Capitolul 8.

Rolul creditelor și al băncilor comerciale în

aplicarea politicii monetare

8.1. Piața monetară și politica monetar-creditară

Politica economică a oricărui stat modern cuprinde mai multe politici, fiecare având un rol
bine determinat în contribuirea la creşterea economică şi asigurarea bunăstării populaţiei. Alături
de aceste politici, cum ar fi politica bugetară, comercială, a preţurilor, financiară şi valutară, o
importanţă deosebită îi revine politicii monetare şi de credit, care prin intermediul instrumentelor
şi pîrghiilor sale exercită o influenţă deosebită asupra cursului vieţii economice. 

Tradiţional, politica monetară reprezintă un ansamblu de acţiuni exercitate de stat şi de

Banca Centrală destinate controlului asupra ofertei de monedă şi utilizate ca un instrument de
realizare a obiectivelor generale ale politicii economice (creşterea economică, ocuparea forţei de
muncă, stabilitatea preţurilor, echilibrul extern).

Politicile monetare şi de credit constituie componente majore ale politicii economice,

dispunând de instrumente şi pârghii specifice prin care influenţează cursul vieţii economice.
Atât politica monetară cât şi cea de credit constituie nucleul instituţiilor bancare şi, în
primul rând, al băncii centrale, subordonată intereselor promovate de stat. Între politica
monetară şi cea creditară există o strânsă legătură.

Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor monetare luate de către stat şi
de banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani
ale economiei sau pentru influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii economice.

Politica de credit se identifică într-o anumită măsură cu politica monetară, aşa

cum rezultă chiar şi din definiţie: politica de credit – politica băncii centrale ce
urmăreşte, cu ajutorul unor instrumente specifice, să asigure, prin intermediul creditului,
echilibrul general economic. Politicile monetare şi de credit nu pot fi promovate în mod izolat,
rupte de celelalte componente ale politicii economice.

Este important de subliniat că politica monetară are un dublu caracter:

 Monetar, urmărit la nivelul băncii centrale prin modificarea volumului emisiunii monetare;
 De credit, urmărit la nivelul băncilor comerciale prin modificarea volumului
creditelor acordate în economie.

Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională, cunoaşte următoarele tipuri de

obiective finale:
 creşterea economică durabilă (rata creşterii economice)
 ocuparea deplină a forţei de muncă (rata şomajului)
 stabilitatea preţurilor (rata inflaţiei)

1
 stabilitatea ratelor dobânzii
 stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi sustenabilitatea balanţei de
plăţi)
 stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare

Banca centrală nu poate să următească toate aceste obiective concomitent.

Ţinînd cont de faptul că politica monetară a oricărei Bănci Centrale nu poate avea în
acelaşi timp mai multe obiective finale, cum ar fi stabilitatea preţurilor, stabilitatea externă a
monedei naţionale, creşterea economică, reducerea şomajului etc., trebuie de menţionat faptul că
obiectivul politicii monetare a oricărei Bănci Centrale este strict determinat de două aspecte
generale:
 cadrul legislativ al Băncii Centrale, care este determinat de orientările şi priorităţile social-
economice ale fiecărui stat şi,
 nivelul de dezvoltare al economiei (piaţa financiar-bancară, dezvoltarea infrastructurii
economiei, nivelul de dezvoltare a unor ramuri ale economiei etc.).

Obiectiv final al politicii monetare realizate de unele Bănci Centrale:

ŢARA OBIECTIV FINAL

SUA Rata şomajului şi creşterea economică
Uniunea Europeană Stabilitatea preţurilor
Ţările scandinave (Suedia, Norvegia, Finlanda) Stabilitatea preţurilor şi rata şomajului
România Rata inflaţiei

În funcţie de obiectivul final propus, spre a fi atins de fiecare Bancă Centrală, variază atât
obiectivele intermediare, cît şi instrumentele utilizate in realizarea lor.

8.2. Funcțiile sistemului bancar. Băncile Comerciale

Funcţiile sistemului bancar

Sistemul bancar al economiei de piaţă reprezintă totalitatea băncilor care funcţionează în

economie într-o anumită perioadă. Aceste bănci sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în
circulaţia capitalului de împrumut şi care au drept mobil al activităţii obţinerea unui profit.

Este alcătuit din două subsisteme: sistemul băncii centrale şi sistemul băncilor de credit.
Calitatea de sistem decurge din legaturile ce se nasc între cele două subsisteme. Aceste
relații îmbracă forma relaţiilor de cont corespondent, înţelese în dublu sens:
a) în condiţiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit prisosesc nevoilor lor de
credite, surplusul respectiv este luat de banca centrală;

2
b) în condiţiile în care nevoile de credite ale băncilor de credit sunt superioare resurselor pe care
acestea le au, banca centrală completează aceste resurse, acordând împrumuturi băncilor de credit.

Băncile dintr-o ţară îndeplinesc o serie de funcţii, în măsura în care funcţionează după
regulile unui sistem bancar, în caz contrar se transferă în aparat bancar, îndeplinind doar atribuţii.

Funcţiile sistemului bancar se împart în două mari grupe:

A. funcţii comune tuturor băncilor sau mai multor categorii de bănci şi
B. funcţii specifice anumitor bănci.

A. Prima grupă (funcţii comune tuturor băncilor) cuprinde:

1. Funcţia de mijlocitoare ale creditului în economie, în care sens băncile organizează şi

realizează, pe de o parte, procesul de formare a resurselor, iar pe de altă parte, procesul de
îndrumare a acestor resurse pentru acoperirea anumitor nevoi de capital ale economiei. De
asemenea, în această funcţie, băncile elaborează planul lor de credite, strategia propriu-zisă
şi metodologia de creditare.
2. Funcţia de mijlocitoare ale plăţilor în economie, în care sens, băncile organizează şi
realizează mişcarea banilor, elaborează metodologia de efectuare a plăţilor.
3. Funcţia privind colaborarea cu alte organisme bancare internaţionale. În această
funcţie, băncile dintr-o ţară pot acorda garanţii pentru creditele primite în străinătate de
către clienţii din ţară sau pot primi garanţii din străinătate pentru creditele acordate
anumitor clienţi. De asemenea, participă la diferite reuniuni bancare internaţionale.

B. Cea de a doua grupă (funcţii specifice anumitor bănci) cuprinde:

1. Funcţia de emitere a unor titluri de credit. Este cazul băncii centrale din fiecare ţară,
care emite bancnote. În toate ţările emisiunea de bancnote este garantată, în principal, de
către stat, este parte a politicii monetare şi necesită rezolvarea unor probleme complexe ce
ţin de cuantumul său, fabricarea de bancnote şi scoaterea lor pe piaţă.

2. Funcţia cambiară o îndeplineşte banca centrală dintr-o ţară, în care sens realizează trei
subfuncţii:
 asigură, singură sau în concurenţă cu băncile comerciale, schimbul valutar;
 gestionarea rezervelor de aur şi de devize ale ţării respective;
 vigilenţa asupra taxei de schimb a monedei naţionale în raport cu monedele altor
ţări, în care sens banca centrală menţine această taxă la un anumit nivel sau,
dimpotrivă, o lasă liberă.

3. Funcţia de bancă a statului şi administraţiei publice o îndeplineşte tot banca centrală, în

care sens ţine conturile statului, iar în ţările unde funcţionează serviciile de trezorerie (care
asigură plăţile şi încasările statului), băncile centrale finanţează statul printr-un cont de

3
 creanţe asupra trezoreriei, fiind în acelaşi timp un sfătuitor şi realizator al emisiunilor de
bonuri de tezaur.

4. Funcţia de bancă a băncilor o realizează tot banca centrală, în care sens aceasta deschide
conturi pentru depunerile băncilor comerciale, furnizează resurse de finanţare pentru aceste
bănci şi intervine pe piaţa monetară (interbancară), realizând politica monetară a statului.

5. Funcţia disciplinară o realizează banca centrală (în anumite ţări), prin exercitarea unui
control asupra băncilor comerciale şi a altor instituţii de credit, control care vizează
siguranţa depozitelor şi evitarea unor situaţii de faliment al băncilor. În câmpul (sfera)
acestei funcţii intră:
a. Controlul privind existenţa, activitatea şi transformările care survin în bănci
(acordul cu privire la forma juridică şi capitalul social; activitatea băncilor de
creare de reţele bancare; fuziuni; cote de participare a băncilor în societăţi
comerciale şi în alte bănci);
b. Concentrarea riscurilor bancare (de insolvabilitate, de neplată);
c. Controlul lichidităţii (capacităţii băncii comerciale de a face faţă datoriilor pe
care le are);
d. Controlul solvabilităţii (a fondurilor proprii ale băncilor);
e. Sistemul de protecţie a depozitelor (existenţa unei protecţii obligatorii sau
facultative).

6. Funcţia economică şi problemele indepedenţei băncii centrale, înţeleasă în sensul

legăturii băncii centrale cu economia, iar independenţa băncii centrale, înţeleasă în sensul
eliminării influenţelor oamenilor politici asupra ofertei de monedă.
Băncile comerciale
Băncile comerciale sunt veriga primară a sistemului bancar, calitate ce decurge din faptul
că ele iniţiază marea majoritate a operaţiunilor bancare într-o economie naţională. Ele operează,
în principal, cu: gestiunea activelor circulante ale întreprinzătorilor; colectarea depozitelor;
acordarea de credite şi operează pe piaţa monetară în interesul lor.
În lume, băncile comerciale sunt de două feluri: bănci private şi bănci pe acţiuni. Cele private îşi
formează capitalul propriu prin subscrierea acestuia de un număr restrâns de persoane fizice, iar
cele pe acţiuni îşi constituie capitalul propriu prin emiterea de acţiuni şi vânzarea lor pe piaţa
hârtiilor mobiliare.
Principalele caracteristici ale băncilor comerciale sunt:
1. Dubla lor calitate: de acordare de împrumuturi, de regulă întreprinzătorilor şi de colectarea de
depozite de la persoane juridice şi fizice;
2. Băncile comerciale oferă clienţilor lor serviciul de gestiune a portofoliului lor de titluri, în
concurenţă cu intermediarii de la bursă;
4
3. Implicarea tot mai accentuată a băncilor comerciale pe piaţa monetară;
4. În ultimele decenii, ele tind spre universalizarea profilului de activitate.

Operaţiunile băncilor comerciale

A. Operaţiuni pasive:

1. Operaţii de constituire şi completare a capitalului propriu;

2. Operaţii de depunere:
a) la vedere;
b) pe termen;

3. Operaţii de împrumut de la bănci mai mari :

a) operaţii de reescont;
b) operaţii de împrumut pe gaj de cambii ;
c) operaţii de pensiune a cambiilor.

4. Alte operaţii pasive:

a) operaţii de dotare a băncilor mici de către cele mari;
b) operaţii de emitere a bonurilor de casă;
c) operaţii de emitere de obligaţiuni, pentru procurarea de resurse care să fie investite în
credite pe termen mediu şi lung.

B. Operaţiuni active:

l. Operaţii de credit:
a) cambiale
 de scont;
 de împrumut pe gaj de cambii ;
 de pensiune a cambiilor.
b) de împrumut pe gaj de mărfuri şi documente;
c) de împrumut pe gaj de acţiuni şi efecte publice;
d) operaţiuni reprezentând avansuri în cont curent;
e) creditul personal;
f) operaţiuni de împrumut pentru investiţii.

2. Operaţiuni comerciale
a) de cumpărare de aur şi devize;
b) operaţiuni cu mărfuri;
c) de cumpărare de acţiuni şi efecte publice;
d) operaţiuni de report.

C. Operaţiuni de comision
5
 1) operaţii de remitere de sume prin bănci;
2) operaţiuni de incasso;
3) operaţiuni de acreditiv;
4) operaţiuni de mandat.

A. Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale sunt acele operaţii prin care aceste bănci îşi
procură mijloace de lucru. În mod obişnuit ele sunt operaţii prin care băncile îşi încep şi îşi
prelungesc activitatea.
1.Operaţiuni de constituire şi completare a capitalului propriu
Constituirea se realizează diferit în funcţie de modul de organizare a băncilor. Pentru băncile
private constituirea capitalului se realizează prin subscrieri de către persoanele fizice, iar pentru
cele pe actiuni, prin emiterea de acţiuni şi vânzarea lor.
Completarea capitalului propriu se face prin capitalizarea unei părţi din profit.
În totalul operaţiilor pasive aceste operaţii ocupă un loc relativ modest, nedepăşind 8-12% din
operaţiile pasive.
2. Operaţiuni de depuneri sunt operaţiile de bază ale băncilor comerciale, realizate de diferiţi
clienţi ai acestora. Depunerile pot fi la vedere (se pot retrage oricând) sau pe termen (se pot
retrage după trecerea unei anumite perioade).
Operaţiile de depunere la vedere se realizează, în cea mai mare masură, ca operaţiuni prin contul
curent, prezentând anumite caracteristici :
a) reflectă o apropiere pronunţată între bancher şi client, apropiere dată de frecvenţa deosebit de
accentuată pe care o comportă;
b) exigibilitatea mare a acestor depuneri în contul curent este generată de caracterul instabil al lor;
c) au caracter contractual, în sensul ca între bancher şi client se încheie un contract de bancă, în
care sunt stipulate toate drepturile şi obligaţiile clienţilor, respectiv bancherilor;
d) o altă caracteristică este legată de faptul că se lasă la latitudinea clientului să-şi aleagă banca la
care să-şi facă depunerile.
Depunerile în conturi de economii privesc perioade mai mari. Aceste depuneri reprezintă
cvasibani. La rândul lor sunt de mai multe feluri :
- depuneri previzionale, la care clientul indică termenul la care pot fi retrase;
- depuneri de precauţiune, care apar în conturile de economii dar care pot fi retrase prin acţiunea
de trecere a lor în contul curent;
- depuneri definitive - se întâlnesc când un client vizează un anumit scop; sunt depuneri pentru
care s-a renunţat la restituire.
Pentru bănci, separarea operaţiunilor de depuneri în funcţie de caracterul lor, are semnificaţii
deosebite atunci când se pune problema lichidităţii lor. Aceasta este asigurată în condiţiile în care
există o concordanţă între caracterul depunerilor (caracter temporar sau de durată) şi caracterul
plasamentului în credite (pe termen scurt, mijlociu şi lung).
3. Operaţiunile de împrumut de la bănci mai mari în rang pot să îmbrace forma reescontului, a
împrumutului pe gaj de cambii şi a operaţiunilor de pensiune a cambiilor. Mai ales în perioade de

6
instabilitate monetară operaţiunile de reescont deţin locul principal în ansamblul operaţiilor
pasive ale băncii.
4. Alte operaţiuni cuprind operaţiile de dotare pe care le realizează băncile mari pentru băncile
mici şi operaţiile de emitere a bonurilor de casă ce se efectuează pentru acoperirea golurilor
temporare de casă şi de emitere de obligaţiuni.
B. Operaţiuni active (se mai numesc şi operaţii de plasamente bancare) sunt operaţii prin care
băncile îşi îndrumă mijloacele lor de lucru procurate anterior.
1) Operaţiunile de credit cuprind:
a) Operaţii cambiale de scont, de împrumut pe gaj de cambii şi de pensiune, când băncile acordă
împrumuturi;
b) Operaţiile de împrumut pe gaj de mărfuri (pe bază de warant) şi documente (pe bază de
scrisoare de trăsură şi conosament) ce se solicită când perioada de transport este mare, iar
prezentatorul documentelor dovedeşte că a expediat marfa;
c) Operaţiuni de împrumut pe gaj de acţiuni şi efecte publice (lombard). În cazul acestor
operaţiuni gajul este reprezentat de hârtiile de valoare ce se depun la bancă ca şi garanţie. Odată
cu rambursarea împrumutului, banca restituie hârtiile de valoare;
d) Avansurile în cont curent apar atunci când banca lasă posibilitatea clienţilor lor de a efectua
plăţi mai mari decât disponibilul existent, astfel încât contul curent devine cu sold debitor la
bancă, reflectând împrumuturi acordate de banca clientului respectiv. Denumirea de avansuri
decurge din caracterul pasager al situaţiei în care contul curent apare cu sold debitor la banca. Ele
dispar atunci când apar disponibilităţi în contul curent, care depăşesc soldul debitor. Pentru aceste
împrumuturi băncile percep o dobândă superioară dobânzii bonificate la depunerile în cont curent;
e) Operaţiunile de credit personal apar atunci când banca acordă împrumuturi fără garanţii
materiale, pe baza de garanţie morală, reflectată în buna reputaţie, trăsături de caracter ale
clienţilor etc. Pentru aceste credite, ca urmare a riscurilor mari, băncile percep dobânzi superioare
dobânzilor practicate la restul creditelor;
f) Împrumuturile pentru investiţii, sunt destinate procurării unor maşini, echipamente industriale,
construcţii etc., ele acordându-se pe termen mijlociu şi lung.
2) Operaţiuni comerciale pot fi:
a) De cumpărare de aur şi devize. Practicarea lor are la bază o serie de considerente: aurul şi
devizele pot fi transformate în lichidităţi; operaţiile de cumpărare de devize, băncile le realizează
pentru asigurarea mijloacelor de plată străine pentru clientii lor;
b) Operaţiile cu mărfuri sunt operaţii ocazionale pe care băncile le fac în situaţia în care debitorii
din împrumuturi pe gaj de mărfuri nu rambursează împrumutul, şi ca atare, banca intră în posesia
gajului, din vânzarea căruia îşi recuperează sumele date ca împrumut;
c) Operaţiile de cumpărare de acţiuni şi efecte publice au drept scop procurarea de active uşor
mobilizabile. Uneori băncile cumpără asemenea acţiuni pentru a realiza un câştig. Mai pot viza şi
realizarea controlului asupra unor societăţi pe acţiuni. Aceste operaţiuni sunt cunoscute sub
denumirea de operaţii de open-market;

7
d) Operaţiile de report se realizează prin cumpărarea de hârtii de valoare de la diferiţi posesori, cu
obligaţia pentru aceştia de a le răscumpăra dupa o anumită perioadă.
C. Operaţiuni de comision, cuprind operaţiile pe baza cărora băncile încasează comisioane şi
speze bancare de la clienţi. Cuprind:
a) Operaţiunile de remitere de sume băneşti prin bancă. Ele se realizează mai ales atunci când
clienţii băncilor au sedii în localităţi diferite. Remiterea de sume prin bănci este justificată din
următoarele puncte de vedere:
- băncile au filiale şi sucursale în teritoriu şi pot realiza uşor acest lucru;
- chiar dacă se realizează efectiv prin transport de sume, sunt mai sigure decât prin poştă.
b) Operaţiuni de incasso sunt acelea prin care băncile primesc şi remit documente pentru încasare
de la diferiţi clienţi ai lor (facturi, cambii, cecuri etc.)
c) Operaţiuni de acreditiv constau în separarea unei sume din contul unui client, care are calitatea
de cumpărător şi trecerea ei într-un cont de depozit bancar la dispoziţia băncii furnizorului. Pe
măsura livrarii mărfurilor de către furnizor şi pe măsura dovedirii acestei livrări prin documente,
banca furnizorului trece suma aferentă în contul furnizorului;
e) Operaţiuni de mandat sunt acele operaţii pe care băncile comerciale le realizează în numele şi
din însărcinarea unor clienţi, în care sens băncile acţionează în numele clienţilor lor. Ele privesc
ţinerea unor registre, efectuarea anumitor plăţi etc.

8.3. Dobânda nominală şi dobânda reală

Dobânda este un concept care comport două accepţiuni:

 în sens restrâns dobânda este suma cuvenită proprietarilor la rambursarea sumei
împrumutate. Dobânda este preţul folosirii capitalului, este remunerarea riscului
împrumutului;
 în sens larg dobânda este preţul plătit de debitor creditorului pentru cesiunea dreptului de
folosinţă a împrumutului până la scadenţă.

Definiţia lui Keynes - dobânda este o recompensă pentru remunerarea la lichidităţi şi concomitent
este preţul pentru achiziţionarea lichidităţii.

Definiţia lui Samuelson – dobânda reprezintă surplusul revenit proprietarului pentru capitalul ca
factor de producţie.

În orice economie dobânda se exprimă în mărimi relative cu ajutorul ratei dobânzii,

calculate după relaţia:
D *100
rd 
C , în care:
- rd - rata dobânzii ;
- D - dobânda plătită (încasată) la un împrumut pe timp de un an;
- C - suma împrumutată.
8
Rata dobânzii se referă întotdeauna la perioada de un an.

Calculul dobânzii simple, în situaţia în care depunerile şi creditele au o perioadă de până la un

an. În acest caz dobânda se stabileşte după relaţia:
C⋅n z⋅r d
D=
365⋅100 , în care:
- D - dobânda în sumă absolută ;
- C - capitalul împrumutat;
- nz - numărul de zile pentru care se realizează creditarea;
- rd - rata dobânzii;
Factorii de care depinde mărimea dobânzii se pot împărţii în două categorii:
- variabili (C, nz )
- invariabili (360 şi procentul).

Calculul dobânzii compuse se practică în situaţia în care perioada de creditare este mai mică de
un an. Această perioadă poate fi exprimată în ani întregi sau în ani întregi plus fracţiuni de un an.
- În situaţia în care perioada de creditare sau depunere este exprimată în ani întregi dobânda se
calculează pe baza relaţiei:
D  C f  Ci  Ci  k n  Ci
în care:
- D - dobânda percepută sau bonificată ;
- Cf - capitalul fructificat;
- Ci - capitalul iniţial;
- K - coeficientul de fructificare (1+rd)
- n - numărul de ani cât durează depunerea sau creditarea

Dobânda nominală şi dobânda reală

Rata dobânzii este unul dintre cele mai importante instrumente ale politicii monetare
prin intermediul căruia Banca Centrală influenţează evoluţia preţurilor. 

Rata reală a dobânzii în forma aproximativă reprezintă diferenţa dintre rata

nominală a dobânzii şi rata inflaţiei.

Relaţia dintre rata nominală a dobânzii, rata reală a dobânzii şi rata inflaţiei este
reprezentată în Ecuaţia lui Fisher. Exprimată în forma aproximării liniare aceasta este:

i = r + πe

unde,
i  – rata nominală a dobânzii;
r – ratareală a dobânzii;
πe– rata inflaţieiaşteptate.

9
Prin urmare formula de calcul a ratei reale a dobânzii poate fi scrisă:
r = i - πe
Rata nominală a dobânzii poate avea valori doar pozitive, însă rata reală a dobânzii poate avea
atât valori pozitive, cât şi valori negative. Rata reală indică o valoare negativă când nivelul ratei
inflaţiei depăşeşte rata nominală a dobânzii.

Aprecierile privind nivelul ratei dobânzii sunt valabile atâta timp cât stabilitatea monetară
asigură, la expirarea termenului împrumutului, recuperarea integrală a valorii avansate respectiv
conservarea puterii de cumpărare.

Perioada actuală caracterizată prin intense, permanente şi generalizate procese inflaţioniste

influenţează acest proces şi pune în prim plan riscul eroziunii capitalului. Riscul eroziunii
capitalului se referă la posibilitatea înregistrării de pierderi de către creditor prin faptul că
valoarea reală a ratelor de rambursare a împrumutului nu mai pot acoperi integral capitalul
împrumutat dar să caute prin condiţiile creditului să-şi asigure o compensare pentru pierderile
suferite prin: deprecierea monetară pe de o parte şi prin ridicarea ratei dobânzii.

În concluzie, în condiţiile unei intensificări a procesului inflaţionist rata dobânzi implică două
ipostaze:
 Dobânda nominală exprimată prin rata curentă de piaţă ; Dobânzile nominale sunt
dobânzile stabilite între părţi şi consemnate contractelor de creditare, sunt cele negociate şi
acceptabile pentrucreditori.
 Dobânda reală exprimată ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune a
capitalului determinat de evoluţia procesului inflaţionist. Dobânda reală este direct proporţională
cu deprecierea monetară.

Astfel rata dobânzii reale este dată de următoarea formulă:

1 + R DN
R DR= −1
1+ Ri
Evoluţia dobânzii reale din lumea contemporană ilustrează contradicţia dintre dobânda nominal şi
ceareală.

10