Laude seminței

Motto:
De-ar exista cineva
Să-mi citească inima
Ar găsi-o aplecată
Către semeni și vatră.
Se-nfiripă gândurile
Ca-n brazdă semințele
Ca să fie codrul des
Și-n grădină de cules;
Munții cu izvoarele,
Țara mea cu dorurile
(Reminiscență populară)

În cele ce urmează avem în minte cugetarea lui Seneca: Veritas simplex oratio est (Cuvinte
puține, dar bine alese).
Mă simt bine în siajul cinstirii personalităților care au avut ceva de spus în știința și cultura
românească prin realizările lor patente, unele cu rezonanță internațională.
Ne propunem să respirăm aerul culturii naționale, în care e prezent oxigenul creației
eminesciene, în dorința edificării, alături de confrați, a sănătății ființei românești.
Gândurile și observațiile noastre le adunăm în cinci secțiuni:
I. Bolduri cognitive
II. Adieri înaripate
III. Răsădiri populare
IV. Constructe ontologice
V. Vibrații lirice.

I. Bolduri congnitive

 Culmea culturii românești într-un termen generic e naturalețea, iar dacă l-am căuta pe cel
de-al doilea, acesta este luminozitatea, iar dacă l-am găsi pe al treilea, el ar putea fi
lapidaritatea.

1
 Viața o evidențiem prin devenirea întru formă.
 Omul ființează spre „a fi fir” și „a deveni în fire”.
 Memoria este Averea pentru Urmași (MAU); din păcate, ni s-a luat maul (puterea).
 Neantul – hodina timpului (hodina, un regionalism, are mai multe „armonice” cognitive
decât odihna).
 Medicul ne apare ca un BG-ist („beligerant al generozității”, „bun garnisit” și „biruitor al
gândului”).
 Dacă privești un fapt medical, produs al specialtății de medicină generală/medicina familiei,
îți găsești o rimă: rotund și profund.
 Sunt cititor, cutreier, cumulez, construiesc, consemnez.
 Inima tânără, voioasă a fiului, a ucenicului și a discipolului bate pentru viitorul României.
 Să recuperăm vorba lui Avram Iancu: Nu fi bolând! No, hai!
 Dacă vrei respect, fi responsabil!
 Gloria perenă se manifestă ereditar și se exprimă la plural (exemplu: Brătienii, Văcăreștii și
alții).
 1 DECEMBRIE 1918, Ziua Sfântă a României Mari, poartă în sine cifra 1, ca simbol al
Începutului chemării, al coagulării forțelor unioniste, al consolidării lor și al forței unității
întru mărire. Prin adunarea cifrelor care rescriu în calendar data Unirii – 1.12.1918 – rezultă
numărul 5 – pentada – care devine Steaua Polară a românilor. Ce cuprinde această pentadă?
Las pe fiecare conațional
să-i găsească conținutul, spre a-i călăuzi pașii.
 Cuvântul potrivit se prefigurează a deveni cheia succesului.
 Durerea – cui înfipt în casa păcatului.
 Exemplul înțeles devine emulație.
 Curtea nu este numai exteriorul casei, ci și vestibulul ospeției.
 Invitația cere punerea în balanță a conținutului.
 Cele trei nevoi fundamentale ale omului: întărirea trupului, mulțumirea sufletului și înălțarea
spiritului.
 Sănătatea – punerea în formă vandabilă a frământării bio-psiho-socio-culturale.
 Iubirea, ca poezie, rimează cu mărimea, tăria și veșnicia sentimentelor.
 Nu tot ce e lins devine neted și nepătat.
 Femeia nu e scaunul din casă, ci masa de acasă.
 Bătălia în care e angajată viața poate aduce glorie.
 Când stăpânești subiectul câștigă în expunere cursivitatea.

2
 Lovitura asupra omului izbutește dacă este precedată de sucirea minții.
 Moartea trăsnet e hărăzită celor iubiți de soartă.
 Dezonoarea este cea mai rușinoasă postură psihosocială pentru om.
 În fața unui prezent meschin, să lăsăm trecutului nimbul său de glorie.
 Ceafa e șef în țara handicapaților.
 Patria – pământul care ne rabdă.
 Lenea – săptămână de libere plus duminica.
 Pata strică fața.
 Punctul: semafor roșu în circulația ideilor.
 Munca lustruiește profilul.

3
 II. Adieri înaripate

 Prietenia: o trăire a sufletului, azima coaptă în spuza iubirii, frângerea ei hotărăște

împlinirea.

 Omul – obârșite și matcă întru poartă.

 Personalitatea o asimilăm cu o oglindă în care se vede și se reflectă eul.

 Norocul: vântul printre degete.

 Bătrânețea – o partitură cu nota „of” în gama major.

 Politica – crescătorie de poame, cu însușirea de a le răscoace.

 De-ale semanticii:
a) Se dă mare și tare, dar are tare;
b) Cine-și piaptănă numele pentru avantaje de statut, își pierde identitatea, dar și
sufletul;
c) Nimicnicie și nemernicie;
d) Să fii mare și să nu fii nimic.

 Femeia ca harpă: bărbatul cântă la ea în perioadele de harți.

 Despre faptele din trecut spune tu ce ai de spus, chiar dacă poți apărea pe post de
lustragiu sau să dezvolți o mitomanie. Lumea ca lumea este predispusă la înfloriri și
negări, dar și cuprinsă de uitări sau omisiuni. Iar martorii fie că au dat colțul, fie că li s-a
obliterat graiul. Așa că adevărul trebuie a fi cântat și stabilit.

 În spiritualitatea românească zăbava e mai bine primită decât pripirea.

 Curajul consumat cu moderație induce stabilitate la un nivel mai ridicat.

4
 Avem timp berechet pentru toate, dar nu avem vreme către autocunoaștere și răgaz
pentru trăirea inefabilului.

 Nu mi-e frică de câine, mi-e frică de haită.

 Ursul e animalul reprezentativ al românului: hibernează social, se înfige la miere, e pus să

joace pe jeratic, „n-are coadă” și e ocrotit de lege.

 Terminația ESCU în patru ipostaze esențiale pentru România:

- Tudor Vladimirescu (deschizătorul de drum al României moderne): energie, slujire,
cutezanță, unire;
- Mihai Eminescu (eminența românismului): enciclopedism, suflet, creație, urzire;
- Vasile Voiculescu (poetul medic generalist): educație, sănătate, credință, umanism;
- Cetățenescu (român școlit): emulație, soliditate, cultură, unire.

 Mintea este un ogor care nu trebuie lăsat pârloagă.

 Dacă te-ai pregătit în adânc, ți-ai preparat accesul spre înalt.

 Sănătatea transpare prin pas ușor, suplețe și privire senină.

 Spațiul mioritic în sinteza deal-vale se citește la om în jurul ferestrelor sufletului: prin

sprâncene (semețe, posomorâte, încruntate) și prin cearcăne (adânci, tumefiate, negre).

5
 III. Răsădiri populare

Inconștientul colectiv național răzbate din respiruri populare exegezice sau din formulări
rimate care transmit observații ferme din viața de toate zilele.

 Copilul nepedepsit
Rămâne nepricopsit.

 Nicio poamă nu-i amară

Ca înstrăinarea-n țară.

 Vremea a pus-o din plin de oaie

Vai de lume! Mi se zice tataie.

 Formule de viață românești:

a) Merge și așa!
b) Și mâine e o zi!
c) Dacă trebuie, trebuie!
d) Fie ce-o fi, tot înainte!

 De-ar ști omul ce ajunge,

Tot ar suspina și-ar plânge.

 Eu mă duc, codrul rămâne,

Plânge frunza după mine!

 - Ce faci?
- Ceac! Pac! Azi aici, mâine-n Focșani!

 Ce e al tău, e pus deoparte.

 Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus.

 Gândind construcția socială ca un joc, propunem spre atenționare o strigătură de la
horă:

6
 Ușurel și binișor
C-am o bubă la picior,
Ușurel pe paie ude,
Că uscate n-am de unde!

 Omul scundac fiind mai aproape de sol

Glasul pământului îl ia drept sol,
Iar la nevoie se dă rostogol.

 Spune-mi ce-ai citit

Ca să văd de ai cri-bit1!

 Versuri răspândite în popor:

Unirea românilor,
Visul străbunilor,
Ea la Iași a biruit
La Alba s-a împlinit
Bucureștiul o înalță
Ca o torță întru viață.

 Terminația „-ete”, după câte cunosc eu, are o extensie oltenească, cu o predominanță
gorjenească: juvete, orbete, brabete, dovlete, pomnete, nătăflete, poponete,
bundrafete, coclete, răcănete, unghete, vârfete, Nete (nume de fată) etc.
Iote-te! Dete strechea-n tine!

 Limba română ca „magistra vita”: dacă vocala „o” din cuvintele dor, cor, mor este
înlocuită cu „î”, apar interjecțiile: dâr! câr! mâr! care induc tensiunea acțiunii de a fi în
sarcină, respectiv „în dârdoră”, „în cârâială”, „în mârâială”. Redăm un cântecel popular
ilustrativ:

Dâr! dâr! dâr!

Cu mere-n sân
Și cu fata-n căpestre,

1
Cribit – regionalism.

7
 Vai de viață de muiere!

Apelând la silaba întemeietoare „dâr!”, spunem despre cineva care e hârșit în lupta cu
viața că „e trecut prin ciur și prin dârmol”, iar despre un ins care a scăpătat apare
formularea „a ajuns slugă la dârloagă”.
Asocierea celor trei interjecții, dâr! câr! mâr!, în formularea „Ce mai dâr, câr, mâr!” are
semnificația unei sentințe psiho-sociale la care ești obligat să te supui.

 Decât un filosof ofticos,

Mai bine un măgar sănătos.

 Vino, mamă, să mă vezi,

Să mă pupi între fofezi!

 Burtă goală, bagă-n oală!

 La om, părțile semnificative spre a fi năzdrăvane sunt: 1) ceafa (să-ți vezi ceafa!), 2)
spatele (să nu dai omului cât poate să ducă!), 3) călcâiul (Sub călcâiul cizmei mele / Joacă
dracul și-o muiere / Și mă-nvață să fac rele!)

 Într-o formulare gorjenească, istoria, ca dăinuire în spațiul mioritic, cu sinusoidă și trăire

în coastă, este capacitatea de a fi dat în dălnăiuș (leagăn) și/sau de a te da în țâțeche
(formă personală de autoasigurare a pendulării).

 Ce-i moșul? O șoaptă despre un cocoș ajuns borș.

 Un cocteil – o băutură în doi cu final: el tulburel, ea țuicuță.

 Câteva împletiri lingvistice neaoșe:

a) Facerea de bine miroase urât.
b) Linge blide.
c) Vorbești de lup și lupu-i la ușă.
d) A face din țânțar armăsar.

8
 Ajutorul gradual la români: întinde-i o mână, dă-i un brânci, pune-i o strâmbă sau o talpă,

pocnește-l la mir, aruncă-l în țărână.

 Tâlc de idei:
- A bate apa-n piuă și a tăia frunză la câini.
- M-am săturat de minciunile mele, dar de scornelile altora!
- E prost de băune!
- A spălat putina!

 Argumente lexicale în duh ……….:

- Casc-o gură cât o șură!

- S-a făcut foc și bâlbără!

- Nu-i nimic de capul lui, nici cât negrul sub unghie sau nu face nici două parale.

- Moșule, cocoșule,
Ce ți-e barba roșie,
Mi-au roșit-o fetele
Făcând dragobetele.

- Rade mamă, turta

Că ne vine nunta
Pi-colea pe coastă
Pe la fata noastră!

- Bună ziua, dumitale!

Mulțămim, cele dorinte-n cale!

- Mama îmbufă și eu trag,

Ce mai trebușoară fac!

- Se îngâmfă de nu-i mai ajungi cu fundul la nas!

9
 - Decât să te bată vântul, mai bine să duduie pământul!

 Dacă știm că în țara noastră există localitățile Atârnații din Deal și Atârnații din Vale,
România, ca matrice stilistică, ar trebui să existe în neatârnare.

10
 IV. Constructe ontologice

 Eminescu este perceput ca tărâm, dar și ca țel al românismului.

 În limba română găsim in nuce nașterea etniei noastre:

a) AZI (să facem astăzi ce trebuie) este începutul verbului a zidi, la infinitiv;
b) În preajma vocabulei azi se află azima (pâine purtătoare de simbol, dacă este frântă
și împărțită la fârtați);
c) Lângă ele se află azimutul (simbolizează accesul, la meridianul locului, spre înalt).

 Litera „C”, între grafică și cuvinte inductoare, este o curbă demarantă spre a deveni cerc
și arc de cerc, ea dând seamă de fenomenele vieții – convergență, coerență, conjugare,
cooperare, coeziune – întru sănătatea ființei;
Pe scurt, „C” înseamnă: încearcă, cercetează, continuă.

 Medicina – o mărturie și o scriitură despre viața ca apă și foc, ea curge și arde.

 Să pășim în Țara Făgăduinței – Sănătatea – pe care să o cultivăm, să o transmitem și să o

venerăm.

 Omul se află sub o triadă ontică: Tatăl – însuflețește, Fiul – explorează, Duhul –
orientează; sub o triadă fizică: verticalitatea, mersul biped, mâinile libere de servituți;
sub o triadă mentală: înțelegerea, atitudinea, intempestivitatea; sub o triadă socială:
familia, profesia, comunitatea.

 Personalitatea se evidențiază prin irumpere: învinge inerția și uniformizarea, alungă

mediocritatea, efemerul și partizanatul.

 Femeia – retorta vieții; bărbatul – căciulă în vârf de băț.

 Căsătoria a devenit un act profan, deși poartă titulatura unui eveniment de consfințire.

 Mama, topos sacru al apartenenței: veriga familiei, cumpăna educației, siliștea sănătății,
iarba verde a țării, icoana amintirii.

11
 IV. În aritmetica existenței apare o numerologie: mă îndoiesc, unul și cu unul fac în
familie trei, am împătrat-o, șase zile să lucrezi, iar a șaptea să serbezi, ducă-se a noua și
cu a brânzei zece.

 IV. Formularea clasică „Și-a trăit traiul / Și-a mâncat mălaiul” simt nevoia să o completez:
„Și-a pierdut graiul și încalecă paiul!”

 IV. Autorul care se respectă este în ordinea lucrurilor: ctitorul, cititorul și criticul lucrării
sale.

 IV. Învârstnicirea, conform celor 7 etape de viață repertorizate, ar putea să însemne:

înzestrare, îmbarcare, însoțire, îngăduire, înălțare, încovoiere, împuținare.
 Pemegăști – membrii Partidului Mațului Gros – i-am aflat în permanență la guvernare în
România.

 Plecând întru împărtășire ontică, să ne calculăm CÂT-ul existențial – raportul între oferte
și nevoi – care ne induce circumspecția și încrederea, având ca rezultat temeritatea.

 Românul, pociumb (țăruș) bătut de Austru și Crivăț, ne apare mintos, tolerant,

nepăsător.

 Cultura înseamnă învățarea regulilor aritmeticii, dar mai ales extragerea rădăcinii
pătrate.

 Am descoperit că semnătura mea ca medic aduce cu simbolul elin ɸ, secțiunea de aur a

corpului uman.

 Miturile fundamentale ale românilor ne par a fi:

1. Zidirea prin muncă, luptă și jertfă;
2. Unirea prin afinitate și contiguitate într-un spațiu identitar;
3. Dăruirea prin iubire și frăție, prin credință, cultură și demnitate;
4. Conviețuirea prin înțelegere și respect;
5. Câștigarea răgazului pentru depășirea impasului prin pregătire și diplomație;
6. Evitarea împilărilor prin împotrivire graduală susținută faptic;

12
 7. Exprimarea idealurilor prin simbolistică (exemplu: mâna întinsă și mâna devenită
pumn).
 Datoria înseamnă serviciu derivat din responsabilitate.

 Floarea dezinvoltă poartă în sine și ofilirea.

 Prietenia adevărată are mâini și picioare: îmbrățișare și mână largă, precum și pășirea în
tandem, mergând înainte în regim de continuitate.

 În fața negurii ce se apropie, observatorul lucid, dacă nu poate să intervină, oftează și-și
zice: Bietul om, sărmana gloată, păcat de Țară!

 În arta decredibilizării, minciuna aruncată devine prima mișcare, pe urmă apare căutarea
„potrivirilor”, ca în final să fie declanșat atacul în haită.

 În spațiul meu etic, onoarea devine culme sau pisc, iar dezonoarea ogaș sau râpă.

 Cultul personalității – afumătura vârfurilor prin tămâiere; el atrage muștele coprofage.

 Formularea memorabilă a lui Victor Eftimiu „M-am săturat de lichele, mai dați-mi o
canalie!” trebuie completată cu enunțul „Lipsește un vândut!”.

 Cele trei fericiri ale omului: fericit cel ce e împlinit, cel înțeles și cel susținut.

 Medicul este un mijlocitor profesionist al trăirii naturii reale a omului.

 Medicul de medicină generală/medicină de familie – celulă hepatică născută din ficatul
lui Prometeu.

 Realizarea este o cuprindere în brațele socialului aplicat.

 Meritul câștigă în lucrarea sa dacă își simplifică mijloacele și se însoțește de smerenie.

 Din postura sa de consilier, medicul generalist oferă merinde ontologice pe calea cea
lungă a vieții.

13
 În fața providenței, mă închin cu dorința și speranța obținerii unui ameliorat destin
pentru vechiul și încercatul popor daco-român.

 Gândul-val te poartă pe râul vieții, spre o confluență edificatoare și/sau către un liman
care ajunge să se piardă.

 Adevărul își ia chezaș cinci prieteni: ochiul, urechea, nasul, gustul și pipăitul și uneori o
venire din neant – intuiția.

 Între vorbă și tăcere trebuie să existe un cuvânt care să reflecte tăcerea: aceasta e
muțenia (care poate fi și de admirație!).

 Replierea politică mă duce cu gândul la trecerea biunivocă dintre reptile și batracieni.

 Burta e fața rotundă, secundă, a omului, care vorbește în felul ei.

 Întrepătrunderi cognitiv-ontice:
a) Dacă am iubit, am tezaurizat,
b) Îndatorare – recunoștință curată,
c) Fi tu însuți, aspiră natural la împlinirea zilei de astăzi cu gândul la posibilul paradis din
viitor,
d) Cu fiecare zi pierdem câte ceva,
e) Cântă pământul care ne susține!

 Cele trei faze ale înălțării profesionale sunt: 1) clarificarea, 2) iluminarea, 3)

străfulgerarea, dar stadiul suprem, de natură metafizică, este sfințenia.

 Procesul desăvârșirii profesionale în plan comunicațional conduce la: 1) împuținarea

cuvintelor; 2) permeabilizarea relațiilor, 3) înțelegerea empatică.

 Inteligenta vera se exteriorizează prin a avea „ochi”, „nas” și „obraz” și înaintează prin
„picior”, care care „vârf” (feed-before) și „călcâi” (feed-back).

14
 Filosofia reprezintă o înălțare teoretică întru temeritate.

 Antropologia ecuatorială (concept personal al rotundului împărțit în două emisfere

printr-un ecuator unidirecțional) ne propune o dialectică dubitativ-dilematică.
 Purtătorul de cuvânt al creierului e limba.

 Dacă lovești scuipatul, el stropește.

 În esență, timpul – ca stare alotropică a apei – îl vedem și nu e.

 Cuvântul – freamăt poetic într-o antologie ontică românească:

1. împărat – Mihai Eminescu
2. testament – Tudor Arghezi
3. cunună – Lucian Blaga
4. farmec – George Coșbuc
5. mărgăritar – Vasile Alecsandri
6. tânguire – Șt. O. Iosif
7. lamură – George Topârceanu
8. răsfăț – Nichita Stănescu
9. strună – Adrian Păunescu
10. ghidușie – Marin Sorescu
11. lacrimă – Grigore Vieru
12. icoană – Ion Alexandru

 Apropierea de natură e calea desăvârșirii cunoașterii.

 Gândul-val te poartă pe râul vieții adăstând uneori în bulboane.

 Dezonoarea e o burdușire a spiritului ce-și găsește prelungirea în rât și în râz (murdărie

………………)

 În spațiul meu etic onoarea e o culme prelungă ce susține dezamăgirea.

15
16