Lupu Maria Andreea

Liceul Tehnologic Ioan Lupas Saliste

Clasa a XI-a A

Uniunea Europeana

Părinții fondatori ai UE
Următorii lideri vizionari au inspirat
crearea Uniunii Europene în care trăim
astăzi. Fără energia și motivarea lor, nu ne-
am putea bucura de acest spațiu de pace și
stabilitate cu care ne-am obișnuit. De la luptători din rezistență până la avocați,
părinții fondatori au fost un grup eterogen de oameni cu același ideal: o Europă
unită, pașnică și prosperă. Pe lângă părinții fondatori prezentați mai jos, multe
alte persoane au construit și inspirat proiectul European. Această secțiune
dedicată părinților fondatori este, prin urmare, în continuă evoluție

1945 - 1959
O Europă pașnică - începuturile cooperării
Uniunea Europeană a fost creată pentru a se pune capăt numărului mare de
războaie sângeroase duse de țări vecine, care au culminat cu cel de-al Doilea
Război Mondial. Începând cu anul 1950, țările europene încep să se unească, din
punct de vedere economic și politic, în cadrul Comunității Europene a Cărbunelui
și Oțelului, pentru a asigura o pace durabilă. Cele șase țări fondatoare sunt Belgia,
Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. Anii 1950 sunt marcați de
Războiul Rece dintre Est și Vest. În Ungaria, manifestările de protest din 1956
îndreptate împotriva regimului comunist sunt reprimate de tancurile sovietice. În
1957, Tratatul de la Roma pune bazele Comunității Economice Europene (CEE),
cunoscută și sub denumirea de „piața comună”.

1960 - 1969
O perioadă de creștere economică
Anii 1960 sunt benefici pe plan economic și datorită faptului că țările UE
încetează să mai aplice taxe vamale în cadrul schimburilor comerciale reciproce.
Ele convin, în aceeași perioadă, să exercite un control comun asupra producției de
alimente. Întreaga populație beneficiază, acum, de suficiente alimente și în curând
se înregistrează chiar un surplus de produse agricole. Luna mai a anului 1968 a
devenit celebră datorită mișcărilor studențești care au avut loc la Paris. Multe
dintre schimbările apărute la nivelul societății și al comportamentului vor rămâne
apoi asociate cu așa-numita „generație '68”.
1970 - 1979
O comunitate în creștere - primul val de extindere
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Uniunea Europeană la 1 ianuarie
1973, numărul statelor membre ajungând, astfel, la nouă. Deși de scurtă durată,
brutalul război arabo-israelian din octombrie 1973 provoacă o criză energetică și
probleme economice în Europa. Ultimele dictaturi de dreapta din Europa iau
sfârșit odată cu căderea regimului Salazar din Portugalia, în anul 1974 și cu
moartea generalului Franco în Spania, în 1975. Prin intermediul politicii sale
regionale, UE începe să transfere sume foarte mari pentru crearea de locuri de
muncă și dezvoltarea infrastructurii în zonele mai sărace. Crește influența
Parlamentului European asupra afacerilor europene – în 1979, pentru prima oară,
cetățenii europeni pot alege membrii acestuia prin vot direct. Lupta împotriva
poluării se intensifică în anii 1970. UE adoptă norme de protecție a mediului și
introduce, pentru prima dată, principiul „poluatorul plătește”.

1980 - 1989
Schimbări majore – căderea zidului
Berlinului
Sindicatul polonez Solidarność
(„Solidaritatea”) și liderul său, Lech
Walesa, devin celebri în Europa și în lume
în urma grevelor personalului de pe
șantierul naval Gdansk, din vara anului
1980. În 1981, Grecia devine cel de-al 10-
lea stat membru al UE, fiind urmată, cinci ani mai târziu, de Spania și Portugalia.
În 1986 este semnat Actul Unic European. Este vorba despre un tratat care pune
bazele unui vast program pe șase ani, destinat soluționării problemelor legate de
libera circulație a mărfurilor în UE, dând astfel naștere „pieței unice”. 9 noiembrie
1989 este data unei schimbări politice majore: cade zidul Berlinului și, pentru
prima dată după 28 de ani, se deschid granițele dintre Germania de Est și cea de
Vest. Acest lucru conduce la reunificarea Germaniei, care are loc în octombrie
1990.

1990 - 1999
O Europă fără frontiere
Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală și de Est, țările europene
devin vecini și mai apropiați. În 1993, pieței unice i se adaugă cele „patru
libertăți”: libera circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. În
acest deceniu s-au semnat încă două tratate: Tratatul de la Maastricht privind
Uniunea Europeană (1993) și Tratatul de la Amsterdam (1999). Oamenii devin
preocupați de protecția mediului și de luarea unor măsuri comune în materie de
securitate și apărare. În 1995, UE primește trei noi membri: Austria, Finlanda și
Suedia. Un mic sat din Luxemburg, Schengen, dă numele său acordurilor care le
vor permite treptat europenilor să călătorească fără a li se verifica pașapoartele la
graniță. Milioane de tineri pleacă la studii în alte țări cu ajutorul UE. Comunicarea
se face din ce în ce mai ușor, pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile
și internetul.

2000 – 2009
O nouă extindere
Euro este noua monedă de schimb pentru mulți europeni. Din ce în ce mai multe
țări adoptă moneda euro. Data de 11 septembrie 2001 devine sinonimă cu
„Războiul împotriva terorii” după ce trei avioane de linie sunt deturnate și
îndreptate către clădiri din New York și Washington, iar un alt avion deturnat se
prăbușește pe un câmp. Țările din UE își intensifică cooperarea în lupta împotriva
criminalității. Diviziunile politice dintre estul și vestul Europei sunt, în sfârșit,
înlăturate, odată cu aderarea la UE, în 2004, a nu mai puțin de 10 noi țări, urmate
de Bulgaria și România în 2007. O criză financiară lovește economia mondială în
septembrie 2008. Tratatul de la Lisabona este ratificat de toate statele membre
ale UE, înainte de a intra în vigoare în 2009. Acesta pune la dispoziția Uniunii
Europene instituții moderne și metode de lucru mai eficiente.

2010 – prezent
Un deceniu dificil
Criza economică globală lovește puternic Europa. UE ajută mai multe țări să facă
față dificultăților și pune bazele așa-numitei „uniuni bancare” pentru a face
sectorul bancar mai sigur și mai fiabil. În 2012, Uniunea Europeană primește
Premiul Nobel pentru Pace. În 2013, Croația devine al 28-lea stat membru al UE.
Schimbările climatice reprezintă în continuare un subiect important, iar liderii
politici convin să reducă emisiile poluante. La alegerile europene din 2014, în
Parlamentul European sunt aleși mai mulți deputați eurosceptici. În urma
anexării Crimeii de către Rusia, se stabilește o nouă politică de securitate.
Creșterea extremismului religios în Orientul Mijlociu și în diferite țări și regiuni
ale lumii conduce la tulburări și războaie care determină numeroase persoane să-
și părăsească țara și să încerce să se
refugieze în Europa. UE se confruntă nu
doar cu dilema gestionării fluxului de
migranți, ci și cu mai multe atacuri
teroriste.
Următorii lideri vizionari au inspirat crearea Uniunii Europene în care trăim
astăzi. Fără energia şi motivarea lor, nu am trăi în acest spațiu de pace şi
stabilitate pe care îl considerăm ca pe ceva normal. De la luptători din rezistență
până la avocați, părinții fondatori au fost un grup divers de oameni cu aceleați
idealuri: o Europă pațnică, unită şi prosperă. Pe lângă părinții fondatori
prezentați mai jos, există şi mulți alții care au lucrat şi lucrează neostenit pentru
proiectul European, inspirându-l. Această secțiune dedicată părinților fondatori
este, prin urmare, în continuă evoluție.

Konrad Adenauer

democrat pragmatic şi unificator neobosit

Primul cancelar al Republicii Federale Germania, care
s-a aflat în fruntea acestui nou stat din 1949 până în
1963, a schimbat mai mult decât oricine altcineva
Germania postbelică şi cursul istoriei europene.
O piatră de temelie a politicii externe a lui Adenauer a
fost reconcilierea cu Franţa. Colaborarea sa cu
preşedintele francez Charles de Gaulle a marcat un
moment de cotitură în istoria Europei: în 1963, Franţa
şi Germania, odinioară rivale de neîmpăcat, au semnat
un tratat de prietenie care a reprezentat unul dintre
cele mai importante repere ale integrării europene.

Joseph Bech
cum poate o ţară mică să joace un rol crucial în
integrarea europeană
Joseph Bech a fost politicianul luxemburghez care a
contribuit la înfiinţarea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, la începutul anilor 1950 şi unul
dintre arhitecții principali ai integrării europene, la
sfârșitul aceluiaşi deceniu.
Un memorandum comun al grupului de ţări Benelux a
dus la convocarea Conferinţei de la Messina în iunie 1955, deschizând calea către
crearea Comunităţii Economice Europene.
Winston Churchill

pledoarie în favoarea creării Statelor Unite

ale Europei
Winston Churchill, fost ofiţer de armată, reporter
de război şi prim-ministru al Marii Britanii (1940-
1945 şi 1951-1955), a fost unul dintre cei care au
propus pentru prima dată crearea „Statelor Unite
ale Europei”. Experienţele trăite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au
convins că doar o Europă unită poate garanta pacea. Ţelul său era eliminarea
pentru totdeauna a ideilor naţionaliste şi beligerante.

Jean Monnet

forţa unificatoare aflată la originea

Uniunii Europene
Consilier pe probleme economice şi om politic
francez, Jean Monnet şi-a dedicat viaţa cauzei
integrării europene. A fost sursa de inspiraţie a
planului Schuman, care prevedea unificarea
industriei grele a Europei occidentale.
Monnet provenea din regiunea franceză Cognac.
După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a călătorit în întreaga lume datorită
profesiei sale de distribuitor de cognac.

Robert Schuman

arhitectul proiectului de integrare europeană

Omul de stat Robert Schuman, jurist eminent şi
ministru francez al afacerilor externe în perioada
1948-1952, este considerat unul dintre părinţii
fondatori ai Uniunii Europene.
În colaborare cu Jean Monnet, a elaborat planul
Schuman, celebru în lumea întreagă, pe care l-a
prezentat la data de 9 mai 1950, considerată astăzi
data naşterii Uniunii Europene. Planul propunea
exercitarea unui control comun asupra producţiei de
cărbune şi oţel, materiile prime cele mai importante
pentru industria armamentului. Ideea de bază era
aceea că o ţară care nu deţine controlul asupra producţiei de cărbune şi oţel nu va
avea mijloacele necesare pentru a lupta într-un război.