Curs 6- Genetică

DETERMINISMUL GENETIC AL SEXELOR

Fenomenul de sexualitate presupune împerecherea organismelor de sex opus spre a realiza

unirea gameţilor în cadrul procesului de fecundaţie în urma căruia rezultă zigotul, punctul de
plecare în ontogeneza unui nou organism. Momentul cheie în procesul de sexualitate este meioza.
În meioză se stabileşte destinul viitorului organism când are loc asortarea independentă a perechilor
de factori ereditari cu toată gama de evenimente ce au loc după acest fenomen: separarea şi
înjumătăţirea cromosomilor, reunirea şi refacerea, în urma fecundaţiei, a garniturii diploide de
cromosomi.
Ca urmare a cercetărilor efectuate asupra a numeroase organisme, s-a ajuns la concluzia că
pe cromosomii sexului se găsesc plasate şi alte gene, toate constituind un grup de linkage, fenomen
denumit X-linkage.
Genele plasate pe autosomi se numesc gene autosomale, iar genele plasate pe cromosomul
de sex X se numesc X-linkate sau heterosomale.
La Drosophila melanogaster, ca şi la alte organisme cu determinism genetic asemănător, la
organismul mascul (XY) genele care se află plasate pe cromosomul X se manifestă nestingherit –
indiferent dacă sunt dominante sau recesive. Acest fapt este posibil deoarece cromosomul X de la
mascul nu are omolog, astfel că pentru genele X-linkate se manifestă fenomenul de hemizigoţie
(masculii sunt hemizigoţi pentru caracterele X-linkate). La femele (XX), genele plasate pe
cromosomul X se manifestă numai în stare homozigotă.
În afara genelor localizate pe cromosomul X, au fost depistate şi gene localizate pe un alt
heterosom, şi anume cromosomul Y, ele fiind Y- linkate, manifestându-se exclusiv la organismele
ce conţin cromosomul Y. Genele plasate pe cromosomul Y se transmit în mod normal de la tată la
fii la acele organisme la care există un determinism cromosomal asemenător celui de la Drosophila.
Ereditatea transmisă prin intermediul cromosomului Y a fost denumită holandrică, însemnând o
transmitere în întregime pe linie paternă a unor caractere.

Tipuri de determinism genetic al sexelor

Cercetările efectuate asupra a numeroase organisme, au permis identificarea a 2 categorii de
determinism genetic al sexelor: determinism cromosomal şi determinism genic.
În cazul determinismului cromosomal al sexelor, au fost descrise 2 tipuri distincte:

1
  Cu femele homogametice (organisme ce produc ovule de un singur tip) şi masculi
heterogametici (ce produc spermatozoizi de 2 tipuri);
 Cu femele heterogametice (care produc ovule de 2 tipuri) şi masculi homogametici (ce
produc spermatozoizi de un singur tip).
Din prima categorie fac parte organisme la care în determinarea sexului femel intervin doi
heterosomi omologi notaţi XX, iar la mascul intervin doi heterosomi neomologi XY. Din această
categorie face parte tipul Drosophila, care se întâlneşte atât la diptere (la care a fost identificat) cât
şi la alte organisme cum sunt mamiferele (inclusiv omul) şi unele plante (spanacul, hameiul,
cânepa). Tipul Drosophila este cel mai răspândit în natură. Combinarea probabilistică a gameţilor
femeli ce conţin numărul corespunzător de autosomi şi un cromosom X cu gameţi masculi, ce pot fi
de 2 tipuri: unul conţine cromosomul X celălalt cromosomul Y, se obţin organisme femele şi
mascule în proporţie egală (50 % XX şi 50 % XY). Conform acestui mkod de transmitere raportul
de segregare dintre cele două sexe este de 1 : 1.
În cazul mamiferelor, prezenţa celor 2 heterosomi X la organismul femel şi doar a unui
cromosom X la sexul mascul ar conduce la diferenţe mult prea mari între cele două sexe, dacă ar
funcţiona ambii cromosomi X la femele. Murray Barr şi Edward Bertram, au realizat o serie de
observaţii asupra cromosomilor de la pisicile femele şi au constatat că unul dintre cromosomii X
este inactivat prin heterocromatinizare, el apărând sub forma unui corpuscul nuclear intens colorat
care a primit denumirea de corpuscul Barr sau cromatină sexuală.
O variantă a tipului Drosophila este subtipul Protenor, la care femela prezintă perechea XX
iar masculul XO, ceea ce înseamnă că sexul mascul este condiţionat de absenţa unuia dintre
cromosomii X. Astfel, femela are un număr par de cromosomi, iar masculul are un număr impar.
Acest subtip este mult mai rar în natură, el fiind întâlnit la unele nevertebrate.
Din a doua categorie face parte tipul Abraxas sau pasăre, în care femelele heterogametice
conţin heterosomo neomologi XY sau ZW, iar masculii homogametici au heterosomi omologi XX
sau ZZ. Acest mecanism a fost identificat iniţial la fluturele Abraxas grossulariata, iar ulterior la
unele nevertebrate, amfibieni, reptile şi la toate speciile de păsări.
Înrudit cu acest mecanism este subtipul fluture , la care organismele femele prezintă un singur
cromosom X (XO), iar masculii conţin perechea XX. Si acest tip de determinism genetic al sexelor
este mai rar întâlnit în natură.
Există, însă, şi alte tipuri de determinism al sexelor. De exemplu la albine, matca şi albinele
lucrătoare sunt diploide pe când masculii sunt haploizi, derivând partenogenetic, din ovule
nefecundate. La rândul lor, formarea spermatozoizilor are loc prin mitoză.

2
 În cazul plantelor şi animalelor hermafrodite, acelaşi organism, produce atât gameţi masculi
cât şi femeli ceea ce înseamnă că informaţia genetică necesară pentru ambele sexe, se găseşte în
acelaşi organism. Prin urmare, acelaşi genotip codifică ambele sexe, iar la animalele hermafrodite
mediul determină care dintre cele două fenotipuri sexuale vor fi exprimate.
La melc (Helix pomatia) există o gonadă care, pornind de la celule situate apropiat unele
faţă de celelalte, produce atât ovule cât şi spermatozoizi.
La râmă, ovulele şi spermatozoizii sunt produse în gonade separate localizate în segmente
diferite ale corpului.
La viermele marin Bonellia, sexele sunt separate, iar indivizii sunt fenotipic foarte diferiţi
între ei: femelele sunt de dimensiuni foarte mari, au un corp globular de 5 cm, cu o trompă
absorbantă de cca 10 cm, în timp ce masculii sunt microscopici (1-2 mm) şi trăiesc ca paraziţi ai
femelei. Ovulele fecundate, se dezvoltă ca femele în absenţa femelelor adulte; în prezenţa acestora
sau a unui extract din trompa femelei, ovulele fecundate se dezvoltă ca masculi.
La mamifere, deşi formula heterosomală este asemănătoare celei de tip drosofila, există şi
unele diferenţe. Astfel, prezenţa cromosomului Y determină masculinizarea iar absenţa lui
determină feminizarea. Hormonii influenţează dezvoltarea sexului. Pe lângă gene care
condiţionează formarea sexului, cromosomii de sex conţin şi gene care nu au nicio legătură cu
diferenţierea acestuia, dar care determină însuşiri sex- linkate. La păsări (cu femele heterogametice
şi masculi homogametici) culoarea penajului este un caracter sex –linkat, care este folosit şi în
practică, permiţând sortarea puilor după sex, imediat după ecloziune. De exemplu, gena pentru
culoarea penajului este sex-linkată, iar în stare hemizigotă, determină la rasa Plymouth porumbacă,
alternanţa de dungi albe şi negre (1:1), iar în dublu exemplar, masculi cu două dungi albe la una
neagră.
Există şi gene cu localizare autosomală, care sunt influenţate diferit de sex (se manifestă
diferit de la un sex la altul). În acest caz, este vorba de sex – influenţare – fenomenul prin care
unele caractere apar la ambele sexe, dar au o expresie mai pronunţată la unul dintre sexe. De
exemplu, calviţia este determinată de o genă cromosomală ce se manifestă ca dominantă la bărbaţi
şi ca recesivă la femei. În acest caz se consideră că exprimarea genelor respective este influenţată şi
de anumiţi hormoni.
Dimorfismul sexual, se caracterizează prin trăsături specifice pentru un sex, anumite
caractere manifestându-se doar la un anumit sex. Acest fenomen se numeşte sex-limitare. De
exemplu, producţia de lapte la taurine şi de ouă la găini. Deşi se manifestă doar la un sex,

3
caracterele de sex-limitare sunt transmise prin ambele sexe. De exemplu, calitatea de a fi bune
producătoare de lapte, se transmite la fiice nu numai prin femele cât şi prin masculi (tauri).

EREDITATEA EXTRANUCLEARĂ

În marea lor majoritate, caracterele ereditare sunt determinate de gene localizate în nucleu.
Comportamentul acestor gene se supune legilor formulate de Mendel şi Morgan. În unele cazuri
însă, s-a constatat că unele caractere ereditare se transmit preferenţial pe linia unui genitor, de
regulă a genitorului matern, indiferent de structura genetică nucleară a acestuia sau a genitorului
patern (homozigotă dominantă - AA, heterozigotă –Aa sau homozigotă recesivă - aa), ceea ce
înseamnă că aceste caractere nu se supun legilor mendeliene ale eredităţii.
Asemenea caractere, nu sunt determinate de gene localizate în nucleu ci de gene
extranucleare localizate, în principal, în organitele citoplasmei celulei eucariote (mitocondrii şi
cloroplaste). Transmiterea pe linia genitorului matern – efect descris uneori ca ereditate de tip
matern- are la bază specificul gameţilor: dacă din punct de vedere cantitativ organizarea nucleară a
gametului mascul ete identică cu cea a gametului femel, între gameţii de sex opus apar diferenţe
cantitative în ceea ce priveşte citoplasma. Astfel, gametul femel (ovul la animale, oosferă la plante),
conţine o cantitate incomparabil mai mare de citoplasmă faţă de gametul mascul (spermatozoizi la
animale, nucleu spermatic la plante), al cărui nucleu este înconjurat doar de un strat pelicular de
citoplasmă. În consecinţă, în citoplasma gametului femel se vor găsi mai multe gene extranucleare,
asigurând transmiterea preferenţială a caracterelor determinate de acestea, pe linia genitorului
matern.
Principalele gene extranucleare sunt localizate în mitocondrii şi cloroplaste, organite
caracteristice celulelor eucariote. În celula eucariotă interacţionează sisteme genetice multiple: cel
puţin două la animale (nucleu şi mitocondrii) şi trei la plante (nucleu, mitocondrii şi cloroplaste).
Genomurile organitelor celulare caracterizate până în prezent sunt reprezentate de câte o
moleculă circulară de ADN, care a primit notaţia de ADNmt pentru mitocondrii sau de ADNcp
pentru cloroplaste. În cazul unor eucariote inferioare, ADNmt este reprezentat dintr-o moleculă
liniară. De obicei, în fiecare organit celular există câteva copii de molecule de ADN, iar prin faptul
că celulele conţin un număr mare de organite, se poate spune că există mai multe genomuri
extranucleare per celulă. Dimensiunile acestor genomuri variază foarte mult între diferitele specii de
eucariote.

4
 În cazul mitocondriilor, fiecare celulă vegetală sau animală conţine cca. 100 organite, al
căror ADNmt reprezintă nu mai mult de 1 % din genomul nuclear. În unele cazuri însă, cu este cel
al ovulelor fecundate de broască, numărul mitocondriilor poate ajunge la 1 milion astfel că el
reprezintă 99 % din ADN –ul celular. Numărul de molecule de ADN per organit este de regulă
cuprins între 5 şi 20.
În celula eucariotă de la plantele superioare, se găsesc câteva zeci de cloroplaste, în care se
află de obicei 20-40 molecule de ADNcp circular care reprezintăpână la 15 % din totalul ADN
circular.
În ceea ce priveşte masa moleculară a ADN în mitocondriile din celulele vegetale, se găseşte
o cantitate mult mai mare decât cea din celulele animale. Mărimea genomului cloroplastelor este
mult mai uniformă, comparativ cu cel al mitocondriilor.
Faţă de genele extranucleare localizate în organite celulare, la unele specii de eucariote au
mai fost evidenţiate şi alte tipuri de gene cu localizare citoplasmatică. Este cazul fenomenului killer
de la protozoarul Paramecium aurelia. Tulpinile killer Paramecium eliberează în mediu o substanţă
toxică numita paramecină, care este letală pentru alte tulpini de protozoare. Fenotipul killer este dat
de prezenţa unor particule citoplasmatice, numite particule kappa, a căror menţinere este
dependentă de existenţa unei gene dominante cu localizare nucleară (gena K). La parameci, a fost
evidenţiat un tip special de conjugare asociat cu fenomenul de autogamie care asigură transferul
între celule a particulelor kappa. Dacă celulele acceptoare sunt KK sau Kk, particulele kappa sunt
multiplicate şi determină sinteza de paramecină. Dacă paramecii acceptori sunt kk multiplicarea
particulelor kappa şi producerea de paramecină nu sunt posibile, iar celulele respective rămân
sensibile la toxina produsă de alţi parameci.
Cercetările efectuate în ultimii ani asupra particulelor kappa, au evidenţiat faptul că acestea
sunt de fapt bacterii simbionte din specia Coedobacter taeniospiralis. Această bacterie conţine
informaţia genetică necesară sintezei paramecinei, substanţă pe care astfel o şi produce.

Genomul mitocondrial

Mitocondriile sunt organite celulare care au rolul de a stoca energia sub formă chimică
sintetizând molecule de adenozin trifosfat (ATP) care participă la majoritatea proceselor
metabolice. În cadrul acestor reacţii, ATP este degradat eliberând astfel energia stocată.
Mitocondriile au o formă sferică sau elipsoidală, cu un diametru de 0,3- 0,7 μ şi o lungime
de 1-7 μ.

5
 Genomurile mitocondriale variază în ceea ce priveşte mărimea: la animalele superioare
genomul mitocondrial este mai mic, fapt ce a permis secvenţierea completă (la om, şoarece sau
bovine). Dimensiunea grnomului mitocondrial la asemenea organisme este în medie de aproximativ
16,5 kb. Cantitatea de ADNmt per celulă este de 1 % faţă de ADN nuclear, deoarece fiecare
mitocondrie conţine mai multe copii ADN, iar numărul de mitocondrii per celulă este mare.
Plantele prezintă o variaţie foarte mare în ceea ce priveşte mărimea ADNmt, cea minimă
fiind de aproximativ 100 kb.
Numărul de gene mitocondriale variază foarte mult între speciile examinate: de la 5 gene la
Plasmodium falciparum (parazitul malariei), la 37 gene la om, 58 gene la Arabidopsis thaliana, 35
gene la Saccharomyces cerevisiae sau chiar 94 de gene la Reclinomonas americana. În general,
genele mitocondriale codifică pentru două tipuri de ARNr, pentru toate tipurile de ARNt necesare
pentru buna desfăşurare a biosintezei proteice şi pentru un număr variat de proteine mitocondriale.
Genele mitocondriale de la mamifere conţin introni.
Genele mitocondriale se transmit ereditar de la o generaţie la alta non-mendelian.
La animalele superioare, din cauză că ovulele conţin mai multă citoplasmă decât
spermatozoizii, iar în unele cazuri spermatozoizii sunt comple lipsiţi de citoplasmă, transmiterea
ereditară a mitocondriilor este uniparentală maternă. La şobolanii de laborator, unele linii conţin
ADNmt care diferă, într-o mică măsură, prin secvenţa nucleotidelor. Dacă se încruciţează două linii
diferite în ceea ce priveşte ADNmt, descendenţii moştenesc tipul de ADNmt matern. Deci este
vorba de ereditate non-mendeliană. Şi la plantele superioare mitocondriile se transmit pe linie
maternă.
La drojdii (Saccharomyces cerevisiae, S. carlsbergensis) transmiterea ereditară a
mitocondriilor este biparentală, celulele haploide care fuzionează sexuat pentru a forma zigotul sunt
egale ca mărime şi conţin cantităţi egale de ADNmt. Este vorba deci de o transmitere biparentală.
În cazul încrucişării unei linii de drojdii mutante la nivelul ADNmt, de pildă pentru gena ce
determină rezistenţa la cloramfenicol, cu tipul normal (sălbatic) sensibil la cloramfenicol, zigotul
diploid conţine un amestec de mitocondrii normale şi mutante. Prin mitoze repetate, zigotul dă
naştere la celule diploide prin înmugurire. În aceşti muguri pătrund numai un număr redus de
mitocondrii, astfel că prin replicare mitotică repetată, o celulă poate primi ocazional numai
mitocondrii normale, iar alta numai mitocondrii mutante. Prin acest proces probabilistic, de
segregare mitotică, apar celule diploide de drojdii cu un singur tip de mitocondrii.
Datorită transmiterii biparentale a mitocondriilor, la drojdii s-a evidenţiat fenomenul
recombinării genetice între ADNmt de origini diferite.

6
În genomul mitocondrial de la drojdii există un număr similar de gene, deşi el are dimensiuni mai
mari ca cel de la mamifere. În genomul mitocondrial de la drojdii, au fost indentificate diverse tipuri
de restructurări, mai ales deleţii, prin care apar tulpinile petite. Toate mutantele de acest tip, se
caracterizează prin pierderea funcţiilor mitocondriilor, astfel că tulpinile de acest tip supravieţuiesc
numai datorită capacităţii alternative a drojdiilor de a trăi în mediu aerob sau anaerob.
Genomul mitocondrial uman este reprezentat de o macromoleculă de ADN alcătuită din
16569 perechi de nucleotide în care se găseşte un număr de 37 gene. Prin mutaţii ale acestor gene
apar maladiile genetice mitocondriale umane. Un exemplu în acest sens este neuropatia optică
Leber caracterizată prin pierderea acută sau subacută a vederii şi care se transmite ereditar pe linie
maternă.
Aparatul de sinteză proteică a organitelor celulare are şi el o origine mixtă: cel mai multe
dintre proteinele organitelor sunt preluate de citoplasmă fiind codificate de ADN nuclear şi doar o
mică parte a proteinelor sunt codificate de gene specifice localizate în genomul organitelor.
Genele mitocondriale sunt transcrise de o ARN polimerază care, probabil, este codificată de
gene nucleare. La nivelul mitocondriilor sunt sintetizate doar moleculele de ARNm ce au transcris
genele mitocondriale, precum şi catenele polipeptidice codificate de acestea, mitocondriile
reprezentând singurul sediu unde acest mesaj genetic se poate exprima.
Dintre caracterele plantelor codificate de gene mitocondriale, se poate menţiona sterilitatea
masculină citoplasmatică, trăsătură cu specificaţii practice deosebite. Plantele respective nu produc
polen activ, în schimb componentele sistemului reproducător femel este normal, plantele fiind astfel
fertile, dar la nivelul lor nu se poate realiza autofecundarea (autopolenizarea). Acest tip de sterilitate
este utilizată în producerea de seminţe de porumb hibrid. S-a dovedit că fenomenul nu este controlat
de gene nucleare ci se datorează unor rearanjamente masive de ARNmt.

Genomul cloroplastic

Una dintre primele observaţii referitoare la ereditatea extranucleară la plante, a fost cea a
variegării frunzelor (fenotipul albomaculatus) la numeroase specii de plante.
În 1909, Carl Correns a realizat experimente referitoare la modul de transmitere a caracterelor
la planta Mirabilis jalapa constatând că anumite caractere nu se supun legilor mendeliene ale
eredităţii. S-a evidenţiat faptul că unele plante pot avea trei tipuri de lăstari: unii care prezintă toate
frunzele verzi, unii care prezintă toate frunzele albe şi alţii care au frunze variegate (frunze verzi cu
pete albe de dimensiuni diferite – figura).

7
 Deoarece pe toate tipurile de lăstari se pot forma flori, s-au
putut realiza încrucişări controlate pentru a clarifica modul de
transmitere a fenotipului modificat. În acest mod s-a evidenţiat
faptul că moştenirea culorii frunzelor se face exclusiv pe linie
maternă. Explicaţia fenomenului este următoarea:
- culoarea verde depinde de prezenţa pigmenţilor
clorofilieni care se găsesc în cloroplaste, iar
grăunciorii de polen nu conţin cloroplaste;
- segregarea cloroplastelor în celulele fiice nu este
determinată de nici o trăsătură a aparatului mitotic ci
de diviziunea citoplasmei;
- celulele din ţesuturile vegetale de culoare alb-gălbuie conţin cloroplaste lipsite de
clorofilă.
Cloroplastele au un genom similar celui mitocondrial alcătuit din mai multe copii de ADNcp,
cu o lungime ce variază între 120 şi 200 kb.
ADNcp conţine aproximativ 140 de genece codifică toate tipurile de ADNr, ADNt precum şi
pentru un număr relativ mare de proteine specifice (50) (inclusiv ADN polimeraza şi unele proteine
ribozomale). Ribozomii cloroplastici conţin, pe lângă ARNr 16S şi 23S, încă două tipuri de ARNr
de dimensiuni mai mici (ARNr 5S şi ARNr 4,5S). în ce priveşte ARNt, la nivelul ADNcp codificate
30 tipuri de molecule.
Ca şi în cazul mitocondriilor, genele cloroplastice sunt transcrise şi apoi traduse de aparatul
propriu al organitelor respective. Replicarea ADNcp este tot de tip semiconservativ, se realizează
de-a lungul întregului ciclu celular, prin utilizarea enzimelor specifice din cloroplaste.
Experimentele din ultimii ani au permis determinarea secvenţei complete a nucleotidelor din
ADNcp de la unele specii vegetale observându-se că, deşi lungimea moleculelor de ADNcp variază
foarte mult, organizarea genelor precum şi numărul lor este asemănător.
Genele cloroplastice identificate au evidenţiat mai multe tipuri de funcţii: 45 de gene codifică
diferite tipuri de ARN, 27 codifică proteine implicate în exprimarea genelor, 18 codifică proteine
ale membranei tilacoidale, iar alte 10 reprezintă funcţii legate de transferul de electroni.

8
 Originea genomului mitocondrial şi cloroplastic
Studiul aprofundat al celulei eucariote a demonstrat că pe lângă aparatul genetic nuclear, care
are o pondere deosebită în structura şi metabolismul celualar, există aparate genetice extranucleare
în organite, cu o relativă independenţă de cel nuclear şi care măresc posibilităţile de variabilitate
genotipică a organismelor şi capacitatea lor de adaptare la mediu.
Cercetări privind originea şi evoluţia ADN extracelular au dus la ipoteza că organitele celulare
au apărut datorită unor evenimente de endosimbioză, în care o celulă primitivă a capturat bacterii
care realizau funcţii speciale şi care au evoluat spre organite sau cloroplaste.
Cele mai importante argumente în sprijunul acestei ipoteze sunt următoarele:
- structura şi funcţiile unor organite prezintă similitudine cu celulele procariote (bacterii şi
alge albastre- verzi);
- ADN din organite se prezintă sub forma unui nucleotid similar cu cel bacterian;
- Cantitatea de ADN per organit este similară cu cea dintr-o celulă bacteriană;
- Replicaţia genomului organitelor se realizează similar cu cea a bacteriilor, fiind de tip
procariot; ea este independentă de replicaţia materialului genetic nuclear;
- Genele extranucleare din organite sunt capabile de mutaţii şi recombinare genetică,
independent de materialul genetic al nucleului;
- În organite se sintetizează diferite tipuri de ARNr şi ARNt, având loc o sinteză proteică
proprie, pe baza unor ribozomi particulari independenţi de cei din citosol;
- Genele extranucleare din organite se caracterizează printr-o transmitere ereditară non-
mendeliană, nemanifestând linkage cu nici unul din cromosomii din nucleu;
- Organitele celulare (mitocondrii, cloroplaste) nu pot apărea de novo în celulă ci numai
prin diviziunea celor pre-existente.
Evident ca independenţa acestor organite este numai relativă, deoarece ele au realizat în timp
un grad înalt de integrare cu celula gazdă şi ca urmare funcţiile lor sunt parţial dependente de
aparatul genetic nuclear şi de importul de proteine, enzime etc. din citosol.