IV.

IPOSTAZIERI ALE NARATIVITAŢII ÎN MEDIUL DE POVESTIT

CONTEMPORAN

1. Povestirea

Categorie a epicii populare în proză (proza populară epică/proza populară),

povestirea încă ridică problema încadrării ei riguroase în sistemul naraţiunilor
contemporane şi a delimitării de speciile înrudite (istoriile orale de exemplu).
Denumirea generică „naraţiune personală” a fost folosită în special în folcloristica
anglo-saxonă a anilor ’70, pentru a denumi o categorie de povestiri orale, a căror
circulaţie în mediile folclorice fusese semnalată încă de la începutul secolului.
Naraţiunea personală este o povestire contemporană la persoana I, relatând o întâmplare
la care naratorul - membru al unei comunităţi/grup - a participat ca protagonist sau ca
martor. Ea sintetizează epic o experienţă semnificativă pentru comunitate; face parte din
repertoriul activ al naratorului şi circulă în variante limitate de memoria individuală (a
povestitorului, naratorului)/memoria colectivă (a grupului de ascultători), având succes
de receptare în sensul acreditării adevărului faptelor relatate şi al acceptării rolului asumat
de narator în povestire.
Cercetarea condusă în anii ’30 de folcloristul suedez C.W. von Sydow marchează
recunoaşterea povestirilor din experienţa personală ca specii ale prozei orale. C.W. von
Sydow distinge memoratele (relatări despre experienţe reale, la prima ori la a doua mână
şi aproape întotdeauna legate de un ţinut, o localitate sau o persoană) şi fabulatele
(poveşti/naraţiuni care nu mai au nota personală însă există indicii pentru localizarea
spaţială şi temporală).
Definiţia povestirii propusă de Ovidiu Bârlea în 1976 în Mica enciclopedie a
poveştilor româneşti este completată în volumul I din Folclor românesc (1981): „o
naraţiune despre fapte contemporane .... Povestirea aduce în scenă întâmplări din viaţa
povestitorului, la care acesta a fost actant sau măcar martor, direct sau indirect.
Categoria narativă a povestirii contemporane se manifestă activ atât în mediul
rural, cât şi în mediul urban.Dinamica acestui tip de naraţiune în contemporaneitate se
datorează unui complex de factori care au permis adaptarea la specificul cadrului
sociocultural al societăţii contemporane la mentalitatea individului şi grupului integrat
acesteia.
Mutaţiile survenite în procesul convertirii unei categorii tradiţionale într-una
contemporană vizează atât aspectele formale, cât şi cele referitoare la contextul
performării şi receptării, la modificarea funcţiilor şi fixarea cadrului referenţial.
Nivelul formal
Una dintre mărcile povestirii contemporane este legată de nararea unui singur
episod (naraţiune uniepisodică) al cărui cadru referenţial selectează o întâmplare
concretă, reală sau dată ca reală.
 Dimensiunea („naraţiune uniepisodică” - dezvoltă un singur plan epic) este unul
dintre criteriile diferenţiatoare faţă de celelalte naraţiuni de tip folcloric (faţă de basm de
exemplu, care este lung, multiepisodic şi deci complex ca desfăşurare epică).
Conform schemei generale, naraţiunile sunt uniepisodice pornind de la un referent
concret, o întâmplare adevărată sau relatată ca fiind adevărată.
Nivelul funcţional
Mutaţiile funcţionale specifice categoriilor narative contemporane implică
modalităţi noi de selectare şi ordonare a datelor realului în concordanţă cu modelele
culturale ale grupului şi, implicit, ale individului.
Funcţiile povestirii contemporane se adaptează nevoii omului simplu „de a
consemna realitatea”, „de a informa”, „de a sfătui”, „de a atrage atenţia”, „de a transmite
o învăţătură”, „de a comunica o experienţă”.
Contextul performării şi al receptării reprezintă o premisă a decodării
componentei semantice.
În legătură cu contextul performării trebuie precizat că povestirile pot fi spuse
într-o conversaţie în doi sau în grup, fără a fi resimţite pe moment nici de povestitor, nici
de ascultători ca texte folclorice de sine stătătoare. Un asemenea fragment de conversaţie
este o povestire personală potenţială, condiţia fiind ca aceasta să intre în repertoriul
povestitorului ca model recurent.
Clasificare:
Tipurile cele mai întâlnite de naraţiuni personale sunt:
- povestirile care relatează întâlnirea cu fiinţe supranaturale (numite în general
memorate);
- povestirile drumului (în special din armată şi din război);
- povestirile unui microgrup social/povestirile din mediile socio-profesionale;
- povestirile de familie (legate de momente importante din viaţa grupului primar
familial);
- povestirile cu întâmplări din timpul unor catastrofe naturale.

2. Istoriile orale

O categorie distinctă în ansamblul multiplelor ipostazieri ale narativităţii care

prind contur în rutina cotidiană a povestitului (reflexul de a povesti altora şi de a-i asculta
pe ceilalţi povestind) cumulează toate acele naraţiuni care ordonează, sintetizează,
formulează şi validează cunoştinţele şi experienţele noastre în legătură cu viaţa cotidiană.
Dintre acestea, istoriile orale reprezintă un caz particular datorită diverselor
problematici aferente care au constituit o provocare pentru o serie de discipline ştiinţifice
mai mult sau mai puţin înrudite (istoria, sociologia, dialectologia, folclorul literar,
etnologia, antropologia, etnografia).
Aspectul dilematic în legătură cu stabilirea apartenenţei unui text la această specie
narativă îl constituie prezenţa unor nuclee informaţionale la nivelul cărora elementele
biografiei personale se întrepătrund cu elementele biografiei colective, furnizând datele
necesare reconstituirii unei perioade din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat. Se
întrevede astfel necesitatea delimitării istoriilor orale de celelalte tipuri de texte narative
marcate de un pronunţat caracter testimonial şi, în special, de textul narativ istoric.
 Trebuie remercate, de la început, diferenţierile de substanţă în ceea ce priveşte
mecanismul generativ al celor două clase de naraţiuni. Istoriile orale se concentrează în
jurul rememorării unor evenimente trăite pe viu, a unor episoade relevante pentru traseul
existenţial al naratorului, în timp ce sursele textelor istorice sunt, în majoritatea lor, de
natură livrescă (alte lucrări istorice, documente, inscripţii, cronici, acte etc.), contribuţia
autorului limitându-se la compilarea şi interpretarea materialelor conform propriei sale
concepţii.
Prin multitudinea şi varietatea punctelor de vedere, a opiniilor exprimate,
naraţiunile din categoria istoriilor orale furnizează o alternativă la perspectiva unică,
acceptată (acceptabilă oficial), vehiculată în variantele scrise (documentele, cărţile de
istorie etc.).
Modalităţii tranşante, obiective de consemnare a faptelor reale care transpare din
textele istorice, i se contrapune tipul de abordare subiectivă, introspectivă şi reflexivă (în
sensul ca rememorările contribuie la înţelegerea întâmplărilor din trecut, la învestirea lor
cu o anumită semnificaţie de profunzime) caracteristic naraţiunilor orale.
O analiză a relaţiilor de referinţă în funcţie de compartimentele (epistemologic,
axiologic) cărora le sunt subsumate preponderent cele două variante de text narativ
dezvăluie o distribuire diferită a accentelor. Astfel, istoriile orale potenţează o deplasare a
centrului de interes de la aspectele generale la cele particulare, de la etaloanele globale la
cele locale, de la sfera determinărilor externe la aceea a determinărilor interne.
În povestirile de viaţă nu sunt predominante întâmplările memorabile care au
schimbat cursul istoriei, punctele de reper nu sunt destinele de excepţie sau figurile
marcante. Se povestesc, în schimb, întâmplări cotidiene, sunt reinventate destine comune
iar prim planul le este rezervat oamenilor simpli, care nu sunt înzestraţi în mod
obligatoriu cu veleităţi de eroi.
Istoriile orale pot fi considerate, în aceeaşi măsură, mărturii despre trecut (prin
faptul că recompun fragmentar, din episoade anterioare momentului narării, o realitate
aparţinând unor vremuri apuse) şi reflecţii despre prezent (naraţiunile proiectează o
viziune nouă, conformă cu modelele mentale şi concepţiile actualizate asupra faptelor
readuse în memorie).
Comparativ cu alte forme pe care le pot lua rememorările (de exemplu povestirile
despre experienţe personale sau povestirile autobiografice), specificitatea istoriilor orale
rezidă şi într-o serie de raporturi care marchează gestionarea informaţiilor - corelată
registrului tematic şi aranjamentelor semantice - la nivelul modelării conţinuturilor în
regim de oralitate:
- raportul dintre memoria individuală şi memoria colectivă;
- raportul dintre elementele factuale cu caracter general/detaliile conservate în memoria
colectivă (versiunea informală) şi cele prezentate în versiunile formale, oficiale;
- raportul dintre variantele orale (istoriile de viaţă) şi variantele scrise (diferite tipuri de
documente istorice);
- raportul dintre biografia personală şi biografia socială;
- raportul dintre memoria autobiografică şi evenimentele, întâmplările relatate;
- raportul dintre evenimentele reale (care se constituie în referenţialele povestirii) şi
statutul ontologic şi epistemologic al faptelor de viaţă expuse etc.
Istoriile orale captează o categorie aparte de amintiri, şi anume acelea care sunt
legate de imaginile şi întâmplările personal relevante şi care parvin din sectorul relaţiilor
de tezaurizare al memoriei autobiografice. Textele pun în evidenţă opţiunile diverse ale
naratorilor în ceea ce priveşte modalităţile de organizare logică a conţinuturilor.
Actualizarea evenimentelor din trecut, printr-un proces de recuperare posterioară a
amintirilor, nu presupune întotdeuna redarea secvenţialităţii cronologice exacte (o
anumită consecutivitate temporală), astfel încât, textele nu se încadrează obligatoriu în
tiparul povestirilor constuite linear sau circular.

3. Legenda contemporană

Una dintre cele mai productive categorii narative a căror circulaţie este facilitată
de mediile comunitare contemporane este legenda contemporană. O circumscriere a
acestui tip de naraţiune în ansamblul modalităţilor de expresie morfologice aferente
mediilor contemporane s-ar putea structura în funcţie de următoarele repere:
- contextul performării şi receptării; raportul dintre referent (cadrul referenţial care a
generat naraţiunea) şi momentul performării;
- funcţiile active/pasive la nivelul modelelor culturale dezvoltate în contemporaneitate;
- circulaţia şi persistenţa în sfera folclorului contemporan, ca o condiţie a existenţei
speciei într-o formă structurată, care să o delimiteze de comunicarea obişnuită, cotidiană,
de conversaţional.
Naraţiunea de acest tip are o arie largă de circulaţie şi o mare mobilitate datorită,
în primul rând, funcţionalităţii adaptate conţinuturilor universului societăţii moderne.
Deoarece firului epic îi este atribuită o mai mică importanţă, legenda contemporană oferă
suportul adecvat furnizării de informaţii. Tocmai această particularitate îi asigură
persistenţa, un public dispus să le asculte şi să le preia (să le transmită) şi performeri
dornici să le povestească.
Forma acestei categorii este determinată de conţinut, concentrat de obicei în jurul
unui mesaj. Nucleul acestor structuri narative este generat prin raportarea la întâmplări de
ultimă oră, cadrul referenţial aparţinând memoriei colective a prezentului modern,
cotidian.
Adoptarea acestui tip de naraţiune în interiorul mediilor de povestit contemporane
nu se datorează numai condiţiilor specifice de receptare (text scurt – performerii
contemporani abreviind de obicei discursul în concordanţă cu aşteptările publicului –
actualitatea conţinutului informaţional, introducerea unui mesaj încifrat), ci şi existenţei
unui referent concret din realitatea imediată, cu un puternic impact asupra vieţii grupului
în care este performată.
Spre deosebire de alte tipuri de naraţiuni, legenda contemporană beneficiază de o
multitudine de surse care fac posibilă răspândirea rapidă şi circulaţia în medii variate.
Comunicarea în masă şi mobilitatea crescândă a indivizilor din societatea modernă
facilitează perpetuarea categoriei şi proliferarea variantelor prin intermediul unui canal de
transmitere extins şi ramificat. Mesajele comunicate oral sub forma legendelor
contemporane sunt activate de multiple reţele de naratori, fără să necesite o anumită
specializare sau competenţe adecvate. Indivizilor le revine rolul de a le actualiza în
concordanţă cu aşteptările grupului imediat de referinţă însă nuclee, microsecvenţe ale
acestor structuri narative sunt furnizate şi de mass media care potenţează aspectele
senzaţionale, inedite, neprevăzute ale existenţei cotidiene.
 Contextele colective propice performării şi receptării legendelor contemporane
sunt diverse: de la ocaziile de constituire a grupurilor informale persistente (evenimente
sărbătorite la locul de muncă, reunirea membrilor familiei la diferite comemorări,
participarea la diferite evenimente sociale, întâlnirile cu prietenii etc.) până la contactul
indivizilor în interiorul unor grupuri informale conjuncturale, efemere (la cozi, în parcuri,
pe stradă, într-un mijloc de transport în comun, în holul cinematografelor etc.).
Dinamica naraţiunii în mediul urban este susţinută în mare parte, de coordonate ce
ţin de psihologia comunicării în masă, a raportării grupului (şi, implicit, a individului) la
evenimente ce depăşesc graniţele banalului cotidian. Interesul manifestat în legătură cu
legenda contemporană este menţinut atât de unicitatea, particularizarea faptului relatat,
cât şi de activarea funcţiei retorice, prin asigurările repetate pe care le primeşte auditoriul
că ceea ce povesteşte s-a întâmplat cu adevărat. Invariabil, naraţiunile se derulează la
persoana a III a, pentru că protagoniştii întâmplărilor sunt „prietenul unui prieten”,
„nepoata unei bune cunoştinţe”, „sora unei colege de serviciu” etc.
Individul poate produce cultură într-un mod caracteristic grupului din care face
parte. În plus, cel care îşi asumă partitura relatării legendei în interiorul grupului are
libertatea distribuirii accentelor în modalitatea de a nara, de a selecţiona registrul
(evidenţiind aspectul supranatural, comic sau ironic). Postura de intermediar a
performerului îi oferă posibilitatea abordării temelor tabu (de exemplu problemele
specifice periferiei oraşului), multitudinea perspectivelor fiind dată de flexibilitatea
folosirii modelului pe baza căruia poate inventa noi subiecte, constituind, eventual,
variante ale aceluiaşi motiv (acelaşi motiv poate fi valorificat diferit în funcţie de
coordonatele socioculturale ale fiecărui grup). În general, logica dezvoltării discursului
converge către activarea unei funcţii (decodată la nivelul episodului final, care poate să
fie ironic, moralizator sau poate viza amuzamentul).

RESURSE ON LINE

Ion Cuceu, Fenomenul povestitului, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj,
1999

https://www.scribd.com/doc/6606842/fenomenul-povestitului
Oana‐Cătălina Voichici  Legendele urbane,  Presa Universitară Clujeană,  2017
 https://www.researchgate.net/profile/Oana_Voichici/publication/324259392_Legendele_
urbane/links/5ac782d1a6fdcc8bfc7fa424/Legendele-urbane.pdf