Conditia geniului in antiteza cu omul comun

Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul
se desfasoara pe un vag fir epic într-o suita de metafore si simboluri prin care se
sugereaza idei filosofice. Este deci în egala masura un poem de dragoste si un poem
filosofic. O interpretare a poemului Luceafărul socoteşte această creaţie ca un
poem al “vocilor” poetului sau un poem al măştilor în sensul că poetul se
proiectează în diferite ipostaze lirice.Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în
primul rînd în Luceafărul sau Hyperion, geniul carecaută suprema clipă de fericire
fără să fie înţeles şi rămînînd la locul său separat de societateadin jur. Eminescu
s-a imaginat însă şi în chipul lui Cătălin. Pămînteanul obişnuit care trăieştedin
prima clipă a dragostei Procedeul principal folosit in poem este antiteza,antiteza
fundamentala a textului fiind cea dintre geniu - om comun. Geniul, reprezentat in
text de Luceafar, este omul superior, insetat de absolut, dotat cu o inteligenta
deosebita, in stare sa descifreze sensurile ascunse ale universului, capabil de
creatie si de sacrificiu pentru implinirea in iubire, dar si nefericit si singur,
un vesnic neinteles. In antiteza cu acesta este omul obisnuit, prizonier al
materialitatii sale, marginit in dorinte si aspiratii, incapabil de marea iubire,
inapt pentcu creatie. Destinul acestora este prezentat antitetic in discursul
Demiurgului adresat Luceafarului, in lectia pe care io da acestuia pentru a-si
intelege rostul: Caci toti se nasc spre a muri / Si mor spre a se naste. / Ei doar
au stele cu noroc / Si prigoniri de soarte. [] / Ei numai doar dureaza-n vant /
Deserte idealuri.", in timp ce omul de geniu cunoaste un alt destin, opera lui il
sorteste eternitatii: Noi nu avem nici timp, nici loc / Si nu cunoastem moarte".
Conditia omului de rand este ilustrata in poem de Catalin si Catalina, priviti cu
dispret de fiinta superioara, ca simple chipuri de lut sortite intoarcerii in
pamantul din care au fost creati. Aceasta antiteza este evidenta si din felul in
care este definit spatiul fiecarei entitati prin intermediul metaforelor: cercul-
stramt – metafora a unui spatiu inchis in care se consuma ciclul viata-moartere si
sfera mea sau lumea mea – metafora a infinitului spatial si temporal,al
idealitatii. Aflat la o distanta uriasa fata de lume, Luceafarul - geniul incearca
sa se integreze, din sete de cunoastere. Aceasta tentatie se dovedeste a fi
imposibil de realizat, caci, in lumea comuna, geniul este mereu egal cu el insusi:
„Eu sunt Luceafarul de sus". Fiinta solitara prin stralucirea mintii sale, geniul
este un neinteles, oamenii obisnuiti fiind incapabili sa ajunga la inaltimea
gandirii sale. De aici se va naste nefericirea sa existentiala, dar si orgoliul
luciferic ducand la izolarea mandra din finalul poemului. El este etern, dar lipsit
de noroc.