MONICA BOROS

DOR DE TATA
 "Să nu mori cu morții tăi ci onorează-i cu iubire
divină trăindu-ți în continuare viața pentru că acest
lucru și-ar dori și ei, nu te bloca, asumă-ți temele, rolul
și scopurile  pentru care te-ai întrupat, să te poți
întoarce acasă cât mai bogat și cu cât mai multe
experiențe de evoluție umană trăite!
Nimeni nu este sau a fost scutit de pierderea unei
ființe iubite ce ne-a frânt de durere și ne-a dezechilibrat
mental, emoțional, fizic cât și spiritual . 
Știți că atunci când plângem morții de fapt o
facem pentru noi și nicidecum pentru ei?
Plângem pentru că i-am pierdut, pentru că nu îi
mai avem lângă noi, plângem că nu ne putem imagina
ca viața noastră să se desfășoare fără ei, plângem
pentru că nu dorim să acceptăm plecarea lor!
Când vom accepta că au avut o misiune care s-a
incheiat pe acest Pământ ca și noi la rândul nostru,
când vom înțelege că nu Dumnezeu l-a luat și nici vina
lui nu este; când vom înțelege că de fapt morții nu mor,
ei fiind ca si noi spirite nemuritoare, când vom înțelege
că pe această planetă suntem doar călători în trecere
pentru a învăța și crește, sau mai bine zis însoțitori
pentru o anume perioadă de timp, când vom înțelege că
nimeni nu pierde pe nimeni pentru că nimic și nimeni nu
ne aparține, ne va ajuta să reușim să trecem cândva
peste această durere inevitabilă.
Nu... Să nu murim cu morții ci să îi iubim cu și
mai multă puritate!
De abia acum iubirea noastră se transformă în
iubire necondiționată, deoarece iubim fără reproșuri,
fără teamă, fără așteptări, fără dorințe, fără necesități!
 Respect tuturor durerea și felul natural de a o
exprima, stiu cum este să plângi, să te simți lipsit de
mângâiere prin acest proces de disperare am trecut și
eu, și cu adevărat pot spune că este îngrozitor!
Dar cum ar fi dacă am putea vedea moartea ca
pe o naștere prin care cu toții vom trece?
Noi nu cunoaștem decât o parte a monedei pe
care o numim Moarte; dacă am putea vedea și partea
cealaltă, locul minunat și divin al Luminii, acel loc unde
nu există dualitate, nici boală și nici suferință, am
conștientiza mai lesne procesul nașterii și al morții și am
putea trece cu mai multă înțelegere și înțelepciune peste
toată această suferință sau doliu prelungit.
Să îi iubim pe cei care ne părăsesc și să avem
curajul și puterea interioară necesară de a accepta și îi
lăsa să plece!"

Daniela Hell
 Copilăria este o perioadă a vieții despre care
unora nu le face plăcere să vorbească pentru că nu au
nimic de spus sau mai bine zis nu-și mai amintesc nimic.

Dar cum să nu-ți aduci aminte de peripețiile din

copilărie, de șotiile pe care le făceam fiecare dintre noi,
precum Nică din frumoasa povestire “Amintiri din
copilărie”.

Este de înțeles atunci când vine vorba de trecut să

nu ne amintim de anumite pasaje dificile și chiar
dureroase ale istoriei noastre personale și de altfel este
firesc să reacționăm în variate feluri.

Uneori minimalizăm importanța și efectele sale

asupra noastră ca și individ uman pe principiul că s-a
întâmplat foarte demult și că de fapt nu mai are nicio
influență asupra persoanei care suntem, acum în prezent.
Dar copilăria este etapa cea mai frumoasă , ne
imaginăm alături de părinții noștri care ne ocrotesc și
ne-au ocrotit cu brațele deschise, care își doresc să aibă
copii fericiți, să crească frumos și fără lipsuri.

De foarte multe ori mi se pare că o mare parte

din frământările părinților se transmit către copilăria
micuților și aceștia nu fac altceva decât să rămână
marcați, să adune unele frustrări pe care le dezvoltă și ca
adult sau să trăiască fericiți cu amintirile lor frumoase și
să sfârșească ca adulți fericiți. Dar oare e firesc să trăim
în trecut ?
 Cine nu se gândește la joacă, la mama care îi
aștepta în prag și la dulciurile primite când venea tata de
la slujbă sau bunicii în vizită atunci când rostește
cuvântul „copilărie”?

  Doamne cu câte julituri nu ne-am umplut

genunchii și câte pozne pe-afară nu ne-au colorat zilele
când alergam care încotr-o prin fața blocului până la ore
târzii din noapte ?

Câți vecini nemulțumiți nu veneau la ușa noastră

că e prea mare gălăgie afară și nu i-am salutat poate când
am trecut pe langă ei. Câte amintiri ne vin în minte!

Câți bulgări am primit de la colegii de clasă și

câte cazemate din nisip n-am construit , câte seri
neliniștite nu au trecut și noi nu ne puteam întâlni
iubitul sau iubita din cauza părinților?

De câte ori nu ne furișam ziua afară fără știrea lor

și ne întorceam în casă când se apropia venirea lor de la
slujbă!

De câte ori nu suna telefonul iar noi nu

răspundeam pentru că eram puși pe șotii sau ocupați să
mai stricăm ceva prin casă.

De câte ori nu hoinăream pe străzi când ieșeam

de la școală…
 Câte ședințe cu părinții la școală nu rămâneau
neanunțate de către noi, copiii.

Cei drept, atunci când eram copii abia așteptam

să creștem mari și să devenim adulți. Dar acum când
privim în trecut dar cu mintea de adult credem că viața a
fost mult mai ușoară atunci.

Cu siguranță așa a fost. Eram poznași și habar

n-aveam ce se întâmplă cu adevărat. Nu era stres ca în
ziua de azi, nu erau frământările, grijile zilei de mâine
sau cel puțin atunci părinții noștri nu le arătau. Dar dacă
ne gândim mai bine, nu-i așa că a fost o binecuvântare?

Ce mult ne-am dori cu toții să putem să

întoarcem roata și să ne putem bucura de copilărie, de
părinții noștri care acum unii dintre noi nu-i mai au în
viață.

Eu personal aș vrea să pot da timpul înapoi, să

pot mulțumi părinților pentru toate eforturile depuse
pentru a ajunge cineva, pentru faptul că au fost minunați
și mi-au insuflat atâtea valori morale deosebite.

Aș vrea să pot mulțumi părinților, mamei pentru

blândețea, bunătatea, zâmbetul cu care mă copleșea și
întâmpina adesea, pentru chelfăneala pe care o primeam
când mai spărgeam câte ceva fără să vreau, când mai
spuneam o minciunică neînsemnată pentru mine dar cu
greutate pentru părinți.
 Tatălui vreau să-i mulțumesc pentru grija
deosebita pe care a avut-o de a mă educa în spiritul
dreptății, pentru zâmbetul cald, pentru duritatea pe care
dorea să o văd pe chipul lui dar de fapt era tradusă drept
dragoste, pentru tot ce a fost frumos și de neuitat.

Am văzut și văd în el un model, un erou. Poate și

pentru faptul că îmi plăcea foarte mult haina militară,
unde ținuta și prestanța lui erau impecabile. Parcă îl văd
în pragul ușii!

Parcă ieri mă plimba prin Orașelul Copiilor unde

stăteam cocoțată pe o bicicletă pe care nu binevoiam să
dau din picioare de lene.

Cu zâmbetul pe buze, trăgea bicicleta legată cu o

sfoară, pentru a-mi satisface mie plăcerea. Aveam părul
lung și ondulat, și tata din când în când îmi mângâia
creștetul capului și se juca cu părul meu.

Mi-amintesc și de plimbările prin magazine

pentru a-mi achiziționa diverse lucruri iar când ajungeam
la magazinele de jucării, dădeam din picioare supărată
pentru a-mi cumpăra jucăria pe care mi se pusese pata.

Mi-aduc aminte de pisicuța pe mi-a luat-o din

magazinul Unirea, obligat fiind de capriciile mele, dar
cheltuind ultimul bănuț din buzunar. Era atât de urâtă
dar totuși atât de frumoasă pentru mine...
 Mi-aduc aminte cum de Paște mă duceau părinții
să-mi cumpere hăinuțe noi și încățăminte nouă și făceam
parada modei prin fața blocului care mai de care. Mi-
amintesc de primele mele sandale roșii în curele pe care
le-am rupt din prima zi și am venit desculță acasă!

Mi-amintesc de prietenii și vecinii cu care mă

jucam și cu care mă cocoțam pe toate gardurile mai ceva
ca băieții.

Mi-amintesc de jocurile noastre de fetițe în fața

blocului împreună cu Dorina, Mirela, Dana, Mihaela.

Mi-amintesc de câte ori veneam plângând acasă

că mi-a luat cutare jucăriile, cărțile, creioanele,
pledul..etc

Mi-aduc aminte de excursia de la Lacul Roșu

când tata mă purta în brațe că imi era lene să merg pe
jos. Aveam 9 ani.Când nu mai putea, mă lăsa jos și
mergeam între ei și mă țineau de mână. Când nu mai
aveam chef să merg mă așezam în mijlocul drumului și
tata imi mângâia creștetul capului.

Parcă îl văd! Era atât de calm, deși altcineva

dacă ar fi fost îmi trăgea câteva să mă liniștească!

La momentul acela s-a gândit că voi merge pe jos

dacă îmi spune legenda Lacului, dar n-a fost așa. Eram
atât de agitată! În barcă eram foarte speriată pentru că
niciun membru al familiei mele nu știa să înnoate, țipam
întruna.

Într-un târziu m-am liniștit când aproape să

ajungem la mal. Uneori nu era nevoie să spun ce simt că
tata știa deja, mă cunoștea foarte bine.

Mi-amintesc atâtea lucruri și lacrimile mi se

preling pe obraz...

Cum să trăiești cu amintirile dragi în suflet dar fără

părinți?

Mi-aduc aminte de egoismul meu de atunci! De

câte ori tata cumpăra ceva mamei țipam ca o disperată
și dădeam din picioare. Eu aveam întâietate și atât.

Într-una din zile tata venind de la servici, în drum

spre casă i-a cumpărat mamei un palton. Parcă îl văd și
azi cu paltonul în pragul ușii... Când a ajuns acasă și i
l-a dat mamei am plâns toată ziua și nu am mâncat deloc.

Spre seară ca să mă liniștească, tata și mama

m-au îmbrăcat și am plecat să-mi cumpere și mie ceva.
Deabia atunci m-am liniștit...

Nu suportam ca altcineva să primescă ceva. Cât

de rea eram Doamne!

Acum când privesc în urmă îmi dau seama că am

greșit dar totodată am constatat că viața m-a schimbat.
 Mamei îi spuneam în permanență că il iubesc mai
mult pe tata. Oare ce era în sufletul ei? Iubirea pe care o
simțeam pentru ei era la fel de mare dar pentru tata era
ceva mai special. Specialul acesta nu-l puteam explica!

Pe patul de moarte mamei i-am cerut iertare

pentru aceste afirmații. Sper să mă fi iertat, deși ea a
simțit că pentru tata aveam o afinitate și un respect cu
totul deosebit.

Ca și individ uman am trecut prin toate culorile

pe care mi le-a oferit viața, pe unele le-am iubit, pe altele
le-am urât. Am înțeles târziu că uneori depindea de mine
să-mi aleg culorile în viață pe care le doream, că de fapt
puteam să-mi construiesc propria mea paletă de culori.
Doar uneori viața avea să-mi impună la un moment dat
culorile ei și nu au fost plăcute. Culoarea neagră la un
moment dat avea să-mi umbrească fericirea.

Oftez din greu gândindu-mă la ce apăsare simt

când această culoare mă învăluie. Aproape că nu o mai
suport!

Încerc uneori să adun gânduri, stări. Unele lucruri

aș vrea să vi le împărtășesc vouă dragi mei...

Mi-aduc aminte de vizita la medic împreună cu

tata când strigam cu disperare să mă salveze că mă doare
gâtul și după ceva vreme am fost operată de amigdalite.
Trebuia să mănânc foarte multă înghețată și parcă îl văd
cum alerga cu înghețata în mână prin casă rugându-se să
mănânc pentru a mă vindeca.

Mi-amintesc și de faptul că într-o zi mama m-a

lăsat în grija lui pentru că trebuia să meargă la medic și
tata a adormit, iar eu năzdravană cum eram i-am tăiat
pantalonii, am tăiat covorul și unghiile unei păpuși. Când
s-a trezit și a văzut minunea mă așteptam să mă certe,
dar nu a făcut-o, din contră m-a luat în brațe și a râs.

Numai mama când a venit avea să se înfurie

puțin și să ne certe pe amândoi. Of Doamne, cum mă
năpădesc amintirile...

Mi-amintesc și de concediile din perioada de

odinioară când erau atâtea restricții și el nu avea voie
să-și ia concediu. Atunci nu făcea altceva decât să
apeleze la medic și să ia câte un medical. În acest mini-
concediu dădeam o fugă la mare. Stațiunea mea preferată
fiind Mamaia, satul de vacanță care mă aștepta cu brațele
deschise de fiecare dată. Doamne ce ne mai distram...

Au rămas amintirile zilelor călduroase de vară

când ne prindea noaptea prin satul de vacanță!

Doamne, ce mă mai cățăram prin toate leagănele

și participam la toate jocurile. În fiecare seară mergeam
să mâncăm plăcinta mea preferată dobrogeană și
ascultam muzică la Căsuța Dobrogeană.
 Tata îmi îndeplinea toate dorințele. La mare eram
cea mai fericită. Pentru tata era un stres de fiecare dată
când intram în apă pentru faptul că mă avântam în larg și
nu știam să înot. De fiecare dată când intram în apă mă
ținea strâns de mână de aveam semne câteva ore sau
chiar zile.

Era foarte grijuliu, mai ceva ca mama. Ea mă

certa adesea, dar el niciodată. Tata venea cu argumente,
cu explicații detaliate, el era un tipicar.

Îmi plăcea uneori să-l enervez ca să-i pun nervii

la încercare pentru că mi se părea aiurea că nu se supăra
niciodată pe mine. Era de o calmitate ieșită din comun.

Când mă pregăteam pentru anumite examene

importante, eram precum o prințesă, mâncarea era servită
de tata sau de către mama, dar mâncam pur și simplu pe
masă, o masă de douăsprezece persoane. Dacă eram prea
ocupată cu cititul îmi dădeau chiar ei să mănânc
asemenea unui copil mic. Ce vremuri! Ar putea oare să
se întoarcă? Cum pot da timpul înapoi?

A mai crescut cineva asemenea mie? Doamne cât

răsfăț! Câtă voie bună!

Mi-amintesc cum în liceu, prin clasa a X-a, deși

aveam piciorul în ghips și aveam scutire m-am dus la
școală. La ora de matematică domnul profesor Diaconu
m-a scos la tablă și mi-a dat un scăunel, crezând că duc
lipsă. Acasă bineînțeles că n-am mărturisit de notă decât
tatălui. M-a consolat și m-a pus să promit că voi îndrepta
nota cât mai curând posibil.

La câteva zile, cine avea să vină la noi, domnul

diriginte care era profesor de limba română, domnul
profesor Matei Cerchez. Un om minunat, un profesor
cum rar întâlnești, căruia îi voi mulțumi toată viața ca și
tatălui meu de altfel. Și dânsul ca și tata vor rămâne în
inima mea veșnic. Sunt persoane dragi care mi-au
călăuzit pașii.

Când l-am văzut la ușă am înghețat! Credeam că

le va spune părinților de nota mea la mate deși aveam o
scuză, eu aveam scutire. Dar dânsul de fapt dorea să le
aducă la cunoștință alor mei că sunt un copil bun, cu
rezultate bune și cu potențial. M-am liniștit în clipa în
care a vorbit cu mama, tata nu era acasă.

Mă uitam în ochii dânsului cu teamă să nu spună

de nota patru la mate și nu a spus.

Când a venit tata de la muncă și mama a început

cu laudele pe care le transmisese domnul diriginte,
bineînțeles că a urmat o recompensă. Este lesne de
înțeles! Oricum tata știa de nota de la matematică.

Îmi amintesc când eram în clasa a XI-a și m-a

întrebat dacă pot reuși la bacalaureat fără meditații deși
aveam la dispoziție doi ani de pregătire. A vrut să știe de
fapt care este potențialul meu!

Convenția cu tata a fost “obții rezultate bune,

primești suma care se cuvenea celui care te medita”.

Parcă îl văd cum m-a așezat pe piciorul lui și

mi-a adresat întrebarea. M-am uitat la momentul acela
oarecum mirată deoarece sumele erau totuși mari pentru
acele timpuri și nu știam dacă poate să-și permită.

Trăiam dintr-un salariu pentru că mama făcuse

întrerupere pentru a se ocupa de mine și apoi ieșise la
pensie. Nu duceam lipsă de nimic pentru că tata ne
oferea totul! Lucra numai de noapte pentru că era foarte
bine plătit la numărul de ore. Câteodată în timpul liber
mai făcea și alte activițăti pentru a câștiga un bănuț.
Pentru tata noi eram universul lui. Totul se învârtea în
jurul nostru! Era omul care făcea magie. Era ca și când ai
bate din palme și totul vine fără efort.

Pentru mine a fost o bucurie în acel moment

pentru că am primit o sumă rezonabilă de bani și în plus
am fost răsplătită pentru eforturile depuse.

Dar nu a fost de ajuns, deoarece a vrut să îmi

facă un cadou și mi-a luat un inel. Mama l-a rândul ei
mi-a luat un lănțișor și mă așteptau așa de cuminți acasă,
care mai de care să-mi dea cadoul. Nu știau ce să-mi
ofere! Eram o răsfățată. Mă recompensau pentru fiecare
activitate pe care o desfășuram!

Cadourile pe care părinții mi le ofereau constau

în câte o bijuterie la fiecare eveniment. Bani primeam
mereu, diverse lucruri care știau că mă atrag precum
haine, parfumuri. Îmi dădeau amândoi cadouri, dar nu
că s-ar fi ascuns unul de celălalt pentru că părinții mei au
avut o căsnicie fericită după care mereu am tânjit și eu
căsătorită fiind. Le plăcea să mă răsfețe, să nu duc lipsă
de nimic pentru că ei ca și copii au fost foarte chinuiți.
Mama și-a pierdut părinții la vârsta fragedă de șapte ani
iar tata degeaba îi avea, nu prea erau prezenți în viața lui.

Of... Îmi amintesc când mama s-a îmbolnăvit și a

suferit o intervenție chirurgicală. Aveam 6 ani și ne era
foarte greu. Mama ieșise din spital, operată și nu aveam
niciun ajutor. Nu avea voie să depună efort, tata avea
probleme cu coloana. Singura noastra salvare s-a gândit
tata că va fi bunica, dar nu a fost așa...

Singurii care ne-au fost alături au fost sora tatălui

cu soțul dânsei, mamaia Petria și tataia Leon, cum îi
spuneam toți. Bunica a venit până la urmă să vadă cum
se simte mama, dacă a murit, ceva de genul ăsta. Atunci
tata a fost foarte furios și a zis că din acea zi bunica să nu
mai calce în casa noastră. Dar nu s-a întâmplat așa...
După două săptămăni a venit iar și tata i-a spus franc în
față că familia lui este cea mai importantă. Ne-a ales pe
noi, soția și fiica pentru că eram alături de el, ceilalți
practic doar profitau de poziția lui dar și de banii lui.
Doar sunau să ceară ajutor sau diverse servicii pe care
știau că tata poate să le onoreze.

Cei din jur considerau că dacă ești polițist nu

duci lipsă de nimic și nici nu prea muncești. Nu știau ce
riscuri presupune această muncă, câte sacrificii, câte
nopți nedormite, câte evenimente urâte, ce riscuri
presupune această muncă.

Vremurile în care traiam veneau cu destule

neajunsuri dar mimeni nu le știa mai bine ca tata și
mama. Totul era un vacarm care ne debusola și care ne
punea într-o situație dificilă de a nu mai ști să discernem.
Aveam senzația că trebuie să ignorăm importanța
alegerii de a ne fi bine! Parcă totul era un zbucium...

Prietenii familiei noastre erau puțini pentru că

tata avea o vorbă: ”Cămășa de pe tine și buzunarul îți
sunt prieteni, restul este fațadă!”.

Aveam doar două familii cu care ne vizitam și

care ne erau alături, cu care plecam în concedii, familia
Gheorghiu și familia Mareș. Niște oameni minunați pe
care te puteai baza și care la orice oră din zi sau noapte
puteai conta pe ei. Erau singurii noștri prieteni adevărați
după care au urmat finii din partea părinților.
 De regulă prietenii sunt cele mai importante
persoane din viața noastră. Fără aceștia lumea ar fi mult
mai rece și noi am fi unii pentru alții niste străini.

Prietenia se naște dintr-un sentiment de simpatie,

de respect dar și de stimă. Adesea spunem: “am o
grămadă de prieteni” dar nu-i putem numi prieteni pe
toți cunoscuții noștri pentru că în realitate prietenii
adevărați pot fi numărați pe degete. Așa spunea și tata, să
nu mă grăbesc în alegerea prietenilor pentru că îi voi
cunoaște de la distanță.

Uneori ne gândim că dacă cineva ne zâmbește

frumos și este prietenos este prieten dar nu este așa,
prieten este cel care de câte ori ai avut nevoie de el a fost
lângă tine.

În momentele grele lângă mine au fost Elena și

cele două fete ale ei, Ana și Ioana, doi copii minunați
care m-au ajutat necondiționat ori de câte ori am avut
nevoie. Nici nu era nevoie să rostesc “te rog” căci
imediat veneau. Încurajările lor și felul lor de abordare a
unor situații mi-au dat putere să merg mai departe să nu
mă prăbușesc. Niciodată nu m-am gândit că niște copiii
pot să-ți aline o durere fără margini.

Aproape că prin ceea ce făceau erau practic fetele

mele. Tata le lăuda mereu că sunt fete frumoase și
deștepte. Pe lângă faptul că aveau suflete minunate erau
foarte inteligente, studente eminente. Niciodată nu mi-a
trecut prin cap că se va închega așa o prietenie. Uneori și
eu și tata aveam să ne mai înșelăm asupra prietenilor.

N-ai de unde să știi niciodată cine îți stă alături!

A murit strigându-i pe unii și tot nu au venit...

Parcă a prevăzut totul! Mă avertiza dinainte cu ce avea
să se întâmple.

Prietenul adevărat este precum un frate, un frate

mai mare, sincer, care te prețuiește, care îți înțelege
necazurile, neajunsurile, care este gata să te apere
oricând. Asta este prietenie!

Tata avea și alți prieteni minunați, familia

Ionescu, două persoane deosebite Petre și Stela. Puteai
să-i suni la orice oră din zi sau noapte să le ceri ajutorul.
Tata spunea adesea că domnul Ionescu este ca un frate
pentru el. Avea un respect deosebit pentru această
familie. Parcă îi văd și astăzi cum veneau la noi în vizită
cu platoul de prăjituri, cu farfuria de clătite, cu tot felul
de bunătăți. Mă iubeau foarte mult pentru că își doreau și
ei o fată și eu eram la rândul meu foarte atașată de ei.
Niște oameni minunați pe care oricine și-ar dori
să-i aibă în preajmă. Cu drag mă gândesc la ei și-i
pomenesc la orice pas. Dacă ar ști că le-am purtat o
dragoste imensă m-aș bucura foarte mult. Poate că de
acolo de sus mă văd...
 Un alt prieten deosebit al tatei era domnul Ghiță,
un om extraordinar, un medic desăvărșit! L-a salvat pe
tata de câteva ori de crizele de sciatică. Pe mine mă
îndrăgeau foarte tare și el și soția dânsului doamna
Gabriela. Îmi plăcea când venea la noi că stăteau la șuetă
și în permanență mâncau dulciuri și vorbeau de diabet.
Erau niște oameni minunați!

Tata a suferit foarte mult când a plecat dintre noi

domnul Ghiță. Se cunoșteau de 35 de ani, o viață de
om... Cum să-i uiți pe cei dragi ție, cei cu care ai petrecut
și pe care i-ai iubit!

Mi-amintesc cum într-un an, tata a fost trimis în

misiune pentru a prinde pe cineva care înfăptuise un
furt. Individul a fost surprins în curtea cuiva la furat și
nu era pentru prima oară. Tata l-a somat dar acesta l-a
atacat cu un cuțit. Purta la acel moment o manta lungă
de stofă gri, era într-o iarnă, parcă o văd și azi. Îmi
plăcea atât de mult... De câte ori îl vedeam îmbrăcat cu
ea mă cuibăream la pieptul lui și o mângâiam, era foarte
moale și catifelată. A venit acasă cu ea spintecată și plin
de sânge... Eram foarte speriată cănd l-am văzut în
pragul ușii.

Tata era un om înalt, la 1,92 m foarte curajos dar

și haios. În clipa în care ne-a povestit întamplarea ne-a
cuprins teama. Prin ce trecuse... Îi mulțumeam lui
Dumnezeu că a scăpat cu viață. Aveam să aflu mult mai
târziu că cel care îl atacase murise.

De fiecare dată când venea de la muncă deși era

foarte obosit pentru că lucra numai de noapte, ne spunea
istorioare, pățanii din timpul programului. Îi plăcea să
stea de vorbă cu noi, era foarte volubil. Era precum
Creangă, îi plăceau poveștile!

Mie, copil fiind, îmi spunea că atunci când voi fi

mare să nu mă căsătoresc cu polițist sau aviator pentru că
nu au timp de familii și viața lor este în permanență în
pericol. Ce știam eu? Eram un copil... Dar aveam să-i
dau dreptate mult mai târziu!

Îi plăceau glumele, era o persoană sociabilă, plină

de viață. Când stăteai în preajma lui te simțeai în
siguranță și îți dădea o stare de bine. Poate uneori
sufletul lui plângea dar el nu arăta. Mie cel puțin îmi
dădea putere de fiecare dată când mă simțeam pierdută.
Era de ajuns doar să-mi zâmbească sau doar să-mi spună
“fata tatei” și știam că totul va fi bine.

Ce înseamnă oare starea de bine? Oare această

stare de bine este de fapt controlul nostru, este starea de
echilibru în care conțientizezi unde ești, este starea în
care îți accepți emoțiile indiferent cum sunt ele, de
tristețe, de furie, de teamă? Eu personal cred că această
stare de bine o moștenim genetic, este determinată de
condițiile de viață, de factorii externi. Această stare de
bine se cultivă în fiecare zi, cu încredere și cu efort.

Starea asta de bine pe care o emana tata era

asemenea unui mușchi care trebuia antrenat continuu. El
nu transmitea durerea, tristețea, emoțiile negative deși
poate le simțea pe pielea lui. Știa foarte bine să le
ascundă, durerea, tristețea erau pentru el precum un nor
negru, care marca soarele. Dar asta nu însemna că nu
există soare, ci doar că nu-l putem vedea când ne dorim !
Este important să știi că este acolo și să avem puterea să
mergem înainte și să facem lucrurile diferit de cum au
făcut alții sau chiar noi altădată.

E ca și cum te retragi la umbra unui pom și te

întrebi de ce ți-e frig! Trebuie să fim conștienți că soare
este pentru toată lumea și oriunde! Așa era pentru tata.
Avea o doză de optimism. Nu-l scotea-i din ale lui...

Tata era un om bun, modest, parcă avea un praf

magic în buzunare și îl folosea. Nu știa să fie egoist, să
fie ipocrit. Oferea totul fără să ceară nimic, deși se spune
că nimic nu poate fi oferit, fără a primi ceva în schimb.
Nu există niciodată un dispozitiv de măsurare a bunătății
sau răutății unui om! Unii oameni emană energie
negativă, alții pozitivă, fapt care se reflectă și în relațiile
interumane pe care oamenii le stabiliesc de-a lungul
timpului. Unele persoane ne provoacă disconfort altele
nu... Tata te atrăgea precum un magnet!
 Era un om minunat, extraordinar nici nu găsesc
cuvântul potrivit!

Îmi amintesc cu groază de accidentul lui când

aveam numai vârsta de 7 ani, un copil care întreba în
permanență “De ce?”.

A fost o perioadă atât de urâtă pentru că tata avea

să stea paralizat timp de un an. Un an în care mama
alerga săraca ca un titirez și ducea greul fără să se
plângă. A fost greu pentru toată lumea dar cel mai greu
pentru tata. Încerca săracul să facă pe viteazul dar
vedeam că pe zi ce trece își pierde curajul. I-am fost
alaturi în permanență, dar la un moment dat a cedat și o
amenința pe mama că-și pune capăt zilelor că nu mai
suporta durerea. Eram un copil, un copil care nu era
practic capabil nici să-și ducă ghiozdanul la școală, eram
o răsfățată și totodată o neputincioasă. Eram un copil
cuminte care nu făcea probleme și tata mă diviniza. Se
uita la mine ca la o icoană dacă aș putea spune așa. Nu
prea înțelegeam ce se petrece. Cert este că în mintea mea
credeam că tata a fost plecat în razboi și a pățit ceva. Mă
gândeam la lucrul acesta pentru că în timpul liber îmi
spunea povești, îmi povestea despre războaie. Am aflat
mai târziu că a avut parte de un accident de mașină și a
avut noroc că a supraviețuit.

Eram foarte stresată când rămâneam numai eu cu

el acasă. Îmi era oarecum teamă, teamă să nu-l
dezamăgesc pentru că trebuia să-l ajut și nu prea puteam.
Eram un ghemotoc de copil. Dar el săracu nu se
plângea niciodată de nimic. Indiferent de ceea ce făceam
dacă era rău sau bine, pentru el totul era bine. Niciodată
nu comenta. Era făcut de mine, de fata tatii. Îi știam
slăbiciunile, dorințele, îl citeam ca pe o carte deschisă,
doar era tata !

Chiar și în acea situație puteam să-i cer orice.

Știam că din partea lui indiferent ce i-aș cere, dorința se
va împlini. Puteam să cer luna de pe cer și ar fi fost gata
s-o aducă. Eu nu făceam altceva decât să-i spun în
permanență “Te iubesc tată!” și să îl sprijin când
depindea de mine și mama nu era în preajmă. Se uita în
ochii mei fix și ochii lui se innundau de lacrimi. Cred că
de fapt eu eram un medicament pentru el! De câte ori
venea medicul dar și după ce pleca el mă îmbrățisa ca și
când ar fi vrut să-mi spună că face eforturi pentru mine.

Îmi doream și îmi doresc și în prezent să pot fi ca

el, o luptătoare dar și o învingătoare. Dar oare ce sfârșit
au învingătorii?

Adesea stăteam de vorbă cu tata, îmi spunea

povești, îmi spunea din peripețiile lui de când era copil.
Îmi vorbea adesea despre copilăria lui, despre șotiile pe
care le făcea cu unchiul meu, Ion, cu ceilalți frați. De
câte ori povestea despre bunicul o făcea cu patos, despre
bunica prea rar vorbea, era o fire mai dură.
 De câte ori vorbeam de bunica, mi-aminteam
cum mi-a luat strugurele din mână ca să nu mănânc, că
nu am voie. Îmi spunea că: “ai tăi au bani pot să-ți
cumpere…” Mult timp mi-a sunat în minte acest refren,
dacă pot să-i spun așa și toată viața mea m-am gândit
cum putea să facă aceste separatisme, că doar toți eram
nepoții ei.

Tata imi spunea adesea că atunci când va părăsi

această lume nu v-a lăsa lucrurile neterminate.

Bunicul semăna cu tata, era un om bun, cu suflet,

un om simplu . Nu vroia nici el să deranjeze pe nimeni
când venea la noi. El o iubea foarte mult pe mama, o
respecta pentru că mama îi făcea toate pofetele. Îi gătea
mâncărurile bunicului preferate. Îi plăceau foarte mult
dulciurile și fructele. Când venea la noi vorbea adesea de
bunica, de răutățile pe care le făcea. Într-un fel bunicul
dorea s-o scuze, s-o acopere de jenă, dorea să ceară el
iertare în locul ei, îi găsea câteodată justificare faptelor
sale, alteori nu. Tata îl asculta de fiecare dată dar nu îl
contrazicea chiar dacă știa că adevărul nu este acela. Era
prea delicat să-i facă observație, prea cu bun simț. Își
respecta foarte mult părinții!

Sincer acum mă gândesc că nu este bine să ai

prea mult bun simț, trebuie să ai și o doză de nesemțire
în aceste timpuri în care trăim. Pe vremuri era altceva!
Acum este altceva ! În vremurile nostre dacă ai bun simț
ești prea prost.

Acum tot ce trebuie să facem pentru a supraviețui

reprezintă o realizare.

De fiecare dată când stăteam de vorbă cu tata mă

simțeam foarte bine, mă simțeam ușurată. Îmi spunea că
atunci când nu va mai fi oricum va fi prezent în viața
mea, mă va vedea dar nu-mi va putea vorbi și să nu fiu
tristă niciodată, să nu plâng. Ne spuneam toate secretele.
Nu ne ascundeam niciodată nimic. Copil fiind, cred că
prin clasa a V- a mama a fost invitată la școală pentru că
eu cu o colegă dărâmasem ușa. De fapt vina nu era a
mea, dar tata știa că mama este exigentă și că s-ar putea
să o încasez și avea așa de frumos să mă avertizeze:
“Vezi să pui mai mulți pantaloni pe tine, că s-ar putea
să iei vreo câteva!”.

Când mă gândesc la anii de facultate îmi vine să

plâng!

M-am înscris la Universitatea București dar

pentru a putea fi acreditată facultatea, licența trebuia să o
dau la Cluj în cadrul facultății Babeș Bolyai. M-am
înscris la distanță și era foarte greu. Ziua mergeam la
muncă, noaptea învățam până târziu.

Când veneam de la facultate tata și mama mă

așteptau cu masa pusă (felul meu preferat fiind cartofi
prăjiti cu carne). Tata cerea de fiecare dată informații
despre cum s-au desfășurat cursurile, pe cine am întâlnit.

Era foarte curios despre cuceririle mele. În

primul an de facultate mi-a fost foarte greu. Noroc cu
oamenii pe care îi aveam în preajmă și care m-au ajutat
la acel moment. Pentru ei ca și părinți era foarte greu să
mă țină în facultate și eu la rândul meu îi sprijineam cu
ce puteam. Lucruri mărunte dar care pentru ei aveau o
însemnătate mare.

Încercau săracii să-mi satisfacă toate capriciile!

După moartea mamei tata a încercat să preia și din
sarcinile mamei și să-mi ofere iubire mai multă! Știa că-i
simt lipsa și că mi-e foarte greu. Știa că oricât ar încerca
el dorul nu are cum să mi-l potolească. Încerca din
răsputeri, uneori îi citeam pe față suferința aceasta.

După terminarea celei de-a doua facultăți tata

m-a sfătuit să fac și un master. Considera că este foarte
importantă cariera mea și mă dădăcea în această privință
adesea. Îmi spunea: “Trebuie să mergi mai departe să
urci cât poți de sus, să ajungi cineva!”

Ținând cont că îmi pierdusem mama și încercam

să găsesc răspunsuri la întrebările mele – m-am înscris la
facultatea de psihologie pe care am terminat-o cu nota
10 după care am facut un master pe Intervenții
fundamentale în dezvoltarea personală și psihoterapie.
 Acest lucru m-a ajutat într-un fel sau altul să
supraviețuiesc după moartea mamei. Nu suportam
despărțirea de mama, dorul care mă copleșea. Simțeam
că nu fac față situației. Cursurile acestui master m-au
ajutat să-mi răspund la unele întrebări și un mare ajutor
în această perioadă neagră a vieții mele a fost tata. El a
ținut loc și de mama, de soră, de frate persoane care îmi
lipseau.

Discutam cu el toate problemele care se iveau,

unele poate care nu aveau nici o relevanță și nu țineau de
el sau de mine. Sfaturile lui pentru mine erau literă de
lege. Uneori se întâmpla să vorbească numai el și eu să
ascult iar alteori să vorbesc numai eu și el să asculte.

Uneori ceea ce îmi spunea ascultam cu atenție și

apoi le rumegam puțin căci mi se părea că nu au sens,
sens care la prima vedere nu prezenta importanță. În
prezența lui golul din inima mea se umplea. Foarte rar
mă mai gândeam la mama când eram lângă el. Era
precum un paznic. Gestiona foarte bine situația.
Uneori când eram numai noi doi ne uitam
împreună la poze, plângeam împreună. Îmi spunea
uneori plângând: “Eu fără tine, nu aș fi putut
supraviețui!” Lucrul acesta fiind valabil și pentru mine.
Nu am fi putut rezista unul fără altul. Formam un întreg.

Nu știu dacă înțelege cineva acest lucru. Mulți

dintre noi nu au o legătură solidă cu membrii familiei. Se
detașează de tot. Nu simt durerea pierderii unui părinte
drag. Eu pentru tata eram asemenea unei perle, ceva
foarte prețios. Ar fi fost în stare să mă țină într-un glob
de cristal dacă ar fi putut.

Uneori plângeam amândoi, el poate și de dorul

mamei, de focul meu, de greutăți, de faptul că era
conștient că se apropie ziua să ne despărțim, eu
plângeam cu gândul că în curând îl voi pierde și pe el
având totuși o vârstă destul de înaintată.

În fiecare seară mă pregătea pentru ziua

despărțirii ! Plângeam de fiecare dată ținăndu-ne în brațe
sau de mână. Știam că această zi dacă vine va fi foarte
dureroasă. Nu știu dacă era ceva în mintea lui, dacă
simțea ceva, cred doar că îi era frică de moarte. În fiecare
seară se ruga, sub cap avea o icoană, iar în portofel purta
în permanență de la vârsta de 16 ani o icoană cu Maica
Domnului. Poate așa simtea protecția divină, s-au poate
așa se simțea în siguranță.

De fiecare dată când îmi vorbea de moarte, îmi

aducea aminte și de faptul cum am venit eu pe lume,
cum au venit ursitoarele în visul mamei și ce mi-au urat.
Atunci la nașterea mea s-au prezentat ursitoarele,
una dintre ele a zis că trebuie să mor, iar cealaltă, cea
mai frumoasă dintre ele: “Monica trebuie să trăiască!”
Lucrul acesta mi-a fost relatat de mama și tata dar și de
mamaie Petria cea care mi-a ținut loc de bunică în
perioada copilăriei mele.

Tata mi-a povestit despre bucuria pe care a

simțit-o când a devenit părinte, despre ziua nașterii mele,
despre cadoul pe care mi l-a adus mie la maternitate,
despre cadoul oferit mamei, un buchet imens de
trandafiri roșii. Mi-a mărturisit despre cum mi-a ales
numele. Toate aceste amănunte mi le spunea de fiecare
dată când îl cuprindeau frica sau teama de moarte, nu-mi
dau seama.

Uneori îmi spunea lucruri pe care mi le mai

repetase de câteva ori. Erau seri în care chiar mă
plictisea cu aceste repetiții dar am înțeles mai târziu care
era de fapt scopul lor. Poate că dorea să nu uit eu toate
aceste amănunte, poate că dorea să-și reamintească el
lucruri să nu le uite. Cine știe?

Alegerea numelui meu pentru el nu a fost deloc

ușoară. Nașii doreau Filofteia, așa se numea nașa, nașul
vroia Nicoleta, mama nu avea pretenții, zicea doar să fiu
sănătoasă.Tata studia ziarele, revistele și dintr-o dată
numele meu avea să fie decis: Monica. La acea vreme
fusese prinsă o spărgătoare de bănci, o femeie brunetă,
foarte frumoasă care purta acest nume (din relatările
tatălui). Tata hotărâse deja deși eram născută la zi mare
de Sfântul Gheorghe. Nu mi-au pus nume sfânt de
Georgiana sau Georgeta, deși mă născusem o norocoasă,
o norocoasă pentru că în spital aveau să mă schimbe la
acea vreme cu un băiețel, dar tata, fiind polițist a făcut
investigații, gălăgie și totul s-a rezolvat, aveam să ajung
tot în brațele alor mei. Azi când mă gândesc la acest
lucru îmi vine să plâng de fericire pentru că nu aș fi putut
accepta alți părinți! Ce părinți mi-a dat Dumnezeu!

Mi-amintesc în anul 2013 când a fost internat în

spital și operat de hernie și prostată, operații foarte grele
pentru vârsta lui. A stat de vorbă cu mine, m-a pregătit
ca să zic așa și mi-a spus că indiferent ce se va întâmpla
vrea să se opereze ca să scape de dureri și să fiu de acord
cu acest lucru. M-a rugat să-i respect decizia.
Sincer mi-era foarte teamă pentru că medicul nu garanta
reușita ținând cont de vârsta înaintată.

Ne-am dus la el la spital și când am intrat în

salon patul era gol. Am simțit un gol imens în stomac,
simțeam cum picioarele îmi tremură și vocea mă lasă.

M-am rezemat de un perete și am întrebat o

asistentă unde este tata. Mi-a spus că este în sala de
operații și că trebuie să iasă. Simțeam cum se învârtește
pământul cu mine dar îmi aminteam de faptul că îi
promisesem că sunt de acord cu el. Semnase singur
acordul pentru operație. Nu a vrut să mă facă să sufăr.

Stând pe hol și așteptând, am văzut la un moment

dat cum iese dintr-o sală de operație un pat. Pe pat nu am
putut vedea decât o persoană care era învelită cu un
cearșaf alb până la nivelul gâtului. Deja am văzut negru
în fața ochilor. Era chiar tata dar nu știam în ce stadiu se
afla dacă a supraviețuit sau nu operației. Nu știam dacă
să mă apropii sau nu. Parcă eram paralizată! Așteptam să
văd o mișcare din acel pat. Într-un târziu s-a mișcat
cearșaful și i-am zărit ochii mari deschiși. Am răsuflat
ușurată dar cu lacrimi în ochi. I-am mulțumit lui
Dumnezeu că a scăpat cu viață!

Iți multumesc Doamne pentru tot, pentru faptul

că exiști, că faci minuni pe care nu le înțelegem când
trebuie, pentru tot !

Îi multumesc tatălui meu pentru că m-a învățat

că acolo unde există umor, există și frunți descrețite  și
că e  bine să glumești în viață, dar să nu iei viața în
glumă.  Îi mulțumesc că m-a făcut să înțeleg că natura e
perfectă, dar nu  întotdeauna dreaptă și acolo unde a pus
ceva în plus sau a luat ceva, natura nu uită niciodată și
compensează cu altceva. Doamne pentru câte lucruri îi
mulțumesc tatălui dar și lui Dumnezeu!

Tata niciodată nu mi-a reproșat când l-am

dezamăgit (dacă s-a întâmplat vreodată) deși lacrima îi
juca poate în colțul ochiului de durere. Știa doar că viața
este plină de încercări și de fiecare dată mă avertiza
știind că urmează ceva, ceva rău. Era un fel de
clarvăzător, lucru pe care aveam să-l constat mult mai
târziu, în clipa când avea să treacă la cele veșnice.
 El niciodată nu m-a lăsat să-l văd doborât de
încercările la care l-a supus viața. Se ridica semeț de
fiecare dată și curajos, era mai hotărăt să înfrunte
obstacolele ce aveau să vină, lucru care mă făcea și pe
mine să înțeleg că viața este o luptă, dar o luptă
crâncenă.

Tata m-a învățat că nu trebuie să renunț niciodată

la feminitate chiar și atunci când am poveri greu de dus,
că trebuie să fiu elegantă, aranjată, că am o datorie
morală față de cei din jur, aceea de a fi femeie. M-a
învățat o lecție de modestie și generozitate pe care
trebuie să o arăt celor din jurul meu, să o arăt oricui
indiferent că este prinț sau cerșetor. M-a învățat să nu fac
diferențe, să nu mă cred superioară indiferent cât aș urca
de sus în viață. Îmi spunea adesea că există scară de
urcat dar și de coborât, că azi poți fi sus și mâine jos!

Uneori îi ziceam că mă plictisește cu teoria, iar el

îmi spunea: “O să vină ziua când îți vei dori să mă auzi
și nu o să-ți mai pot vorbi…”

Tata mi-a purtat o dragoste imensă pe care numai

eu, el și Dumnezeu am înțeles-o. Unii habar nu au ce
înseamnă dragostea de părinți. Se poartă urât cu ei, îi
reped și deabia când nu-i mai au lângă ei apare regretul.
La ce bun?

Prețuiește întotdeauna ce ai și pe cine ai lângă

tine!
 Mi-aduc aminte când mă suna uneori la muncă și
aveam lucruri urgente de rezovat și-i răspundeam
spunându-i că îl sun mai târziu. Ce mi-aș dori să sune
iar telefonul și să vorbim fără să ne mai oprim! Doamne ,
de ce nu am lăsat totul baltă atunci și să vorbesc. Acum
nu mai sună telefonul.

Acum la ce bun această remușcare! Cum pot eu

trăi cu această povară?

Uneori nu știm să ne bucurăm de lucrurile

mărunte de zi cu zi, vrem bani, mașini scumpe, haine de
firmă, lux fără să ne gândim că plecăm într-o zi de pe
acest pământ fără să ne uităm înapoi. Tata se bucura de
orice lucru, fie el cât de mic. Totul pentru el era o
realizare. Cea mai mare realizare pentru el, așa-mi zicea
mereu, a fost fiul meu George Andrei. Îl diviniza pe
George, și-ar fi dat viața pentru el și apoi pentru mine.

Îmi spunea adesea: “Tu ești viața mea, dar de

când a apărut George ceva s-a schimbat, el este cel mai
important pentru mine!” Nu mă supăram pe el pentru că
înțelegeam sentimentul și mă bucuram că-mi iubește
fiul.

Cine s-ar supăra? Doamne cu cât drag l-a crescut

și cum îl mai plimba prin parc cu căruciorul. Așa a
cunoscut-o tata pe Ramona în parc.
 I-a oferit fiului meu ceea ce eu poate nu i-aș fi
putut oferi!

Făcea sacrificii tot timpul! În calitate de tată,

mi-a oferit cele mai de preț comori, bucăți din sufletul
lui, m-a învățat lucru cel mai de preț: să iubesc nu numai
lucrurile și oamenii dar și pe Dumnezeu că el este totul
și în toate!

M-a învățat că și imperfecțiunea există și ea

determină unicitatea și că de fapt toți suntem creații ale
lui Dumnezeu. M-a învățat că perfecțiunea nu poate fi
atinsă și că trebuie în viață să fi credincios pentru că de
fapt luăm cu noi faptele bune în rest nimic. M-a învățat
însemnătatea fiecărui lucru!

Tata și mama mi-au pus în valiza care să mă

însoțească în viață, cei 7 ani de acasă spunându-mi că
aceștia sunt foarte importanți și să nu-i uit niciodată.
Îmi spunea adesea: “Să dai bună ziua tuturor
celor pe care îi întâlnești, să respecți pe toată lumea că
de fapt te respecți pe tine, să nu uiți niciodată de unde ai
plecat și care îți sunt rădăcinile.”

Îi plăcea să mă dădăcească în permanență dar îmi

plăcea! Îmi plăcea în mod deosebit cum o făcea tata!

Noi ca și copii nu vedem niciodată luminița de la

capătul tunelului, nu vedem realitatea, uneori chiar
avem nevoie de îndrumările părinților. Uneori fiind copii
sau adulți vedem totul întunecat, părinții fiind cei care
prevăd viața noastră minunată pe care o vom avea. Nu-i
luăm în seamă dar cu siguranță vom regreta mai târziu.

Tata îmi spunea în permanență că sunt o persoană

minunată și voi ajunge în viață cineva. Ambii părinți
și-au imaginat că voi avea o viață autonomă, că voi fi
fericită, căci menirea mea în viață este să-i ajut pe alții.
Tata în general nu a avut prea multe temeri în privința
mea ca și individ uman, și-a imaginat că voi avea o
soartă bună, că merit tot binele din lume pentru că eu la
rândul meu fac bine și că nu mă voi lăsa bătută niciodată
în viață. Îmi spunea în permanență: “Tată, să-ți urmezi
în viață, visul!” Și azi mă întreb care vis! Aveam
atâtea... să fim împreună toți, să pictez, să scriu... Va
trebui să lupt pentru aceste vise, pentru orice, căci de
fapt viața este o continuă luptă, este de fapt o aventură la
care ca individ îți aduci contribuția în permanență.

Ai mei m-au dădăcit, dar m-au acceptat de fapt

așa cum sunt. Nu eram perfectă cu siguranță. Eram foarte
supărăcioasă. Asta înseamnă a iubi! Oamenii care te
iubesc nu te judecă, nu încearcă să te schimbe și nici nu
te trădează. Se gândesc la tine ca la ei înșiși, sunt
empatici, maturi din punct de vedere emoțional.

Tata nu se gândea niciodată la el. Nici înainte de

moartea mamei, nici după. S-a gândit numai la mine și
apoi la fiul meu. Dorea să ne asigure un trai decent să nu
ducem lipsă de nimic. Fiul meu să fie realizat pentru a nu
avea greutăți în viață. Făcea planuri în permanență dar
ele deveneau realitate uneori. Toate visele lui deveneau
realitate! Un vis al lui a rămas neîndeplinit, acela de a-l
vedea pe fiul meu George, un mare fotbalist și apoi de
a-i lua mașină!

Era genul de om care nu se grăbea, aștepta de

fiecare dată rezolvarea lucrurilor, era de o calmitate
ieșită din comun dar și dacă se enerva nu doreai să-l
vezi. Îi puteai citi pe față mânia, dar se întâmpla rar și nu
cu mine.

Îmi spunea adesea căci cu răbdarea treci marea și

că toate sunt scrise acolo sus să se rezolve. De asemenea
mă încuraja în permanență spunându-mi că eu îi semăn
leit și sunt o învingătoare.

Mi-amintesc cum odată am reușit să-l scot din

pepeni și doar și-a schimbat privirea aceea blândă și am
înghețat. Nu suporta să stăm supărați unul pe celălalt și
atunci i-am spus că nu mai vorbesc cu el o săptămână.
Parcă îl aud: “Nu vrei să ne împăcăm? Iți dau bani...”

Eu eram punctul lui slab, nu suporta să mă vadă

tristă, nu suporta să mă vadă nefericită, nu suporta să
vadă că-mi doresc ceva și nu am.

Tata a avut mare noroc. A putut să vadă și să se

bucure de rezalizările mele. A văzut progresul pe care
l-am făcut eu ca și individ uman. Mi-a fost alături în
această etapă a vieții.

Știm foarte bine căci cheia succesului în viață

este realizarea faptului că a trăi este un lucru care se
învață, este de fapt un talent dobândit. Procesul învățării
începe la naștere și se încheie prin moarte, moartea de
care ne este atât de teamă. În timpul acestei învățări,
nivelul de conștiință se rafinează și crește. Treptat începi
să înțelegi mai bine lucrurile de care depinde o viață
fericită, încununată de succes.
Prima realizare în viață este aceea că viața ta este
o grădină, iar tu ești grădinarul.
Tata se bucura ca un copil de fiecare realizare a
mea. S-a bucurat și de realizările celor apropiați nouă.
Nu era invidios și nu avea dușmani. Era un om pașnic
care trăia pentru familia lui și cu familia lui. Adesea îmi
zicea după nașterea fiului meu George, că ar fi cazul să
mă gândesc împreună cu soțul meu să mai avem un
copil, căci este rău să fi singur pe lume. Parcă știa ce mă
așteaptă ! Mă pregătea pentru etapele ce aveau să vină și
care oarecum aveau să-mi marcheze viața într-un fel sau
altul. Toată viața lui a urât singurătatea și eu la fel.
Singurătatea este de fapt cea mai bună formă de
întoarcere spre sine, dar trebuie avut grijă căci
singurătatea poate duce la pierderea în ea. Ajungi la un
moment dat să te descoperi pe tine dar uiți de ceilalți, uiți
de relații, de lume, are loc de fapt o deconectare de la
realitatea care la un moment dat este foarte dureroasă.
Această liniște deplină și neavând nimic în preajmă care
să-ți atragă atenția te poate duce puțin spre depresie.
 Tata mă îmbărbăta tot timpul spunându-mi să îmi
găsesc fel de fel de activități pentru a-mi ține mintea
ocupată după ce nu o să mai fie. Știa atât de bine să mă
facă fericită, să mă facă să mă simt copil, să mă simt
iubită și să nu simt lipsa mamei!
În general sentimentul de singurătate apare când
simțim lipsa cuiva drag, lipsa a ceva care nu s-a realizat
de către noi, apare atunci când cei din jur nu te înțeleg,
când nu ai cu cine să-ți savurezi bucuriile și realizările
proprii. Singurătatea te compleșește în momentele în
care apare un eveniment neprevăzut, în clipa în care ți-a
fost spulberat un vis, când te părăsește o persoană dragă,
dar există și singurătatea din fața morții, singurătate pe
care tata a simțit-o, ca o ultimă expresie a neputinței de a
interacționa cu cei care rămân în urmă.
Mă gândesc că a simțit această singurătate pentru
că îmi vorbea de sentimentele pe care le are vis-a vis de
moarte, de ceea ce simte, de ceea ce i se arată. Avea
foarte multe viziuni care uneori chiar mă înspăimântau
alteori mă linișteau. Cred că atunci când se simțea singur
nu mai vedea nimic, nu mai vroia nimic, nu mai simțea
nimic. Se simțea singur nu pentru faptul că nu eram
alături de el, ci pentru faptul că toți membrii familiei
erau la muncă și până ajungeam noi acasă el era singur,
cu amintirile lui, cu durerile lui. În momentele petrecute
cu el încercam din răsputeri să-i îndeplinesc eu ca și
copil al lui toate dorințele așa cum și el făcuse cu mine.
Simțeam că roata s-a întors. Doream ca înainte de a ne
despărți să nu ducă lipsă de nimic și nici să nu sufere. El
știa asta.
Era foarte rău de boală. Dacă îl durea capul se
văita precum un copil. Nu suporta durerea.
 Comportamentul lui în clipa în care era bolnav era
asemenea unui copil. Deși avea momente poate când îi
era rău din diferite motive, nu-mi zicea nimic, nu vroia
să sufăr.
Tata îmi spunea că de fapt singurătatea este ca
foamea dar și ca durerea. E un semnal pe care îl primești
că ceva nu merge cum trebuie cu tine în organism. El
vorbea din experiența pe care a avut-o după ce a
pierdut-o pe mama. Singurătatea când apare te simți
slăbit, fără energie. Ne simțim așa pentru că încă de la
naștere ne-am învățat să avem alături pe cineva, oameni
dragi nouă, am depins de alții în permanență pentru a
supraviețui iar frica de a nu fi abandonați a existat
dintotdeauna.
Singurătatea este atunci când aceea bucată
specială din tine lipsește, când încerci să-ți repeți
într-una pot, pot, pot și singur și îți dai seama că de fapt
te distrugi pe tine. Această singurătate este precum un
zid pe care încerci să-l spargi dar nu poți. Unii cei drept
mor între aceste ziduri, alții luptă până la sfârșit să
spargă zidul. Eu îmi voi aminti mereu și voi repeta
într-una: Cum era să fiu cu tata?
Foarte mulți spun : ”Ai sute de persoane în jur,
nu ești singură!” dar de fapt nimeni nu trăiește povestea
mea, povestea fiecăruia dintr noi care se simte singur.
Poveștile sunt diferite pentru că fiecare dintre noi
este unic, așa era tata. Când te simți singur este ca și cum
te duci către moarte. Timpul nu-ți mai este prieten ci este
cel mai mare dușman. Fiecare zi îți pare o povară.
Încerci să respiri și să-ți spui ”Trebuie să merg mai
departe și o să fie bine!” De câte ori n-o facem, de câte
ori nu v-ați pus în gând lucrul acesta și nu s-a întâmplat
nimic. Cu cât trece timpul și mai trece un an din viață cu
atât devenim mai triști și ne ducem cu gândul la trecerea
timpului, la moarte. Spunem că timpul trece dar de fapt
noi trecem prin timp, timpul fiind același, veșnic!
Parcă am fi la capăt de drum, neavând nicio
direcție precisă în care să mergi și care să-ți aducă
liniștea pe care o cauți.
Mulți dintre noi ne gândim la moarte cu groază
și dacă stăm să ne gândim lucrul acesta este firesc. Așa
făcea și tata!
Dar trebuie să ne gândim că la un moment dat
acesta este sfârșitul și că de ce ți-e frică nu scapi! Lucrul
care face să apară frica de moarte este lipsa de acceptare.
Practic cu toții știm ce urmează, faptul că toți
suntem datori c-o moarte, numai că unii sunt mai
împăcați cu asta, alții nu. Trebuie să ne gândim că
moartea este o etapă a vieții și că acceptarea presupune
observarea ei fără judecată, pentru că dacă începi să
judeci moartea ca fiind ceva rău, sinistru, atunci apare în
mintea ta frica de moarte pe care n-o mai poți alunga. În
fond moartea nu are cum să fie rea pentru că ne
eliberează de suferință, pentru că nu avem de unde să
știm cum este, pentru că nimeni nu s-a întors de acolo să
ne spună, ea este doar un fapt, există și punct. Nouă ne
rămâne speranța că va fi bine! Trebuie să fim optimiști și
să ne gândim la lucrurile frumoase ! Lucruri frumoase
care mă duc iar cu gândul la tata.
Tata niciodată în cei 48 de ani ai mei nu mi-a
spus nici dă-te mai încolo, s-au să mă atingă cu un deget.
Era de ajuns să mă privească că înghețam pe loc de
rușine. Erau alte timpuri, eram altfel noi ca și copii.
Acum tineretul și-a pierdut respectul.
 Chiar dacă nu suntem de acord cu opiniile
părinților trebuie să le respectăm. Această abilitate de a
respecta opiniile diferite ne poate ajuta pe tot parcursul
vieții. Dacă alegi să accepți părerile părinților tăi, nu
înseamnă că îți pierzi propriile credințe. Uneori în
calitate de copii uităm cât de mult ne-au ajutat în viața
noastră părinții!

Chiar dacă părintele uneori nu-și îndeplinește cel

mai bine menirea de părinte, el tot trebuie respectat și
iubit. Nu-l respectăm pentru ceea ce face și pentru ceea
ce este! Părinții își doresc adesea pentru noi copiii să
fim fericiți!

Cei drept fiecare dintre noi își dorește să fie

fericit, oamenii caută de asemenea bunăstarea, progresul,
liniștea, fericirea. Pentru dobândirea fericirii facem mari
sacrificii, muncim mai mult și căutăm fericirea în cele
mai nebănuite forme și locuri. Fericirea de fapt o găsim
lângă părinți! Părinții sunt unici! Nu există nicăieri doi
oameni ca părinții noștri, părinții noștri rămân părinții
noștri indiferent de evoluția noastră intelectuală, socială.
În clipa când i-am pierdut pierdem acea fericire!

Adesea spunem: “așchia nu sare departe de

trunchi” sau “ce naște din pisică șoareci mănâncă”, aici
de fapt vorbim de părinții noștri, de valorile lor care se
transmit, vorbim de faptele părinților noștri, vorbim de
ereditate. Pentru că noi suntem de fapt copia lor fidelă!
Mă uit la poza tatei și mă văd pe mine!

Avea niște ochi atât de pătrunzători și atât de

frumoși, câteodată îi spuneam “Ochișorii mei frumoși”
așa cum fac cu fiul meu George în prezent.

Avea un suflet atât de bun, ajuta pe toată lumea,

omenea pe toată lumea, nimeni nu ieșea cu mâna goală
din casă dintre cei care veneau în vizită. Tuturor rudelor
le-a găsit slujbe, a cununat, a botezat, le-a oferit ajutor
fără să ceară nimic în schimb, nici măcar atenție. Deși
avea uneori ciudățeniile lui, în sensul că îl pomenea
câteodată pe cel cu cornițe, era foarte credincios! Cifra
lui preferată era 9 dar nu știu cât de norocoasă a fost în
viața lui .

A fost un om cu o bogată experiență de viață și

care a trecut prin multe. S-a descurcat în viață fară
ajutorul nimănui. Deși avea frați, fiecare era numai
pentru el. Bunicul din partea tatălui era un om generos,
un suflet iubitor, bunica era o fire rece, care iubea mai
mult fetele decât băieții, de parcă nu toți ar fi fost ai ei.
Făcea diferențe vizibil, diferențe pe care eu le-am simțit
ca și copil și de atunci tata s-a schimbat. Pe mine ca și
copil acest lucru m-a marcat și toată viața am trăit un
sentiment ciudat de dispreț, dacă pot să-i spun astfel.
Tata a simțit lucrul acesta și de atunci s-a închis ca într-o
carapace, dar niciodată nu a spus ceva cuiva. A păstrat
totul pentru el și nu a fost ușor să-ți vezi părinții cum te
dau la o parte, nimeni nu ne-a deschis ușa în afară de
sora bunicului –mamaie Petria. Parcă o văd și azi cu fața
mică și ochii blânzi. Și fiica ei Lala, numele ei de alint,
pentru că cel adevărat este Vasilica, avea foarte mare
grijă de mine și îi sprijinea pe ai mei, deși îi era foarte
greu că era studentă. Era un om extraordinar, o fată
minunată, o adevărată luptătoare. Viața a fost dură cu ea.
A fost alături de noi și înainte de a se duce tata.Venea cu
mâncare, dulciuri pentru tata dar și pentru noi.
Gândindu-mă la vremurile de demult, copil fiind,
familia noastră era fericită. Noi trei eram fericiți.Ceilalți
ne căutau foarte rar, doar când aveau o problemă de
rezovat și tata era cel care o rezolva. Când greul apăsa pe
umerii părinților cei care ne erau alături necondiționat
erau sora bunicului din partea tatălui – mamaia Petria,
tataia Leon și fiica lor, niște oameni minunați, simpli, cu
frică de Dumnezeu, care au făcut sacrificii pentru a oferi
atât familiei cât și mie, tot ce era nevoie.

Tata era omul care nu s-a gândit deloc la el ci

numai la alții, copil, nepot. Toată viața lui a fost o
continuă luptă, lupta de a fi mai sus, de a avea mai mult.
Nu l-a ajutat nimeni pentru că toți din jur
spuneau că se descurcă, chiar și bunicii. Era practic al
nimănui pe acest pământ deși avea frați, surori, dar
fiecare știm cum este în viață, numai pentru el. Deși știa
uneori că alții îl săpau, niciodată nu riposta, îi lăsa în
pace, într-un cuvânt se făcea că plouă. Unii poate îl
considerau zgârcit, în sensul că era calculat, nu irosea
banii aiurea, lucru pe care l-am moștenit și eu. Îmi
spunea adesea: “Să strângi bani albi pentru zile negre
căci viitorul este o incertitudine” ….și avea mare
dreptate.

Uneori mi se păreau ciudate lucrurile pe care mi

le mărturisea, îmi spuneam în gând tata a luat-o razna.
Dar în zilele noastre nimeni nu-ți întinde mâna dacă ai
nevoie de ceva! Acum nu se mai fac fapte bune. Ne
întrebăm de ce să fac o faptă bună? Cu siguranță mulți se
întreabă la ce bun. Mereu avem grijă să-i certăm pe cei
de lângă noi pentru faptele rele pe care le comit și ne
gândim cu toți la proverbul “ce ție nu-ți place, altuia nu-i
face” dar cu toate astea o facem. Știm cu toții că dacă
poți este bine să ajuți, este vorba de un ajutor pe care îl
dai necondiționat.

Ce simți când ajuți?

Cred că de fapt o mulțumire sufletească, iar când

pui capul pe pernă seara îți spui cu siguranță că a mai
trecut o zi din viața ta dar cu o faptă bună! Toată lumea
așteptă fapte bune din partea altora.

Eu mă întreb ce se întâmplă cu cei care nu fac

nimic? Cu cei care se văd că nu mai pot și tot răi sunt.
De ce nu-și întorc în ultimul moment fața spre
Dumnezeu ? Cui servește ranchiuna, dușmănia?
 Toți suntem trecători prin viață, nu împărățim
pământul.

Tata spunea adesea că omul este clădit din fapte,

că bine faci, bine primești ! Zicea că binele pe care-l
facem se întoarce inzecit. Oare să fie adevărat ?

Lui nu prea îi făcea nimeni bine. Toți așteptau de

la el câte ceva. Tata știa că nu poate conta pe nimeni
decât pe noi! Îmi spunea adesea lucrul acesta și încerca
să mă facă să văd realitatea și îmi spunea să nu mai fiu
atât de credulă că nu tot ce zboară se mănâncă și nimic
din ce vezi uneori nu este cum este. Câtă dreptate avea
pentru că în curând aveam să aflu un adevăr crunt, că nu
toți oamenii pot fi numiți oameni!

Anii au trecut și vedeam cum timpul își pune

amprenta pe chipul lui dar și pe-al meu. Și uite așa avea
să împlinească venerabila vârstă de 89 de ani.
Niciodată nu m-am gândit deși eram conștientă
că are o anumită vârstă că vine ziua să ne despărțim.

Se spune că: “Ești copil atâta timp cât ai

părinți“.

Într-adevăr așa este…ascultați-mă pe mine că

știu ce vă spun acum când sunt orfana …și atât de
singură. După pierderea mamei acum 17 ani cu greu am
găsit puterea să merg mai departe. Când auzeam
cuvântul mamă rostit de un copil începusem să devin
răutăcioasă, egoistă. Mult timp am fost ruptă de realitate,
făceam totul precum un robot. Dar dumnezeu mi-a dat
puterea să merg mai departe. Dar ca să pot merge am
apelat la diferite tertipuri, diferite mecanisme de apărare.

Primul lucru a fost faptul că nu puteam accepta

aceast lucru, dorul era cumplit și stările de rău erau
prezente în viața mea foarte des. Ca să pot să trec peste
acest dezastru dacă pot să zic așa am început să creez un
personaj imaginar, să-mi spun că există dar este plecată
undeva departe. Atunci am avut sprijinul tatălui care a
încercat din răsputeri să-mi ofere și dragostea mamei și a
reușit foarte bine. Știam că atunci când vin acasă am un
sprijin, cineva căruia îi pasă de mine, o rădăcină dacă pot
spune așa. A fost și încă este foarte greu. Durerea a fost
apăsătoare și totodată insuportabilă. Numai cine a trăit
această experiență poate să spună că înțelege, restul doar
vor să te consoleze. Acum simt că nu mai am rădăcini, că
inima este sfârtecată, că trag să formeze un întreg și de
ce trag de cele două părți durerea devine insuportabilă.
Această durere devine asemenea unei boli care sapă,
sapă…

Îți mulțumesc tata că mereu ai încercat să-mi

arăți drumul în viață, ai încercat să defrișezi cărările ce
mi se așterneau în cale, chiar dacă uneori eu am ales
altele pline de hățișuri.
 Tată îmi pare rău că persoanele pe care ți le-ai
dorit să le ai la cap când ți-ai fi dat ultima suflare nu au
fost alături de tine. Acum știu că în viață nimic nu este
întâmplător și totul se plătește. Aș vrea să nu te îndoiești
de asta …

Dragilor trebuie să vă cinstiți părinții atâta timp

cât îi aveți lângă voi, cât timp trăiesc apoi…degeaba.
Încercați să folosiți cuvintele magice cât îi aveți lângă
voi: “Iartă-mă!, Te iubesc!, Mulțumesc!, Te rog!” .
Trebuie să-i cinstim pentru a avea noi înșine o viață
fericită! Dacă Dumnezeu ți-a dat să trăiești într-un mediu
echilibrat și frumos cu siguranță vei face acest lucru, îți
vei cinsti părinții, dar dacă nu, vei trăi experiențe de
abandon sau chiar de violentă.

Dragii mei, copilăria este asemenea unei cerneli,

o scrii pe hârtie și dispare. Dar nu dispar amintirile și
chipurile celor dragi, în general portretele părinților.

Nu toți părinții pot fi buni și nu toate copilăriile

sunt senine, dar a mea a fost extraordinară. Realizarea
unei vieți depline depinde de recunoștința față de cine
ne-a adus pe lume, iar noi ca indivizi ar trebui să
realizăm acest lucru. Nu toți suntem perfecți,
perfectiunea nu există, nu poate fi atinsă. Părinții nu sunt
perfecți așa cum nici copiii nu sunt perfecți. Unii
încercăm să nu ne gândim la copilărie deoarece
ascundem propriile noastre origini sau amintirile unei
copilării foarte zbuciumate. Și chiar de-ar fi fost așa, nu
avem de ce ne teme! Sunt de fapt trăirile noastre,
experiențele noastre din care am avut de învățat, care
ne-au călit într-un fel sau altul.

Imaginea părinţilor mei şi a ceea ce ei mi-au

oferit îmi este tot mai des prezentă. Ma gândesc la ei cu
drag în fiecare clipă a vieții mele și sufletul meu e plin
de recunoştinţă când mă gândesc la ei. Parca îi văd cum
stăteau ca un scut gata de apărare ca fiica lor să nu
pățească absolut nimic, erau asemenea unor fiare și gata
de atac asupra celui ce va îndrăzni să facă rău copilului
lor. Timpul petrecut cu ei și alături de ei este misterios,
este de neuitat, căci deja când mă gândesc îmi simt
pieptul cuprins de o mare pace dar și mulțumire.

Se perindă prin fața mea fel de fel de secvențe cu

ei în diferite ipostaze și mă gândesc adesea ce greu le-a
fost să facă față tuturor problemelor , că a fost copilul
bolnav, că nu a mâncat tot, că a rupt jucăria, că a
murdărit hăinuța la grădiniță, că nu a colorat frumos, etc.
Acest lucru încep să-l înțeleg și eu deabia acum că de
fapt sunt și eu părinte.

Alături de părinti am trăit cea mai frumoasă

poveste. Mie tare greu să vorbesc la trecut dar ce aș
putea face dacă trebuie să ne supunem lui Dumnezeu.
Viața își urmează cursul iar ei devin eroii noștri favoriți,
devin legendă pentru noi. Nu le putem decât mulțumi că
au existat în viața noastră și bineînțeles vor exista până
la dispariția noastră.

În fiecare dimineață când mă trezesc mă uit pe

geam și parcă îl zăresc. Mă culc cu el în gând, mă trezesc
cu el în gând. Îi simt prezența în permanență. Îl zăresc
peste tot și simt că de acolo se sus mă călăuzește și
ocrotește totodată. Mă rog în fiecare seară să-i visez pe
amândoi, să-mi dea un semn. Cu tata având o relație mai
deosebită și trăirile sunt mai intense. După moartea lui
suferința este foarte mare.

În fiecare zi când trec prin fața blocului privirea

mi-este ațintită în sus. Aștept să apară la geam, să mă
petreacă cu privirea cum făcea de fiecare dată. Aștept să
sune telefonul, dar nu sună. Mie dor de vremurile când
eram împreună, când stăteam amândoi la șuetă. Ca să-mi
treacă de dor mă sun de pe telefonul lui ca să aud
melodia, iar apoi îmi spun: “A sunat tata dar nu am
auzit, o să mă sune mai târziu”. Am creat un personaj
imaginar, caut în fiecare bătrânel pe care-l zăresc pe
stradă pe tata. Tot nu-mi vine să cred că nu mai este!

Ce grea este despărțirea de cei dragi!

Acceptarea este tot mai grea. Dar trebuie să dăm

uitării durerea și să ne gândim doar la acea fericire, la
acea bucurie nepământească care ne așteaptă „dincolo”,
în limanul cel veșnic, în portul cel liniștit, departe de
furtunile vieții. De fiecare dată când intru în casă
înseamnă retrăirea momentului morţii tatălui, ceea ce
acutizează durerea. Mult timp amintirea despărţirii finale
otrăveşte celelalte amintiri. Fiecare colţişor din casă
aminteşte de persoana dragă și cei rămaşi aşteaptă
mereu ca ea să apară. Așa aștept și eu! Uneori, refuz să
mai fac vreo transformare în casă, păstrez intacte
camerele în care a dormit tata, aprind candele, creez
chiar un soi de „altare” la care mă reculeg în amintirea
lui și a mamei. Nu mai suport locul care-mi aminteşte
de moarte şi aș vrea să pot fi în stare să fac schimbări,
dar inima nu mă lasă. Este casa părintească și ea nu se
înstrăinează.

Și acum am în fața ochilor imaginea tatălui pe

patul de moarte rugându-mă să găsesc pe cineva străin
care să-l ajute să-și încredințeze sufletul. Au venit și i-au
fost alături Nana (nașa fiului meu ), Didina, Ioana, Geta,
Ramona, Florica, fina Mia, Elena, doamna Magda.
Mi-au fost alături în momentele grele Colectivul
Grădiniței nr.280 și Iulia-Ioana, un director de unitate de
învățământ, un om minunat pe umărul căruia am putut să
plâng, ori de câte ori am simțit nevoia.

Mari, verișoara mea de la Râmnicul-Sărat în

fiecare seara mă consola spunându-mi că viața merge
înainte, că înțelege durerea mea pentru că și ea și-a
pierdut tatăl (fratele mamei). Cei care mi-au fost alături
la vârste fragede nu s-au dat înlături nici la sfârșit, Lala
mi-a alinat durerea în fiecare zi făcându-mă să mă simt
din nou copil, să retrăiesc momentele frumoase. În rest
totul a fost și este pustiu...

Și cine crezi că mă consolează tată?

Nati, o mână de om, un copil de 7 ani care vrea

să se facă și medic și polițist, care ar fi vrut să te vindece
dar nu a apucat să crească. Mă îmbărbătează în fiecare
seară și câteodată mă îmbrățișează. Replicile ei sunt
atât de pline de dragoste și atât de tămăduitoare. Este un
copil minunat ca și părinții ei de altfel.

Tată, telefonul nu sună deși numărul este același.

Eu nu mai sunt acceași, inima mea este frântă,obosită,
parcă nici n-o simt cum bate.

Mi-aduc aminte de momentele în care o strigai pe

Ramona, un om care mi-a fost alături timp de 13 ani, un
om pe care Dumnezeu mi-a scos-o în cale în parc, deși
eram vecine, dar nu ne-am întâlnit niciodată. Mai târziu
aveam să aflu că este colega mea de serviciu. Un om
cum rar întâlnești!

Dar cel mai mult timp l-ai petrecut cu Florica.

Tata, un om simplu, un om minunat care nu mi-am
închipuit vreodată că poate să-mi fie atât de aproape. În
fiecare noapte o strigai pe ea, pe mine, pe Dan, pe
George care ți-a stat alături timp de trei luni de zile, timp
în care te-ai luptat cu moartea.
 Nopțile erau cumplite și pline de durere pentru el
dar și pentru noi membrii familiei. Ca să putem face față
aveam grijă de el prin rotație, ca să ne putem odihni. Era
foarte greu, erau zile când mă rugam la Dumnezeu să-i
curme suferința.

Mi-aduc aminte cum îmi strângea mâna și mă

ruga să-l salvez. La un moment dat chiar m-a strâns tare
de mână și mi-a spus să merg cu el. L-am privit cu ochii
în lacrimi și i-am spus că eu trebuie să rămân cu fiul
meu. S-a întors cu spatele la mine trist, apoi din nou cu
fața către mine și mi-a spus să am mare grijă de fiul meu
George pentru că el trebuie să plece. Îi puteai citi în ochi
disperarea, frica, durerea, agonia. Privea ceasul cu
disperare și ne întreba întruna cât este ora. Uneori lua
ceasul de pe masă și îl pipăia. Ne spunea lucruri pe care
nu le puteam înțelege la momentul acela. Acum privesc
ceasul dar el nu mai este.

Dorul nebun nu-mi dă pace. Sunt precum un leu

în cușcă, turbat de dor.

Este un trecut atât de prezent. Este un prezent

plin de dorințe, vise și un viitor într-o grea așteptare, cu
multe răni și goluri de umplut. Deși sunt un om aparent
vesel și plin de viață, realizat social și profesional, îmi
port tristetea în suflet ca pe ceva sacru. Printre rânduri
îmi încredințez sufletul vouă celor care citiți aceste
rânduri, dar nu o să puteți să pătrundeți în tainele
zbuciumului sufletesc al așteptărilor mele.

M-am învățat să fiu leac acolo unde este durere,

să fiu zâmbet acolo unde este tristețe, mângâiere acolo
unde este suferință. Nu m-ai învățat tată, ce era mai
important, cum să trăiesc fără tine, cu ce să umplu golul
lăsat, cum să vindec durerea care mă sufocă?

Ai luat cu tine partea cea mai importantă din

mine: sufletul! E prima dată când spun că îmi este greu.
Daca până azi am fost o stâncă, stânca aia este spartă
azi, tata!

Fata ta e ruptă în bucăți și nu reușește să se mai

adune, am nevoie de umărul tău să pun capul să îmi
odihnesc sufletul, ajută-mă să-mi regăsesc puterea de a
lupta tata! Perla ta nu mai strălucește, perla ta plină de
viață și războinică este epuizată. Acum cu adevărat
m-am prăbușit!

Ajută-mă să învăț din nou să dansez în ploaie! Ai

promis că de acolo de sus mă vei ridica de câte ori voi
cădea, eu deja mă târăsc de prea mult timp. Ajută-mă
tată să regăsesc în mine acea voință de a înfrunta orice!

Caut refugiu și să vorbesc cu persoane care au

aceeași suferință ca și mine. Am câteva prietene pe care
Dumnezeu mi le-a trimis, cu care mă conversez și cu
care împărtășesc sentimentele mele de singurătate. Două
ființe minunate, mămici pe care le-am cunoscut la
antrenamentele de fotbal ale fiului meu George.

Roxana (Roxi) cum îi spun eu este un om

minunat care a trecut prin ce am trecut și eu, și-a pierdut
părinții și suntem pe aceeași lungime de undă. Are un
suflet nobil, este o persoană plină de viață, un om bine
pregătit, cu valori morale sănătoase, într-un cuvânt
deosebită. A fost alături de mine în momentele grele, la
priveghi, când nu găseam puterea să merg mai departe.
Este omul pe umărul căruia am plâns și care mă
încurajează ori de câte ori mă pierd în neant. De câte ori
o sun se află la capătul celălalt al firului. Nu vorbim prea
des, de când s-a dus tata, dar când vorbim Dumnezeu ne
uită cu telefonul în mână. De văzut ne vedem sâmbăta
sau duminica la antreanamentele copiilor noștri. Cam
semănam oarecum, sensibile și credule.

Elena este cea de-a doua persoană cu care s-a

legat o prietenie, copiii noștri fiind prieteni, George,
Ciprian și Mario, fiul Roxanei. Ne spunem oful seară de
seară, ne încurajăm și ne întrebăm fiecare ce simte, cum
se simte. Spunem amintiri din copilărie, povestim
întâmplări cu haz sau triste, ne spunem durerile.

Câteodată îmi spuneam că sunt foarte fericite că

ele au frați, surori cărora le pot împărtăși durerile. Nici
nu știu cât de avantajate sunt, căci în ziua de azi frații nu
mai sunt frați iar surorile, surori. Totul este până la bani,
restul hazard. Când ambii părinți se duc copiii rămân
fără apărare și începe lupta pentru supraviețuire. Ăla are
mai mult, ăla are mai puțin, ăla era preferatul mamei, ăla
al tatălui, etc. Ce bine că eu nu am cu cine să mă cert,
tată!

Când plouă privesc pe geam și astept să te zăresc

la geam la tine sau pe stradă. Nu ești nicăieri. Dar ști
tată, că este cineva care seamănă oarecum cu tine, un
tataie minunat care mă ascultă de câte ori sunt tristă și
plânge cu mine de câte ori mă vede plângând, un bunic
pe care l-am cunoscut în fața blocului. Caut la
persoanele în vârstă lucruri pe care le găseam la tine:
blândețe, finețe, dragoste, mângâiere ...

Îmi petrec timpul care trebuia să-l petrec cu tine,

în fața blocului cu cei în vârstă. Nu că aș fi nebună sau
că nu aș avea ce face acasă...

În casă mă simt ca în cușcă, mă sufoc. Aici în

bloc, de când ne-am mutat am cunoscut oameni
minunați, doamna Flori (buni), cu bunicul , doamna
Marilena cu tataie, Daniela, Rodica. Tataie seamănă cu
tine pentru că are aerul tău de seriozitate și este la fel de
pretențios la mâncare ca și tine. Am putut să observ și la
dânsul neputința bolii, ceva timp, lucru care mă întrista
foarte tare pentru că retrăiam momentele cu neputință
vis-a vis de tine. Dar Dumnezeu s-a îndurat și acum este
bine. În fiecare seara mă rugam pentru dânsul, îi căutam
ochii cu privirea dar de fiecare dată privirea era în
pământ și era neliniștit.

Aștept în fiecare zi, să se facă ora când iese

afară împreună cu Doamna Marilena, așa cum o aștept
pe buni cu bunicul.

Acum sunt bogată tată, mai bogată ca niciodată!

Am doi bunici și două bunicuțe, la fel de bune și grijulii
sunt amândouă. Îmi poartă de grijă, mă răsfață, îmi dau
dulciuri, îmi oferă mângăiere. E minunat să fi iubit!

Le mulțumesc că au apărut în viața mea într-un

moment dificil. Dar nu se umple golul. Când ajung acasă
singurătatea îmi dă târcoale.

Nu ești lângă mine tată!

Te aștept în fiecare seară, dar știu că nu poți

veni... Cu siguranță va veni ziua când ne vom întâlni…

Vă mulţumesc dragii mei părinţi, căci nu mă pot

gândi la valorile profunde şi frumoase pe care le
preţuiesc, fără să nu mă gândesc şi la voi.

De ce v-am spus povestea mea?

Pentru că eu mă consider norocoasă pentru că

sunt înconjurată de atâta dragoste, de persoane
frumoase, creative, iubitoare.