecuţiile
generale ale Bisericii au început la mijlocul secolului al III-lea. Primul care a
dezlănţuit persecuţiile a fost împăratul Deciu, în jurul anului 250. Apoi a
urmat Valerian, Galerius, Aurelian ş.a.m.d.

Dar după încheierea acestei perioade?

Perioada de relaxare a început abia în timpul împăratului Constantin cel
Mare, după 313. Constantin cel Mare este primul care, prin Edictul de la
Mediolanum, restituie creştinilor bunurile confiscate şi transformă Biserica
într-o instituţie cu drepturi depline. E greşit spus că ar fi apărut vreo
tendinţă de secularizare a Bisericii. Se lupta încă pentru existenţă, pentru
că şi după 313 au mai fost persecuţii, în timpul lui Liciniu (308-324), Iulian
Apostatul (361-363). Nu e valabilă această ipoteză. Abia după ce s-au
terminat persecuţiile, când Biserica a avut un sinod care i-a clarificat
pentru prima dată doctrina, în 325, atunci s-a putut organiza, după ce şi-a
căpătat oarecare siguranţă de sine.

Se spune că la Sinodul din 325, la care a participat şi împăratul Constantin,

erau prezenţi foarte mulţi oameni care trecuseră prin persecuţii; unii
aveau un ochi scos, alţii aveau cicatrice în obraz, alţii aveau câte un
genunchi anchilozat pentru rănile suferite. Se putea seculariza Biserica în
acele vremuri când încă amintirea persecuţiilor era atât de vie?

„Trăire supremă a învăţăturii Mântuitorului“

Ce a adus nou viziunea monastică asupra modului creştin de a trăi,

referindu-ne la acea spiritualitate dezvoltată în pustiul egiptean?

Există o tendinţă firească a omului de curăţire de patimi. Chiar la epicurei,

la stoici, se vorbea de katharsis, de purificare, însă avea cu totul alt
conţinut, era un conţinut filosofic. Când a luat fiinţă monahismul creştin,
atunci esenţială a fost legătura cu Dumnezeu, rugăciunea şi trăirea
experienţei contactului cu Dumnezeu.

Fără îndoială, spiritualitatea monahală a fascinat Biserica şi a influenţat-o

într-un mod greu de apreciat pe deplin, însă cum a fost, la început,
percepută viaţa monahală: ca o formă, printre altele, de a trăi spiritul
evanghelic ori ca un superlativ al vieţii creştine?

Era urmarea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos dusă la străduinţe

maxime, pentru că Mântuitorul le-a spus că cine doreşte să vină după El
să-şi vândă ce are şi să-şi facă comoară în ceruri. Ca să ajungi la hotărârea
de a părăsi lumea, de a vinde tot şi de a pleca într-un loc necunoscut şi de
a te lăsa numai în grija lui Dumnezeu însemnează o mare tărie de suflet şi
un eroism pe care nu-l putea avea oricine. Deci, este un fel de trăire
supremă a învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos, într-un mediu adecvat,
departe de societate, pentru că societatea te perturbă în această privinţă.

Monahii în cetate
Vă propun un subiect interesant: legătura dintre monahism şi spaţiul
public bizantin. După ce Biserica a obţinut libertate, poveştile despre
monahi, învăţătura, statura deosebită a unor oameni sfinţi dintre rândurile
monahilor, cu siguranţă au fascinat şi au cucerit spaţiul public bizantin şi
societatea devenită creştină, între timp.

În primul rând, trebuie să spun că monahismul răsăritean a reprezentat un

ideal măcar vrednic de văzut pentru tinerii de atunci. Erau pelerinaje
frecvente din Apus la Locurile Sfinte, cu şedere îndelungată în mănăstiri.
Exemple avem chiar de la noi, cu Sfântul Ioan Casian, Sfântul Gherman,
care, înainte de a ajunge în Italia, au stat vreme îndelungată alături de
părinţii din pustiu.

În acele vremuri, orice om care căuta desăvârşirea trebuia să meargă şi să

vadă experienţa monahilor. Monahii căpătaseră un prestigiu foarte mare,
aşa cum se bucură astăzi de un prestigiu deosebit universităţi ca Princeton
sau Harvard. Mulţi mergeau acolo ca să vadă cum trăiesc monahii, iar
vieţuirea acestora au adus-o şi în capitala imperiului.

De pildă, monahismul în capitala Imperiului Bizantin a fost adus de un

călugăr din Siria, Isaac, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Iniţial, el a
întemeiat o mănăstire mai modestă, însă a câştigat un demnitar mare
bizantin, Dalmat, care a dat bani, şi în anul 383 s-a clădit o mănăstire
puternică în Constantinopol. Dar nu a fost numai mănăstirea lui Dalmat, a
mai fost şi mănăstirea achimiţilor, acei călugări care se rugau în schimburi,
fără oprire, ziua şi noaptea, şi multe altele, după aceea.

În afară de faptul că aveau ca ideal rugăciunea pură şi legătura cu

Dumnezeu, aceste mănăstiri din Constantinopol cinsteau şi moaştele de
sfinţi, devenind şi mai atractive, din acest punct de vedere. De pildă, capul
Sfântului Ioan Botezătorul era adus la Constantinopol într-o mănăstire de
acolo, foarte importantă; moaştele Sfinţilor Serghie şi Vah, la fel, tot la
Constantinopol, Cosma şi Damian, erau mănăstiri şi lângă ele existau şi
aşezăminte de primire a bolnavilor, şi se relatează că oamenii veneau,
stăteau o perioadă în aceste aşezăminte, se rugau şi plecau sănătoşi.

Curând, monahii au devenit foarte influenţi în societate. Ei aveau ca fii

duhovniceşti mari personalităţi politice, iar influenţa lor în problemele
foarte importante, chiar politice, era foarte mare; dar mai ales în cele
bisericeşti.
În timpul împăratului Justinian, monahii erau bine primiţi chiar în palatul
imperial. Lui Justinian îi făcea mare plăcere să poarte discuţii cu monahii
îmbunătăţiţi. De altfel, el avea convingerea că rugăciunile monahilor şi
prezenţa mănăstirilor în imperiu aduc pacea; îi considera pe călugări
„îngeri în trup“ şi, din acest motiv, a luat numeroase măsuri pentru
îmbunătăţirea vieţii monahale.

În mănăstiri se desfăşura şi o intensă activitate intelectuală şi culturală. Se

copiau manuscrise, se difuzau cărţi. Categoric, monahismul a avut un rol
foarte important în societatea bizantină. Monahii puteau chiar să răstoarne
un împărat dacă se abătea de la dreapta credinţă.

„Astăzi intră mai mulţi intelectuali în mănăstiri“

Vă propun să facem un arc foarte lung peste timp, până în zilele noastre.
Aţi putea face o descriere a lumii monahale de astăzi?

În România sau în lume?

În lumea creştină, în ansamblu.

Monahismul are o extindere diferită în ţara noastră şi în lume. Sunt ţări din
Europa sărace în monahi în momentul de faţă, iar acest fapt este un semn
al crizei spirituale prin care trece Apusul astăzi. În lumea romano-catolică
există mănăstiri mari, cum este de pildă Maria Laach, în Germania, o
mănăstire de tradiţie gregoriană, splendidă, dar cu foarte puţini călugări.
Clădiri imense, biblioteci, dar sunt foarte puţini monahi. La fel şi în Spania.
Se remarcă o criză a monahismului care adapă criza spirituală.

Şi la noi se poate sesiza, în momentul de faţă, o criză a monahismului, cu

toate că avem un număr mare de monahi, pentru că afluxul, chemarea la
monahism, este mai săracă decât acum zece sau cincisprezece ani.

După Revoluţia din 1989, a fost un aflux foarte mare spre mănăstiri. Mulţi
s-au dus fără chemare, s-au dus numai pentru ca să-şi asigure ziua de
mâine; mulţi au plecat, iar acum se găsesc tot mai puţini doritori de a
merge să se consacre lui Dumnezeu.

Totuşi, ca un fapt îmbucurător, astăzi intră mai mulţi intelectuali în

mănăstiri. Eu cunosc chiar dintre absolvenţii mei de la Facultatea de
Teologie de la Iaşi băieţi excepţionali care s-au dus la mănăstiri.
Mănăstirea Putna, de exemplu, are un număr mare de monahi licenţiaţi în
Teologie sau în alte ştiinţe. Am cunoscut în vara anului trecut, la Galaţi, doi
călugări, ajutoare apropiate ale Preasfinţitului Casian, unul cu studii de
matematică şi fizică, celălalt cu studii de informatică. Dar nu sunt mulţi din
aceştia. La Athos am cunoscut tot aşa, şi greci, dar şi occidentali, care au
trecut la Ortodoxie şi au intrat în mănăstire.

Este un procent mai mare acum de intelectuali printre monahi, decât

acum, să zicem, cincizeci sau o sută de ani.

„Toată gălăgia asta îi va determina pe unii să-şi caute liniştea în

mănăstire“

Ce influenţă credeţi că exercită monahismul în lume, astăzi? Vă rog să vă

referiţi la spaţiul ortodox, în general, şi la spaţiul românesc, în special.

Spaţiul ortodox are şi el particularităţile lui. În Bulgaria e sărăcie mare şi

de preoţi şi de monahi, în Serbia, cu conflictele astea, au fost distruse
mănăstiri... În Grecia este mai bine; au mănăstiri foarte bine puse la punct,
destul de populate. Intelectualii greci au legături strânse cu mănăstirile; au
duhovnici în ele. Există, deci, o legătură strânsă în Grecia între
intelectualitate şi monahism. La noi, mai puţini intelectuali merg la biserică
sau la mănăstiri...

Sau nu se afişează. Poate că au nişte reţineri pe care le-au dobândit în

perioada comunistă de a nu se afişa, de a fi mai discreţi în această
privinţă.

Nu ştiu cât se afişează, cât nu se afişează, chestiunea este că, dacă sunt
cu adevărat intelectuali şi creştini, n-au de ce se ascunde. Să se arate, să
spună că merg să se spovedească şi lucrul acesta poate să devină un
model şi pentru alţii. Dar nu sunt mulţi intelectuali cu tragere către
duhovnicie. La noi, intelectualitatea este ruptă de Biserică, de mai multă
vreme. Eu bănuiesc că acest lucru s-a petrecut în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, după Revoluţia de la 1848 şi după reforma lui Cuza.

Care sunt speranţele dumneavoastră legate de viitorul monahismului?

Cred că monahismul se va întări în viitor, pentru că dezgustul de lume

creşte acum. Dezmăţul exagerat din societate, toată gălăgia asta îi va
determina pe mulţi să-şi caute liniştea în mănăstire. Fără îndoială,
monahismul va dăinui.
De aproape două mii de ani, cei mai devotaţi slujitori ai Domnului îşi
duc viaţa lumească în mănăstiri, postind şi rugându-se pentru
iertarea păcatelor lumii, scrie istoricul Ilarion Țiu pentru Adevărul.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, la poalele Carpaţilor se clădea un edificiu de mare preţ

pentru ortodoxia orientală. În zona Tismanei (jud. Gorj), cuviosul Nicodim coordona
lucrările unei mănăstiri, care avea rol să întărească noua credinţă adoptată de voievozii
nord-dunăreni.

Cuviosul Nicodim de la Tismana era vlah din sudul Dunării. După mamă, se înrudea cu
dinastia domnitoare a Basarabilor din Ţara Românească. Tatăl său era din neamul
cneazului Lazăr al Serbiei.

Nicodim şi-a dedicat de tânăr viaţa slujirii Domnului. A vieţuit o vreme în Athos, unde a
învăţat să scrie în limbile slavonă şi greacă. Apoi, călugării de la „Muntele Sfânt" l-au
trimis să răspândească monahismul la graniţa dintre ortodoxie şi catolicism. A fondat
mănăstiri atât în Serbia, cât şi în Ţara Românească.

Cuviosul Nicodim, însoţit de alţi călugări de la Athos, a ajuns la Tismana în jurul anului
1380. A fost încântat de frumuseţea locului şi a cerut sprijin financiar voievozilor munteni
pentru a ridica acolo o mănăstire. Lăcaşul de la Tismana a fost clădit în timpul domniilor
lui Radu I (1377-1383), Dan I (1384-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418).

Nicodim a creat la Mănăstirea Tismana prima şcoală de copişti din Ţările Române, unde
au fost reproduse cărţi bisericeşti în slavonă şi greacă. Şi-a trăit ultimii ani de viaţă aici,
trecând la cele veşnice la 26 decembrie 1406. A fost îngropat în mormântul din pridvorul
bisericii. Începând cu anul 1955, Biserica Ortodoxă Română îl venerează pe Nicodim de
la Tismana ca sfânt, cu rangul de cuvios. Dar cum ajunseseră mănăstirile să aibă atâta
influenţă în lumea orientală?

Misiune profetică

În anul 313, Împăratul Constantin a scos creştinismul dintre cultele interzise în statul
roman, prin edictul de la Milano. După trei secole de prigoniri, mărturisitorii învierii lui
Hristos nu mai erau în pericol să fie martirizaţi dacă li se deconspira credinţa. Se încheia
o epocă în care cei mai destoinici slujitori ai Domnului au luptat cu toată fiinţa pentru
răspândirea creştinismului.

Paradoxal însă, vocaţia sacrificiului personal în numele credinţei nu a dispărut.

Credincioşii cei mai convinşi s-au rupt de lume, retrăgându-se cu scopul de a posti şi a
se ruga pentru mântuirea oamenilor. Astfel au apărut mănăstirile, un spaţiu sacru al
credinţei creştine. Mănăstirile au avut un rol important în viaţa religioasă a Orientului încă
din Antichitate. Primele cazuri de credincioşi care s-au retras din societate şi s-au dus în
deşert pentru a se dedica Domnului sunt atestate în jurul anului 350, în Egipt.

Încă de atunci şi până astăzi, viaţa monahală s-a manifestat în trei forme. Sacrificiul cel
mai mare în numele credinţei l-au făcut pustnicii. Aceştia au ales să trăiască absolut
izolaţi de lume, în peşteri, colibe sau copaci. Cel mai cunoscut pustnic din această
perioadă este Sfântul Anton de Egipt, care trăit între anii 251 şi 356. Anton de Egipt este
considerat de tradiţia bisericii fondatorul monahismului.

A doua categorie de călugări sunt slujitorii Domnului care trăiesc în comunităţi închise,
departe de lume. De regulă, ei s-au retras în mănăstiri, trăind împreună în baza unor
reguli pe care şi le asumau în momentul când erau tunşi călugări.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a recomandat ca toate casele religioase să se ocupe
de cei săraci şi de bolnavi, să lucreze pentru beneficiul societăţii. Mănăstirile estice s-au
implicat mai puţin în munca activă în folosul comunităţii laice decât cele vestice. În
Orient, principala misiune a călugărilor din mănăstiri consta în post şi rugăciuni pentru
salvarea celorlalţi semeni. Practicile bisericii estice au continuat modelul primelor lăcaşe
monahale apărute în Egipt.

A treia categorie de mănăstiri adăpostesc călugării care duc o viaţă în semiizolare.

Grupuri mici de doi-şase monahi trăiau împreună sub îndrumarea unui „bătrân". Acest
„bătrân" era foarte respectat de comunitatea călugărilor, având sub ascultare mai multe
grupuri de monahi.

Indiferent de forma de organizare, viaţa monahală este văzută de creştini ca o vocaţie.

Puţini oameni au capacitatea de sacrificiu să lase în urmă tot ce au realizat pentru a se
retrage în pustiu, unde vor duce un trai simplu, dedicat exclusiv slujirii Domnului. Viaţa în
mănăstire este coordonată de un stareţ, căruia trebuie să-i dea ascultare toţi călugării.
Bărbaţii şi femeile au primit deopotrivă dreptul de a alege calea monahiei.

Muntele Athos, centrul monahismului

Din Egipt, viaţă monahală s-a răspândit şi în alte spaţii ale Orientului, cum ar fi Palestina
şi Siria. Pe lângă activităţile de rugăciune, călugării au avut şi un rol cultural important,
mai ales prin activitatea de reproducere a scrierilor creştine. Însă expansiunea lumii
arabe i-a alungat pe călugări din zonele orientale. La sfârşitul secolului al VIII-lea, centrul
monahismului devenise Constantinopolul. Viaţa monahală se desfăşura cu greu în
capitala Imperiului Bizantin.

Aglomeraţia urbană şi luptele politice i-au îndepărtat pe călugări de Constantinopol.

Aceştia şi-au găsit un nou loc în care-l putea sluji nestingheriţi pe Dumnezeu. Începând
din secolul al X-lea, documentele istorice atestă înmulţirea comunităţilor de călugări în
Athos (estul Greciei), într-o peninsulă stâncoasă care atingea altitudinea de 2.200 m.
Aspectul sărăcăcios al acelor locuri, precum şi vânturile puternice care băteau făceau
greu de suportat viaţa în peninsula Athos. Călugării şi-au găsit spaţiul perfect pentru a se
retrage în pustie şi a se ruga lui Dumnezeu fără a fi deranjaţi de oameni. I-au zis
Athosului „Muntele Sfânt".

La Athos au fost construite douăzeci de mănăstiri, precum şi alte case mai mici şi chilii
pentru pustnici. Se spune că în perioada maximă de dezvoltare a monahismului pe
„Muntele Sfânt", peninsula Athos adăpostea peste 40.000 de călugări. Cea mai
importantă mănăstire de acolo, Marea Lavră, a dat creştinătăţii 26 de Patriarhi ai
Constantinopolului şi 144 de episcopi ortodocşi.
„Muntele Sfânt" a fost susţinut generos de către domnitorii şi boierii români în Evul
Mediu.

Acolo au ajuns danii preţioase din partea oamenilor înstăriţi. Mănăstirilor de la Athos le-
au fost „închinate" terenuri agricole imense, cu tot „inventarul" uman şi de animale. La
jumătatea secolului al XIX-lea s-a iscat un conflict puternic între Alexandru Ioan Cuza şi
călugării greci de la Athos. Domnitorul a trecut în proprietatea statului averile pe care
mănăstirile de la „Muntele Sfânt" le aveau în România.

Astăzi, Athosul este loc de pelerinaj pentru cei mai convinşi ortodocşi. Doar bărbaţii au
voie să pătrundă pe „Muntele Sfânt", unde duc o viaţă aspră de post şi rugăciune.
Adesea, pelerinii la Athos folosesc călătoria lor religioasă cu scopul de a-şi întări
imaginea publică. Celebre sunt relatările din presă ale omului de afaceri George Becali.
După întoarcerea de pe munte, acesta le povesteşte gazetarilor avizi de senzaţional cum
a trăit acolo ca un călugăr din secolul al X-lea.

"Călugării s-au temut în chiliile lor totdeauna de dracul. Se pare că el umblă

de două mii de ani din mănăstire în mănăstire şi găseşte totdeauna locul
ocupat.''
Nicolae Iorga

Sfinţii creştini, speranţa mântuirii lumii

Conform doctrinei creştine, sfinţii sunt credincioşii care şi-au consacrat viaţa religiei, iar
după moarte au făcut minuni. Există sfinţi atât din rândul bărbaţilor, cât şi din rândul
femeilor.

Procedura de canonizare este destul de vastă. La propunerea enoriaşilor, o comisie de

episcopi analizează viaţa persoanei candidate la rangul de sfânt. După ce comisia se
asigură de sacrificiul personal al candidatului în numele Domnului, se trimite propunerea
de canonizare către Sfântul Sinod al bisericii locale.

Dacă Sfântul Sinod îşi dă acordul, se trece la pictarea unei icoane cu chipul noului sfânt
şi se stabilesc procedurile de proslăvire. De multe ori, canonizarea este solicitată ca
urmare a deshumărilor, când se observă că trupul persoanei decedate a rămas intact. Se
consideră că descompunerea a fost împiedicată de voia Domnului şi persoana
respectivă merită să fie trecută în rândul sfinţilor. Oamenii de ştiinţă pun însă fenomenul
pe seama condiţiilor locale ale solului, sărac în lichide. Rămăşiţele sfinţilor se numesc
moaşte, fiind venerate de către toţi credincioşii creştini.
Rangurile sfinţilor

Cu timpul, în cadrul Bisericii Ortodoxe s-a fixat o împărţire a sfinţilor pe mai multe „cete".
„Mucenicii" sau „martirii" sunt sfinţii care şi-au dat viaţa apărând credinţa în condiţii
extreme. În general, mucenicii au trăit în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor din
primele secole după Hristos.

„Mărturisitorii" sunt sfinţii care în timpul vieţii au apărat în mod public credinţa în Hristos,
suferind persecuţii şi necazuri. Ei s-au manifestat în perioadele de dezvoltare a ereziilor
creştine, când au contestat concepţiile deviante de la dogma bisericii. Diferenţa faţă de
mucenici este că mărturisitorii nu au fost omorâţi din cauza credinţei lor, ci doar au avut
de înfruntat greutăţi. „Cuvioşii" sunt călugării care şi-au sacrificat viaţa pentru
răspândirea şi întărirea credinţei în Hristos. În general, au fost canonizaţi întemeietorii de
mănăstiri şi duhovnicii cu mare influenţă asupra credincioşilor.

„Apostolii" sunt trimişii lui Hristos care şi-au dedicat viaţa propovăduirii Evangheliei în
primele secole creştine. Pe lângă ucenicii lui Iisus, au fost ridicaţi la rangul de apostoli şi
alţi câţiva zeci de părinţi ai bisericii care s-au remarcat în creştinarea popoarelor lumii
după ridicarea la Ceruri a Mântuitorului.

„Sfinţii ierarhi" sunt episcopii care s-au remarcat în istoria bisericii şi au fost ulterior
canonizaţi. „Prorocii" sau „profeţii" sunt persoanele despre care Biblia scrie că au
prevăzut anumite evenimente. Predicţiile acestora s-au desfăşurat sub îndrumarea
Sfântului Duh. Primii sfinţi veneraţi de credincioşi au fost mucenicii.

Când se aniversa moartea lor martirică, la mormânt se adunau creştinii din împrejurimi şi
omagiau jertfa lor. După adoptarea creştinismului ca religie oficială a Imperiului Roman,
numărul sfinţilor a crescut progresiv, fiind identificaţi o mulţime de credincioşi care şi-a
dedicat viaţa propovăduirii învierii Domnului. Cu timpul, s-a stabilit un calendar al
prăznuirii sfinţilor, iar chipul acestora a fost imortalizat artistic pe icoane.

Cuvioasa Parascheva

În fiecare an, pe 14 octombrie, o mare de credincioşi inundă străzile Iaşului pentru a se

închina la moaştele Sfintei cuvioase Parascheva. Oameni disperaţi care caută alinarea
necazurilor sau creştini care doresc să-şi arate credinţa se îmbulzesc în jurul raclei
sfintei pentru a beneficia de câteva momente de rugăciune la moaştele sale.

Cuvioasa Parascheva a trăit la jumătatea secolului al XI-lea. S-a născut în oraşul Epivat
de lângă Constantinopol, într-o familie înstărită. Un frate al ei a ales de tânăr calea
călugăriei, ajungând în cele din urmă episcop la Madite (Asia Mică). Parascheva a arătat
de tânără milă, donându-şi hainele de pe ea celor nevoiaşi. Tradiţia bisericii susţine că la
vârsta adolescenţei a „plecat în pustie", ducându-se să se roage la o mănăstire pe ţărmul
Mării Negre. Nu a stat multă vreme acolo. Ci s-a deplasat la Ierusalim pentru a vedea
mormântul Mântuitorului. S-a stabilit în pustiul Iordanului, la o mănăstire, unde a dus o
viaţă aspră de post şi rugăciune.
La vârsta de 25 de ani, Parascheva a visat un înger care i-a poruncit să se întoarcă în
locurile natale, deoarece Dumnezeu o cheamă la El. Ajunsă în Epivat, a murit ca o
străină, deoarece nimeni n-a mai recunoscut-o. Peste câţiva ani, trupul ei a fost
deshumat şi s-a constatat că nu putrezise. Creştinii din oraş au început să facă
pelerinaje la racla Paraschevei. Tradiţia spune că s-au întâmplat minuni în urma
rugăciunilor credincioşilor la moaştele sale.
În perioada cuceririi Constantinopolului de către catolici, trupul Paraschevei a fost mutat
de la Epivat.

A ajuns la Tîrnovo (actualul teritoriu al Bulgariei) în anul 1235, moaştele ei fiind

întâmpinate cu evlavie de către ţarul vlaho-bulgar Ioan Asan al II-lea. Se pare că în
perioada şederii Paraschevei în biserica cu hramul Maicii Domnului din Tîrnovo s-a fixat
prăznuirea ei pe 14 octombrie. Expansiunea otomană în Peninsula Balcanică a pus în
pericol moaştele aşezate la Tîrnovo. Au fost mutate la Belgrad în anul 1396. Însă capitala
Serbiei a căzut în mâna turcilor, iar moaştele au fost duse la Istanbul în anul 1521. După
căderea Constantinopolului, turcii şi-au stabilit aici capitala. Au permis funcţionarea în
continuare a Patriarhiei ortodoxe, contra unor taxe pe credinţă.

În anul 1641 însă, Patriarhia ortodoxă nu-şi mai putea permite să plătească taxele către
otomani. I-a sărit în ajutor domnitorul Vasile Lupu, care a achitat datoriile către Înalta
Poartă. Drept răsplată, Patriarhul Constantinopolului a donat domnitorului moldovean
moaştele Sfintei Parascheva. Acestea au ajuns la Iaşi pe 13 iunie 1641, cu ocazia
inaugurării Catedralei Trei Ierarhi, ctitoria lui Vasile Lupu. Moaştele au fost aşezate la
mare cinste în catedrală, unde pot fi găsite şi astăzi de credincioşi.

Kríton Hrysohoídis

Începuturile monahismului athonit

4 July 2013

Apariția monahismului organizat în Sfântul Munte Athos nu reprezintă un eveniment istoric

petrecut, așa, din senin. Nu este nici rezultatul manifestării iubirii de viață monastică a
monarhului bizantin Nikifóros Fokás, așa cum nu este nici rezultatul activității remarcabile a
învățatului călugăr Athanasie Athonitul, care a introdus o nouă formă de asceză monastică,
diferită de cea existentă până atunci în micile și smeritele chilii ale peninsulei athonite.
Monahismul organizat din Sfântul Munte este mai degrabă rezultatul unui îndelungat proces
istoric, al unei conjuncturi istorice, care a început cu cel puțin un secol mai devreme și care a avut
drept scop satisfacerea anumitor necesități nu numai liturgice, ci și spirituale, politice, culturale, și
chiar economice.

Odată cu sfârșitul Iconomahiei și cu restaurarea unității bisericești, începe procesul de

reconstrucție a statului bizantin: se statornicesc instituții politice și economice; datorită victoriilor
repurtate în războaiele cu diverse popoare din Răsărit și de la Apus, sunt reatașate Imperiului
bizantin teritoriile care fuseseră pierdute; popoare dezorganizate din împrejurimi apelează la
bizantini, în căutare de modele de instituții sociale și politice; Biserica renăscută, «înhămată» la
cârma statului alături de puterea regală, este chemată să îndeplinească noi roluri și misiuni;
teritoriile vecine de la nord oferă ocazia desfășurării unei ample acțiuni de propovăduire a
Evangheliei și de influență culturală.

Puțin mai la vest, folosind ca pretext ocuparea anticanonică a scaunului patriarhal de către Fotie,
papa începe să emită pretenții asupra Iliricului, care în timpul domniei lui Leon al III-lea Isavrul,
fusese scos de sub jurisdicția Bisericii Romei și alipit patriarhiei de Constantinopol. Neamurile
slave, stabilite sporadic în teritoriile apusene, mai ales în Grecia, după invaziile bulgaro-slave,
trebuiau să fie asimilate eficient. La cârma Bisericii vine luminatul patriarh Fotie. Imediat, monahii
sunt chemați să îndeplinească o lucrare mult mai amplă. Sunt aleși doi frați monahi, Constantin
(Chiril) și Metodie, care vor fi trimiși să încreștineze neamurile slave de la nord. Metodie, fost înalt
funcționar de stat (administratorul provinciei Sclavinía) și cunoscător al limbii slave, se nevoise
într-o mănăstire din Όlimpos (Bitinia). Între 863-866, cei doi frați vor desfășura o intensă activitate
de încreștinare a slavilor din Moravia, vor alcătui alfabetul slav și vor pune bazele cultivării
spirituale și sociale a popoarelor slave.

Asimilarea popoarelor slave care se stabiliseră în teritoriile bizantine se va face cu ajutorul

misiunii sistematice a monahilor. Nu este deloc întâmplător faptul că frații Simeon și Theódoros,
cei care aveau să întemeieze mănăstirea Méga Spíleo din Peloponez, au părăsit Sfântul Munte în
867, pentru a se dedica în exclusivitate călătoriilor misionare în întreaga Grecie. Drept pentru
care sunt numiți învățători și apostoli ai poporului (grec), precum și «ocrotitori ai tuturor orașelor
din Grecia».

Prezența activă a Bisericii în provincia Makedonía se va face simțită în curând prin întemeierea
unor mari centre monahale în Chalkidikí. Cuviosul Evthímios din Ánghira (Asia Mică), care se
nevoise și el în mănăstirea Όlimpos din Bitinia, după ce a trecut și prin Sfântul Munte, s-a stabilit
în Vrastamoú, unde a întemeiat o frumoasă mănăstire, iar apoi în satul Peristerés, unde a
întemeiat un mare centru monahal (870-871), cunoscut sub denumirea de «Megálo Monastíri»
(Marea Mănăstire), afierosit sfântului Andrei. La scurt timp, acest centru, beneficiind de sprijinul
împăraților bizantini, a fost ridicat la rangul de mănăstire domnească, fapt pentru care a primit
numeroase terenuri și privilegii, fiind scutit și de plata anumitor taxe. De aceleași privilegii din
partea regilor dinastiei mecedoniene s-a bucurat și mănăstirea întemeiată de Ioánnis Kolovós în
aceeași regiune (Chalkidikí), cam în aceeași perioadă.

Activitatea monahilor și anahoreților misionari va cunoaște o evoluție crescândă, atingând

apogeul în secolul X. Vom oferi doar două exemple concludente în acest sens: 1) primul constă în
lucrarea misionară a lui Níkon, cel cu îndemnul «pocăiți-vă». Acest monah al mănăstirii Chrisí
Pétra (Piatra de Aur), aflată la granița dintre Pont și Paflagonia, a fost prezent în Creta pe când
aceasta a fost recucerită de către Nikifóros Fokás (961). Prin predica sa, a contribuit la
răspândirea creștinismului în această insulă și la întoarcerea la credință a locuitorilor săi, care, de
secole întregi, fuseseră sub stăpânire arabă. Astfel, Creta a fost reanexată jurisdicției Patriarhiei
de Constantinopol. Mai târziu, îl întâlnim în partea de sud a Peloponezului, unde a rămas până la
sfârșitul vieții (997), propovăduind neîncetat, construind biserici și desfășurând o bogată
activitate socială. 2) Puțin mai la nord, în Stereá Elada, viața și învățătura cuviosului Luca Stiriotul
aduce o mărturie vie a misiunii desfășurate de monahismul bizantin în anii grei ai invaziilor
bulgare. A avut o bogată activitate misionară, care se întindea din Stereá Elada până în Corint și
care a fost încununată cu întemeierea unei mari mănăstiri în Steíri.

Activitatea misionară sistematică a acestor monahi și întemeierea atâtor mănăstiri trebuie

asociată în mod direct cu eforturile conducerii bizantine de a reconstrui și reorganiza – din punct
de vedere bisericesc și politic – întreaga Peninsulă Balcanică. Scopul politicii bizantine era clar:
consolidarea sistemului de apărare prin fortificarea regiunilor expuse invaziei slavilor și atacurilor
piraților sarazini. În afară de aceasta, liderii bizantini urmăreau și subjugarea slavilor semi-
dependenți care creau probleme conducerii, lărgirea influenței bizantine asupra popoarelor
balcanice din împrejurimi, precum și neutralizarea tentativelor Bisericii Romei de a-și extinde
jurisdicția asupra teritoriilor care aparțineau Imperiului bizantin. Astfel, recrutarea forțelor
spirituale coincide cu mobilizarea forțelor armate, cu scopul de a reorganiza centrele de
administrare și de a ridica nivelul economic al provinciilor aflate sub stăpânire bizantină.
În cadrul acestei recrutări de forțe spirituale, se integrează și întemeierea primei mănăstiri
athonite – mănăstirea Marea Lavră – în anul 963. Întemeietorul ei este sfântul Athanasie
Athonitul, un monah extrem de activ și înzestrat cu multe daruri, membru al cercurilor sociale
superioare de la curtea Imperiului și prieten personal al împăratului bizantin Nikifóros Fokás.
Apariția unei mari obști (chinovie) de monahi nu coincide numai cu inaugurarea unei noi perioade
în existența ascetismului athonit, ci înseamnă implicit transformarea spațiului elen într-un
veritabil centru spiritual, spre care se vor revărsa în anii următori mulțimi de monahi veniți din
Balcani și din Răsăritul Ortodox.
Sfântul Athanasie nu și-a construit mănăstirea într-un loc pustiu, ci într-un spațiu în care exista
deja o puternică tradiție monastică. Primele informații – deși nu foarte clare – despre existența
unor asceți vestiți precum cuviosul Petru Athonitul, datează de la sfârșitul secolului VIII și
începutul secolului IX. La începutul secolului X, în ciuda faptului că erau răsfirați pe întreg
cuprinsul peninsulei, monahii athoniți aveau deja unele forme de organizare și o administrație
centrală. În anul 908, găsim prima mențiune referitoare la protos – conducătorul spiritual al
Sfântului Munte și reprezentantul comunității athonite în fața autorităților lumești – care își avea
reședința în Kariés. Monahii aghioriți duceau o viață foarte aspră, plină de greutăți și lipsuri.
Trăiau în colibe sărăcăcioase și își asigurau hrana zilnică din produsele pădurii.

Sosirea sfântului Athanasie în Athos și decizia sa de a construi mănăstirea Marea Lavră a tulburat
liniștea smeriților călugări erimiți. În ochii acestora, atât lucrările de zidire a mănăstirii, cât și
activitățile economice dezvoltate ulterior au părut a fi o mare inovație pentru Sfântul Munte. Era
pentru prima oară când se întemeia în acest spațiu o mănăstire de obște, cu un regim și un statut
cu totul aparte. Ctitorul mănăstirii este considerat a fi însuși împăratul. De aceea, după moartea
acestuia, mănăstirea a rămas liberă și de sine stătătoare, fiind condusă după propriile principii. A
căpătat așadar drepturile unei instituții juridice independente, aflate sub protecția imperiului.
Conducerea ei a fost încredințată unui egumen, ajutat de un consiliu de monahi. Înainte să
moară, egumenul trebuia să-și găsească un succesor.

Esențială pentru caracterul acestei noi instituții monahale – care va reprezenta principalul model
pentru celelalte mănăstiri aghiorite apărute ulterior – a fost politica lui Athanasie în direcția
dezvoltării financiare a mănăstirii și valorificării pământului. Acest monah inovator, în afară de
corpurile de clădiri ridicate, s-a ocupat de desțelenirea și cultivarea pământurilor, precum și de
valorificarea averilor micilor schituri din împrejurimi. A introdus noi metode de lucrare a
pământului, cu ajutorul boilor, construind și sisteme de irigație. A inaugurat o tehnologie cu totul
inovatoare pentru acele vremuri, folosind mori de apă și dispozitive de fabricat pâine. De
asemenea, a construit și cumpărat vase, a zidit clădiri speciale pentru depozitarea mărfurilor,
precum și locuințe pentru marinari.

Noua mănăstire s-a dezvoltat într-un ritm alert, devenind în curând un important centru de
produse agricole și industriale, fără să neglijeze, însă, principiile vieții monahale. De altfel, grija și
conștiinciozitatea întemeietorului său nu lăsa loc de abateri și improvizații. Cuviosul Athanasie a
rămas același ascet sever, impunând reguli și canoane stricte, care vizau nu numai lucrul manual,
ci și progresul spiritual al monahilor.

Noul statut al Sfântului Munte a fost consemnat în scris în primul Tipic aghiorit, care a fost alcătuit
în anul 972. Originalul acestui act de mare preț, numit și «Trágos» (țap), pentru că a fost scris pe
pergament gros, care poartă semnătura însuși împăratului Ioánnis Tzimiskís și care este
considerat a fi primul statut al Sfântului Munte, se păstrează până astăzi la Sfânta
Koinótita (Comunitate), fiind considerat cel mai de preț vestigiu din arhiva Sfântului Munte.

Întemeierea Lavrei și activitatea multilaterală a lui Athanasie a stimulat întemeierea și altor

mănăstiri de obște de către bărbați evlavioși, din cercul de cunoscuți ai sfântului Athanasie.
Astfel, între 979-980, un grup de nobili iviriți (georgieni), care aparțineau vestitei familii Torníki și
care dispuneau de privilegii regale și importante resurse financiare, au întemeiat mănăstirea
Ivíron. Puțin mai târziu, un grup de potentați bogați din Adrianopol, care proveneau din familii
înstărite, au întemeiat mănăstirea Vatoped.

Spre sfârșitul secolului X, procesul de întemeiere a mănăstirilor athonite evoluează într-un ritm
foarte rapid. În jurul anului 1000, în peninsula athonită existau deja peste patruzeci de mănăstiri.
Monahi de diferite naționalități din toate colțurile imperiului se adună în număr impresioant de
mare în muntele sfânt, care devenise deja extrem de cunoscut. Pe când încă mai trăia cuviosul
Athanasie, au apărut și primii monahi italieni din Amalfi, care, puțin mai târziu, au întemeiat
mănăstirea Amalfilor. Cam din aceeași perioadă datează și mănăstirile Sikeloú, Paflagóna și
Háldos, care au fost numite după locul de baștină al întemeietorilor lor. De asemenea, sunt
construite schituri transformate ulterior în mari mănăstiri, care există până în zilele noastre.

Mănăstirea Zográfou a fost zidită înainte de 980, de către pictorul bizantin Gheórghios. Cuviosul
Pávlos Xiropotamitul a întemeiat mănăstirea Sfântul Nikifóros (înainte de 956) – mănăstirea
Xiropotámou de astăzi – și mănăstirea Sfântul Pavel (înainte de 980), care inițial fusese numită
Xiropotámou. Mănăstirile Xenofóntos, Esfigménou și Hiliandar au apărut, de asemenea, spre
sfârșitul secolului X.

Până la sfârșitul secolului XII, monahismul athonit a căpătat un caracter inter-ortodox și

universal, reflectând astfel politica «ușilor deschise» a imperiului bizantin. Înainte de 1142, a fost
întemeiată o mănăstire special destinată monahilor ruși, în timp ce în 1198 a fost cedată regelui
sârb Simeon Nemanja și fiului său, sfântul Sava, mănăstirea Hiliandar, care fusese în mare parte
abandonată. De asemenea, mănăstirea Zográfou a fost cedată monahilor bulgari.

Parcursul istoric al monahismului athonit în secolele următoare, cu siguranță că a îndreptățit

idealurile și planurile de viitor ale întemeietorilor săi. În timp, Sfântul Munte a devenit un simbol
unic al Ortodoxiei de pretutindeni.

Asceza în Bizanţ
18 February 2014
În Bizanț, asceza nu era apanajul exclusiv al celor care trăiau în mănăstiri, ci era practicată și de
credincioșii din enoriile din lume.

Sfântul Efrem Sirul (contemporan cu Sfântul Vasile cel Mare, sec. IV) arată că asceza „nu a fost
pusă în practică numai în pustie sau pe munți, dar mai cu seamă în orașe, la țară, în insule și în
Biserici. Cei din mulțimea celor mântuiți străluceau, fiecare după cum a hotărât Dumnezeu,
păzind poruncile Lui în mod minunat: episcopi, presviteri, diaconi și celelalte stări ale Bisericii, și
împărați, nobili, stăpâniri și puteri” (Eis tīn Deftéran Parousían [Cuvânt la a Doua Venire]).

Literatura ascetică și neptică era un studiată de toți. Scara Sfântului Ioan Sinaitul „constituia
lectura cea mai iubită de către monahii dar și de laicii bizantini. Puține cărți s-au citit mai bine
decât aceasta. Textul s-a păstrat într-o mulțime de manuscrise. Nenumăratele sale traduceri
ulterioare în siriacă, latină, spaniolă, franceză și în limbile slave dau mărturie despre întinderea și
răspândirea sa dincolo de granițele imperiului” (V. Tatákī, O Vizantinós mystikismós, INE, vol. 2, p.
255). Împărații erau apărători ai monahismului și mulți dintre ei își sfârșeau viața ca monahi.
Împăratul Iustinian, al cărui vis și izbândă au fost „înfruntarea barbarilor (goți, vandali, perși) și
unirea întregii lumi civilizate”, considera monahismul „lucru sfânt și tainic” (N. Tōmadákis, Oi
vizantinoi istorikoi[Istoricii bizantini], EEFSPA, vol. 5, 1954-5, p. 92 și P. Evdokimov, H páli me ton
Theó [Lupta cu Dumnezeu], Thessaloniki, 1972, p. 214).
Opinia conform căreia monahismul nu poate constitui un model de viață pentru cei care trăiesc
în lume se dovedește nesusținută de faptele istorice, dar și inconsistentă din punct de vedere
teologic, căci monahismul nu este altceva decât respectarea desăvârșită a poruncilor evanghelice,
care sunt comune atât monahilor cât și laicilor, adică celor care trăiesc în lume.

În vremea când Apusul și Răsăritul au fost unite, tradiția s-a păstrat nefalsificată în întreaga lume
creștină. După căderea în erezie a Apusului și despărțirea lui de Biserica Una, Nedespărțită și
Sobornicească, Răsăritul a devenit continuatorul și purtătorul singurei și adevăratei Biserici
Ortodoxe, a Bisericii creștine primare, precum și a vieții Ei autentice.

Întreaga organizare a vieții publice și a celei private în anii care au urmat persecuțiilor, în așa-
numitul Bizanț, era o încercare de supraviețuire – fie și numai într-o oarecare măsură – a idealului
Bisericii protocreștine: iubirea sfântă și frățietatea dintre membrii comunității creștine.

Cucernicia și filantropia au devenit cei doi piloni ai Imperiului Bizantin. Milostenia, rugăciunea
neîncetată și asceza erau principalele puncte de interes ale Romanilor. Prin toate aceste căi
înaintau către curățirea sinelui de patimi, către luminare și îndumnezeire. Acestea reprezentau
centrul, scopul vieții Romanilor, pe care falsificatorii istoriei și credinței creștine (francii) i-au
numit „bizantini”.