De ce au mai mare nevoie copiii?
 joc liber
JOCURI DE DEGETE
′′ Începe prin a face ceea ce este necesar, apoi fă
ceea ce este posibil și dintr-o dată faci
imposibilul."-Sf. Francis de Assisi
Copiii nu seamana cu mama sau cu tata. Copiii
seamana cu relatia dintre mama si tata.
Cunoscând faptul că mâna are cea mai mare arie corespondentă pe
creier și că implicit activitatea ei este legată de dezvoltarea creierului,
pedagogia preșcolară Waldorf acordă o mare atenție jocurilor de
degete. Centrele vorbirii sunt în apropierea centrelor de mişcare a
mâinilor și astfel ele se pot ajuta, stimula sau bloca reciproc. Astfel,
dezvoltând mobilitatea degetelor, contribuim la dezvoltarea limbajului
și a gândirii.
 soare, natură
 îmbrățișări
 libertatea de a explora
 timp cu părinții
 râs
 simplitate
 încredere în bunătatea propriei ființe
 ritmuri și ritualuri (obișnuințe) zilnice
 un mediu calm
 compasiune
 un umăr pe care să plângă
 să simtă că prezența lor este dorită/iubită
De la 0 la 7 ani – LUMEA ESTE BUNA! Copilul trebuie
sa simta ca „Lumea este buna”- prin activitatile zilnice, prin
povesti si jocuri, copilul intalneste bunatatea inerenta a lumii,
uimirea in fata naturii si linistea iubirii protectoare.
De la 7 la 14 ani – LUMEA ESTE FRUMOASĂ! Prin
imbinarea activitatilor artistice cu cele stiintifice, prin poezie,
pictura, muzica, miscare, dar si prin activitati de cercetare si
explorare a lumii, copilului ii este hranit simtul estetic; el poate
sa perceapa ca „Lumea este frumoasa”.
De la 14 la 21 ani – LUMEA ESTE ADEVĂRATĂ! Tinerii
devin independenti, dobandesc capacitatea pentru gandire critica
si pe masura ce inteleg lumea moderna, invata sa inteleaga
cauzele si legaturile dintre evenimentele lumii si
comportamentul uman, traiesc experienta faptului ca „Lumea e
adevarata”.
Pe-o cărare lungă

Pe-o cărare lungă, lungă, lungă

Uite-așa de lungă
Peste-un pod lat, lat, lat
Uite-așa de lat Căsuţa (joc cu gesturi)
Cocoțat sus, sus, sus
Uite-așa de sus Căsuţa mea e înclinată (cele două palme formeaza
Peste-o apă adâncă, adâncă, adâncă o căsuţă înclinată)
Uite-așa de adâncă Ce păcat!
Merge un pitic mic, mic, mic Căsuţa mea nu stă dreaptă
Uite-așa de mic Ce mă fac?
Cu pas de furnică mică,mică,mică
Uite-așa de mică Vuu! Furtuna se porneşte (suflăm înspre cele două
Și alăturea un uriaș înalt, înalt, înalt palme)
Uite-așa de înalt Şi căsuţa îmi zdrobeşte (simularea căderii casei)
Tropăia cu un pas de elefant mare, mare, mare Zece prieteni se găsesc
Uite-așa de mare Căsuţa o reconstruiesc. (mâinile una peste cealaltă
Și-apoi dispărea de mai multe ori)
Iar piticul se oprea
De primejdie făr' să știe
Hai să-l prindem, frate Ilie !
Piatră peste piatră (joc de degete)

Piatră peste piatră Suie muntele-un pitic (joc de degete)

am clădit o casă.
Am în ea şi scăunele Suie muntele-un pitic
şi măsuţe mititele. Care e atât de mic.
Vin piticii toţi cântând Suie, suie pe cărare
şi se-aşează rând pe rând. Vrea să urce pân' la soare.
Pe fereastră se uită un pitic.
Apoi, tare obosit, merge şi se culcă.
Când se trezeşte,
Pe fereastră iar priveşte
Soarele cum se porneşte
Vesel să răsară.
Şnikesac şi Nikesac (joc de degete)
Snikesac şi Nikesac merg la plimbare,
drumul uşurel îl ţin pe cărare
şi-n lung şi-n lat.
Până ce dau de-un uriaş
şi-i bagă pe-amandoi în sac.
Şi acolo, şi acolo se rostogolesc
până ce, până ce sacul găuresc.
Pe acolo, pe acolo afară privesc,
Până ce, până ce repede-o zbughesc.
Era odată un castel
(joc de degete sau joc cu gesturi – la sfârşit
dansează câte 2 copii)
Era odată un castel uite-aşa
Cu multe turnuleţe-n el uite-aşa
Şi un turn are un geam mic uite-aşa
Prin el priveşte un pitic uite-aşa.
Piticul se cam plictisea uite-aşa
Şi o pitică-şi alegea uite-aşa
Apoi dansează amândoi uite-aşa
La revedere-şi iau apoi uite-aşa

Un pitic cu dor de ducă (joc de degete)
Un pitic cu dor de ducă
sus în vârf de munte urcă.
Urcă, urcă, osteneşte,
şi în vârf se odihneşte.
Bucuros nevoie mare
ne trimite-o sărutare.
Apoi la vale-a lunecat
Sub o tufă s-a culcat.
Doarme, doarme, se-odihneşte
şi apoi el se trezeşte
şi pe tine te priveşte.
Am un gărduleț (joc de
degete)
Am un gărduleț, am un gărduleț
(palma stângă)
Și pot privi prin el. Și pot privi
prin el. (privesc printre degete)
Vine o vrăbiuță (mâna stângă vine
”in zbor”, ciocul format din
degetul mare și degetul aratator,
celelalte degete sunt aripi)
Cip- cip-cip /x5 (vrăbiuța se așeză
puțin și ciripește pe fiecare deget
de la mâna stângă)
și se așează pe gard. (la sfârșit se
așează puțin , de exemplu pe degetul mijlociu al mâinii stângi)
Vine acum și cățelușul (mâna dreaptă formează cățelușul, degetul
arătător și mic sunt urechile, celelate 3 unite formează botul)
Ham-ham-ham / x4 (scoate ”boticul” printre câte două degete de la
mâna stângă).
Vine și pisicuța Miaunica (mâna dreaptă, similar cu cățelușul)
Miau-miau-miau /x5 (pe fiecare deget)
și sare gardul.
Acum vine și un uriaș (pumnul drept)
și dărâmă gărdulețul
bum ! x5 (pumnul lovește fiecare deget al mâinii stângi, astfel
încât fiecare ”scândură” din gard se dărâmă)
Dar vine și un piticuț
Cu ciocan și cuișoare
și repară gărdulețul
Cioc! Cioc!cioc! x 5 (la fiecare deget de la mâna stângă,
ridicându-l în sus)
Apoi privește bucuros prin gărduleț (printre două degete)
 Joc de degete

El e bunicul-piticul, ea e bunica-furnica
Joc de liniștire Amândoi îşi încălzesc ochii la soare
Şi se uită la mine ca la o floare
Toți piticii merg tiptil Mă-nvaţă spre oameni drept să privesc
tipi-tipi-tip Şi adevărul mereu să-l iubesc
tipi-tipi-tip Aşa e bunicul-piticul, aşa e bunica-furnica.
tipi-ta.
Și când șoptesc
șopa-șopa-șa
se trezește ....liniștea !
Ziţ şi Zac (joc de degete)

Ziţ şi Zac
Stau în sac:
Piu-pau, piu-pau, piu-pau-pas
Ziţ şi Zac
Tumbe fac:
Piu-pau-pas Piticii licuricii
Sacul l-au tras
Piu-pau, piu-pau-poca Sus pe munte, când e noapte
Gaura e gata! Ies piticii-licuricii.
Din sac au ieşit Încing hora-n voie bună
Totul s-a sfârşit. C-a sosit şi mândra Lună.
Iar când Soarele răsare
Fug piticii la culcare.
 Piticii din padure

Piticii din padure

Au case in ciuperci,
Manancan fragi si mure
Si incaleca pe melci.

Piticii nu stiu carte,

Nu stiu nici poezii,
Şi melcii-i duc departe,
În lungi călătorii.
Piticii din pădure
(varianta scurtă) Ii urca in copaci
Cu coaja si frunzis
Piticii din pădure Si ochii lor, saracii,
Au case din ciuperci Senuita in crucis.
Mănâncă fragi şi mure
Şi-ncalecă pe melci. Si melcii-i duc la scoala Trei pitici
La scoala de pitici,
Şi melcii-i duc departe In zori de zi ii scoala Trei pitici micuţi de tot
În lungi călătorii Ceasornicul arici. Au pornit la drum voioşi.
Pe curcubeie-panglici Merg la pas pe-o cărăruie
Spre zâne aurii. Ariciul are ace Care suie şi iar suie.
Mai multe ca un ceas Dar cum urcă tot mereu
Si le da bobarnace Pasul le e tot mai greu
Piticilor in nas. Iată ploaia a-nceput
Fug piticii şi se-ascund.
În pădure Vin piticii
În pădurea fermecată
Lângă tufa de urzici,
În ciupercile-căsuţe
Locuiesc nişte pitici.
Aşezaţi pe melci călare
Ei aleargă prin pădure
Căutând fără-ncetare
Fragi şi coacăze şi mure
Uite, vin piticii
Urcă pe cărare
Sus, sus tot mai sus
Şi se uită-n zare.
Într-o peşteră-au intrat
De muncă s-au apucat
Bat şi ciocănesc (în întuneric, în adânc)
Bat şi ciocănesc (în întuneric, în adânc)
Până aur (strălucitor) ei găsesc
Piticul (de iarnă)

În pădure pe cărare
Un pitic venea la vale
Cu un sac rotund şi mare. Într-un munte mare un pitic mic doarme
L-a pus jos (joc de degete)
S-a aşezat
Şi din cap a clătinat. Într-un munte mare
Greu e sacul Un pitic mic doarme
Lung e drumul Soarele răsare cu razele sale
Am să stau aici oleacă. Păsărele ciripesc: cip cirip, cip cirip
Dar din codru, pe cărare, Scoală-te somnorosule!
Cine-mi cobora la vale Dar piticul doarme, doarme-ntr-una.
Tot trosnind şi pufăind? Gândăcel, picioruş căţărător,
Iacă moşul Promoroacă Sus pe munte s-a urcat
Cu cojocul lui cel mare. În peşteră a intrat
Iar piticul, cum îl vede, Pe nas l-a gâdilat
Tremurând de frig Hapciu, hapciu!
Săracul, Piticul s-a trezit.
Fură sacul Bună dimineaţa!
Şi fugi cu el la vale
 5 Pitici şi un măr de aur
( joc de degete,
numărătoare,
temperamente,
împărţire)

Odată un pom frumos

Spre soare se înălţa
Şi-n vârful lui un măr
De aur strălucea.
5 pitici s-au oprit
Mărul de aur şi-au dorit
-Eu am s-aştept să cadă (flegmatic) Cred că-i mai bine aşa. Mulţi pitici şi-o piticuţă
-Eu voi urca în pom (sanguin) Eu nu pot aştepta. ( joc de degete, numărătoare, Waldorf)
-Oh, tare-s necăjit (melancolic) Nu ştiu ce-i de făcut
-Ce să mai aşteptăm? (coleric) Gata, hai să plecăm! Are pitica măicuţă
Deodată vântul a bătut Mulţi pitici şi-o piticuţă.
Şi mărul de aur a căzut. Unul bate la portiţă
4 pitici s-au repezit Doi ciopleşte castronele
Să ia mărul aurit. Trei mănâncă-apoi din ele.
Unu-a tras, altu-a ţipat Patru udă semincioare
S-au împins şi s-au certat Cinci le-aduce-un strop de soare
Până când au obosit Şase rămurele strâng
Şi în iarbă s-au trântit. Şapte suflă-n foc cu sârg
Atunci cine a venit? Opt supică pregătesc
Piticuţul cel mai mic. Nouă puii îi hrănesc
-Aţi uitat că sunteţi fraţi Zece toarnă apă-n cofăiţă
Ce urât să vă certaţi! Să facă mama băiţă.
Măru-acasă-l vom lua Dorm toţi zece-n legănel
Şi-mpreună-l vom mânca. Culcuş moale căldicel
Fraţii s-au îmbrăţişat Iar fetiţa piticuţa
Doarme-n braţe la măicuţa.
Spiridel un spiriduş (joc de degete)
Spiridel un spiriduş (degetul mare dreapta)
Pimpirel un piticuţ (degetul mare stânga)
Sus în munte au urcat (cele doua degete se
ridică alternativ in sus)
Şi-n peşteră au intrat. (degetele în pumni)
Stau în linişte şi tac (se duc pumnii la urechi)
Aici suntrem; ba nu; aici suntem
Spiridel şi Pimpirel.
Într-un boboc doarme un pitic (joc de degete)
Într-un boboc, doarme un pitic
Când floarea s-a deschis, piticul s-a trezit
Petalelor frumos le grăieşte: Bună dimineaţa!
Apoi le mângâie şi le îngrijeşte.
Seara când floarea s-a închis
Piticul florii a adormit.
 Piticuțul Fidimeu
Piticuţul somnoros (joc de degete)
Piticuţul somnoros
Merge merge-ncet pe jos
Merge merge pe cărare
Pân’ la scorbura cea mare.
În scorbură a intrat
Şi pe muşchi el s-a culcat.
Diminaţa când sosi
Soarele îl necăji,
Rândunica îl trezi:
Cip-cirip e-o nouă zi!
Piticuţul somnoros
Se trezi azi bucuros: Hapciu!
Ia auzi cum suflă greu,
Piticuțul Fidimeu.
Îşi opreşte umbletul,
De-şi mai trage sufletul.
Căci în spate ce-a adus
Uite-n iarbă-acum a pus:
Se rostogolesc pe jos
Aur şi argint preţios.
Dacă însă simte el
C-ai tras cu ochiul niţel
Iute ca prâsnelu-a strâns
Tot ce-n iarbă a întins.
Săculeţu-l ia pe sus,
Drept în hrubă l-a ascuns...
Şi degeaba stai să-l vezi,
Oare-a fost? Ce să mai crezi?
 Piticul din ţara uitată
Pim şi Pam (joc de
degete) din fire de borangic
îmi urzisem un pitic
Pim şi Pam (degetele la-nceput cam încruntat,
mari de la ambele mut, timid și cam ... speriat!
mâini)
Prieteni buni el privea în jur, sfătos
O pornesc la drum. pe ascuns dar curios,
Merg, merg în lumea din priviri mă întreba
mare care e problema ta ?
Apoi se întorc de la
plimbare. nu ştiam mereu să-i spui
Acum se odihnesc să nu mă creadă hai-hui
Şi-un alt joc găsesc: așa că la rândul meu
Ţup ! şi sar, dar cum: am tăcut un timp şi eu ...
Pim pe Pam
Pam pe Pim când eram copil demult
Pim pe Pam ăst’ prieten am avut
Pam pe Pim ceilalți oameni nu-l vedeau
Pim-Pam, Pim-Pam nici când ei îl supărau!
Şi hop! şi hop! şi hop! şi stop.
Ei se veselesc. el mă asculta mereu,
Acum coboară, dar cum: răspundea cum voiam eu,
Pam sub Pim să dau piept mă 'ncuraja
Pim sub pam cu cea lume mare, grea.
Pam sub Pim
Pim sub Pam stând cu el așa, la sfat,
Pim-Pam, Pim-Pam curajul ce-am căpătat
Sunt jos, hop! m-a purtat într-un tumult
Şi nu-s! (la spate) şi brusc m-am trezit adult.
 Castanul
Castane Din castanul de pe strada
Cad castanele gramada
Castanele rotunde, maronii, Si din cojile tepoase
Locuiau cândva într-un copac. Ies castane lucioase
Aveau paltoane groase, verzulii. Prin penare si ghiozdane,
Cu ace scurte multe, câte-ncap. Doar castane si castane
Dormeau acolo liniştit, Si la mama in dulap
Până ce vântul de toamnă le-a trezit, Se intampla sa le scap
La pământ le-a rostogolit, Si mamica si taticu
Şi din paltonaşe au ieşit. Si bunica si bunicul
Merg acum pe sub castani
~Christiane Kutik Si au iarasi sase ani.
Toamna-i un joc de bile
Extras din CARTEA ANOTIMPURILOR de Si cu frunze ruginii
Christiane Kutik si Eva - Maria Ott - Vino si tu copile,
Heidmann, material pentru gradinitele Waldorf Jocul e pentru copii
Castane dolofane

Poc, poc, poc, poc, poc, poc,

Cad castane dolofane,
Pic, pic, pic, pic, pic, pic,
Pică ploaia pe burlane,
Alune
Câr, câr, câr, câr, câr, câr,
Cârâie pe horn o cioară,
O alună două, trei
Bâr, bâr, bâr, bâr, bâr, bâr,
Veveriță tu nu vrei?
Tare este frig afară,
Ba vreau patru, cinci și șase
Fâs, fâs, fâs, fâs, fâs, fâs,
Că alunele-s gustoase
Zboară frunzele în vânt
Şi cad până la pământ.
 p
Randunele

Rândunele ciripesc,
Sus pe turn se sfătuiesc.
Cea mai vârstnică grăieşte:
“toamna iar s-a apropiat,
frunzele s-au colorat,
câmpurile se golesc,
iar ţânţarii se răresc,
Unu-n zare nu zăresc.
E vremea să plecăm, Veveriţele – exercitiu pentru echilibru
Spre Africa să zburăm.
De zbor sunteţi gata? O băncuţă lungă sau mai multe băncuţe puse una
“Da!” au ciripit; în prelungirea alteia - „veveriţele” se deplasează
La zbor au pornit, prin sărituri înainte pe băncuţă. (Bancutele sa fie
Cuibu-i părăsit. indeajuns de late si solide pentru a nu se crea
Dar dorul de ţară accidente.)
Le aduce iară
Înapoi la vară, Exemplu de vers sau cântecel însoţitor:
Oricât de departe zboară.
~Julius Sturm - Veveriţă, sus în brazi
nu ţi-e frică să nu cazi?
Extras din CARTEA ANOTIMPURILOR de Christiane - Ţup, ţup, ţup
Kutik si Eva - Maria Ott - Heidmann, material pentru Eu sar bine, nu ma-ncurc!
gradinitele Waldorf

Veveriţa
de Aurora Georgescu
-Veveriţă, veveriţă
Ce-ai în sac prins de codiţă?
-Am alune, am şi nuci
Şi multe seminţe dulci.
Voi avea cămara plină
Chiar aici în vizuină
Pentru puii mei la iarnă,
Când zăpada o să cearnă,
Veve și Riță
În pădure trăia o
veveriţă, Veve, care de
când era mică a trăit
singură, pitindu-se pe
sub frunze. Era fricoasă
şi nu avea prieteni.
Într-o zi, pe când încerca
să-şi găsească ceva de
mâncare, se întâlni cu o altă veveriţă, Riţă. Aceasta era foarte
veselă, jucăuşă şi avea mulţi prieteni.
Riţă când o zări, se apropie de ea şi îi spuse:
– Bună, eu sunt Riţă şi locuiesc în apropiere. Tu cine eşti?
– Eu sunt Veve şi nu reuşesc să găsesc nimic de mâncare!
Riţă:
– Te invit la un ospăţ cu nuci şi alune la mine acasă, în
copacul acesta, la a cincia creangă, spuse entuziasmată Riţă.
Veve speriată: – În copac? Dar eu nu m-am urcat niciodată
în copac! Oricât de foame mi-ar fi, nu pot urca în copac!
Riţă razand:
– Dar dacă vei vrea cu adevărat vei putea! Te gândeşti la câtă
mâncare este sus şi vei vedea că nu este greu deloc să urci în
copac!
– Voi fi lângă tine în caz că vei avea nevoie, încercă Riţă să
o mai liniştească pe Veve!
Foamea care nu-i dădea pace o convinsese până la urmă pe
Veve să asculte de noua ei prietenă. Cu grijă şi convinsă că
va putea, a reuşit să urce în copac până la a cincea creangă,
la casa lui Riţă .
Din acea zi Veve şi Riţă au devenit nedespărţite şi împreună
au reuşit să facă o mulţime de lucruri noi, iar Veve nu a mai
spus niciodată “nu pot”, ci :
POT DACĂ VREAU CU ADEVĂRAT !
Veverita
Azi, un pui de veveriță
A plecat la grădiniță.
Are-n ghiozdănel, in spate,
Cinci alune numărate,
Patru nuci de la bunica
Și o ghindă atatica!
I-a pus mama vestă nouă,
Năsturași din bob de rouă
Și in păr i-a pus fundiță!
(Veverița-i o fetiță).
Totul e frumos acum
Cand pornim voioși la drum!
Veveriţa din revistă
de Constanţa Buzea
Veveriţa din revistă
Sună nasul în batistă.
Se va duce la spital,
La un doctor papagal.
Papagalul este foarte
Ocupat în altă parte.
La spital dacă te duci,
Bei precis sirop de nuci.
Alifiile sunt bune
Dacă-s dulci şi cu alune
Toamna
A, a, a, acum e toamnă, da!
Frunza-n codru-ngălbeneşte,
Iarba-n câmp se veştejeşte,
A, a, a, acum e toamnă, da!
Piticii toamna
Copacii scutură în vânt
Uscate frunze pe pământ,
Sub paşii de pitici foşnind
Da, iarna vine în curând.
Mic şoricel, ariciul spune,
Să nu mai fim singuri pe lume,
O casă de ne vom dura
Piticii ne-o vor lumina.
 Povestea stejarului batran
de Oltea Paraschiv
Migraţia păsărilor
A fost odată ca niciodată un stejar bătrân
Începând din august care trăia chiar la mijlocul unei păduri
pleacă în sud primele întinse. De bătrân ce era nici nu mai ştia
păsări migratoare, totuşi câţi ani are... Braţele-i erau noduroase, iar
coaja în care era îmbrăcat era aspră şi pe
migraţia propriu-zisă
ici, pe colo, cârpită pentru că vijeliile pe
începe abia din care le înfruntase de-a lungul vremurilor
septembrie. Se iernează în au smuls câte o bucată din ea.
ţările mediteraniene Stejarul bătrân o iubea tare mult pe Domniţa Toamna. Îi plăceau
europene sau în Africa, la cel mai mult culorile cu care ea îi vopsea frunzele: galben ruginiu,
care se ajunge zburând roşcat-portocaliu... Domniţa Toamnă îl mângâia cu vânturi reci, îi
deasupra Spaniei sau Asiei spăla ramurile cu ploi lungi şi uneori, dimineaţa îl dădea peste tot
Mici, pentru a se evita cu o brumă argintie şi el se simtea atunci tare frumos...
traversarea marilor suprafeţe de apă. Cum sosea ea, stejarul o întreba:
Puţine păsări zboară de unele singure, ca de ex. Cucul. - Domniţă, când vor fi coapte şi fructele mele? Sunt aşa de multe
Majoritatea celorlalte păsări se reunesc cu mult timp înainte iar eu sunt bătrân şi nu le mai pot ţine...
- Aşa e, Moş Stejar. Eşti plin de ghindă gustoasă. Mai aşteaptă
de zbor şi pleacă în stoluri mai mari sau mai mici, la drum.
puţin şi se va coace. Atunci voi chema veveriţele şi pe Moş Martin
Păsările care nu migrează cum sunt coţofana şi vrabia, nu-şi să o culeagă.
părăsesc niciodată în timpul vieţii zona în care locuiesc. - O, ce bine-mi pare! răspundea stejarul. Sprintenele veveriţe vor
Mierlele şi piţigoii pe care-i observăm în timpul iernii în lua ghinda şi o vor duce în cămara lor ca să aibă provizii la iarnă.
căsuţele pregătite pentru păsări, nu sunt neapărat aceleaşi Şi Martin, moşul, cu câtă plăcere o va mânca!
păsări care şi-au petrecut vara la noi. Pe când acestea Nu mai trecu mult timp şi chiar aşa se şi întâmplă. Ghinda
migrează spre sud, la noi iernează păsări din nordul şi estul stejarului se cocea, era culeasă de veveriţe, de Moş Martin, uneori
Europei. cădea pe jos şi de acolo o adunau alte vieţuitoare... Încet, încet,
stejarului îi cădeau şi ultimele frunze, semn că, în curând, toamna
Extras din CARTEA ANOTIMPURILOR de Christiane va pleca.
Kutik si Eva - Maria Ott - Heidmann, material pentru - Stejarule, eu trebuie să pornesc la drum şoptea Toamna. Acum
gradinitele Waldorf greutatea fructelor nu te mai apasă. Poţi să te odihneşti. Din frunze
ţi-am făcut un covor moale cu care am învelit rădăcinile tale
ostenite. Poţi să dormi, să te odihneşti, până când sora mea,
Primăvara, te va trezi...
- Mulţumesc, Toamnă frumoasă, îi răspundea stejarul şi apoi se
cufunda într-un somn adânc...
 Dovleacul si vita
de Alexandru Mitru
I-adevarat ca întamplarea asta s-a petrecut de
mult. Viţa de vie se urca pe araci ca şi
acuma. Dovleacul se tara pe jos,precum îi
este obiceiul.
-Ia da-te jos de-acolo, se raţoi dovleacul. Mai
lasa şi pe altul sa se urce pe arac!
-Ce vrei dovleacule? De ce eşti suparat?
raspunse viţa de vie.
-Aşa, a spus ţafnos dovleacul. De ce sa stai într-una pe sus, iar eu
sa-mi port fructul prin praf? Doar pentru ca ţaranul n-a vrut sa-mi
puna şi mie un arac?
-Ţaranul a ştiut ce face, a grait bland viţa de vie.
S-au tot certat în dimineaţa aceea de primavara şi nu s-au înţeles.
Ghicitoare despre dovleac Maniat , dovleacul s-a hotarat sa urce la fel de sus ca viţa de vie.
de Emilia PLUGARU Şi cum numai la caţiva paşi de acolo se gasea un copac, s-a prins
de trunchiul sau şi a urcat numai sa se vada sus. A ajuns pana în
E rotund şi-i mare, mare! varful copacului. Îi venea sa rada de viţa de vie care ramase mult
Miezu-i galben la culoare, mai jos, pe arac. Tocmai atuncea trecea pe acolo ţaranul:
Iar în mijloc are multe, -Ia uite la dovleacul asta unde s-a caţarat? grai el catre vecin.
Dulci şi albe semincioare. -Dar sa-l vedem cand o sa-i creasca fructul ce o sa faca?
La auzul acestor vorbe dovleacul simţi ca îl cuprinde frica. Se uita
Semincioarele-s de leac, în jos şi îl apuca ameţeala.
Că-s seminţe de… dovleac! -E oare vreo primejdie? se întreba în capul lui cel mare. Ar fi vrut
sa coboare, dar se temea de rasul viţei.
Şi fructul se cocea şi creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai
ţinea. Ce bine ar fi fost pe pamant. Nu se mai chinuia atat.
-Viţo de vie, ajuta-ma sa cobor! Am fost un prost… De-o fi sa cad
prinde-ma tu între frunze ca sa nu ma sfarm.
-Te-aş ajuta, dar n-am putere! raspunse viţa privindu-şi strugurii
grijulie, sa nu-i striveasca dovleacul gogoman cand o sa cada.
S-a îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întamplat ceea
ce era de aşteptat. Dovleacul a cazut. Coaja s-a spart şi samburii s-
au împraştiat. Un purcel, care trecea pe-acolo, l-a vazut şi l-a
mancat. Cine l-a pus pe natafleţul de dovleac sa fie aşa pizmaş şi
fara minte?
 ~ Cum se pregătesc animalele de
iernat . Albina. ~
Toamna (fragment)
de Roberto Trostli
Era toamnă târzie și ultimele zile cu
căldură și soare trecuseră. In stupul ei,
albina își făcea ultimele pregătiri
pentru iarnă. Cât de ocupată fusese
toată primăvara, cautând flori
parfumate , adunând polen și nectar și ducându-le în stup
pentru miere. Toată vara a lucrat, construind la stup, facând
nenumăratele cămăruțe cu șase colțuri pentru a-și depozita
proviziile de miere pentru iarnă. Pe măsură ce zilele s-au
răcit, și-a ajutat suratele să îngusteze intrările în stup pentru
ca vântul cel rece să nu sufle și să înghețe albinele. După o
ultimă masă copioasă cu miere, albina s-a înghesuit
împreună cu surorile ei pentru a se încălzi, și încet încet a
căzut într-o stare de somnolență moleșitoare. Va dormi în
zilele scurte și reci ce vor urma. Dacă soarele iernii va
străluci călduț și zăpada se va dezgheța, poate se va trezi.
Va privi peste pământul înzăpezit, dar nu va avea nici un
motiv să părăsească căldura stupului. După o altă masă cu
miere, va merge înapoi în culcușul comfortabil și va dormi
din nou împreună cu surorile ei până când soarele
primăverii va aduce înapoi florile dulci.
Traducerea:
Alina Coroian
a.k.a.
Copiii Soarelui
alternativa Waldorf
~ Cum se pregătesc animalele
de iernat . Broscoiul. ~
Toamna (fragment)
de Roberto Trostli
Era toamnă târzie și ultimele
zile cu căldură și soare
trecuseră. În curând bruma se
va așeza groasă pe ierburi și
marginile iazului vor îngheța. Pe fundul iazului, îngropat
adânc în mâlul moale, statea broscoiul. Se născuse dintr-un
ou minuscul, translucid , care plutise printre buruienile de
apă. Devenise apoi un mic mormoloc negru strălucitor cu o
codiță ascuțită legănându-se prin ape, explorându-și noua
casă. În curând începuse să se schimbe – i-au crescut în spate
picioare negre, apoi i-au crescut picioare și în față , iar coada
i-a căzut ! Acum nu mai putea trăi doar sub apă, trebuia să
iasă la suprafață pentru a respira.
Toată vara s-a încălzit la soare, plutind leneș pe jumatate
scufundat în apă. Când se lăsa seara, se alătura corului
broscăresc, orăcăind și strigând cât îl ținea gura.
Acum era obosit și amorțit. Își făcuse un mic adăpost în
nămol și se instalase în el. În curând va adormi, un somn
asemănător cu moartea. Va zăcea pe fundul iazului, abia
respirând, abia trăind, până când soarele cel cald va topi
gheața de pe iaz și tot ceea ce este viu va începe să se agite
din nou.
Traducerea:
Alina Coroian
a.k.a.
Copiii Soarelui
alternativa Waldorf
 Copii padurii

Chiar dacă nu i-a văzut nimeni până acum, în păduri trăiesc,

fără îndoială, alături de zâne, și numeroase familii de
spiriduși. Așa se spune în povești. Iar spiridușii, firește, au
și ei copii. Ce fac ei toată ziua? Aleargă, se ascund, sar,
strigă, se joacă în apă sau cu pietre și bețe — dar se duc și la
școala din pădure, alături de toți puii de animale, își ajută
părinții la strânsul proviziilor pentru la iarnă, se ajută între
ei sau pe alte viețuitoare. După care aleargă, se ascund, sar,
strigă...
Primăvara, copiii-spiriduș sunt atât de bucuroși și de
zburdalnici încât mamei îi este peste putință să-i țină acasă.
Se bălăcesc prin pâraie, construiesc baraje din bolovani sau
mori de apă din bețe, aleargă și sar de colo-colo cât e ziulica
de lungă. Chiar dacă sunt uzi leoarcă din cap până-n
picioare, nimeni nu-i ceartă. Și nici vorbă să răcească. Este
nemaipomenit să fii un mic spiriduș!
Statu-Palmă-Barbă-Cot
Statu-Palmă-Barbă-Cot este un personaj fictiv din mitologia
basmului românesc. Așa cum sugerează numele, personajul
este un bătrân pitic cu statura de o palmă și barba lungă de
un cot. De obicei, el apare în narațiune ca o figură
supranaturală care ajută personajele principale, le ghidează,
le vorbește, sau doar este observat de ele, fiind prins mai tot
timpul în vreun trunchi de copac.
Imagine: Horia Şerbănescu, la varsta de 5 ani, în rolul lui
Statu Palmă Barbă Cot
 Noapte buna
de Oksana Ivanenko
A fost odată un gândăcel. Unde
trăia, cine-l ştie? Ba cutreiera
pădurea, ba zbura prin lunci. Unde-l
prindea noaptea, acolo adormea. Şi
parcă-i trebuiau multe unui gândăcel
atât de mic? Vreţi să ştiţi ce culoare avea? He-hei, nu-i atât
de uşor să răspunzi acestei întrebări. Dacă se aşeza pe o
crenguţă, păsărelele spuneau:
-Uite un gândăcel verde; hai să-l prindem! Şi, sfârrr, spre el!
Dar gândăcelul nu era atât de prost ca să se lase prins. El –
bâzzz – îşi desfăcea aripioarele şi zbura. Zbura drept în faţa
soarelui şi atunci florile şopteau între ele:
-Ce frumos gângăcel auriu!
Serara, broaştele îl socotea negru. Aşa că nimeni nu ştia
cum arăta el cu adevărat. De altfel, ăsta nu era un lucru prea
neplăcut, ci, dimpotrivă, viaţa i se părea tare frumoasă şi
mâncare avea destulă. Unde mai pui că el cutreierase toate
împrejurimile şi făcuse cunoştinţă cu toţi. Soarele încălzea,
păsările cântau... aşa viaţă să tot trăieşti!
Într-o zi, el se trezi dis-de-dimineaţă şi zbură peste poiană,
spre iaz. În poiană erau multe flori...
-Vai, ce-i asta? Strigă dintr-o dată gândăcelul. Cine m-a
apucat de picioare?
Într-adevăr, ceva parcă-i încurcase picioruşele. Gândăcelul
începu să le mişte repede, trase, iar firele în care se
încurcase se rupseră. Gândăcelului îi plăcea să le ştie pe
toate şi voia să ştie şi de data asta ce se întâmplase! De
aceea, el începu să se uite în toate părţile. Văzu în aer nişte
firişoare subţiri, argintii.
-Grozav! îşi zise gândăcelul. Aşa ceva n-am mai văzut până
acuma.
-Cum, nu ştii ce-i asta? întrebă o musculiţă. Mai bine că nu
ştii! Păianjenii nesăţioşi îşi ţes plasele ca să ne prindă pe noi,
biete gângănii mici şi nevinovate. Aşa au pierit cele două
surori ale mele. Când ai să vezi aceste fire primejdioase, să
te fereşti de ele şi să fugi!
-Greşeşti, îi întoarse vorba un gândac bătrân cu coarne. Dar
musculiţa nu-l ascultă; ea dispăru atât de repede, încât după
o clipă, nici nu se mai zări.
-A greşit, se adresă bătrânul gândac micului gândăcel. Poţi
să mă crezi; astea sunt cu totul altfel de fire. Firele despre
care a vorbit ea le ţes păianjenii cu cruce pe spate. Iar astea
sunt făcute pentru călătoriile prin aer.
-Călătorii prin aer, se miră gâncăcelul! Dar nu putea să nu-l
creadă. Gândacul cu coarne era cel mai deştept dintre toţi
gândacii. De el ascultau până şi florile, pentru că el ştia
întotdeauna ce vreme va fi – soare sau ploaie.
-Dacă vrei să vezi şi tu, spuse bătrânul gândac, priveşte!
Ceva mai jos, pe o rămurică, se mişca un păianjen mic. El îşi
prinse firul de o frunză şi-l lungi, îl lungi, îl lungi, până hăt
departe. Apoi, desprinse capătul lipit de frunză şi, când adie
vântuleţul, îşi strânse cele opt picioruşe şi zbură dus de firul
argintiu.
-Vreau şi eu să mă dau huţa pe un asemenea firicel! – strigă
gândăcelul.
Şi apropiindu-se în zbor, apucă unul din fire, se prinse, îşi
strânse aripile şi picioruşele, dar... căzu deodată buf! pe
pământ. Se ridică, îşi scărpină şalele cu un picioruş, se uită la
arţarul sub care se afla şi fu cât p-aci să strige de mirare:
arţarul, care era întotdeauna verde, era acum galben-auriu.
-Moşule, întrebă gândăcelul pe gândacul cel bătrân, ce-i
asta? Prin aer zboară nişte fire, frunzele îngălbenesc, ce-o fi
asta?
-E toamnă, băiete, e toamnă! Răspunse bătrânul gândac
mişcându-şi coarnele încoace şi-ncolo.
-Hm, zise gândăcelul, ce-o mai fi şi aia ,,toamnă”?
Într-adevăr, vara trecuse şi sosise toamna. În pădure foşneau
frunzele şi părea că cineva umblă prin arţari, printre
mesteceni, iar acolo pe unde trecea, frunzele se înroşeau sau
se făceau aurii. De bună-seamă e zâna Toamnei care umblă
prin pădure atât de încet că nu o vede nimeni. Acum nici nu
mai puteai recunoaşte pădurea, poiana, izvorul. Florile erau
veştede, uscate, iarba se îngălbenise. Totul era pregătit pentru
iarnă. Gândăcelul zbura din loc în loc, neştiind ce să facă.
Păsărelele îşi părăseau cuiburile şi zburau în stoluri mari spre
mări albastre şi ţări calde.
,,Rămâneţi cu bine, păduri şi câmpii, [strofa se cântă]
Păsări ce rămâneţi, gâze şi copii!
Frigul se aşterne peste tot, pe-afară
Noi plecăm. Ne-ntoarcem iar la primăvară!” (bis)
Şi încă un stol se ridica şi dispărea de după nori... Cu fiecare
zi, rămâneau tot mai puţine păsări.
-Oare vor pleca toate păsările? întreba îngrijorat gândăcelul.
Dar cu mine cum rămâne? Poate că va trebui şi eu să plec.
Au căzut apoi şi frunzele... Gândăcelul zbură atunci spre iaz.
O broască grasă şi cinci broscoi mici şedeau ceva mai
departe. Gândăcelul întrebă broaştele:
-Voi vă pregătiţi ca păsărelele pentru plecare?
-O, ce prostuţ poţi să fii! Noi ne vom culca în nămolul din
fundul iazului în casa noastră. Nu-i aşa, copii?
-Aşa-i, aşa-i!
-Dar eu ce să fac? întrebă mirat gândăcelul.
-Dacă vrei, poţi să iernezi şi tu în casa noastră acolo, în
nămolul de pe fundul iazului. Şi nu te teme. De ăştia ca tine
nu mâncăm, îi spuse broasca cea grasă.
Apoi sări în iaz, unde o urmară şi cei cinci broscoi mai mici.
Gândăcelul se sperie, căci el nu putea să sară în apă; îi era
teamă să nu se înece şi-apoi, apa era atât de rece! Stătea
gândăcelul şi cânta amărât:
,,Cu păsărelele nu pot pleca! [se cântă o melodie tristă]
Cu broaştele nu pot ierna...
Mă plimb aşa, fără nici un rost
Unde să-mi aflu adăpost?” (bis)
Şi mai începu şi vântul să bată, frunzele galbene alergau în
vârtejuri pe drum. Gândăcelului îi era frig şi tare urât.
-Să mă duc să-mi caut o căsuţă, hotărî el.
La rădăcina unei unei buturugi, el zări o găurică. Îşi vârî
căpşorul şi văzu că nu era o găurică, ci o întreagă vizuină.
Intră cu îndrăzneală, dar se opri pe loc. În vizuină văzu cam
vreo treizecă de lighioane care semănau cu şerpii. Dormeau
încolăciţi unul peste altul. În fund era întins unul mare, iar la
intrare unul mai mic. Dar şi acesta, cât era de mic, părea un
balaur pe lângă gândăcel. Gândăcelul se sperie şi ieşi afară din
vizuină.
-Unde ai dispărut, micuţule? auzi el deodată un glas cunoscut.
-Moşule! Am nimerit la şerpi! Dorm şi ei, iar eu i-am trezit.
Să fugim că or să ne mănânce!
-Nu te băga unde nu trebuie – zise râzând gândacul. Ăştia sunt
şerpi orbi. Aşa li se spune, dar, de fapt sunt nişte şopârle, dar
fără picioare.
Gândăcelul se urcă pe alt trunchi de copac urmat de bătrânul
cărăbuş. Era obosit şi-i îngheţaseră picioarele.
-Sub scoarţa acestui stejar te vei încălzi, micuţule!
-Da, dar uite, mai sunt gâze pe aici...
-Aici e locul gâzelor mici care dorm până la primăvară.
Şi gândăcelul se strecură într-o crăpătură, se cuibări bine sub
scoarţa stejarului arătat de cărăbuş.
Moşul zise, privindu-l:
-Noapte bună, gândăcel!
[ se poate cânta cântecul de leagăn din filmul ,,Maria-
Mirabela”: ,, Doarmă frunza codrului/ Şi pasul gândacului/
Doarmă toate câte sunt/ Care n-au dormit nicicând... / Rând pe
rând, rând pe rând/ Care n-au dormit nicicând”]
 Girvin si Carlin
Trăiau odată, într-o scorbură adâncă a
unui copac de la marginea unei păduri de
stejari, doi pitici. Pe unul îl chema
Girvin, pe celălalt Carlin.
Toamna, ei aveau mult de lucru, căci
trebuiau să-şi facă pregătirile pentru iarna
ce urma să sosească în curând. Ei adunau seminţe, fructe pe
care le puneau la uscat, ghinde, frunze care să le ţină de
cald, castane şi căpăcele de ghindă pentru farfurioare.
Toamna târziu, când lumina zilei s-a făcut tot mai mică şi
frigul s-a înteţit tot mai mult, cei doi pitici au văzut că în
căsuţa lor era tot mai întuneric. Girvin i-a spus atunci
prietenului său Carlin:
-Vai, ce întunecat e în căsuţa noastră, trebuie să aduc
lumină. Mă duc la piticii care adună în pământ peste iarnă
lumina şi puterea de viaţă din rădăcinile copacilor.
-Bine, eu te aştept şi voi avea grijă de căsuţă – a spus în
urma lui Carlin.
Atunci Girvin şi-a luat felinarul şi a pornit la drum cântând:
Lămpaşe, lămpaşe, soare, lună, stele
Aprindeţi lumina, aprindeţi lumina
Chiar şi-n lămpaşul meu!
Dintr-o dată Girvin a dat peste un arici ţepos, care-si făcuse
o căsuţă călduroasă din frunze şi s-a oprit.
Ariciul a întrebat:
-Cine mă trezeşte din somnul meu de iarnă?
-Eu sunt, piticul Girvin, mă duc să aduc lumină de viaţă de
la piticii rădăcinilor.
-Îmi aduci şi mie puţină, te rog, că mi-e tare frig?
-Desigur.
Girvin porneşte mai departe şi întâlneşte o veveriţă care
ieşise
să-şi mai adune câteva alune cu toate că scorbura sa era deja
plină.
-Încotro ai pornit-o, piticule? întrebă ea.
Să aduc lumină de viaţă de la piticii rădăcinilor.
-Îmi aduci şi mie puţină? Că mi-a tare frig!
-Desigur!
Girvin o salută pe veverita şi-o porni grăbit către piticii de
rădăcină, cântând:
Lămpaşe, lămpaşe, soare, lună, stele. Aprindeţi lumina,
aprindeţi lumina. Chiar şi-n lămpaşul meu!
Nu după mult timp ajunse în împărăţia piticilor de rădăcină.
Aceştia erau care mai de care mai ocupaţi cu mulsul
rădăcinilor. În unele locuri chiar se puteau desluşi râuleţe
galben-roşietice care luminau puternic locul.
Girvin se apropie de un pitic care părea mai în vârstă şi înainte
ca el să spună ceva, acesta se întoarse blând către el şi întrebă:
-Bine ai venit! Ce te aduce la noi?
-Vă rog să-mi daţi lumină de viaţă de la rădăcini să duc acasă
şi prietenilor mei din pădure!
-Desigur, spuse piticul cel blând şi îi picură un strop de
lumină vie în lămpaş.
-Mulţumesc!
Şi Girvin porni înapoi către casă. În drumul său se opri pe la
bârlogul ursului, pe la vizuina vulpii, pe la scorbura veveriţei
şi pe la culcuşul cel de frunze al ariciului, lăsând fiecăruia
dintre ei puţină lumină.
Apoi Girvin ajunse acasă şi îi spuse lui Carlin:
-Am adus lumină de la rădăcină!
-S-o punem în casă!
Şi aşa cei doi pitici au avut grijă de lumină întreaga iarnă,
dăruind câte un strop din ea şi altor pitici şi animăluţe care au
avut nevoie!
alternativa Waldorf
 Fetiţa cu lămpaşul
A fost odată o fetiţă, care-şi purta lămpaşul
mititel şi era tare bucuroasă:
„Eu merg cu lămpaşul meu,
Şi el cu mine;
Acolo sus strălucesc stelele,
Aici jos luminăm noi.”
A venit vântul val-vârtej şi i-a stins luminiţa. „Ah, strigă
fetiţa, cine-mi aprinde şi mie luminiţa în lămpaşul meu?”
Dar, de jur împrejur nu era nimeni ca să o audă...
Atunci fetiţa a pornit să caute ajutor şi nu peste mult timp s-a
întâlnit cu un arici care se apropia foşnind printre frunze, cu
paşii lui mici.
– Dragă ariciule, vântul mi-a stins luminiţa. Nu ştii tu cine
mi-ar putea aprinde din nou luminiţa?
– Nu ştiu, spuse ariciul. Trebuie să întrebi pe altcineva. Eu nu
pot zăbovi, trebuie să mă grăbesc la copilaşii mei.
Fetiţa a plecat mai departe, când deodată în faţa ei a apărut un
urs. Era Moş Martin.
– Dragă ursule, vântul mi-a stins luminiţa. Nu ştii cine mi-o
poate aprinde din nou?
Ursul a clătinat din cap încet:
– Nu ştiu a-ţi spune. Eu sunt tare obosit, trebuie să dorm, să
mă odihnesc. Mor, mor, mor...
A venit o vulpe strecurându-se prin iarbă, foşnind uşor; o
vulpe şireată. Şi-a ridicat năsucul şi a întrebat-o pe fetiţă:
– Ce cauţi tu în pădure? Noi vânăm acum şi tu sperii toţi
şoriceii, du-te iute-n casă!
Fetiţa s-a aşezat pe o piatră şi a început să plângă:
– Nu vine nimeni să-mi aprindă luminiţa? Nu mă poate ajuta
nimeni?
Stelele au auzit-o şi i-au spus:
– Pe soare trebuie să-l cauţi. El te poate ajuta.
Fetiţa aprins curaj şi a plecat mai departe. Într-un târziu a
ajuns la o căsuţă. În căsuţă era o bunicuţă care torcea, torcea
fire subţiri. Fetiţa a intrat şi a întrebat:
– Nu cumva ştii tu drumul spre soare? Nu vrei tu să vii cu
mine?
Bunicuţa i-a răspuns:
– Eu trebuie să torc, să torc fire subţiri. Dar odihneşte-te un
pic aici la mine, căci mai ai cale lungă de făcut. După ce s-a
odihnit, fetiţa şi-a luat lămpaşul şi a plecat mai departe. A
ajuns la o altă căsuţă în care locuia bătrânul pantofar, care
ciocănea mereu, reparând încălţăminte.
– Bună ziua, dragă pantofarule, cunoşti tu cumva drumul spre
soare? Nu vrei să vii cu mine?
– O, nu, spuse pantofarul, mai am de reparat foarte mulţi
pantofi. Dar odihneşte-te aici la mine o vreme, căci mai ai
cale lungă de făcut.
După ce s-a odihnit, fetiţa şi-a luat lămpaşul şi a pornit mai
departe. Deodată a zărit în faţa ei un munte înalt ce strălucea
în depărtare. „Acolo sus poate o să-l întâlnesc pe mândrul
soare”, s-a gândit fetiţa şi a început să alerge spre munte. Un
copilaş i-a ieşit în întâmpinare. El se juca cu o minge.
– Hai cu mine! i-a strigat fetiţa. Să mergem înspre soare!
Dar copilaşul a rămas să se joace cu mingea. Alerga şi sărea
încolo şi-ncoace. Fetiţa a pornit singură la drum, a urcat până
sus, sus pe munte, dar nici acolo nu l-a întâlnit pe soare.
– Aici am să stau şi am să aştept până când vine soarele, zise
fetiţa. S-a aşezat pe pământ. Era atât de obosită de drumul
lung, încât a închis ochii şi a adormit imediat.
Soarele o văzuse deja de multă vreme... Şi cum era pe
înserate, s-a aplecat numai un pic şi a lăsat o rază în lămpaşul
fetiţei, care s-a aprins imediat. Chiar atunci, fetiţa s-a trezit.
– Lămpaşul meu luminează iar! a strigat ea veselă. A sărit în
picioare şi a pornit veselă la drum.
Aşa s-a reîntâlnit cu copilaşul, care era foarte necăjit, pentru
că îşi pierduse mingea şi acum nu o mai putea găsi în
întuneric.
Fetiţa i-a spus:
– Îţi fac eu lumină!
Băieţelul a găsit mingea şi a început să cânte de bucurie.
Fetiţa a mers mai departe până când a ajuns la casa
pantofarului. Pantofarul stătea necăjit în cămăruţa lui:
– Focul meu s-a stins, mâinile mi-au îngheţat de frig şi nu
mai pot să repar pantofii.
– Îţi aprind eu focul, a spus fetiţa. Şi aşa pantofarul a putut
din nou să lucreze: acum avea lumină şi mâinile i s-au
încălzit.
Fetiţa a mers mai departe şi în scurtă vreme a ajuns la casa
bunicuţei. Şi aici era întuneric. Invatam culorile
– Lumânarea mea s-a stins, şi de multă vreme nu mai văd şi de Lenuta Rusu
nu mai pot să torc, i-a spus bunicuţa.
M-au rugat ieri florile
– Îţi aprind eu o lumină nouă, i-a zis fetiţa bucuroasă. Aşa că
Sa le-nvat culorile.
bunicuţa a apucat roata de tors, a rotit-o vârtos şi a tors, şi a
Alb e omul de zapada,
tors fire subţiri. Rosu-i marul din livada.
Fetiţa a mers mai departe şi a ajuns în poiană, unde toate Morcovu-i portocaliu
animalele s-au trezit de la lumina lămpaşului ei. Vulpea a De cand pe pamant il stiu.
strălucit, ursul a bombănit şi s-a adâncit mai tare în bârlogul Verde-i iarba si padurea
său. Ariciul a păşit curios, să vadă ce-o fi. Fetiţa a pornit Cucului zburand de-aiurea.
fericită spre casă, cântând: Si albastru-naltul cer,
„Eu merg cu lămpaşul meu, Norii care ploaie cern.
Şi el cu mine; Galben soarele-i si luna,
Acolo sus strălucesc stelele, Graul, cand suna combina.
Aici jos luminăm noi.” Tot asa, voi mandre flori,
Infloriti dupa culori.
alternativa Waldorf, poveste pentru perioada lampaselor
(toamna tarzie) Ilustratia>> Reich Károly (1922-1988)
 Ariciul cu ochii mici
Ariciul
În livadă, printre flori,
Am văzut un ghem de ace.
Se dădea de-a dura-n zori
Când încolo, când încoace.
Aduna din iarbă dude
Şi mai coapte şi mai crude,
Pentru şase puişori
Ce stăteau pitiţi prin flori.
Un arici
Cu ochii mici
Și cu bot catifelat,
Lângă gard s-a furișat,
Necăjit și supărăt
Că pe ace l-a plouat!
– Tu arici cu ochii mici,
Hai în casă la căldură,
Unde nimeni nu te fură,
Sus după cuptor să stai,
Să nu capeți…guturai!

Un ghemotoc de ace
Iata-un ghemotoc de ace
Care nu ma lasa-n pace.
-Ce o fi avand cu mine?
Fug de el dar el tot vine.
-Baietele,nu fugi
Nu voiesc a te rani!
M-am facut un ghemotoc
Sa-mi salvez al meu cojoc.
Vulpea demult m-a pandit
Mama mea, m-a tot pazit.
Dar de ea m-am departat
Si vulpea m-a atacat.
Asa zise ghemotocul
Si isi deschise cojocul.
Doi ochi mici si-un capusor
Vazu atunci Petrisor.
Ariciul intelept
Un arici, nu ca oricare
A pornit-o la plimbare.
Astazi are ganduri bune
Multe fructe vrea s-adune.
Mere rosii, acrisoare
Sa le puna la pastrare.
In culcusul lui cel bun
Caci iarna este pe drum.
Nici nu stii,cum pleaca toamna
Si-i apuca pe toti foamea.
Puii lui cei pofticiosi
Le vor manca bucurosi.
-Multe-as vrea s-adun odata
Sa nu umblu ziua toata.
Stau putin si ma gandesc
Nu cumva ca sa gresesc.
Cu labuta iau doar doua
Iar cu tepii, iau vreo noua.
Am sa ma rostogolesc
Cu tepii le nimeresc.
Ati vazut ca nu-i ca oricare?
Ci are o minte mare!
Este-un arici diferit
Ati vazut ca n-am mintit?
Arici, Arici, Bogorici
de Tudor Arghezi
Cantec pentru aricel
Ghem de spini şi ţepi uscate,
Stă-ntărit ca-ntr-o cetate.
Poate trece un vecin
Peste el cu carul plin.
Că nu simte nici atît
Cît l-ai gîdila pe gît.
Ca să-l scoată, ca să iasă,
Cîinii-l latră. Lui nu-i pasă.
Unul, încercînd un pas,
S-a ciocnit în ghimpi la nas.
Fiindcă tontul şi netotul
Şi-a vîrît în ace botul.
Dac-ar fi citit aici
El afla ce-i un arici,
Însă cîinii n-au habar
De tipar şi-abecedar.
Nesupus la gînd pizmaş,
Bogorici e drăgălaş
Cui îl ia cu prietenie
Cîntă-i numai din tipsie
Şi-ţi şi joacă o chindie.
de Victor Tulbure.
Vino, somn, cand trandafirii
Dorm teposi, cand luna suie
Si invata-l, ca fachirii,
Sa adoarma noaptea-n cuie.
Ca-i abia un ghem de ace ...
Creasca mare! Creasca tare!
Umble chiar si-n timp de pace
Tot cu tepii in spinare!
Afle vulpile viclene
Ca e strajuit de suliti,
Dar cand prunci bat din lighene,
El se joace hora-n uliti!
Astfel drumul sau incepe-si!
Fiindca-i dat sa fie-ariciul:
Si temut ca Voda-Tepes,
Si iubit ca Pogoniciul.
 Cozonacul

Odată, brutarul a copt un

cozonac și a plecat cu el în
pădure.
- Am să-l dăruiesc celei mai
bune viețuitoare, a spus brutarul.
Într-un luminiș s-a întâlnit cu
bursucul.
- Ooo! Ce cozonac grozav!a zis el. Încotro mergi?
- Vreau să-l dăruiesc celei mai bune viețuitoare. Care este
după părerea ta aceasta?
- Eu, eu sunt cel mai bun! a strigat bursucul.
- Nu, nu tu ești! A clătinat din cap brutarul și a plecat mai
departe. Ghicitoare
S-a întâlnit apoi cu iepurele care, văzând cozonacul a zis:
-Ce cozonac înmiresmat! Ce vrei să faci cu el? Din grădina lui Mihai, de sub tufe de urzici
- Vreau să-l dăruiesc celei mai bune viețuitoare din pădure. A ieşit un ghem de scai ca să caute furnici!
- Păi, eu sunt cel mai bun. Cum n-ai aflat încă? Ghici, ce e?
- Nu știu! i-a răspuns brutarul. Am să mă mai gândesc.
Chiar atunci a ieșit dintr-o tufă ariciul. (ariciul)
- O, ce cozonac frumos! Unde-l duci? a întrebat el.
- Vreau să-l dăruiesc celei mai bune viețuitoare. Cine crezi
că-l merită?
S-a gândit ariciul, apoi a zis:
- Dă-i cozonacul jderului. El este foarte bun. Nu va uita să-l
împartă cu broasca țestoasă și cu veverița. Îi va servi și pe
bursuc și pe iepure. Lor le plac mult cozonacii.
Brutarul s-a bucurat:
- Acum știu, a spus el, cui să dau cozonacul.
 Ariciul
de Aurora Georgescu
Ghicitoare
de Tudor Arghezi
Ghicitoarea ştiu că-ţi place,
Ce-i ca un burduf de ace?
Ca un pepene cu ţepi?
Ia gândeşte-te. Pricepi?
Şi răspunde-n doi-trei timpi,
Cine are mii de ghimpi?
Cui îi ustură şoriciul?
N-ai ghicit că e ariciul?
Mare veselie, mare!
Merg copii la plimbare,
Alergând, ba-n sus, ba-n jos,
Si jucându-se frumos.
Deodată din tufiş
Se aude fiş-fiş-fiş…
Se apropie cu teamă
Gata ca sa dea alarmă.
Dar, când colo, ce să vezi?
Dintre ierburile verzi
S-a ivit un ghem de ace
Dornic şi el să se joace.
Un arici! strigă copiii !
Are ţepi ca trandafirii,
Dar e mic şi e vioi!
Să-l luăm acum cu noi!

Ariciul
Iata-un ghemotoc de ace
Care nu ma lasa-n pace.
-Ce o fi avand cu mine?
Fug de el dar el tot vine.
-Baietele,nu fugi
Nu voiesc a te rani!
M-am facut un ghemotoc
Sa-mi salvez al meu cojoc.
Vulpea demult m-a pandit
Mama mea, m-a tot pazit.
Dar de ea m-am departat
Si vulpea m-a atacat.
Asa zise ghemotocul
Si isi deschise cojocul.
Doi ochi mici si-un capusor
Vazu atunci Petrisor
Legenda ariciului
Cand a facut Dumnezeu toate cate se
vad pe pamant, s-a apucat sa
rasuceasca si firul vremii. Acest fir
era impletit din doua, unul negru si
unul alb. Firul alb era ziua, iar cel negru era noaptea. A cautat
Dumnezeu un dobitoc care sa-l ajute, pentru ca firul acesta era
nesfarsit de lung si munca era prea cu oboseala multa. Dar iata ca s-
a gasit ariciul sa dea ajutor lui Dumnezeu. Si a stat ariciul un an, doi
ani, trei, o suta, o mie, ba zece mii de ani si l-a ajutat pe Dumnezeu.
Si Dumnezeu i-a dat doua gheme: unul alb si altul negru, sa le
invarteasca mereu, ca sa se desire cele doua fire deopotriva. Iar
Dumnezeu sta si rasucea firele si facea din doua deosebite unul
pestrit si-l depana pe ghemul vremii. Si era menit ca dupa ce se va
ispravi din depanat, Dumnezeu sa faca oamenii si apoi sa inceapa sa
desfaca firul vremii de pe ghem. Si acum se zice ca uitandu-se
ariciul mereu la cele doua gheme si invartindu-le mereu, mereu, a
atipit de oboseala. Iar in vremea aceasta s-a rupt firul cel alb si
Dumnezeu depana inainte pe ghemul vremii un singur fir, in loc de
doua, numai pe cel negru. Desteptandu-se ariciul, a ramas fara
suflare, de groaza multa. Atat cat se depanase firul cel negru singur,
atata vreme trebuia sa fie pe lume noapte, caci nu se amestecase cu
firul care era ziua. Poate un an, poate doi, ori chiar o suta, ori o mie
de ani, era sa fie pe lume noapte. Si atunci s-a speriat ariciul de ceea
ce a facut, incat toti perii de pe dansul s-au ridicat, cum se ridica in
varful capului parul omului de spaima mare. Si Dumnezeu, suparat
de raul ce-i facuse ariciul, a zis intr-o manie:
- Zburlit sa-ti ramana parul pentru totdeauna! Spaima de moarte sa
duci cate zile vei trai! Dar, aducandu-si aminte de binele ce i-l
facuse ariciul, a zis cu bunatate:
- Ghemele mi le-ai tinut si ghem sa te poti face la vreme de
primejdie si nimeni, nici om, nici fiara, sa nu poata sa se apropie de
tine, ca sa-ti faca rau, ca mult bine mi-ai facut tu. De atunci a ramas
ariciul pana-n ziua de azi zburlit, cu tepi si plin de spaima, dar se
poate apara de dusmani, facandu-se ghem, si nimeni nu-i poate
pricinui vreun rau.
 Ariciul, sfătuitorul lui
Dumnezeu
(mitologie românească)

Se spune că, la început pământul era

întins ca o farfurie și diavolul
încercase să îl fure în noaptea când
Cel-de-Sus adormise. Cum diavolul
fusese grăbit să scape de Dumnezeu,
rostogolise prea repede pământul. Iar pământul crescuse atât de
mult, încât dădea afară peste marginile apei şi ale cerului. Asta l-a Arici Pogonici
pus pe Dumnezeu pe gânduri şi nici el nu mai ştia ce să mai facă, (cantec)
să încapă tot pământul în marginile cerului. Se sfătui cu unul, se Hop! În danț... Hop! În danț...
sfătui cu altul şi nimeni nu putu a-i da un sfat bun. Şi din această Arici, arici, Pogonici Hop în danț de dorobanț!
pricină era foarte necăjit. Atunci îşi aminti de arici, care în acele Haide, joacă cum îți toacă... Hop! În danț... Hop! În danț...
vremuri avea faima de filosof şi de om sfătos, poate pentru că Toaca toacă...Toc! Toc! Toc! Hop în danț de dorobanț!
mereu mergea gârbovit şi morocănos. Dumnezeu trimise pe Hai la joc, nu sta pe loc.
albină să-l întrebe ce sfat îi dă. Albina îl găsi tocmai după prânzul Mămăruță-Ruță
cel mare, făcându-şi culcuş să se odihnească. Auzind despre ce e Arici, arici, Pogonici Suie-mă-n căruță
vorba, ariciul s-a supărat foarte tare că albina i-a stricat bunătate Haide, joacă cum îți toacă... și-ncotro-i zbura...
de somn: - „Ce trimite Dumnezeu la mine, că doar el e cel mai Toaca toacă...Toc! Toc! Toc! acolo m-oi mărita.
deştept decât toată lumea” – şi nu vru să-i spună. Albina, Hai la joc, nu sta pe loc.
vicleană, se prefăcu că pleacă şi se ascunse după uşă. Ariciul, Mămăruță-Ruță
crezând-o plecată şi cuibărindu-se pentru odihnă, începu să Hop! În danț... Hop! În danț... Suie-mă-n căruță
bombăne: - „Auzi la Dumnezeu, să trimită la mine după atâta Hop în danț de dorobanț! și-ncotro-i zbura...
lucru! D-apoi, nu-l împinge şi pe el mintea să strângă în chingi Hop! În danț... Hop! În danț... acolo m-oi mărita.
puţin pământul şi să facă dealuri, munţi şi văi?” Hop în danț de dorobanț!
Albina, care auzi, o rupse la fugă şi, pe nerăsuflate, îi povesti lui Hop! În danț... Hop! În danț...
Dumnezeu ce a aflat de la arici. Atunci, Dumnezeu se apucă şi Gărgăriță-Riță Hop în danț de dorobanț!
strânse pământul, aşa cum ai strânge boţind o bucată de stofă în Zboară-n poieniță Hop! În danț... Hop! În danț...
pumni, ca să încapă între hotarele cerului. Îndată se împestriţă tot și mă du la vale Hop în danț de dorobanț!
pământul de dealuri, munţi şi văi, după cum s-a întâmplat să se pe mâță călare.
boţească pământul. Iar albinei, pentru că îi făcuse acest mare bine Hop! În danț... Hop! În danț...
şi-i adusese sfatul ariciului, Dumnezeu i-a dat darul de a face Gărgăriță-Riță Hop în danț de dorobanț!
mierea cea dulce şi aromată cu toate miresmele câmpului. Zboară-n poieniță Hop! În danț... Hop! În danț...
și mă du la vale Hop în danț de dorobanț!
pe mâță călare.
 Povestea ariciului intelept
de Vladimir Colin
A fost odata ca niciodata, a fost
odata un arici. Da, da, un arici
batrîn, tare batrîn şi tare înţelept.
De batrîn ce era, îi crescuse o barba alba pîna la piept şi de
înţelept ce era… uf! nici nu ştiu ce sa va mai spun. Poftim!
N-am vazut în viaţa mea un arici mai înţelept. E bine?
Aşa… se trezeşte într-o buna dimineaţa ariciul…
– Hm! Cum o fi pe-afara?
Îşi scoate el nasul pe fereastra… (Dar ce credeţi voi? Avea o
casa gospodareasca, avea uşa, un coş şi o fereastra.) Îşi
scoate el, aşadar, nasul şi miroase în dreapta şi în stînga, în
sus şi în jos:
– Bun! Nu ploua.
Îşi apuca atunci ariciul barba cu amîndoua labuţele şi şi-o
trece de cîteva ori peste ţepii care-i slujesc la tot felul de
trebi. Acum, de pilda, îi slujeau drept pieptene… Şi-şi
piaptana ariciul barba, se ferchezuieşte şi, cînd i se pare ca
s-a gatit cum nu se poate mai frumos, îşi pune palaria, îşi ia
bastonul şi-o porneşte fluierînd prin padure.
Mergea ariciul fluierînd, se proptea uşurel în baston şi, daca
întîlnea o veveriţa, un iepure sau alta cunoştinţa, se apleca
îndata, îşi scotea palaria şi rostea: „Va salut cu stima!” sau
„Respectele mele!”, dupa împrejurare.
Şi tocmai cînd fluiera mai fara grija, se întîlni cu… un lup.
Un pui de lup, prost şi obraznic.
– Brr! mîrîi lupul. Ce dihanie caraghioasa! N-am mai vazut
aşa dihanie în viaţa mea. Cum te cheama, piciule?
– Arici, raspunse ariciul.
– Aşa? Ei, pîn-aici ţi-a fost, ariciule! Brr! Am sa te
manînc…
Ariciul îşi scoase cuviincios palaria.
– Va salut, dar fara stima! spuse el. N-am nimic împotriva sa
fiu mîncat de un lup. Numai ca…
– Ha, ha, ţi-e frica! rîse lupul. Brr! Eh, ce sa-i faci?… M-am
obişnuit. Ori de cîte ori vreau sa manînc şi eu, i se face frica
celui pe care am sa-l înghit… Cu toate astea, ştii, nu-i mare
lucru. Te înghit atît de repede! Nici n-apuci sa-ţi dai seama…
– Nu mai spune! grai ariciul. Vezi, eu n-am fost mîncat înca…
– Eh, fleacuri! vorbi din nou lupul. Asculta-ma pe mine:
începutul e mai greu.
Ca încolo…
– Da, da, încolo… sa fii mîncat de un lup trebuie sa fie o
adevarata placere…
N-ai sa ma crezi, dar nici nu m-aşteptam sa am parte de o
asemenea placere în dimineaţa asta, mai spuse ariciul, iar
lupul raspunse cu bunatate:
– Rrrr! Hai, pregateşte-te, ca mi s-a facut o foame!… Rrr!
– Vai! striga deodata ariciul, cît putu de tare.
Lupul se sperie, sari în sus şi racni mînios:
– Cum?… Ce-i asta, ariciule? Te ţii de glume?
– Lupule, draga, abia acum mi-am adus aminte… Azi-
dimineaţa am nascocit o poveste şi n-am apucat s-o spun
nimanui. Vai, vai, ce pacat ca nimeni n-are sa-mi afle
povestea!
– O poveste?… mîrîi lupul. Clanţani de cîteva ori, aşa cum
facea cînd chibzuia temeinic, şi se hotarî: Hm, ştii ceva?
Spune-mi-o mie… Rrrr! Tare-mi mai plac poveştile şi, uite, ca
un facut, niciunul dintre toţi cîţi am înghiţit pîna în ziua de azi
nu mi-a spus nici o poveste…
– Cum? Ai vrea?… Bucuros! striga ariciul şi, fara a se lasa
mult poftit, în vreme ce lupul se aşeza mai în voie, prinse sa
povesteasca: Azi- dimineaţa m-am trezit, mi-am apucat barba
cu amîndoua labuţele şi mi-am trecut-o de cîteva ori peste
ţepii care-mi slujesc la tot soiul de trebi. Acu’, de pilda, îmi
slujeau drept pieptene…
Mi-am pieptanat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a parut
ca m-am gatit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus
palaria, mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin
padure. Mergeam eu fluierînd, ma propteam uşurel în baston
şi daca întîlneam o veveriţa, un iepure sau alta cunoştinţa, ma
aplecam, îmi scoteam pa-laria şi rosteam „Va salut cu stima!”
sau „Respectele mele!”, dupa împrejurare. Şi tocmai cînd
fluieram mai fara grija, m-am întîlnit cu… un lup!
– Nesarata poveste! spuse lupul.
– Stai sa vezi! raspunse ariciul, urmînd îndata cu povestea.
M-am întîlnit, aşadar, cu un lup. „Rrr! mîrîi el. Pîn-aici ţi-a
fost, ariciule! Am sa te manînc…” Eu i-am spus: „Lupule
draga, azi-dimineaţa am nascocit o poveste şi n-am apucat s-o
spun nimanui…” „O poveste?” a strigat lupul. „Spune-mi-o
mie!…”
– „Bucuros!” Şi am început sa-i spun: „Azi-dimineaţa m-am
trezit, mi-am apucat barba cu amîndoua labuţele şi…”
– Îţi baţi joc de mine? racni lupul, holbînd doi ochi flamînzi
şi salbatici.
Ariciul se uita în jur, ca şi cum l-ar fi cautat pe cel care
stîrnise mînia lupului, dar nu vazu nimic.
– Vai de mine! spuse el. Nu cumva vorbeşti despre mine?
– Dar despre cine, flecarule? striga lupul. Stai ca-ţi arat eu
ţie!
– Şi povestea?
Mai clanţani lupul ce mai clanţani, apoi spuse înciudat:
– Aşa-i, povestea… Dar baga bine de seama! Daca-ţi mai baţi
joc de mine…
– Eu?… Nici gînd! spuse ariciul şi se grabi sa povesteasca
mai departe: „Mi-am apucat barba cu amîndoua labuţele şi
mi-am trecut-o de cîteva ori peste ţepii care-mi slujesc la tot
soiul de trebi. Acu’, de pilda, îmi slujeau drept pieptene!…
Mi-am pieptanat barba, m-am ferchezuit şi, cînd mi s-a parut
ca m-am gatit cum nu se poate mai frumos, mi-am pus palaria,
mi-am luat bastonul şi-am pornit fluierînd prin padure. Şi,
tocmai cînd fluieram mai fara grija, m-am întîlnit cu…
– Sa nu fie tot un lup, ca nu ştiu ce fac! racni lupul.
– Nemaipomenit! se minuna ariciul. Cum de-ai ghicit? Într-
adevar, era un lup… „Rrr! mîrîi el. Pîna aici ţi-a fost, ariciule!
Am sa te manînc…” Eu i-am spus:
„Lupule draga…”
Dar lupul era acum la capatul rabdarii, aşa ca striga de se
cutremura padurea:
– Minţi! N-ai mai spus nimic, pentru ca lupul te-a înghiţit…
uite-aşa! şi cum striga, cum se repezi, socotind sa-l înghita
dintr-odata. Daca nu mai vazuse nicicînd un arici?!…
Voi, care aţi aflat ca ariciul are ţepi (ştiţi, ţepii care-i slujesc la
tot soiul de trebi; acum, de pilda, la aparare), voi va puteţi
închipui lesne ce s-a petrecut, nu-i aşa?
Lupul cel prost a racnit:
– Valeu-u-u! şi, cu nasul şi limba însîngerate, a tulit-o cît ai
zice peşte.
– Hei, lupule! Lupule! a strigat ariciul dupa el. Nu vrei s-
asculţi povestea mai departe?
Dar cine sa-i raspunda? ca lupul era acum cine ştie unde şi
înca mai rasuna padurea de schelalaitul lui.
– Nu te salut, a spus atunci ariciul şi, scoţîndu-şi palaria, şi-a
şters sudoarea de pe frunte
Apoi şi-a trecut labuţele prin barba alba şi s-a aşezat sa mai
rasufle oleaca, dupa care s-a dus glonţ la prietenul meu care
scrie toate poveştile pentru copii şi, în buna limba ariceasca, i-
a povestit totul. Prietenul meu a scris povestea pe o coala de
hîrtie, careia i-a dat drumul pe fereastra, şi de atunci nu s-a
mai întîmplat niciodata ca un pui de lup, prost şi obraznic, sa
se lege de un arici batrîn şi înţelept.
O poveste emoționantă despre puterea prieteniei de-a
lungul anotimpurilor.
Intr-o dimineață caldă de primăvară, iepurașul zărește un
arici. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de țepos. Dar îl
îndrăgește imediat. Și ariciului îi place blana moale și
catifelată a iepurașului. Din acel moment, se întâlnesc zi de
zi în luminișul de lângă pârâu. Toată vara se joacă de-a v-ați
ascunselea, fac tumbe, sunt fericiți că s-au întâlnit, și
hotărăsc că vor fi prieteni pe viață. Dar, într-o zi mohorâtă
de toamnă târzie, ariciul pleacă, iar iepurașul rămâne singur.
Totuși continuă să își aștepte prietenul, chiar și când cad
primii fulgi de nea. Oare ariciul se va mai întoarce
vreodată?
O poveste minunată despre prietenie, grija față de
celălalt, despre convalescență și însănătoșire.
Iepurașul a așteptat răbdător multă vreme, însă acum a sosit
clipa mult-visată: ariciul s-a trezit din hibernare! Cei doi
prieteni se pot zbengui cât e ziua de lungă și se pot bucura de
natura înconjurătoare. Însă iepurașul se îmbolnăvește.
Ariciul nu prea știe ce să facă: să stea lângă prietenul lui și
să-l îngrijească sau să plece la joacă cu ceilalți? Deși își
dorește foarte mult să iasă afară, nu vrea să-și lase singur
prietenul aflat în suferință.
Ariciul intelept

Un arici, nu ca oricare
A pornit-o la plimbare.
Astazi are ganduri bune
Multe fructe vrea s-adune.
Mere rosii, acrisoare
Sa le puna la pastrare
In culcusul lui cel bun
Caci iarna este pe drum.
Nici nu stii,cum pleaca
toamna
Si-i apuca pe toti foamea.
Puii lui cei pofticiosi
Le va manca bucurosi.
-Multe-as vrea s-adun odata
Sa nu umblu ziua toata.
Stau putin si ma gandesc
Nu cumva ca sa gresesc.
Cu labuta iau doar, doua Frunze
Iar cu tepii, iau vreo noua.
Am sa ma rostogolesc Frunzele foşnesc în vânt
Cu tepii le nimeresc. Şi cad încet pe pământ,
Ati vazut ca nu-i ca oricare? Se rotesc uşor, uşor,
Ci are o minte mare! Veselindu-se în zbor.
Este-un arici diferit
Ati vazut ca n-am mintit?
Este foarte intelept
Ati vazut ca v-am spus drept?