MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA AGORA
ORADEA

FACULTATEA DE STIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

MASTER - ȘTIINȚE PENALE ȘI CRIMINALISTICĂ

DISCIPLINA:

Managementul comunicării și al conflictelor

REFERAT:
OPERAȚIUNEA STRATEGICĂ DE ACOPERIRE A FRONTIEREI ROMÂNIEI, DESFĂȘURATE
ÎN AUGUST-SEPTEMBRIE 1944

Masterand:

Bora Sergiu-Raul

An universitar: 2019 – 2020

 CUPRINS

Introducere..........................................................................................................................................

1. Analiza operației de acoperire executată de Armata 1 română pe linia de demarcație prin Dictatul

de la Viena și pe frontiera din Banat...................................................................................................3

2. Acțiunile de luptă duse de trupele Armatelor 1 și 4 române pe timpul operațiunii de acoperire.......5

3. Însemnătatea acoperirii frontierei și a liniei de demarcație................................................................6

4. Manevra strategică executată pe timpul desprinderii armatei române din frontul german și

constituirii dispozitivului în vederea acțiunilor militare pe frontul antihitlerist.................................8

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................10

1
 Introducere

Migrația a existat de la începuturile omenirii.Fenomenul nu a încetat în timp, însã a înregistrat

schimbãriși a cãpãtat noi forme. Procesele migratorii se desfãșoarã simultan și sunt în creștere în
multe țãri ale lumii. Unul dinre zultatele pe termen lung ale acestei evoluții ar putea fi apariția
societãților multiculturale, tinzând spre noi concepte ale cetãțeniei sau statului național. Cele
maimulte dintre țãrile dezvoltate au devenit societãțidiversificate, multietnice, iar cele care nu au
ajuns încã laacest nivel s-au orientat decisiv în aceastã direcție(Massey et al., 1993).Pentru cercetãtorii
din domeniul migrației a devenit totmai clar cã acest fenomen trebuie privit ca un element nor-mal și
structural al societãții omenești de-a lungul istoriei.O caracteristicã importantã a populației este
deplasareadintr-un loc în altul. Dreptul de a se deplasa a fost recunoscutla nivel mondial de peste o
jumãtate de secol, prinadoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului.Declarația stipuleazã în
Articolul 13: „Oricine are dreptulsã se deplaseze liber și sã-și stabileascã reședința pe teritoriuloricãrui
stat” și „Oricine are dreptul sã pãrãseascã o țarã,inclusiv cea de origine, și sã se întoarcã în țara
sa”.Pentru cetãțenii statelor membre ale Uniunii Europene,libera circulație a lucrãtorilor a fost unul
dintre primeledrepturi recunoscute în cadrul comunitar. Dacãreglementãrile inițiale (Regulamentul nr.
1612/1968privind libera circulație a lucrãtorilor și Directiva nr. 360/1968 privind dreptul de rezidențã
al lucrãtorilor șimembrilor de familie ai acestora) se refereau doar la ceicare desfãșurau o activitate
economicã, Actul Unic Euro-pean a extins dreptul de rezidențã la toți cetãțenii statelormembre,
independent de desfãșurarea unei activitãțieconomice (Schulte, 1998).În prezent, prevederile
Tratatului asupra ComunitãțiiEconomice Europene stipuleazã dreptul oricãrui cetãțeanal Uniunii
Europene de a circula și a-și stabili reședința, înmod liber, pe teritoriul statelor membre, cu
respectareacondițiilor stabilite în Tratatul de la Roma.

Periodizarea migrației în Europa

Dupã sfârșitul celui de-al doilea rãzboi mondial, țãrileeuropene au experimentat patru perioade
principale demigrație (Garson, Loizillon, OCDE, 2003).
a) Migrația forței de muncã și reconstrucția Europei:perioada 1950-1970
Imediat dupã al doilea rãzboi mondial, etnicii naționaliși alte persoane care se deplasaserã au
început sã se întoarcãîn țãrile de origine, generând fluxuri migratorii de masã înEuropa. În același
timp, însã, reconstrucția Europei postbelice necesita o mare cantitate de forțã de muncã. Caurmare,
autoritãțile statelor interesate, firme sau agențiiprivate au început sã recruteze lucrãtori strãini. Aceste
amplemișcãri migraționiste în cadrul Europei și dinspre țãrile încurs de dezvoltare au contribuit la
dezvoltarea și creșterilesuccesive economice înregistrate în Europa, în perioada1945-1975.
Competiția cu modelul politic socialist din Europa Centralã și de Est a stimulat dezvoltarea de
politici care aucondus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupãrii,dar și la ameliorarea și
modernizarea sistemelor de securitatesocialã și, astfel, la evoluția cãtre statele bunãstãrii generaledin
Europa de Vest.

2
 În aceastã perioadã, s-a dezvoltat industria grea,manufacturierã, sectorul construcțiilor și
activitãțilepublice, determinând o creștere economicã importantã înțãrile europene. Lucrãtorii
migranți din Irlanda și Europade Sud (Grecia, Portugalia, Spania și într-o mai micã mãsurãItalia) –
țãri care s-au confruntat cu economii în stagnare șirate ridicate ale șomajului – au rãspuns, la început,
nevoilorpieței muncii din Europa de Vest.
Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunitãții Economice Europene, se fundamenta
peanumite principii printre care asigurarea liberei circulații apersoanelor între cele șase state
fondatoare.
Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creștere importantã a migrației în interiorul Comunitãții,
datoratãîn mare parte numãrului important de lucrãtori italieni carese deplasau spre celelalte cinci
state membre. Dar, chiar și dupã realizarea în 1968 a cadrului legal și instituționalpentru asigurarea
acestei libertãți, fluxurile migratoriidinspre țãrile terțe au rãmas cantitativ superioare migrațieiforței de
muncã intracomunitarã, conform studiului realizatde Garson și Loizillon.
În aceastã perioadã, au fost încheiate numeroase acorduri bilaterale privind circulația forței de
muncã întrecele șase state membre și țãri terțe – spre exemplu întreGermania și țãri ca Italia (1955),
Grecia și Spania (1960),Turcia (1961), Maroc (1963), Portugalia (1964), Tunisia(1965) și Iugoslavia
(1968).
Studiile Comisiei Europene aratã cã, în aceastãperioadã, formele migrației forței de muncã au
variatconsiderabil, în concordanțã cu circumstanțele istorice.Astfel, Franța, Belgia, Olanda și Marea
Britanie aveauposibilitatea sã foloseascã forța de muncã din coloniile lorsau din fostele colonii, iar
relațiile economice, politice șiculturale ofereau șansa de a obține forțã de muncã chiarfãrã a utiliza
sisteme de recrutare specifice. Dimpotrivã,țãri ca Germania sau Elveția nu aveau acces la mâna
delucru „colonialã”. De aceea, au creat sisteme de recrutare aforței de muncã pentru atragerea
lucrãtorilor strãinitemporari, cãrora li s-a acordat permisiunea de ședere ca„lucrãtori oaspeți”, fiind
nevoie de activitatea lor.În perioada 1945-1975, dependența economiilorstatelor membre de lucrãtorii
strãini a diminuat volumulimigrației ilegale. Combaterea imigrației ilegale a devenito problemã
prioritarã a politicilor multor state membredupã declinul economic de la mijlocul anilor ’70, urmatde
creșterea șomajului.
Conform statisticilor OCDE, de la începutul anilor ’60pânã la începutul anilor ’70, mai mult de 30
milioane delucrãtori strãini au intrat în Comunitatea EconomicãEuropeanã, incluzând lucrãtorii
temporari și pe cei cu intrãrimultiple. Pânã la începutul anilor ’80, numãrul strãinilorrezidenți în
Europa de Vest s-a triplat fațã de anii ’50, ajungândla 15 milioane. În 2000, peste 20 milioane de
lucrãtori strãinilocuiau în Spațiul Economic European, reprezentând 5,4%din totalul populației, cu
mici variații între țãri.
b) Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumãtatea anilor ’80
Cea de-a doua perioadã a migrației a fost marcatã decrizele economice, datorate creșterii prețului
petrolului din1973 și 1979. În anii urmãtori, schimbãrile din economia mondialã, revoluția economicã
și noile modele deorganizare a afacerilor au modificat natura muncii, erodândmodelele de ocupare
tradiționale. Ca urmare, migrația forțeide muncã s-a modificat.
Unele state europene au redus sau au încercat sã reducãimigrația. Șomajul în creștere și
escaladarea tensiunilorsociale au determinat guvernele sã elimine politicile ac-tive de recrutare din
strãinãtate. Au crescut costurilerecrutãrii din strãinãtate pentru angajatori, au fost limitatecategoriile
de lucrãtori strãini ce puteau fi angajați și s-austabilit cote anuale pentru forța de muncã din
strãinãtate.
De asemenea, guvernele au aplicat politici pentruîncurajarea lucrãtorilor migranți sã se întoarcã în
țãrile deorigine.În realitate, regresul economic din țãrile gazdã nu acondus la întoarcerea masivã a
imigranților în țãrile deorigine. Conform estimãrilor Națiunilor Unite, doar 10%dintre lucrãtorii

3
migranți s-au întors în țãrile de origine înurmãtorii doi ani dupã criza petrolului din 1973,
combinatãcu criza civicã din 1974-1975.
Cu toate acestea, așa cum arãtau în studiul lor Gaston șiLoizillon, migrația forței de muncã a
scãzut pânã spresfârșitul anilor ’80. Totodatã, conform datelor furnizate deEUROSTAT, alte categorii
ale migranților au crescutsemnificativ, în special ca urmare a reunificãrilor familiale.În plus, migrația
forței de muncã a fost urmatã tot mai multde migrația în alte scopuri, în special în cãutare de azil.
Deși Uniunea Europeanã s-a extins în 1974, prin aderareaMarii Britanii, Irlandei și Danemarcei,
migrația intraco-munitarã a stagnat, nu numai ca urmare a crizei economice,dar și a convergenței
salariilor între statele membre.
b) Diversificarea țãrilor gazdã și de origine și creștereanumãrului solicitanților de azil,
refugiaților
și minoritãților etnice.
A treia perioadã a migrației, care a început la sfârșitulanilor ’80, este caracterizatã de
diversificarea statelor gazdãși a celor de origine. Țãri de emigrație tradiționale dinEuropa, precum
Spania, Italia, Irlanda, Grecia și Portugalia,se transformã treptat în țãri de imigrație. Migranții nu
maiprovin în majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup dețãri mult mai diversificat.
Numãrul solicitanților de azil și al refugiaților a crescutsemnificativ. Aceasta s-a datorat,
parțial, schimbãrilorpolitice din Europa Centralã și de Est și din fosta UniuneSovieticã. De asemenea,
conflictele regionale, precum celedin fosta Iugoslavie și nordul Irakului, au determinatfluxuri
considerabile de solicitanți de azil și refugiați dinzonele afectate.
Conform statisticilor OCDE, aceastã perioadã secaracterizeazã, de asemenea, prin
predominanța fluxurilormigratorii pentru reunificare familialã și revenireainteresului pentru migrația
forței de muncã, în specialpentru lucrãtorii calificați și înalt calificați, spre sfârșitulanilor ’90.
Dupã prãbușirea blocului comunist și deschidereafrontierelor, a sporit fluxul migrator est-vest,
în specialcirculația minoritãților etnice.
De la sfârșitul anilor ’80pânã la începutul anilor ’90, întoarcerea minoritãților etniceîn țãrile de
origine a fost semnificativã și direcționatã spreun numãr limitat de State Membre, în special
Germania,dar și Grecia și Finlanda.
De la începutul anilor ’90, aspectele referitoare lafrontiere, în special cele legate de migrație,
au devenitprobleme de interes major în Europa. Țãrile terțe nubeneficiazã de condiții privilegiate
privind accesul șiparticiparea la procesul de integrare europeanã, dar trebuiesã facã fațã efectelor
externe ale Uniunii Externe, printrecare și migrația ilegalã. Pe de altã parte, state membre aleUniunii
Europene, precum și statele candidate se confruntãcu noi probleme în domeniul controlului frontierei
șimigrației.
c) Migrația forței de muncã „preferențialã”. Creștereamigrații ilegale
În ultimii ani s-a înregistrat o creștere a migrațieipermanente și a migrației forței de muncã
temporare caurmare, pe de o parte, a intensitãții fazei de expansiune dela sfârșitul anilor ’90, iar, pe de
altã parte, dezvoltãriitehnologiei informației și comunicației, sãnãtãții șieducației, sectoare care
necesitã forțã de muncã înaltcalificatã. Totodatã, a crescut cererea de mânã de lucrustrãinã
necalificatã, în special în agriculturã, construcții șilucrãri publice, precum și serviciile casnice (cazul
Italiei,Spaniei, Greciei și Portugaliei).
Dupã 1989, migrația a crescut în special în Germania șiMarea Britanie, politicile privind
recrutarea forței de muncãdin strãinãtate favorizând soluția lucrãtorilor strãinitemporari. Totodatã,
studenții strãini au contribuit laacoperirea necesarului de forțã de muncã în țãrile gazdã(Marea
Britanie, Germania, Franța și Spania).

4
 În anii ’90 a crescut și ponderea femeilor în rândulmigranților. Aceastã tendințã se observã în
special înFranța, Grecia, Suedia, Marea Britanie și Italia. Tendințade „feminizare” se remarcã în toate
componentele fluxurilormigratorii, nu doar în cazul reunificãrilor familiale.
Țãrile din Europa Centralã și de Est nu mai sunt doarțãri de emigrație, ci și de imigrație și tranzit,
devenindatractive pentru imigranții din Orientul extrem. În timpce populația din Europa Centralã
(Republica Cehã, Re-publica Slovacã, Ungaria și Polonia) migreazã spre țãrileEuropei de Vest,
aceleași țãri devin destinație pentrumigranții din țãrile Europei de Est, precum Belarus sauUcraina.
Totodatã, migrația ilegalã a cãpãtat noidimensiuni și a devenit mai periculoasã. Ca urmare
adezvoltãrii rețelelor de trafic internațional și creșteriirolului lor în circulația internaționalã a forței de
muncã,politicile Statelor Membre privind migrația și angajareastrãinilor au sporit mãsurile represive
împotrivatraficanților, angajatorilor sau imigranților aflați într-osituație de ilegalitate.
Din a doua jumãtate a anilor ’90, s-au intensificatdiscuțiile cu privire la efectele migrației
internaționale alucrãtorilor înalt calificați. În Europa, migrația specialiștilorși studenților din Europa
Centralã și de Est cãtre Europa deVest s-a remarcat dupã cãderea zidului Berlinului și
cãderearegimurilor socialiste, din 1989. Țãri precum MareaBritanie, Germania și Franța au adoptat
mãsuri pentrufacilitarea intrãrii persoanelor înalt calificate, în specialspecialiști IT, pentru a face fațã
competiției globale pentruastfel de lucrãtori.
Cererea de lucrãtori înalt calificați poate fi satisfãcutãîn foarte mare mãsurã de țãrile în curs de
dezvoltare,beneficiile directe ale „migrației creierelor” fiind încã foarteapreciate. Importul de
specialiști încã are loc, chiar dacãsemnificația sa este mai scãzutã. Se poate previziona, însã,o creștere
a fluxului invers de specialiști, dinspre țãrilebogate înspre cele mai puțin dezvoltate, ca urmare
areducerii cererii de personal înalt calificat datoritã creșteriieficienței economice în țãrile dezvoltate.
Totodatã,capitalul și investițiile directe vor merge spre țãrile sãrace,atrãgând specialiști din țãrile
bogate.
Legãtura dintre schimbãrile demografice și politicileprivind migrația, inclusiv migrația
persoanelor înaltcalificate, va reprezenta o problematicã importantã înviitorul apropiat. Este de
așteptat ca unele state membre sãprefere migrația specialiștilor și sã elaboreze reglementãriși
proceduri care sã o faciliteze. Însã, așa cum remarca MarcVerwilghen (2004), ministrul belgian al
cooperãrii pentrudezvoltare, Uniunea Europeanã va trebui sã identifice, înacelași timp, și soluțiile
pentru a limita efectele negativeproduse de „exodul creierelor” asupra dezvoltãrii statelorde origine.

Caracteristicile actuale ale migrației forțeide muncã în Uniunea Europeanã

Statisticile OCDE privind migrația aratã cã, în ultimiiani, numãrul lucrãtorilor strãini a crescut
în majoritateastatelor europene dezvoltate.
Lucrãtorii imigranți sunt, în medie, mai tineri decâtrestul forței de muncã și sunt distribuiți
într-o gama largãde activitãți în cadrul economiei: agriculturã, construcțiiși inginerie civilã, industrie
ușoarã, turism, sectorul hote-lier și catering, activitãți casnice sau diverse servicii,inclusiv informatice.
Strãinii au o pondere mult mai mareîn anumite sectoare decât în totalul forței de muncã. Deregulã,
aceastã suprareprezentare apare în sectorul secundar.În Germania și Italia, de exemplu, mai mult de
un sfert dinforța de muncã strãinã este ocupatã în sectorul minier șiindustrial. În Austria, Belgia,
Franța și țãrile din sudulEuropei strãinii sunt preponderenți în domeniulconstrucțiilor.
În general, strãinii sunt mult mai vulnerabili fațã deșomaj decât naționalii. De asemenea,
strãinii sunt afectațidiferit de șomaj, în funcție de naționalitatea lor. Acestediferențe se datoreazã
tendințelor economice, dar și naturiiactivitãților desfãșurate de strãini. Aceleași influențe austructura
demograficã a populației strãine și momentulcând migranții au ajuns în țara gazdã. Gradul de ocupare
almigranților este determinat și de profilurile acestora.Șomajul variazã în funcție de vârstã, sex,
naționalitate,categorie de migranți (refugiați, membru de familie saulucrãtor), aptitudini, experiențã
5
profesionalã și duratașederii. Cunoașterea limbii țãrii gazdã contribuiesemnificativ la integrarea pe
piața muncii și în societate.

Preocupãrile Uniunii Europene privind migrațiaeconomicã

Uniunea Europeanã s-a fundamentat pe o filosofie aliberei circulații a cetãțenilor statele
membre în spațiuleuropean. Tratatul de la Roma a pus bazele reglementãriiliberei circulații a
lucrãtorilor în spațiul comunitar. Dupã1957, numeroasele reglementãri comunitare,
convențiiinternaționale sau urmãtoarele tratate asupra ComunitãțiiEuropene au contribuit la facilitarea
circulației persoanelorîn Uniunea Europeanã.
Migrația și azilul au cãpãtat un loc proeminent peagenda politicã a Uniunii Europene și statelor
membredupã 2000. Prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoareîn 1999, eforturile Comunitãții
Europene s-au concentratasupra stabilirii unor politici comune în domeniul aziluluiși migrației.
Uniunea Europeanã considerã în prezent cã este de dorito abordare integratã și cuprinzãtoare,
pentru o mai bunãgestionare a fenomenului migrației. Statele membre trebuiesã stabileascã exact
condițiile în care cetãțenii altor statepot intra și locui pe teritoriile lor, drepturile și obligațiileacestor
persoane și sã asigure accesul la informații alpersoanelor vizate, precum și mecanismele de
controlfuncționale.
Politicile externe și programele actuale ale ComunitãțiiEuropene în sprijinul drepturilor
omului, consolidãriidemocrației, reducerii sãrãciei, creãrii de locuri de muncãși îmbunãtãțirii situației
economice generale din țãrileimplicate în circulația forței de muncã, în fenomenulmigrației, sunt
instrumente cu rol esențial în vedereareducerii presiunii migrației. Va trebui ca utilizarea
acestorinstrumente sã fie eficientizatã pentru a da un efect depropagare rezultatelor.
Realizarea liberei circulații a persoanelor prin creareaunei piețe comune și prin armonizarea
gradualã a politiciloreconomice a statelor membre este unul dintre obiectivelecomunitare prioritare.
Menționarea acestui principiu înTratatul instituind Comunitatea Economicã Europeanãsubliniazã clar
importanța care i se atribuie.
Însã, statele membre ale Uniunii Europene se confruntãcu situații foarte diferite în ceea ce
privește migrația: istorical migrației diferit, nivel diferit al dependenței economicefațã de imigrație și,
nu în ultimul rând, o preocupare diferitãfațã de tendințele manifestate de migrație în ultimaperioadã.
De aceea, dezideratul unei politici comuneprivind migrația rãmâne un obiectiv ambițios.
Astfel, stabilirea unei abordãri comune a problematiciimanagementului migrației și
armonizarea politicilorprivind migrația ale statelor membre reprezintã una dintrecele mai importante
provocãri ale migrației în UniuneaEuropeanã. Rezolvarea acestei probleme va devenistringentã în
viitor, pe mãsurã ce economiile și societãțilestatelor membre vor avea nevoie tot mai mult de
lucrãtoriimigranți, ca urmare în special a îmbãtrânirii populației.
Pe baza concluziilor Consiliului European de la Tampere,din 1999, Uniunea Europeanã
dorește sã defineascã opoliticã privind migrația. Dacã directive privind uneleaspecte ale migrației
legale (precum reunificarea familialã,statutul rezidenților pe termen lung, admisia studenților
șicercetãtorilor) pot fi adoptate, nu a fost încã posibilãelaborarea unui cadru legislativ comun cu
privire la migrațiaeconomicã, deși, conform Tratatului de la Amsterdam,Consiliul trebuie sã adopte
mãsuri în acest domeniu.
Programul Haga, adoptat de Consiliul European dinnoiembrie 2004, invitã Comisia Europeanã
„sã prezinteun plan de politici privind migrația legalã, inclusivproceduri de admisie capabile sã
rãspundã prompt cereriifluctuante de lucrãtori migranți pe piața muncii, înainte desfârșitul anului
2005”.
Ca urmare, Comisia Europeanã a adoptat, în martie2005, Cartea Verde privind o abordare a
UE pentrugestionarea migrației economice. Documentul urmãreastimularea de dezbateri publice
6
asupra necesitãții dedezvoltare a unei strategii a Uniunii Europene pentrugestionarea fluxurilor de
lucrãtori migranți, precum și aregulilor ce ar trebui adoptate la nivel comunitar privind condițiile de
intrare și rezidențã pentru cetãțenii statelorterțe care se deplaseazã din motive economice. La
dezbatereau fost invitate instituțiile UE, statele membre, mediul aca-demic, mizându-se și pe
participarea la discuții a societãțiicivile și a partenerilor sociali.
Luând în considerare faptul cã migrația economicãcontribuie deja direct la dezvoltarea
economicã și socialãa Uniunii Europene, se așteaptã ca acest fenomen sãsporeascã și sã joace un rol
tot mai însemnat în acoperireanevoilor pieței muncii europene, având în vedere declinuldemografic și
îmbãtrânirea forței de muncã din UE.
Urmând tendințele actuale, declinul ce se va înregistraîntre anii 2010 și 2030 în privința vârstei
populației activedin Uniunea Europeanã va determina o scãdere a numãruluide persoane angajate
pânã la circa 20 milioane de persoane.Astfel de evoluții vor avea un impact semnificativ
asupracreșterii economice generale a statelor membre, asuprafuncționãrii pieței interne și
competitivitãții întreprinderiloreuropene.
În acest sens, migrația economicã poate ajuta la încurajareaantreprenoriatului, sporirea
competitivitãții și îndeplinireaobiectivelor economice și de ocupare a forței de muncãstabilite de
Strategia Lisabona. De asemenea, UniuneaEuropeanã trebuie sã ia în considerare și faptul cã
majoritatearegiunilor dezvoltate din lume concureazã în atragerea deimigranți pentru a-și acoperi
nevoile economice.
Din aceste motive, este important sã se asigure opoliticã de migrație economicã a Uniunii
Europene, caresã ofere un statut legal sigur și un set de drepturi garantatepentru sprijinirea integrãrii
imigranților admiși.
Mai mult, nevoia pentru o inițiativã strategicã lanivelul Uniunii Europene este evidențiatã de
faptul cã, înabsența acesteia, fluxurile migraționiste sunt cel mai destentate sã evite regulile și
legislația naționalã. În consecințã,în lipsa unor criterii comune pentru admisia migranților,numãrul
cetãțenilor din state terțe care intrã ilegal înUniune și fãrã garanția unui loc de muncã va spori.
Cartea Verde nu susține, însã, în niciun fel, ideea ca UE sã-și deschidã porțile spre o migrație
economicãnerestricționatã. Statele membre continuã sã rãmânãresponsabile pentru stabilirea
numãrului cetãțenilor statelorterțe, care, odatã admiși, cautã un loc de muncã în UE.Trebuie subliniat
cã, în Cartea Verde, Comisia are în vederedoar procedurile de admisie pentru migrația economicã
acetãțenilor din state terțe, fãrã a afecta libera circulație acetãțenilor europeni în interiorul Uniunii
Europene.
În luna iunie 2005, a avut loc dezbaterea publicã asupraCãrții Verzi, în cadrul cãreia au fost
abordate urmãtoareleaspecte: gradul de armonizare al politicilor naționale carear trebui vizat,
procedurile de admisie pentru lucrãtoriimigranți, admiterea cetãțenilor statelor terțe și
mãsurilecomplementare precum integrarea migranților, problemelelegate de returnare și cooperarea
cu statele terțe.
Recomandãrile și propunerile primite au fost luate înconsiderare pentru stabilirea unui plan
politic de acțiuneîn domeniul migrației legale. S-a stabilit un calendar alacțiunilor și inițiativelor
legislative pentru perioada 2006-2009 (COM(2005) 669), care vor fi urmãrite de ComisiaEuropeanã
în scopul „definirii unei politici comunitarecoerente privind migrația legalã”. Totuși, acesta poate
ficonsiderat doar un prim pas șovãielnic atâta vreme cât Comisia își propune pentru aceastã perioadã
doarelaborarea unor proiecte de directive referitoare la admisiadiverselor categorii de migranți
economici sau mãsuri deconsolidare a unor structuri sau inițiative existente deja.Sunt necesare etape
suplimentare pentru armonizareapoliticilor naționale și pentru conturarea unei politicicomunitare în
domeniu.

7
 În orice caz, date fiind dimensiunea și nivelul fluxurilormigratoare contemporane și
posibilitatea de a apãrea olipsã de înțelegere adecvatã a fenomenului sau conflicteîn cadrul societãților
diversificate, multietnice, deciziilepolitice cu privire la migrația internaționalã vor avea omaximã
importanțã în urmãtoarele decenii.

Concluzii
Migrația a existat din cele mai vechi timpuri,înregistrând, însã, intensitãți diferite de la o etapã
istoricãla alta și dezvoltând noi forme.
În Uniunea Europeanã, libera circulație a lucrãtorilor afost unul dintre primele drepturi
recunoscute cetãțenilorde cãtre legislația comunitarã. Uniunea Europeanã s-afundamentat pe o
filosofie a liberei circulații a cetãțenilor.Însã, statele membre ale Uniunii Europene s-au confruntatcu
situații specifice în ceea ce privește migrația, adoptândpoziții și politici diferite referitoare la
fenomenulmigraționist. Ca urmare, în Uniunea Europeanã, stabilireaunei politici comune privind
migrația rãmâne un obiectivambițios.
Este foarte probabil, însã, ca declinul demografic dinUniunea Europeanã, ale cãrui consecințe
se vor agrava înviitor, sã modifice atitudinea cu privire la migrație dinstatele membre. Legãtura dintre
schimbãrile demograficeși politicile privind migrația va reprezenta o problematicãimportantã în
viitorul apropiat.Migrația economicã are un rol important pentruacoperirea nevoilor pieței muncii
europene. În plus,regiunile dezvoltate din lume concureazã în atragerea deimigranți pentru a-și
acoperi nevoile economice. Dinaceste motive, este nevoie de o politicã privind migrațiaeconomicã în
Uniunea Europeanã. O gestionare comunãa migrației economice și armonizarea politicilor
privindmigrația ale statelor membre reprezintã una dintre celemai importante provocãri ale migrației
în UniuneaEuropeanã.

Bibliografie

European Commission, (2005). COM(2005) 669, Com-munication from the Commission:

„Policy Plan on LegalMigration” {SEC(2005)1680}, Bruxelles
Garson, J.P., Loizillon, A. (2003). Changes and Chal-lenges: Europe and Migration from 1950
to the Present,studiu prezentat în cadrul conferinței cu tema “The Eco-nomic and Social Aspects of
Migration” organizatã deComisia Europeanã în cooperare cu OCDE, Bruxelles
Golinowska, S. (2002). Economic Migration. FreeMovement of Labour Force and
Regulations, Polonia
Massey, D.S., Arango, J., Hugo, G., Kouaouci, A.,Pellegrino, A., Taylor, J.E., (1993)
“Theories of Interna-tional Migration: A Review and Appraisal”, 19 Popula-tion and Development
Review, pp. 431-466
Schulte, B. (1998). „Treatment of Third Country Na-tionals in European Community Law. The
Status Quo”, îned. Jorens, Y., Schulte, B.: „European Social Security Lawand Third Country
Nationals”, Max-Planck-Institut furAuslandisches und Internazionales Sozial Recht, Munchen
Verwilghen, M. (2004), dezbaterea internaționalã cutema „Relația de cauzalitate între procesul
8
migrației și dezvoltarea la nivel global”, Bruxelles
www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies: „Migration in
Europe: Les-sons from the Past”, 2002www.europa.eu.int