Conflicte Înghețate

Abhazia
Conceptul de securitate şi elementele sale componente au suferit de-a lungul timpului
modificări esenţiale, ca şi atitudinea statelor faţă de modalităţile de transpunere a acestuia în
viaţă, în raport cu schimbările care au loc pe plan international. În perioada modernă a istorie,
sensul noţiunii de securiate este derivat din conceptual medieval de raţiune de stat înţeles ca stare
de necesiate, prin care guvernanţii unui stat îşi rezervă o situaţie juridical ce le permite să invoce
măsuri excepţionale pentru asigurarea funcţionării şi integrităţii statului.1
Securitatea, în sensul traditional, a fost asociată cu puterea militară. După 1990 şi mai ales dupa
11 septembrie 2001, securitatea este extinsă către domeniile politic, economic şi societal.
Securitatea este un tip special de problemă. Ea include toate acele schimburi dintre oameni şi
agenţii lor – state, organizaţii internationale, corporaţii, asociaţii, etc. – în cadrul cărora actorii
nu numai că urmăresc anumite rezultate, ci sunt chiar dispuşi să se folosească de violenţă şi de
intimidare coercitivă pentru a obţine ceea ce doresc.
Termenul de ’’securitate’’ provine din latinescu securitas- securitatis si reprezintă ’’faptul de a fi
la adăpost de orice pericol ; sentimentul de siguranţă pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol
’’ . Securitatea mai înseamnă şi ’’ protecţie, apărare’’ . Ea reprezintă, în principiu, ’’ acea stare
de fapt care pune la adăpost de orice pericol extern şi intern o colectivitate sau un stat oarecare,
în urma unor măsuri specifice, ce sunt adoptate şi care asigură existenţa, independenţa,
suveranitatea, integritatea teritorială a statului şi respectarea intereselor fundamentale ’’.
Există securitate atunci când ’’statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar,
presiuni politice sau constrângeri economice este nul şi, din această cauză, ele pot să-şi urmeze
liber dezvoltarea’’
Conform lui Laurance Martin „securitatea este asigurarea bunăstării viitoare ( în anii 60
aceasta era considerată ca fiind rezultatul direct şi neproblematic al creşterii economice, însă
teoriile sociale şi economice ulterioare au infirmat această ipoteză, considerând că la fel de
importanţi sunt şi factorii culturali şi psihologici), în timp ce un studiu ONU reliefează faptul că
„există securitate atunci când statele estimează că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni
politice sau constrângeri economice este nul şi că ele pot, prin urmare, să-şi urmeze liber

1
Mica enciclopedie de politologie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 402
dezvltarea”2
Una dintre cele mai cunoscute şi vechi definiţii ale securităţii îi aparţine lui Arnold Wolfers:
„securitatea, în sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite, iar
într-un sens subiectiv, absenţa temerii că asemenea valori vor fi atacate”
Termenul de securitate este de uz general în relaţiile internaţionale şi în alte discipline şi
pare să fie acceptat ca un concept central organizator. Politica externă, militară şi economică a
statelor, intersectarea acestora în zone de schimb şi dispută,cât şi structura generală a relaţiilor pe
care le creează, toate sunt analizate ca aspiraţii în vederea asigurării securităţii naţionale
şi/sau internaţionale. Înainte de apariţia preocupărilor economice şi ambientale, din timpul anilor
70, conceptul de securitate era rareori tratat în alţi termeni decât cei ai intereselor politice
particulare ale participanţilor şi chiar până la sfârşitul anilor 80 discuţia încă mai avea un
puternic accent militar.3
Barry Buzan subliniază subdezvoltarea concepţiilor legate de securitate oferind cinci
motive:
1.Conceptul s-a dovedit a fi prea ambiguu şi complex pentru a-i atrage pe specialişti;
2. Suprapunerea conceptului de putere peste cel de securitate, în condiţiile unor confruntări
acute; statele erau concepute ca fiind prinse într-o luptă pentru putere, iar securitatea era văzută
în consecinţă ca un derivat al puterii, în special al celei militare;
3. Natura diferitelor revolte împotriva ortodoxismului realist de până la sfârşitul anilor 70;
4. Subdezvoltarea studiilor strategice;
5. Existenţa unor acţiuni pentru politicienii de stat care-i obligă să păstreze ambiguitatea
simbolică a conceptului.
Abordarea „comprehensivă ” si „totală” a conceptului de securitate naţională este
percepută prin referire la totalitatea şi multi-dimensionalitatea ameninţărilor, acesta fiind o
caracteristică a sfârşitului Războiului Rece.4 Barry Buzan introduce sintagma complex de
securitate în analiza dimensiunilor securităţii în sud estul Asiei, definindu-l „ca un grup de state
ale cărui prime preocupări de securitate le leagă laolaltă suficient de îndeaproape, încât
securitatea lor naţională să nu poată fi, în mod realist, luată în considerare separat una de alta.

2
Arnold Wolfers, „ National Security” as an Ambiguous Symbol in Political Science Quarterly, vol.67, Nr. 4, 1952.
3
Viorel Buţa; Emil Ion; Mihai Ştefan Dinu (coord.), Religie şi securitate în Europa secolului XXI – Glosar de termeni, Editura
Universităţii de Apărare „Carol I ”, Bucureşti, 2007, p. 217.
4
Buzan, Barry, popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, pag.16
Astfel, principalele dualisme conceptuale ale securităţii devin securitate – anarhie (securitatea
este rezultatul, fie al menţinerii balanţei de putere, fie al afirmării unui sistem internaţional
hegemonic) şi securitate- comunitate ( comunitatea de interese creează structuri comunitare de
securitate, respectând legile proximităţii). Totuşi, conceptul de securitate, în această perioadă, a
înglobat nu numai securitatea teritorială şi militară a statului, dar şi aspectele economice şi
ambientale, iar elementul central al securităţii a rămas statul.5
Conflictele înghețate au implicații majore asupra cadrului de asigurare a securității umane
Împreună cu provocările geopolitice tradiționale, statele, precum Azerbaidjanului, Georgia,
Ucraina și Republica Moldova, pe teritoriul cărora sunt regiuni secesioniste, de asemenea sunt,
surse de amenințări transnaționale cu implicații la adresa securității umane. Raportul Dezvoltării
Umane din 1994, consacrat în exclusivitate securității umane, evidențiază că dezvoltarea umană
și securitatea oamenilor este importantă nu mai puțin decât securitatea teritorială.
Securitatea umană se referă la protejarea oamenilor de o diversitate de amenințări printr-o serie
de acțiuni naționale și internaționale, spre deosebire de asigurarea/garantarea granițelor țării prin
mijloace militare – este un concept important care adună o atenție sporită. Raportul Dezvoltării
Umane din 1994 reușește să combine pentru prima dată concepțiile precum securitatea și
dezvoltarea umană, evidențiind că dezvoltarea umană nu poate fi realizată fără asigurarea
securității umane. Legătura dintre acestea două este determinată de faptul că dezvoltarea umană
se referă la extinderea libertății omului, iar securitatea umană presupune protecția libertăților
vitale ale omului față de amenințări.6
Potrivit definiției în sens extins, securitatea umană este pusă în relație cu șapte dimensiuni,
cărora le corespund tipuri specifice de amenințări: securitatea economică, securitatea alimentară,
securitatea sanitară, securitatea personală, securitatea comunității/comunitară, securitatea
politică. Însă din multitudinea de componente ale securității umane numai un număr mic de
factori selectați constituie amenințări la adresa securității umane, cum ar fi războiul civil,
genocidul, conflictele etnice, terorismul, crimele organizate de stat, crimele față de pace, războiul
care duce la deplasări de populație, situația femeilor și copiilor în război etc. Atunci când se
vorbește despre dezastre naturale sau accidente care au cauzat leziuni fizice individuale, neavând
un caracter intențional, aceasta nu este calificată ca amenințare la adresa securității umane. Însă

5
Buzan, Barry, op.cit. pag.196
6
Strachota K. Armed Conflicts in the Post-Soviet Region. Present Situation. Prospects for Settlement. Varsovie: Centre for
Eastern Studies, CES Studies, No 9, 2003, pp. 43-80.
urmările acestor acțiuni pot evidenția unele insecurități umane: accesul la apă potabilă, la
alimente, la sănătate, la un mediu ecologic sănătos.
Conceptul de „conflicte înghețate” a intrat în limbajul politic și a fost popularizat de
mass-media internațională la sfarțitul anilor 1990. Însă ideea de „conflict înghețat” își are
originea în perioada bipolară. Potrivit unor interpretări, Războiul Rece, prin evitarea confruntării
directe între superputeri, a fost în sine primul „conflict înghețat” la scară globală. Prin urmare, în
literatura de specialitate consacrată tematicii conflictelor armate, termenul a mai fost utilizat
pentru a caracteriza conflicte intra sau interstatale în fază latentă în Africa, Orientul Mijlociu
Europa, Asia sau America Latină. Încheierea confruntării între superputeri și consacrearea tezei
„sfârșitul istoriei” au încurajat convingerile cu privire la inevitabilitatea soluționării pașnice a
conflictelor inclusiv a celor care au fost catalogate ca fiind „înghețate”.7
La începutul anului 2000, conceptul de „conflict înghețat” se consfințește teoretic și
practic, sensul acestuia neîncetând să evolueze prin dinamica conflictelor pe care le
denomizează. Conceptului i se imprimă o arie geografică bine detrminată, și anume cu referire la
conflictele din Regiunea Extinsă a Mării Negre.8
Pe plan teoretic, conflictele înghețate din spațiul postsovietic au atras atenția și au devenit
studii de caz pentru experții preocupați de tranziția în societățile postcomuniste, colapsul
Imperiului, statele eșuate și construcția statală, conflicte secesionoste, teoria negocierilor,
problematica statelor necunoscute și tematica derivată, precum drepturile omului în zona de
conflict, riscuri convenționale și neconvenționale de securitate la nivel regional, operațiuni de
menținere a păcii și procesul de formare a identității naționale.
Conflictele înghețate reprezintă poate cel mai complex set de fenomene geostrategice, politico-
militare și economico sociale ale spațiului postsovietic. În literatura de specialitate s-au
cristalizat mai multe perspective în explicarea cauzelor conflictelor înghețate din acest spațiu. În
general primordialiști pun accent pe raționalizarea unor factori cultural sociali care au la bază
caracteristici bioantropologice exclusive. Astfel ei argumentează în favoarea unui atribut: etnie,
limbă, religie, rasă regiune, obiceiuri, etc.
Instrumentaliștii pun accent pe interese economice, rivalitate politică, competiție între marile
puteri.

7
Raportul Național asupra Dezvoltării Umane, 1998. PNUD Moldova, p. 15. http://
www.undp.md/publications/doc/1998_romanian_all.pdf (accesat la 15.05.2020).
8
Daniel Biro, Relațiile Internaționale Contemporane, editura Polirom, 2013, București, p.161.
Pe de altă parte, tot mai mulți autori au îmbrățișat o perspectivă complexă și multidimensională
în tratarea conflictelor. Acest grup de autori s-a afirmat în urma efortului de a răspunde la
întrebarea de ce, dintr-un număr mult mai mare de zone potențiale de conflict în spațiul
postsovietic, doar în unele au avut loc conflicte armate. Adoptând optica pluricauzalității, ei au
identificat factori care au contribuit la declanșarea violențelor și modul în care aceștia au
interacționat. Avantajele acestei abordări constau în faptul că ele lărgesc aria de orizontul și aria
explicațiilor, înțelegerea elementelor precum și a elementelor care inhibă soluții și pot contribui
la reizbugnirea ostilităților.9
Abhazia
Republica Georgiană Abhazia a avut un statut special în cadrul Georgiei încă din anii
1920, când bolșevicii au preluat puterea. Pe parcursul celor șapte decenii de regim sovietic au
avut loc numeroase controverse pe probleme teritorial administrative, demografice și culturale la
nivelul elitelor culturale și politice între Tiblisi și Suhumi. Disputa cu privire la statutul Abhaziei
în cadrul Republici Georgia( aceasta a avut statut de autonomie din 1931, după ce avusese statut
de republică cu o constituție proprie din 1925) a degenerat în confruntările din Suhumi (1989)
soldate cu victime și răniți. Situația rămâne tensionată, iar în august 1992 izbugnește un război
care implică, pe de o parte, unități paramilitare abhaze, voluntari din Caucazul de Nord, cazaci și
unități militare rusești (flotă, aviație și trupe terestre), iar pe de altă parte, garda națională, poliția
și alte unități paramilitare georgiene. Pe durata conflictului au avut loc masacre și purificări
etnice împotriva gruzinilor, care au constituit până atunci majoritatea ( circa 46% față de 18%) ,
aproximativ 4000 au fost uciși și 250.000 au devenit refugiați sau persoane deplasate intern, in
timp ce de partea abhaza au fost ucise aproximativ 4000 de persoane . De facto, Georgia pierde
controlul asupra Abhaziei, cu excepția părții superioare a defileului Kodori, iar districtul Gali
rămâne singura regiune majoritar populată de georgieni în Abhazia.10
După violări succesive ale acordurilor de încetare a focului, în 1994 părțile semnează la Moscova
acordul de sistare a ostilităților sub auspiciile ONU și OSCE și cu intermedierea Rusiei. Acordul
prevede crearea unei zone de securitate și desfășurare a forței de menținere a păcii, compusă
exclusiv de militari ruși, activitatea lor fiind monitorizată de misiunea de monitorizare a ONU.
Aflându-se în pragul colapsului statal din cauza războiului civil, Georgia acceptă termenii

9
Ibidem, p.163.
10
Ibidem, p.170.
Moscovei de a adera la CSI (Comunitatea Statelor Independente) in 1993 se semnează, in 1994
se ratifică, și acceptă crearea a patru baze militare rusești (1995) pe teritoriul său ( Tbilisi/
Vaziani, Ahalkalaki, Butumi și Gudauda). Ulterior, la summitul OSCE de la Istanbul (1999),
Rusia își asuma obligația de a evacua complet bazele militare din Georgia, promisiune ce a fost
îndeplinită parțial până la izbucnirea războiului in vara lui 2008. Acceptarea prezenței militare
ruse de către Georgia a determinat CSI să introducă in 1996 sancțiuni economice împotriva
Abhaziei.11
In 1993 este format un,Grup al Prietenilor” Georgiei, care include Germania, Statele Unite,
Marea Britanie și Franța, cu scopul de a facilita dialogul și identifica soluții pașnice în conflictul
abhaz-georgian. Mai târziu, în grup este inclusă și Rusia, iar aceasta se transformă în ,,Pritenii
Secretarului General” al ONU. In 1994, ONU lansează ,,Procesul de la Geneva” pentru negocieri
în următorul format: părțile beligerante, Rusia, în calitate de coordonator, și reprezentantul
Secretarului General ONU care prezidează ședințele.
Partea abhază refuză să participe la acest format și propune mutarea negocierilor la Moscova, în
formula care ar elimina ONU din schemă și ar conferi Rusiei rolul central de mediator. In 1997,
Rusia promovează ideea semnării acordului de pace și a principiilor de cooperare între Georgia și
Abhazia, acordul fiind similar celui semnat la Hasaviurt în urma războiului ruso-cecen. Inițiativa
este categoric respinsă de Tblisi. In acelaș an are loc o tentativă de a resuscita ,,Procesul de la
Geneva” intr-un format multilateral prin crearea Consiliului de Coordonare care include Georgia,
Abhazia, Rusia ca mediator, OSCE și Secretarul General ONU in calitate de președinte al
ședințelor. După o serie de ședințe fără rezultate, in 2001 Abhazia se retrage din consiliul de
Coordonare, refuzând sa ia în considerare documentul referitor la principiile de bază cu privire la
distribuirea de competențe între Tblisi și Suhumi, prin care Abhazia ar beneficia de o foarte largă
autonomie.12
Pe parcurs, termenii de încetare a focului sunt încălcați și se înregistrează o serie de incidente și
lupte de intensitate medie în districtul Gali și Defileul Kodori între 1998 și 2008.
Deși a promovat adoptarea sancțiunilor economice, Rusia nu respecta decizia CSI, agenții
economici ruși desfășurând o activitate economică intensă în regiune și investind in

11
Dusan Sidjandanski, Viitorul Fedealist al Europei, editura Polirom, București, 2010, p. 251.
12
Daniel Biro, op.cit, p.173.
infrastructura turistică din Abhazia. Moscova declanșează procesul de ,, pașaportizare” în
regiune, majoritatea populație obținând cetățenie rusă ( aproximativ 250.000 din 320.000).13
Schimbările la vârful puterii din Georgia și Abhazia, suprapuse cu evoluții regionale, tensionează
relațiile între Tblisi și Suhumi și deteriorează rapid relațiile ruso-georgiene. De asemenea,
aceasta conferă o dinamica competitiva, exprimata in dispute pe marginea înlocuirii
pacificatorilor ruși și competiția propunerilor pentru soluționarea conflictului. In 2003, pe fondul
slăbirii legitimității interne a președintelui georgian Sevardnadze, Rusia reia eforturile pentru
marginalizarea formatului multilateral și monopolizează negocierile prin procesului trilateral
(Rusia-Abhazia-Georgia) de la Soci, elaborat oficial pentru sporirea măsurilor de încredere.
După mai multe runde de negocieri, Rusia și Georgia semnează o serie de acorduri de la Soci in
Martie 2003, prin care Rusia și Abhazia urmau sa beneficieze de prelungirea nelimitată a
mandatului trupelor rusești de menținere a păcii sub autoritatea CSI și de consolidarea a unor
relații economice avantajoase.14
In 2004 , Moscova propune planul de soluționare a conflictului prin federalizarea ( de facto
confederalizarea) Georgiei. Tblisi respinge propunerea și prezintă propria inițiativa de
solutionarizare pașnica a conflictului din 2006, apoi intr-o forma revăzută in primăvara lui 2008,
ambele oferind o autonomie larga a autorităților autoproclamate de la Suhumi. In 2006, Tbilisi
instalează guvernul alternativ al Abhaziei in Defileul Kodori și investește in refacerea
infrastructurii. In 2008, Rusia ridica oficial sancțiunile economice împotriva Abhaziei și
stabilește relații formale directe cu autoritățile separatiste de la Suhumi. Totodata, în Abhazia
sunt trimise trupe atașate companiei cailor ferate ruse pentru a repara infrastructura distrusă in
războiul 1992-1994.15 Pentru a preveni un eventual conflict, ministrul de Externe al Germaniei se
deplasează in zonă și propune un plan de soluționare, care este respins de Suhumi la Moscova.
După izbucnirea ostilitatilor în Osetia de Sud, Rusia deschide al doilea front in Abhazia pentru a
determina supraextinderea forței armate georgiene, in vederea dislocării unor contingente
importante pentru apărarea pârtii de vest a Georgiei. Are loc debarcarea masiva a trupelor ruse,
care sprijină armata abhază în preluarea controlului asupra defileului Kodori, ultima regiune sub
jurisdicția Tblisi in Abhazia.

13
Robert O. Keohane, Joseph S.Nye, Putere și Interdependență, editura Polirom, București, 2009, p.68.
14
Ibidem, p.72
15
Alexander Wendt, Teoria Socială a Politicii Internaționale, editura Polirom, 2011, p.75.
Rusia recunoaște independenta Abhaziei, dizolvă forțele de menținere a păcii și își arogă rolul
oficial de garant al Securității acesteia, printr-un acord bilateral care prevede dislocarea a doua
baze militare ( Gudauta și Oceamcira).16 Rusia își folosește dreptul de veto pentru a preveni
prelungirea mandatului misiunii ONU in Abhazia și lansează mai multe proiecte ce vizează
intensificarea relațiilor economice si includerea Abhaziei in construcția obiectivelor pentru
Olimpiada de iarna 2014 de la Soci.17

16
Daniel Biro, Relațiile Internaționale Contemporane, editura Polirom, 2013, București, p.180.
17
Ibidem, 182.
Bobliografie
1.Alexander Wendt, Teoria Socială a Politicii Internaționale, editura Polirom, 2011

2.Arnold Wolfers, „ National Security” as an Ambiguous Symbol in Political Science Quarterly,

vol.67, Nr. 4

3. Buzan, Barry, popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000

4. Daniel Biro, Relațiile Internaționale Contemporane, editura Polirom, 2013

5. Dusan Sidjandanski, Viitorul Fedealist al Europei, editura Polirom, București, 2010

6. Mica enciclopedie de politologie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1977

7. Robert O. Keohane, Joseph S.Nye, Putere și Interdependență, editura Polirom, București

8. Strachota K. Armed Conflicts in the Post-Soviet Region. Present Situation. Prospects for
Settlement. Varsovie: Centre for Eastern Studies, CES Studies, No 9, 2003

9. Viorel Buţa; Emil Ion; Mihai Ştefan Dinu (coord.), Religie şi securitate în Europa secolului
XXI – Glosar de termeni, Editura Universităţii de Apărare „Carol I ”, Bucureşti, 2007
1
0. www.undp.md/publications/doc/1998_romanian_all.pdf