Liceul Teoretic „Grigore Moisil” – Tulcea

Prof. Oana-Gabriela Agache

CAMIL PETRESCU
ELEMENTE DE NOUTATE ÎN ESTETICA ROMANULUI

Crezul literar este exprimat în volumul de "Versuri. Ideea. Ciclul morţii", care are ca moto: "Jocul ideilor
e jocul ielelor":
"Dar eu,
Eu am văzut idei... (...)
Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric.
Cu sunetul mărit
Căci am văzut idei."

Idei literare:
♦Autenticitatea este esenţa noului în creaţia literară a lui Camil Petrescu, a cărui aspiraţie către autenticitate
conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului şi "momente autentice de simţire" în roman. Autenticitatea este
ilustrarea realităţii prin propria conştiinţă, scriitorul însuşi mărturisea: "Singura realitate pe care o pot povesti
este realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic".
♦Substanţialitatea este concepţia conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii:
iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoaşterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale
absolute;
•Sincronizarea în concepţia lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârşită a literaturii cu filozofia şi
psihologia epocii, întrucât actul de creaţie este un act de cunoaştere, de descoperire şi nu de invenţie: "nu putem
cunoaşte nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înşine.";
•Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali analitici şi
introspectivi, hipersensibili. Luciditatea "nu omoară voluptatea reală, ci o sporeşte.";
•Naraţiunea la persoana I foloseşte timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute,
totul fiind subordonat memoriei involuntare (preluată de la Marcel Proust, autorul romanului „În căutarea
timpului pierdut”); romanul înseamnă, aşadar, experienţă interioară: "să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud,
ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu, ... din mine însumi nu pot ieşi (...), eu nu pot vorbi onest
decât la persoana întâi";
•Relativismul (pluriperspectivismul, reflectarea poliedrică, tehnica oglinzilor paralele) reiese din
multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiaşi obiect, aceluiaşi concept, aceleiaşi norme morale;
•Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată bătălie estetică pe care o duce scriitorul care
susţine formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact, "ca într-un proces verbal”.

Persoana narativă
Factor component al situaţiei narative, persoana narativă reprezintă, ca şi timpul, o transpunere a categoriei
gramaticale în structura naraţiei. Utilizarea ei variată presupune mai multe perspective şi permite schiţarea unei
tipologii a textelor narative.
Utilizarea persoanei I imprimă textului un caracter personal, subiectiv.
În proza modernă, analitică, cum se constată în romanele lui Camil Petrescu, naraţiunea la persoana I con-
duce la identitate între planul naratorului şi cel al personajului. Folosirea, în textul narativ, a persoanei I
presupune construirea unui timp subiectiv, faptele trecute şi prezente fiind subordonate memoriei, singura care
poate da sentimentul decantării înţelesurilor profunde ale acestora.

Teme şi motive în opera lui Camil Petrescu

•Războiul - ca experienţă de viaţă trăită, o experienţă decisivă a intelectualului, războiul văzut ca iminenţă a
morţii este tragic şi absurd ("Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război");
•Introspecţia se regăseşte în majoritatea operelor sale, prin observarea vieţii interioare, de analiză
psihologică a conştiinţei personajelor ("Patul lui Procust");
•Intelectualul - cu dramele lui de conştiinţă - este prezent într-un cadru de existenţă obiectiv-socială,
dominat de setea de absolut;
•Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate "monografii ale unor idei";

1
 Personajele lui Camil Petrescu (trăsături generale):
*Născuţi din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui Camil Petrescu sunt în
căutare de certitudini pentru un sentiment puternic ("singura existenţă reală e aceea a conştiinţei');
*Sunt hipersensibili, amplificând semnificaţia unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporţiile unei
catastrofe;
*Inadaptaţi superior, intelectuali intransigenţi într-o luptă permanentă cu ordinea socială, afacerismul,
politicianismul, mondenitatea (nefiind în niciun fel "geniul neînţeles" eminescian);
*Intelectuali lucizi, ei trăiesc drama inflexibilităţii conştiinţei, a pasiunii analizate cu luciditate: "Câtă
luciditate atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă."
♦Sunt încătuşaţi ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc drame de conştiinţă, fiind însetaţi de
absolut.
*Eroii lui Camil Petrescu sunt învinşi de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic, singurul
supravieţuitor fiind Ştefan Gheorghidiu.
* Semnificaţia titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esenţa dramatică a conştiinţei, a
aspiraţiei spre absolut.
* Naratorul se identifică cu personajul principal (naraţiunea la persoana 1) şi, deseori, replicile altor
personaje exprimă concepţia şi opiniile lui Camil Petrescu.

Stilul lui Camil Petrescu

♦Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor, sondare
până în zonele cele mai adânci ale subconştientului;
♦Desăvârşit echilibru şi simetrie a compoziţiei;
♦Maniera proustiană a fluxului memoriei, conştiinţa selecţionând acele fapte care vor duce la opţiunea finală;
♦Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenţei lui individuale
(afectul şi intelectul sunt într-o luptă permanentă);
♦Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului
analitic;
♦Figurile de stil se rezumă la comparaţii şi epitete, dar "fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar
fără caligrafie" (C.Petrescu);
♦Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare existenţială, prin care spiritul se descoperă şi se
mărturiseşte: "Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenţia şi răbdarea unui covor de
preţ" (Camil Petrescu - "Teze şi antiteze").

Modele culturale în literatura universală

Dintre analiştii remarcabili ai secolului al XlX-lea, prozatorul român l-a admirat pe Stendhal „Roşu şi
negru”, „Mănăstirea din Parma”), de la care a preluat importanţa acordată stărilor de conştiinţă, ideea demitizării
războiului şi stilul exact, denotativ-anticalofil. În literatura secolului următor, modelele sale au fost A. Gide şi M.
Proust, din a căror concepţie estetică a împrumutat romanul alcătuit nu ca o compoziţie unitară, ci ca „un dosar de
existenţe" (Patul lui Procust), luciditatea autoanalizei sentimentelor trăite de personaje, aşezarea eului narator în
centrul operei, din care rezultă caracterul subiectiv al acesteia, diminuarea creaţiei epice în favoarea extinderii
analizei psihologice, înţelegerea iubirii ca un proces de autosugestie şi continuu prilej de revelare a sinelui.
Dar Camil Petrescu se diferenţiază de M. Proust, deşi 1-a preţuit în mod deosebit, prin modul de a folosi
tehnica rememorării şi a flash-back-ului. În viziunea lui M. Proust, timpul trecut nu este reconstituit, ci retrăit în
clipa prezentă, adus involuntar în memorie printr-o actualizare necronologică; dimpotrivă, la scriitorul român,
trecutul este refăcut în manieră voluntară, interpretat lucid, într-o anumită cronologie, cu o finalitate cognitivă
precisă. Amintirile eroului se organizează într-o demonstraţie coerentă şi sunt declanşate intenţionat, ca etape
succesive către o judecată categorică. Romanul Patul lui Procust a fost scris mai aproape de concepţia scriitorului
francez: episoadele narate sunt juxtapuse, permiţând curgerea fluidului de amintiri ale protagonistului; perspectiva
unică din primul roman, aparţinând lui Ştefan Gheorghidju, a fost înlocuită cu pluriperspectivismul (puncte de
vedere diferite, formulate de mai mulţi naratori asupra aceluiaşi personaj), frazarea amplă, cu propoziţii incidente,
cu paranteze explicative şi acumulări de asociaţii ideatice în jurul aceloraşi impresii.
Aşadar, scriitorul român s-a apropiat critic de modelele sale, păstrându-şi originalitatea modului de a gândi
literatura, dar sincronizându-se cu noile concepţii estetice şi stiluri narative ale prozei psihologice, de la M. Proust
şi A. Gide până la J. Joyce şi Virginia Woolf.

2
 Personalităţi
Henri Bergson (1859-1941) Filozoful francez este întemeietorul intuiţionismului, concept care l-a influenţat şi pe
scriitorul Marcel Proust. Termenul este derivat de la cuvântul latin intuitio, însemnând „contemplare spirituala".
Filozoful postula ideea că raţiunea este o capacitate umană insuficientă, care înregistrează doar mecanica
proceselor reale. Soră inteligenţei ar fi intuiţia, definită ca o capacitate iraţională de a sesiza esenţa realităţii şi, mai
ales, a trăirilor omeneşti.

Edmund Husserl (1859-1938) Filozoful german este întemeietorul fenomenologiei, conform căreia obiectul
cunoaşterii îl reprezintă formele ideale suprasensibile ce alcătuiesc domeniul subiectiv al „conştiinţei pure".
Urmându-1 pe Hegel, el a susţinut primatul conştiinţei asupra existenţei obiective. Prin intermediul intuiţiilor, omul
reflecta în conştiinţă trăirile sale existenţiale. Fenomenologia lui Husserl a constituit unul dintre izvoarele
existenţialismului modem, cultivat de filozofi (Martin Heidegger) şi de scriitori remarcabili (Jean Paul Sartre, Albert
Camus, Simone de Beauvoir etc).
Marcel Proust (1871 - 1922) Prozator francez care, alături de J. Joyce, este cel mai de seamă înnoitor al tehnicilor
romaneşti din secolul al XX-lea. Capodopera sa este romanul scris sub formă de septuar, intitulat „În căutarea
timpului pierdut”. Camil Petrescu a preţuit metoda narativă propusă de scriitorul francez, pe care a teoretizat-o în
eseul „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, dar pe care a folosit-o numai parţial în creaţia sa.
Andre Gide (1869- 1951) Prozator, dramaturg, memorialist şi critic literar francez. Spiritualitate definită printr-o
acută luciditate intelectuala, fin interpret al neliniştilor umane ale timpului său, A. Gide a exercitat o influenţă
decisivă asupra literaturii române interbelice (Mircea Eliade, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu). Opere
capitale: Pivniţele Vaticanului, Falsificatorii de bani.