I.

AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

I.1 Aspecte generale privind exercitarea autorității părintești

Autoritatea părintească acoperă persoana copilului care pentru propria protejare se

supune unei guvernări familiale. Caracteristicile autorităţii părinteşti precum ocrotirea si
supravegherea copilului, îngrijirea,formarea și îndrumarea disciplinară și morală, educaţia
şcolară, educaţia religioasă şi orientarea profesională a acestuia sunt elemente cu o importanță
deosebită în formarea adultului de mâine.

Autoritatea părintească, față de noțiunea consacrată în Codul Familiei cea de “ocrotirea

părintească” - termen care punea în evidentă funcția pe care părinții o au de îndeplinit în relația
lor cu copii - este un concept nou reglementat în sistemul de drept românesc. Acesta definește
totalitatea drepturilor și îndatoriilor care aparțin în mod egal ambilor părinți și care privesc în
mod direct atât persoana cât și bunurile copilului. Autoritatea părintească este o componenta
solidă în ceea ce privește protecția copilului, ținând seama de faptul că părinții au dreptul natural
de a ale asigura educația și protecția și de asemenea sunt prima instanță de socializare a acestuia,
primele persoane care vin în întâmpinarea nevoilor lor.

Ideea că autoritatea părintească implică nu numai drepturi, ci şi obligaţii din partea

părinților devine tot mai impunătoare în societatea și legislatia modernă, care, în mod opus celei
din antichitate, ofera o mai mare atenție îndatoriilor părinților decât drepturilor. Autoritatea
părintească este o funcţie, şi anume o corelație între drepturi şi îndatoriri , fiecare drept
recunoscut tatălui şi mamei fiind în acelaşi timp o îndatorire ce le este impusă. Astfel spus,
protecția minorilor reprezintă elementul primordial în cadrul oricărei societăți. Principiul este
conform articolului 5 din Convenţia internaţională privind drepturile copilului, conform căruia:
„Statele părţi vor respecta responsabilităţile, drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor copilului
[...] de a asigura, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului,
îndrumarea şi orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute în
prezenta Convenţie” 1(adde art. 18-1 din Convenţia internaţională privind drepturile copilului).

Autoritatea părintească este o funcţie realizată și finalizată în interesul superior al

copilului, principiu fundamental care scoate în evidență atât ingrijirea și educarea copilului cu
respectul datorat persoanei acestuia cât și asocierea lui la toate deciziile care îl privesc în raport
cu vârsta și gradul de maturitate. Deoarece diferă în funcție de o multitudine de factori, acest
interes este concret și individual, analiza lui realizându-se separat în fiecare caz .

Educarea unui copil, modelarea spiritului său, convieţuirea comună, grija pentru persoana
şi pentru bunurile sale, constituie pentru un tată şi o mamă izvorul celei mai durabile satisfacţii şi
bucurii. Prin atribuirea acestor puteri, legea recunoaşte un drept natural, însă le impune în acelaşi
timp îndeplinirea acestuia ca şi o obligaţie. Se conjugă astfel interesul părintesc cu cel familial şi
social, dând astfel naştere acestei categorii de drepturi-îndatoriri care caracterizează această
instituţie. Desi drepturile părinților le preced pe cele ale societățiii Statul a impus un control
aspru cu privire la modul în care se exercită autoritatea parentală şi a introdus aplicarea unor
sancţiuni civile și penale, pentru acei părinţii care nu-şi îndeplinesc în mod corespunzător
obligaţiile faţă de copii.

1
Data la care copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu reprezinta punctul de oprire a
exercitarii autoritatii parintesti. Pentru creşterea copiilor lor minori raspund ambii parinti. In
cazul parintilor divorţaţi, autoritatea părintească se va exercita potrivit dispoziţiilor referitoare la
efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii. Ori de câte ori există neînţelegeri între
părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa
tutelară, după ce îi ascultă pe părinţi si in mod oblgatoriu si pe minor şi luând în considerare
concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al
copilului.

I.2 Familia

Copilul şi familia cresc împreună

De-a lungul timpului, studiile sociologice au scos in evidenta transformarile intalnite in structura
si in functiile familiei contemporane, in comparatie cu familia traditionala. Printre tendintele
actuale ale fenomenului familial intalnim o scadere semnificativa a raei nuptialitatii si a ratei
natalitatii in paralel cu o crestere a numarului de cupluri fara urmasi, persoane care traiesc in
concubinaj sau care nu au partener. De asemenea, numarul divorturilor si a copiilor nascuti in
afara casatoriei a crescut semnificativ. O alta tendinta familiala actuala este tehnica de
reproducere umana asistata medical care a evoluat. Concluziile acestr studii s-au concretizat in
expresii precum “familia in deriva” sau “criza familiei”.

In sfera notiunii de familie intra o multitudine de situatii concrete, amintite de sociologi prin
folosirea unei palete terminologica variata. Astfel, intalnim familia nucleara, familia extinsa,
familia de origine, familia de rezidenta, familia normala, familia patriarhala, matriarhala si
egalitara.

Familia privita ca nucleul în care copilul se formează ca adult, este cel dintâi cadru social și un
mediul esenţial care poate influenţa buna dezvoltarea psihică, fizică și socială a copilului prin
securizare materială, dragoste şi educaţie.

,,Mediul familial este unul dintre factorii care determină majoritatea raporturilor pe care copilul
le va stabili cu lumea exterioară din care va face parte la şcoală, acest mediu în care trebuie sa se
ancoreze pentu a nu-şi petrece copilăria la periferia grupului.’’(Marie- Claude, Beliveau)

Familia, in organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este “prima şcoală” care îl

pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, îl ajută să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei
şi ordinii. Mediul familial oferă siguranţă, linişte și afecţiune, componente care constituie o
atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Părinții, prin acțiunile lor sunt cei
care construiesc acest mediu iar prin comportamentul lor influențează modul în care copilul se va
raporta la societate.

2
.„În educaţia copiilor, mai întâi de toate trebuie să ne educăm noi înşine. Evident, căldura din
familie educă mult mai bine decât orice cuvinte, şi, dimpotrivă, cuvintele anoste ale părinţilor
obţin exact efectul contrar.”[4] (Protoiereul Vladislav Sveşnikov în Cum să educăm ortodox
copilul. 300 de sfaturi înţelepte pentru părinţi de la sfinţi şi mari duhovnici,  Ed. Sophia, Ed.
Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 74.)

Comportamentele copiilor se învaţă prin observarea unor modele în familie sau societate.
Următorul experiment scoate în evidență rolul important al exemplului din jur.  „Într-o grădiniţă
o parte din preşcolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comportă
violent, agresând o păpuşă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare s-a
constatat că aceştia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile şi păpuşile lor, în comparaţie cu
ceilalţi care nu asistaseră la spectacolul respectiv; după opt luni, 40% din lotul experimental
imitau acte agresive din categoria celor văzute în spectacol.”[9]  Același mecanism este regăsit și
în cadrul familial. Cu toate că statul, prin organele sale aplică sancțiuni părinților pentru
comportamentul neadecvat și pentru neîndeplinirea obligaților părintești, conduita tatalui si a
mamei poate influența oricând comportamentul copiilor. Toate acesta îl pot marca profund, însă
copilul va suferi mult mai puţin dacă „simte în el siguranţă şi dacă are încredere în
părinţi.”[10] Dar dacă vede atitudini nepotrivite „la un om în care are multă încredere, la părinţi,
fraţi, rudenii, etc., atunci influenţa va fi mult mai mare asupra lui”[11].
[9] Psihologie generală,  Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 208.
[10] Părinţi şi copii. O abordare teologică, duhovnicească şi psihologică, Arhim. Simeon
Kraiopoulos, Ed. Bizantină, 2005, p. 62.

Un factor de producere şi răspândire a agresivităţii il reprezintă conflictele intrafamiliale

ridicate la cote maxime. Acestea au consecinţe nocive asupra dezvoltării psihice şi fizice a
copilului. Atunci când copilul, în familie asistă la acte agresive, la violenţă fizică, la injurii, în
structura sa afectivă se declanşează, indirect, un comportament agresiv, cu efecte fie în perioada
adolescenţei, fie la vârsta adultă. Cercetările arată că trauma copiilor care nu sunt victime directe
ale violenţei este mai intensă, cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât a celor care sunt
victime directe ale  abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. (Catheline, Mercelli, 1999).

I.3 Relația părinți-minori

Relatia mama-tata-copil este definita ca un grup natural primordial, care are inradacinata
permanent structura familiala si legatura de sange indiferent de evolutia minorului in adult.
Aceasta relatie se bazeaza pe un mecanism deosebit, filtrat social in cadrul carora, parintii
incearca sa socializeze cu copii, sa le inteleaga trairile.

3
Acest tronson de studiere a relaţiei pãrinţi-copii are in mod obligatoriu la baza comunicarea,
element esential al oricarei interrelatie. Pentru facilitatea intercomunicãrii ambele pãrţi ale
ecuaţiei au nevoie de capacitati de interelationare, deprinderi si abilitãţi sociale.

De cele mai multe ori, părinții sunt priviti de către copii drept formatorii unei generatii, modele
de urmat, astfel, aceștia, trebuie să se straduiască să creeze un mediu familial cald, propice
pentru dezvoltarea corecta a minorului. Nu în ultimul rând, parintii trebuie sa dea dovada de o
moralitate ireprosabila, de educație si de integritate si sa accepte faptul ca “profesia de parinte
este dinamica, nesigura dar si cu cele mai mare grade de satisfactie.

Aceasta relatie parinti-minori este gestionata de autoritatea parinteasca, de dreptul parintesc care
este format din doua componente: ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc persoana
copilului și ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc bunurile copilului. Dreptul parintesc
cu toate componentele sale este legat de circumstante de timp si loc. Acest drept mai poate fi
denumit si dreptul unei perioade cu granitele in copilarie si adolescenta. Dreptul minoratului care
corespunde cu durata autorităţii părinteşti subzista intre aceste granite. Totusi, prin efectul
emancipării (art. 40 C.civ.) este posibil ca această perioadă de viaţă să se încheie înainte de 18
ani sau daca obligaţia părintească de întreţinere depăşeste vârsta majoratului [art. 499 alin. (3)
C.civ.] să se prelungească dincolo de această vârstă, aceasta din urma fiind o exceptie.

Deoarece aceasta perioada a dreptului parintes este cunoscuta drept o perioada primordiala dar in
acelasi timp si critica in formarea minorului, s-au formulat anumite idei care stau la baza unei
comunicari eficiente si a unei intelegeri profunde intre parinti si minori. “Supravegherea
democratica” este una dintre metodele de comunicare preferate de minori care urmareste o
abordare permisiva, egalitara a adolescentului. O alta modalitate de comunicare apreciata de
minori este rasplata acordata pentru credite, modalitate care pune in evidenta comportamentul
afectiv al parintelui si care are consecinte favorabile in gestionarea de catre adolescent a unor
itemi structurali ai personalitatii si a independentei.

In familiile cu dezvoltare normalã adolescenţii sunt mult mai cooperanţi, sunt veseli, învaţã sã
spunã glume, sã râdã ţi sã se bucure[1]. (Rãşcanu Ruxandra, "Psihologia comportamentului
deviant", Editura Universitãţii Bucureşti, 1994, p.23-28. ) Adolescenti cu tulburari de
comportament fata de care parintii nu inteleg, nu pot sau nu stiu cum sa intervina, stocheaza si
distribuie informatii intr-un ritm mai incet.