Psihologie Experimentala Mihai Anitei PR

Mihai ANIŢEI Psihologie experimentală
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE DEPARTAMENTUL DE

ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Secţia Psihologie
CURSUL
PSIHOLOGIE EXPERMENTALĂ
MODULUL I
BAZELE METODEI EXPERIMENTALE
Titular curs:
Prof. univ. dr. MIHAI ANIŢEI
BUCURESTI
2009-2010
-1-
Copyright © DEPARTAMENT ID 2011
Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii

din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a
autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în
format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la
Distanţă al Universităţii din Bucureşti.
Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS
Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5
Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47
Fax: (021) 315 80 96
Email: credis@credis.ro
Http://www.credis.ro

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I
CURIOZITATE, OBSERVAŢIE, EXPERIMENT
Conţinuturi:
1.1 Psihologia ca ştiinţă experimentală
1.2 Observaţie şi experiment
1.3 Etapele experimentului
Obiective:
1. Prezentarea specificului explicaţiei ştiinţifice în psihologie, domeniul psihologiei
experimentale
2. Prezentarea metodei observaţiei şi relaţiei dintre observaţie şi experiment
3. Prezentarea etapelor experimentului în cercetarea psihologică
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
1.1 Psihologia ca ştiinţă experimentală

Vreme îndelungată, psihologia s-a aflat în sfera de acţiune a filosofiei. Abia la
sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu îmbunătăţirea tehnicilor de cercetare, psihologia s-
a deplasat spre tărâmul ştiinţelor pozitive.
Psihologii ar putea fi organizaţi pe o linie de continuitate în raport cu modul în
care ei consideră ştiinţele exacte drept model pentru psihologie. Psihologii „hard“
consideră că ştiinţele fizicii sau chimiei sunt modele perfecte de urmat, în timp ce
psihologii „soft“ consideră că ştiinţele sociale trebuie să constituie modelul de urmat.
Toate ştiinţele dispun de un set de date şi de teorii explicative. Ceea ce este distinctiv
între diferitele ştiinţe, ca şi între subspecialităţile din interiorul unei ştiinţe, sunt diferitele
tehnici folosite. Astfel, astronomii nu au nevoie de tehnicile labirint, aşa cum nici
subiectul experimentat de către psihologi nu are nevoie de telescop. Dacă psihologii hard
uzează de tehnici mult mai rafinate, aceasta se datorează în mare parte tipurilor de
probleme care impun un anumit gen de analize sofisticate.
Deşi distincţia cercetare fundamentală – cercetare aplicativă a intrat în
vocabularul cotidian al ştiinţelor, noi credem că cea mai importantă distincţie trebuie să
fie făcută între o cercetare bună şi alta proastă. Principiile şi practicile psihologiei
experimentale se aplică în egală măsură cercetării fundamentale şi celei aplicative. Ele
pot fi folosite pentru a evalua cercetările psihologice pe care le întâlnim sau le realizăm
fie ca studenţi, fie ca psihologi profesionişti sau ca cercetători în domeniul psihologiei.
-2-
Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie să înceapă prin a

oferi definiţiile operaţionale ale următorilor termeni: experiment, metodă experimentală
şi psihologie experimentală.
Termenul de experiment este larg utilizat atât în limbajul cotidian cât şi în cel al
diverselor ştiinţe. Dacă ştiinţa izvorăşte din realitate încercând s-o explice, experimentul
este demersul prin intermediul căruia realizăm extragerea unui eşantion din realitate spre
a-l supune verificării (testării) în vederea cunoaşterii. Ce vrem şi ce trebuie să
cunoaştem? Una dintre trăsăturile definitorii ale psihicului uman este că acesta dispune de
cele mai complexe dispozitive de determinare antialeatorii (P. Popescu Neveanu, 1987).
A experimenta constituie, în fapt şi în esenţă, o dimensiune intrinsecă a lui „homo
sapiens“ şi răspunde nevoii imperioase de a găsi cauzalitatea, de a răspunde la întrebarea
„de ce“ şi apoi de a se asigura asupra modului cum vor evolua lucrurile în viitor. Oamenii
de ştiinţă nu au făcut altceva decât să formalizeze acest demers şi experimentul a
constituit şi constituie o ambiţie mărturisită a tuturor ştiinţelor naturii. Experimentul este
o manipulare deliberată a unui eşantion din realitate pe care dorim să-l studiem în
scopul de a înţelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauză şi cu ce efecte.
Metoda experimentală în psihologie a fost introdusă pe la jumătatea secolului al
XIX-lea şi putem afirma că celebra lucrare a lui G.T. Fechner „Elemente de psihofizică“
(1860) stă la baza ei. Domeniul psihologiei experimentale se defineşte prin intermediul
metodei experimentale, considerată ca forma cea mai desăvârşită şi cea mai
convingătoare a demersului ştiinţific (M. Richelle, X. Seron, 1994). Metoda
experimentală constituie cadrul logic, formal şi epistemic de utilizare a experimentului.
Aceasta implică prezenţa şi utilizarea (prin verificări şi revizuiri periodice) unor
instrumente de lucru, reguli de conduită, dispozitive tehnice şi proceduri, strategii,
planuri de experimente, modalităţi de culegere şi prelucrare a datelor. Aşa cum susţin,
pe bună dreptate, autorii mai sus citaţi, de obicei psihologii insistă mai mult asupra
modalităţilor de culegere şi prelucrare a datelor, neglijându-se rolul capital pe care îl
joacă instrumentele tehnice în dezvoltarea psihologiei experimentale. Domeniul
psihologiei experimentale s-a conturat, s-a impus, s-a dezvoltat şi va progresa în măsura
în care cercetătorii imaginează şi propun noi mijloace de investigare ce deschid noi
orizonturi de cercetare a realităţii psihice.
Psihologia experimentală este o ramură a psihologiei, care, fiind atât de intim
legată de metodă, se defineşte chiar prin metoda experimentală. Cel mai frecvent criteriu
utilizat în clasificarea ramurilor psihologiei este conţinutul, ori, constatăm că psihologia
experimentală se defineşte prin metodă. În acelaşi timp, fiecare ramură a psihologiei
definită de un conţinut dispune de o parte experimentală mai mult sau mai puţin
importantă. Unii autori sunt tentaţi să nu considere psihologia experimentală ca o ramură
obişnuită ci, mai curând, ca metodă aplicabilă variatelor domenii ale cunoaşterii. Alţi
autori (P. Fraisse, 1963) consideră psihologia experimentală drept sursă de cunoştinţe
acumulate în psihologie prin utilizarea metodei experimentale. Din punctul de vedere al
psihologiei americane, care pune accentul mai mult pe atributele experimentului,
psihologia experimentală este un demers repetabil şi autocorector în studierea
manifestărilor vieţii psihice (Kantovitz, B.H., Roediger III, H.L., Elmes, D.G., 1991). Din
punctul de vedere a lui N. Lungu (2000), domeniul psihologiei experimentale îl constituie
teoria şi practica experimentului ca metodă de cercetare activă şi eficientă, deservind
astfel orice cercetare psihologică de tip experimental. Mai departe, acelaşi autor ne oferă
-3-
următoarea definiţie: „psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor,

normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în
psihologie, cu scopul obţinerii de date verificate asupra realităţii psihice“ (pp. 15) După
cum observăm şi această definiţie trimite la metodă (principii, norme, reguli, organizare),
ceea ce este, practic, inevitabil în orice tentativă de definire a psihologiei experimentale.
În concluzie, domeniul psihologiei experimentale îl constituie manifestările vieţii
psihice abordate într-o manieră experimentală. Obiectul psihologiei experimentale este
reprezentat de problemele vieţii reale identificate şi asupra cărora cercetătorul
avansează ipoteze ce urmează a fi testate prin experimente controlate şi replicabile în
vederea avansării unor predicţii verificabile statistic privitoare la generalizarea
rezultatelor obţinute şi evoluţia comportamentelor studiate.
Trebuie să fim realişti: finalitatea oricărui demers ştiinţific veritabil este de a
prezice fenomenul studiat. Experimentul psihologic, metoda experimentală, psihologia
experimentală constituie fundamentul cercetării ştiinţifice asigurând aceste exigenţe la cel
mai înalt nivel de vigoare ştiinţifică şi oferind imaginea unei evoluţii dinamice a
tehnicilor, instrumentelor, mijloacelor de lucru în deplin acord cu evoluţia celorlalte
ştiinţe moderne.
1.2 Observaţie şi experiment

Din perspectivă temporală observaţia şi experimentul constituie două momente
succesive ale cercetării, astfel încât – desigur – observaţia precede experimentul. Aceasta
este şi o ordine istorică în evoluţia ştiinţelor, implicit a psihologiei. Spunem – în mod
obişnuit – că realitatea fiind observată ne semnalează anumite probleme pe care le vom
aborda într-o manieră experimentală. Apoi, în timpul experimentului observaţia survine
ca element ajutător, ca sursă de date suplimentare asupra efectelor variabilei
independente.
Încă în sec. al XVIII-lea R. Bacon făcea distincţia între observaţia pasivă şi
vulgară şi observaţia activă şi savantă. Elementul comun pentru observaţie şi experiment
este constatarea unor fapte menite a fi un răspuns la o problemă. Un lucru pe care adesea
îl uităm este că nu vom găsi decât ceea ce căutăm. Laboratoarele de cercetare sunt pline
de observaţii acumulate în timp şi inutile pentru că cercetătorii nu şi-au pus întrebări
precise. Or, diferenţa dintre observaţie şi experiment constă tocmai din natura (prezenţa)
întrebării. În observaţie întrebarea rămâne deschisă şi cercetătorul nu cunoaşte răspunsul
sau nu are decât o idee vagă asupra lui. În experiment – din contră – întrebarea devine
ipoteză prin care se avansează supoziţia existenţei unei relaţii între fapte, pe care
experimentul îşi propune să o verifice.
În cazul experimentului explorator de tipul „ce se întâmplă dacă…“
experimentatorul nu are întrebări precise şi nici răspunsuri aşteptate. În acest caz
observaţia va avea un rol mai important, întrucât ea pare să fie calea pe care vom pune în
evidenţă modificările induse în mod explorator.
Dincolo de diferenţele de grad şi de nivel de complexitate, poate că cea mai
relevantă distincţie o oferă precizia înregistrării datelor. Observaţia trebuie să se
mulţumească cu proceduri mai puţin riguroase decât cele experimentale. În cel mai bun
caz, îmbunătăţirile metodologice sunt consacrate modului în care se poate asigura o mai
bună rigoare a observaţiei.
-4-
Factorii determinanţi ai observaţiei

a. Prezenţa observatorului. Se cunoaşte că prezenţa observatorului introduce o
nouă variabilă în configuraţia cercetării, experimentului pentru că ar conduce la
modificarea comportamentului observat. Soluţii există şi aplicarea lor ţine de
nivelul de dotare al laboratorului, dar şi de inventivitatea cercetătorului.
Tehnologiile moderne pun la îndemână ferestrele cu orientare unidirecţională (one
way screen/window) sau camere video. Tot atât de eficiente pot fi şi metodele
clasice de „spionare“: o draperie, un paravan, un orificiu în perete ş.a.m.d.
Observatorul ascuns oferă posibilitatea unei desfăşurări naturale a
comportamentului mai ales la copii, la persoanele cu handicap intelectual sau în
condiţii de grup.
b. Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea
conduitelor observate, mai ales atunci când se fac referiri la trăsături, manifestări
de personalitate, atitudinal-caracteriale. Observaţia rămâne un demers marcat de
subiectivitatea observatorului. Inerent se vor regăsi influenţe care exprimă
experienţa sa, reprezentările sale asupra fenomenului studiat, atitudinile sale faţă
de sexul opus, valorile la care aderă, concepţiile, prejudecăţile, stereotipurile
sociale ş.a.m.d. Dată fiind importanţa acestui factor se impune evidenţierea
principalelor aspecte care ţin de personalitatea observatorului.
Conţinutul observaţiei
La prima vedere pare simplu să spunem că, prin observaţie, constatăm
manifestările comportamentale, conduita subiectului. Dificultăţile apar atunci când
încercăm să analizăm, să descriem conduitele sub multiplele faţete în care se pot prezenta
acestea. Suntem obligaţi la o astfel de analiză şi prezentare dacă dorim să facem din
metoda observaţiei un instrument cât mai riguros de surprindere a variatelor conduite ce
pot să se manifeste în diferitele împrejurări şi situaţii, inclusiv în experimentul de
laborator.
Încercând o sistematizare a conduitelor supuse observaţiei, V. Ceauşu (1978) le
împarte în două mari categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea
umerilor, circumferinţa toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea
mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc.) şi simptomatica labilă
(pantomima, mimica, modificările vegetative, vorbirea).
Protocolul observaţiei
După elaborarea proiectului experimental trebuie să precizăm şi câmpul
observaţiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care se cuvin a fi observate în
experimentul respectiv. Apoi, pentru fiecare conduită în parte trebuie să precizăm
sistemul de notare, de consemnare a datelor observaţiei. Este de dorit să utilizăm – pe
cât posibil – scale de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care să definim intensitatea
manifestărilor. Se pot utiliza adjective sau adverbe prin care se descrie intensitatea (foarte
puternic până la foarte slab) sau frecvenţa (foarte frecvent până la foarte rar, adesea până
la deloc). Unele manifestări nu permit decât evaluări dihotomice prin care se
consemnează prezenţa sau absenţa, altele solicită descrieri mai amănunţite.
Alcătuirea unei fişe de observaţie se impune pentru a facilita consemnarea rapidă şi
eficientă a datelor de observaţie. Nu există un model standard al acestei fişe, oricum
-5-
conţinutul acesteia trebuie să fie particularizat în raport cu natura experimentului şi cu

momentele desfăşurării acestuia. În principiu fişa de observaţie trebuie să conţină
următoarele secvenţe:
• datele paşaportale ale subiectului: nume, sex, vârstă, nivel de pregătire şi alte
elemente de identificare specifice utilizate de către experimentator;
• date privitoare la particularităţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora,
ambianţa, locul de desfăşurare, durata observaţiei, numărul de observatori, tipul de
observaţie, tipul de observator, numărul de subiecţi observaţi.
• conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita
expresivă (pantomima, mimica, modificările vegetative), conduita verbală, conduita
reflexivă (componente senzorial-perceptive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia,
atitudinile). Fiecare componentă trebuie să prezinte un sistem clar de consemnare înscris
în fişa de observaţie. De asemenea, fişa de observaţie trebuie să conţină un spaţiu aparte
dedicat unor observaţii curente, specifice subiectului în cauză, dar şi consemnării,
evaluării primare cu caracter sintetic.
Experimentul este precedat de o pre-testare prin care se verifică acurateţea modelului
experimental. În acest moment observaţia este extrem de importantă, ea permiţând
sesizarea unor inadvertenţe, erori, deficienţe sau lipsuri. În acelaşi timp pre-testarea
trebuie să se aplice şi protocolului, fişei de observaţie în scopul corectării, completării sau
restructurării acesteia.
1.3 Etapele experimentului

În general, scopul realizării unui experiment este reprezentat de adunarea unor date
referitoare la o anumită problemă care ne interesează. Dar această colectare de date nu
este făcută la întâmplare, ci urmează un anumit tipar bine stabilit care ne ajută la
realizarea unui experiment valid din toate punctele de vedere, astfel încât rezultatele
obţinute să aibă o valoare ştiinţifică, iar conţinutul concluziilor obţinute să poată fi extins
la nivelul întregi populaţii din care au fost aleşi subiecţii. Fără un astfel de proiect
prealabil, riscăm ca experimentul nostru să nu fie bine realizat (ne referim mai ales la
experimentul de laborator).
Alegerea problemei
Adesea studenţii se neliniştesc atunci când se văd nevoiţi să aleagă o problemă
pentru cursul de psihologie experimentală şi se întreabă cum reuşesc să găsească
proiectul corespunzător asupra căruia să se aplece timp de un semestru. Ideile se găsesc
în multe locuri posibile: cursurile anterioare de psihologie, observaţia zilnică, sugestiile
profesorului sau asistentului, alte studii ştiinţifice etc.
Trecerea în revistă a lucrărilor de referinţă
Dacă alegeţi o problemă sugerată de profesorul dumneavoastră, fără îndoială că el
vă va sugera şi lucrările de referinţă cu care să începeţi studierea literaturii în domeniu.
Dacă alegeţi subiectul singuri, puteţi să începeţi cu referinţe din manualele studiate. În
caz contrar, veţi fi nevoiţi să începeţi prin a căuta cea ce vă trebuie prin biblioteci. Cărţile
şi tratatele ar trebui să vă asigure accesul la literatura de care aveţi nevoie. Răsfoiţi cât
mai multe din cărţile şi revistele ştiinţifice disponibile ca să aveţi o idee de ansamblu
asupra subiectului, pentru a avea o idee despre amploarea cunoştinţelor în domeniu. După
ce aţi identificat majoritatea articolelor-cheie în domeniul dumneavoastră, daţi atenţie
-6-
maximă introducerilor articolelor: ce se ştia în momentul când autorii şi-au început

lucrarea, care sunt teoriile majore, care sunt problemele majore rămase nerezolvate?
Citind lucrările de referinţă din domeniul dumneavoastră, veţi descoperi că anumite
experimente sunt considerate ca fiind experimente - cheie în respectivul domeniu.
Obiectivul cercetării trebuie să precizeze motivaţiile, scopurile care ne animă;
ce anume dorim să demonstrăm prin cercetarea respectivă; ce anume sperăm să obţinem
în urma investigaţiilor. Pe această cale vom încerca să încadrăm experimentul nostr într-o
anumită arie de preocupări ştiinţifice. Eventual putem să susţinem şi existenţa unor
obiective practice, a unei finalităţi practice a cercetării.
Identificarea constructelor ipotetice
În scopul declanşării unei investigaţii, trebuie să decidem ce înţelegem prin
conceptele pe care ne bazăm cercetarea. De exemplu, conceptele de învăţare, percepţie,
memorie, gândire, motivaţie sau inteligenţă sunt termeni generali ce se referă la o
varietate largă de reacţii, judecăţi şi comportamente pe care oameni le exteriorizează.
Pentru că reprezintă idei generale pe care se bazează „construcţia“ experimentului, aceşti
termeni se numesc constructe ipotetice. Un construct ipotetic este un concept abstract
folosit într-o manieră teoretică particulară pentru a descrie diferite comportamente în
conformitate cu trăsăturile şi cauzele lor de bază. Este o ide care ne permite să descriem,
să organizăm, să rezumăm şi să comunicăm interpretările comportamentelor concrete.
Stabilirea variabilelor
Introducerea variabilelor reprezintă momentul-cheie al oricărei cercetări. Dacă
formulăm corect variabilele, atunci şi ipotezele vor fi formulate corect, deci şi demersul
experimental va fi corect. Alegem mai întâi variabila dependentă şi, pe calea inversă,
identificăm variabila independentă. Astfel, avem un demers deductiv de inferenţă (de la
efect la cauză).
Când selectăm variabilele pentru studiu considerăm, în primul rând, variabilele
multiple ce pot reflecta constructele noastre. Odată ce am făcut acest lucru, selectăm
variabilele specifice care vor fi examinate pentru a răspunde la întrebarea cercetării
originale.
Crearea definiţiilor operaţionale
Chiar după selectarea unei variabile, ne confruntăm cu o varietate de căi în care
aceasta este măsurată. În final, trebuie să ne oprim la o singură modalitate. O definiţie
operaţională precizează o variabilă prin operaţiile necesare pentru măsurarea ei.
Cercetătorii folosesc definiţiile operaţionale pentru a indica exact ceea ce vor să spună
când pun în discuţie orice aspect al unui comportament sau al unei situaţii. Traducând
constructele ipotetice în definiţii operaţionale specifice ale variabilelor, cercetătorii
încearcă să atingă scopul ştiinţific al observaţiilor empirice, obiective, sistematice şi
controlate.
Stabilirea şi formularea ipotezei
Cei mai mulţi autori identifică trei nivele sau etape în stabilirea şi formularea
ipotezei: ipoteza generală, ipoteza sau ipotezele operaţionale sau de lucru şi ipoteza
statistică sau ipoteza de nul.
Ipoteza generală este de fapt momentul stabilirii ipotezei cercetării şi ea exprimă
relaţia cauzală dintre variabila independentă a variabilei dependentă. Ipoteza generală
este, dacă vreţi, rodul observaţiilor noastre sau provine dintr-o teorie. Are mai mult un
caracter constatativ. Spre exemplu „familiaritatea cuvintelor influenţează identificarea
-7-
lor; sau: emoţiile puternice negative îi fac pe oameni să prefere să fie împreună cu alţi
oameni; sau: intensitatea stimulilor influenţează timpul de reacţie la aceşti stimuli. După
cum observăm, ipoteza generală transcrie într-o relaţie cauză-efect (destul de general
prezentată) problema de viaţă pe care noi am observat-o sau ne-a fost sugerată.
Ipotezele operaţionale sau de lucru vin să aprofundeze relaţiile stabilite în
ipoteza generală şi aici, într-adevăr sunt foarte importante etapele anterioare. În ipoteza
operaţională trebuie să anticipăm tipul relaţiei şi – mai ales – să anticipăm nivelul,
mărimea efectului produs de intervenţia variabilei independente asupra variabilei
dependente. Mai mult decât atât, trebuie să specificăm faptul că modificările respective
creează diferenţe semnificative din punct de vedere statistic între performanţele grupului
experimental şi cele ale grupului de control.
Având în vedere nivelul de complexitate al studiului, numărul de variabile cu care
operăm, numărul ipotezelor specifice poate fi mai mare (în limitele rezonabile 2 – 4). Un
număr mare de ipoteze specifice pun sub semnul întrebării probitatea moral-ştiinţifică a
autorului. Sunt, din păcate, nu numai studenţi, dar chiar şi cercetători care, după
prelucrarea datelor constată posibile noi relaţii pe care le aruncă în faţă la ipoteze
specifice. Sună cel puţin ciudat ca un cercetător să anticipeze – la începutul studiului –
relaţii, raporturi, legături de amănunt care – în mod evident – nu sunt accesibile
capacităţilor normale de predicţie. Onest este să fie amintite, analizate, interpretate:
oricum este o realizare cu care ne putem mândri. O eroare pe care este chiar jenant să o
amintim este aceea a formulării ipotezelor după ce avem rezultatele. La fel de ciudată
este nevoia unora (chiar profesori, conducători de lucrări) să condamne, să blameze faptul
că ipotezele nu s-au confirmat. Desigur, un studiu bine coordonat ar trebui să ne conducă
la confirmarea ipotezelor, dar este cât se poate de normal ca unele ipoteze să nu se
confirme şi asta este oricum un câştig pentru cunoaştere.
Ipoteza statistică sau ipoteza de nul susţine că nu este nici o diferenţă
semnificativă statistic între performanţele celor două grupuri sau între performanţele
unuia şi aceluiaşi grup supus experimentului în două momente diferite. Infirmarea
ipotezei de nul echivalează cu confirmarea ipotezei specifice.
Până acum am insistat asupra ipotezei de tip cauzal, dar mai există şi ipoteza de tip
descriptiv care încearcă să descrie un comportament în termenii caracteristicilor sale sau
ale unei situaţii în care se produce. O ipoteză descriptivă identifică atributele
comportamentului şi ne permite să prezicem când acesta se va produce. Ipoteza
descriptivă nu încearcă să identifice cauzele unui comportament ci stabileşte faptul că
anumite comportamente se produc şi pot fi observate şi măsurate, oferind un ţel general şi
o direcţie observaţiilor noastre.
Criterii pentru o ipoteză ştiinţifică. O ipoteză trebuie să reflecte presupunerile
noastre despre legitimitatea şi inteligibilitatea naturii. Dacă nu, atunci ipoteza nu este
ştiinţifică, iar descripţia naturii pe care o conţine, ca şi evidenţele pe care se sprijină, nu
sunt ştiinţific acceptabile. În primul rând, o ipoteză trebuie să fie atât testabilă
(verificabilă), cât şi falsificabilă (experimentul poate arăta că ipoteza este incorectă).
Ipoteza trebuie să fie precisă, iar dovada va fi furnizată de o situaţie foarte specifică de
cercetare unde ipoteza nu merge dincolo de această dovadă. Pentru a fi inteligibilă, o
ipoteză trebuie să fie, de asemenea, raţională (trebuie să fie, eventual, adevărată, să ne
ofere ceea ce noi deja ştim despre legile comportamentului) şi economicoasă (ipoteza
-8-
trebuie să fie încorporată în modul nostru de a înţelege comportamentul, astfel încât ea ar

trebui să ceară o explicaţie cât mai simplă).
Alegerea metodei
Alegerea valorilor stimulilor: multe experimente implică numai două
condiţii, ca prezenţa sau absenţa unei variabile. În alte experimente, numărul condiţiilor
este strict limitat de considerente practice sau teoretice. Ne vom referi la experimentele
care cer mai multe condiţii de stimulare în interiorul grupului. Se cer a fi respectate
câteva reguli:
a) stimulii trebuie să acopere cât se poate de mult din sfera respectivă de activitate
practică. Relaţiile dintre variabile vor fi mai bine înţelese dacă sunt explorate în limitele
sistemului. Un stimul prea scurt, de exemplu, poate fi înşelător;
b) stimulii trebuie să fie suficient de apropiaţi unul de altul pentru ca
supraevaluarea unui efect între stimuli să fie puţin probabilă;
c) atunci când subiectul este pus să experimenteze toţi stimulii într-o singură
sesiune, ar trebui prezentaţi cel puţin şapte stimuli, dacă este posibil. Dacă sunt
experimentaţi mai puţin de şapte stimuli, subiectul poate identifica şi aminti fiecare
stimul şi răspunsul nu se va baza pe stimulul însuşi, ci poate fi legat de memoria
stimulilor din procesul anterior. Cu şapte sau mai mulţi stimuli, subiectul răspunde la
stimulul însuşi pentru că nu este capabil să îl identifice. Totuşi, uneori, folosirea a şapte
stimuli poate să nu fie posibilă întrucât lungeşte prea mult experimentul;
d) în ceea ce priveşte intervalul dintre variabilele cantitative ( care variază în
cantitate de-a lungul unui continuum), dacă plănuim să utilizăm numai doi stimuli, îi
alegem pe cei care par mai apropriaţi, iar dacă numărul stimulilor este mai mare, va
trebui să alegem un interval. Intervalele dintre stimuli trebuie să fie egale.
Selecţia subiecţilor: În mod ideal, subiecţii ar trebui să fie aleşi la
întâmplare din populaţia pe care doriţi să generalizaţi rezultatele studiului. De exemplu,
pentru a generaliza rezultatele experimentului pe studenţi la întreaga populaţie de adulţi a
ţării, studenţii trebuie aleşi la întâmplare din această populaţie. Este evident că acest lucru
nu este posibil, dar atunci ar trebui să fie măcar aleşi la întâmplare dintre studenţi.
În laboratorul de psihologie experimentală se aplică randomizarea (RANDOM - selecţie
aleatorie). Grupurile sunt selectate la întâmplare după principiul că exista şanse relativ
egale de extragere a fiecărui membru al grupului din populaţia de baza. După selecţia
subiecţilor urmează organizarea grupurilor, ce poate fi, de asemenea, realizată prin
randomizare, dar şi apelând la anumite criterii.
Eşantionarea aleatoare simplă reprezintă selectarea subiecţilor dintr-o populaţie
într-o manieră neinfluenţabilă, astfel încât toţi membrii respectivei populaţii să aibă o
şansă egală de a fi selectaţi.
Eşantionarea aleatoare sistematică - selectăm fiecare al N-lea subiect dintr-o
listă a populaţiei. Această tehnică este mai rapidă decât selectarea la întâmplare simplă,
dar trebuie să avem grijă că fiecare membru al populaţiei în parte să aibă şanse egale de a
fi ales (de exemplu, dacă populaţia de femei este listată după vârstă, trebuie să avem grijă
că eşantionul să nu fie alcătuit din femei tinere înainte să ajungem la sfârşitul listei).
Câţi subiecţi ar trebui testaţi? Există un mod raţional de a decide câţi subiecţi vor fi
folosiţi în experiment cu condiţia să ştiţi la ce variabilitate să vă aşteptaţi de la datele pe
care le aveţi. În experimentele obişnuite de laborator aproape nimeni nu foloseşte această
bază pentru a decide numărul de subiecţi. Motivul este simplu şi practic. Să presupunem
-9-
că doriţi să realizaţi un anumit grad de precizie al rezultatelor obţinute. Desigur, cu cât

aveţi mai puţini subiecţi, cu atât mai puţin vor devia mediile datelor voastre de la valorile
lor reale. Modalitatea uzuală de a reprezenta această eroare de măsurare este denumită
eroarea standard a mediei.
Pentru a reduce la jumătate eroarea standard a mediei, trebuie să dublaţi rădăcina
pătrată a lui N. Pentru a dubla rădăcina pătrată a lui N, trebuie quadruplat N. Presupunem
că eroarea standard a mediei are valoarea 1 pentru 10 subiecţi. Pentru a reduce eroarea
standard a mediei la 0,5 unităţi, trebuie să creştem numărul de subiecţi la 40. Dacă dorim
să reducem din nou eroarea standard a mediei prin factorul 2 (deci la 0,25) trebuie să
folosim 160 de subiecţi!
Observăm că mărirea numărului de subiecţi nu produce descreşterea liniară a
erorii de măsurare. Dublarea numărului de subiecţi reduce doar erorile standard cu 30 %.
(Nu toate experimentele folosesc eroarea standard a mediei în analiza datelor, dar efectul
este acelaşi în alte statistici.) Din acest motiv, majoritatea experimentelor folosesc circa
10 subiecţi sau, în cazul în care au mai mult de o condiţie, câte 10 subiecţi pentru fiecare
condiţie. Unii autori propun, după cum vom vedea în capitolul următor, un număr cuprins
între 15 şi 30 de subiecţi pentru fiecare condiţie (grup) experimentală (G. Heiman, 1995).
În orice caz, este bine să vedeţi câţi subiecţi s-au folosit în experimente similare şi cum s-
a obţinut precizia.
Instrumente, aparatură: acestea sunt mijloacele tehnice de realizare a
experimentului. Pot fi cartonaşe colorate, cronometru, liste de cuvinte, stimuli simpli sau
complecşi sau aparate sofisticate de investigaţie a unor funcţii complexe, dar şi situaţii
experimentale elaborate în raport cu cerinţele experimentului. Eroarea frecventă a
experimentatorului debutant (student la psihologie) este tentaţia de a inversa raporturile
dintre instrument şi ipoteză. Adesea se invocă o probă, un test (cel mai frecvent) şi se
propune un studiu experimental, în loc să se pornească de la ipoteză, definirea
variabilelor şi apoi găsirea sau construirea unui mijloc de investigaţie. O altă eroare
frecventă (de astă dată nu doar în rândul studenţilor) este asignarea riguroasă a unui
proces psihic probelor, aparatelor respective. Astfel, se consideră că avem de-a face strict
cu probe de „percepţie“, de „memorie“, de „inteligenţă“ ş.a.m.d. Se omite dimensiunea
sistemic-interacţionistă a psihicului uman, faptul că, într-o sarcină aparent specializată
sunt implicate multe alte dimensiuni ale vieţii psihice. Indicat este să cunoaştem foarte
bine diversele probe, tipul de variabile care descriu proba respectivă, să le aplicăm,
înainte de toate pe noi înşine şi abia apoi să decidem cum să le folosim mai bine în raport
cu exigenţele studiului nostru. Trebuie să cunoaştem foarte bine manevrele de utilizare,
variantele de lucru, modalităţile de evidenţiere a parametrilor performanţei, posibilele
defecţiuni ce pot apărea pentru a putea conduce corect subiecţii noştri în realizarea
experimentului.
Planurile experimentale
• experimentul unifactorial- cea mai simplă şi folosită schemă de proiectare
experimentală; datele cu care se operează se organizează matriceal;
• experimentul bifactorial- doi factori experimentali cu câte două niveluri;
• experimentul cu trei factori- trei factori A, B, C cu câte trei niveluri: a, b, c;
• experimentul multifactorial- n factori cu n niveluri, dat fiind irelevanţa
utilizării a n factori dar ăi posibila interferenţă între ei, se recomandă
folosirea pătratelor latine si greco-latine;
- 10 -
Experimentul unifactorial
cofeina 150mg 500mg
Timp X’’ Y’’

reactie
instructaj 1 minut 4 minute
Puncte X Y
obtinute
Experimentul bifactorial (2x2 factori)
• FEEDBACK STIMA DE SINE

LOW HIGH
• NEGATIVE 7,8,7,9,9 3,2,3,4,3
• POSITIVE 2,3,4,5,1 6,9,9,7,9

feed-back-ul în învăţare şi stima de sine
influenţeaza notele la teste
COFEINA 150mg 500mg
25Celsiuc a1b1 a1b2
40 celsius a2b1 a2b2
Temperatura din clasă şi cofeina ingerată influenţează performanţele la testul grilă
- 11 -
temperatura din clasă
Gradul de dificultate nivel: 24 celsius Nivel: 40 celsius

Al testului grila
Nivel 1:dificultate dificultate crescută dificultate crescută

crescuta la 24 C la 40 C
Nivel 2:dificultate dificultate redusa la 24 Cdificultate redusă la 40 C

redusa
Notele obţinute în funcţie de:gradul de dificultate al testului

şi temperatura din clasă ( 2*2)
Factor B
B1 B2 B3
A1
Factor A
A2
Planul factorial 2x3
- 12 -
Experimentul cu trei factori:2*2*2: medicaţie, terapie, zona de locuinţă

(munte, oraş)
Medicatie Medicatie MEDICATIE

terapie M N
Terapie A1B1 A2B1

cognitiva
Terapie A1B2 A2B2

traditionala
Pacienţii care locuiesc la munte
Medicatie Medicatie MEDICATI

terapie M EN
Terapie A1B1 A2B1

cognitiva
Terapie A1B2 A2B2

traditionala
Pacienţii care locuiesc la oraş
Experimentul pilot
Odată ce aţi dezvoltat protocolul, va trebui să elaboraţi un studiu-pilot pentru a
găsi deficienţele de procedură. Aproape întotdeauna există probleme care trebuie
lămurite. Unul din experimentatori, sau unul dintre prieteni, sau chiar profesorul
(coordonatorul) dumneavoastră trebuie să treacă prin toate etapele experimentului ca şi
cum acesta s-ar desfăşura în realitate. Deşi tentaţia de a sări peste studiul-pilot este foarte
mare, trebuie sa-i rezistaţi. Aproape toate experimentele care au fost realizate fără a fi
testate în prealabil s-au dovedit a fi defectuoase. Tocmai de aceea un efort minor
suplimentar poate duce la o creştere foarte mare a preciziei experimentului.
Prelucrarea rezultatelor
După ce s-au stabilit obiectivele, variabilele, ipoteza (sau ipotezele) şi după ce a
fost aplicat studiul-pilot (realizându-se în acest fel ultimele corecţii), putem trece la
realizarea efectivă a experimentului, respectând însă schema efectuata anterior. Datele
obţinute vor fi notate cu atenţie în foile de observaţie, ca de altfel orice reacţii constatate
sau intervenţii neaşteptate ale unor factori externi (deşi, într-un experiment bine proiectat
şi realizat, aceşti factori ar trebui să fie ţinuţi sub control sau chiar să nu apară deloc).
După o triere a datelor obţinute (unii subiecţi pot fi eliminaţi din cercetare din diferite
- 13 -
motive) se va trece la prelucrarea statistică a acestora pentru a verifica validitatea ipotezei

(ipotezelor) stabilite la începutul experimentului.
În procesul de prelucrare a rezultatelor urmărim testarea (verificarea) ipotezei
(ipotezelor) experimentului prin descoperirea unei relaţii. Relaţia reprezintă o asociere
dintre rezultate prin care cercetătorul face o predicţie asupra corelaţiei dintre două
variabile: „dacă x creşte, va creşte şi y“ „dacă x va creşte, y va descreşte“. Aceste relaţii
simple formează modele complexe. Atunci când examinam rezultatele şi relaţiile, intră în
joc procedurile statistice. Scopul cercetărilor este să demonstrăm relaţiile; o relaţie stabilă
între rezultate constituie elementul de bază pentru o lege a naturii.
Evaluarea critică a studiului
Trebuie să ţinem cont de faptul că cercetătorii sunt supuşi greşelii, aşa că
întotdeauna este imperios necesar să evaluăm valoarea studiului nostru şi a interpretărilor
făcute. Evaluarea critică a unui studiu înseamnă, să răspundem la întrebarea: cât de siguri
suntem că rezultatele reflectă într-adevăr constructele, variabilele şi comportamentele pe
care noi credem că le reflectă, şi cât de siguri suntem că relaţia observată reflecta, de fapt,
relaţia pe care credem noi că o reflecta?
Preocuparea principală, atunci când evaluăm critic un studiu, este să examinăm
fiecare definiţie operaţională a variabilelor, subiecţilor şi situaţiilor observate. La fiecare
pas ne întrebăm dacă rezultatele obţinute indică ceea ce credem noi că indică şi dacă
relaţia reflectă ceea ce credem noi ca reflectă.
- 14 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II
VARIABILELE EXPERIMENTALE
Conţinuturi:
1.1 Variabila independentă
1.2 Variabila dependentă
1.3 Variabila subiect
Obiective:
1. Prezentarea modalităţilor de abordare, controlului, şi validităţii variabilei
independente.
2. Prezentarea modalităţilor de abordare, controlului şi evaluării variabilei
dependente.
3. Prezentarea reprezentativităţii şi modalităţilor de control a variabilei subiect.
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
Cele mai multe teorii sistematizează, descriu şi prezic efectul unor variabile.
Conceptul de variabilă este crucial pentru psihologia experimentală. Întrucât vom reveni
pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior, aici ne vom rezuma la o scurtă
prezentare corespunzătoare rosturilor capitolului introductiv. Să luăm un exemplu din
fizică, şi anume efectele gravitaţiei. Putem asocia viteza de cădere a obiectelor cu
greutatea lor? Fizica a demonstrat că se poate: ceva (în acest caz, viteza de cădere)
depinde de altceva (greutatea). În mod frecvent, noi observăm ceva ce se întâmplă, un
efect, un comportament, şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa, de ce anume depinde,
care este cauza. Dacă în fizică viteza de cădere a obiectelor este variabila dependentă iar
greutatea variabila independentă, atunci, în psihologia experimentală, comportamentul,
adică ceea ce face sau întreprinde subiectul, performanţa acestuia, constituie variabila
dependentă, iar stimulul (în sens generic) este variabila independentă. Dacă variabila
dependentă depinde, este influenţată de variabila independentă, atunci noi ar trebui să
putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei
independente. Variabila independentă este manipulată de către experimentator, iar
variabila dependentă trebuie să manifeste variaţii controlabile în funcţie de variaţiile
variabilei independente. La prima vedere, între variabila independentă şi variabila
dependentă este o relaţie directă, clară, precisă. Dacă aşa se întâmplă în experimentele din
ştiinţele naturii, acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic.
- 15 -
1.1 Variabila independentă

. Modalităţi de abordare a variabilei independente
a) manipularea stimulilor. Cercetătorii creează condiţiile unei variabile
independente prezentând subiecţilor stimuli diferiţi sau schimbând caracteristicile
unui stimul.
b) manipularea contextului. Adesea, variabila independentă se află într-un context
în care este prezentat stimulul, în timp ce acesta este menţinut constant.
c) manipularea informaţiilor date subiecţilor. Variabila independentă poate
consta în instrucţiuni sau informaţii date subiecţilor în fiecare dintre condiţii în
parte.
d) manipularea situaţiilor sociale cu ajutorul „complicilor“. Complicii sunt
persoane auxiliare pe care un cercetător le face să acţioneze ca alţi subiecţi sau ca
trecători „accidentali“, creând astfel o anumită situaţie socială particulară la care
subiectul „real“ poate apoi să reacţioneze.
e) manipularea nivelului de stres al situaţiei experimentale O abordare
interesantă în crearea condiţiilor experimentale este aceea de a stresa sau
supraîncărca situaţia şi de a deduce din reacţiile subiecţilor felul în care sistemul
operează în mod normal.
f) manipularea indicatorilor fiziologici. Unii cercetători folosesc procese interne,
fiziologice. Aici condiţiile pot implica consumul de către subiecţi a unor anumite
cantităţi de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn pe care-l au la
dispoziţie, sau modificarea „privării senzoriale“ pe care o suportă.
g) manipularea variabilelor intermediare. Adesea cercetătorii folosesc tehnicile
de mai sus pentru a manipula o stare psihologică internă, care apoi influenţează un
comportament. Această stare internă este denumită o variabilă intermediară. Ea
este influenţată de variabila independentă, care, în schimb, influenţează variabila
dependentă. Variabila intermediară „intervine“ astfel între variabilele
independentă şi dependentă.
Factorii care afecteaza validitatea variabilei independente

Odată ce o variabilă independentă a fost creată, preocuparea noastră este
focalizată pe validitatea internă, respectiv măsura în care putem trage concluzii valide
legate de relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependentă. În experimente
validitatea internă este de o importanţă majoră, deoarece ne permite să deducem relaţii
cauzale. Trebuie să fim convinşi că doar schimbarea în condiţia variabilei independente
cauzează schimbări în variabila dependentă.
a) Intervenţia unor variabile externe: efectele variabilei independente pot fi
afectate de intervenţia unor variabile externe care creează confuzie. Riscul
este că nu vom şti dacă subiecţii sunt influenţaţi de variabile străine în locul
variabilelor independente. Va trebui să anticipăm variabilele externe
potenţiale şi să încercăm să le eliminăm, astfel încât singurul lucru care să
diferenţieze situaţiile, să fie variabila independentă. Va trebui să controlăm
variabilele exterioare ce produc confuzie încercând să le eliminăm. Dacă nu
putem să eliminăm sau să ţinem constante variabilele exterioare, atunci putem
să le echilibrăm, permiţând ca influenţele lor să se exercite la fel pentru toţi
subiecţii în cadrul fiecărei condiţii. De exemplu, noi am putea folosi un
- 16 -
experimentator masculin cu jumătate din subiecţi şi un experimentator

feminin cu cealaltă jumatate.
b) Difuzarea consemnului: o altă ameninţare pentru validitatea internă este
difuzarea consemnului care se întâmplă atunci când subiecţii dintr-o situaţie
experimentală cunosc consemnul (instructajul, modul de lucru) dat în alte
situaţii. De exemplu subiecţii care au participat într-o situaţie divulgă
celorlalţi subiecţi potenţiali amănunte despre experienţa lor.
c) Instructajul dat subiecţilor : Instructajul sau consemnul: trebuie să explice
clar sarcinile pe care subiecţii le au de îndeplinit, să prezinte stimulii,
modalităţile de răspuns. Prin instructaj descriem secvenţa de evenimente,
identificăm stimulii la care ei vor trebui să asiste şi explicăm cum să răspundă.
d) Aparatura utilizată: tehnicile utilizate, folosirea unor mijloace sigure,
automatizate de prezentare a variabilei independente sunt foarte importante
pentru asigurarea fidelităţii.
e) Atitudinea subiecţilor faţă de situaţia experimentală: Experimentul de
laborator provoacă reacţii diferite subiecţilor, datorită ambianţei specifice
(aparatură sofisticată, senzori, surse de stimulare)..Din cauza acestor probleme
subiecţi diferiţi vor reacţiona diferit, fiind în aceeaşi situaţie. Unii subiecţi tind
să fie excesiv de cooperanţi, făcând şi spunând ce cred ei că se aşteaptă de la
ei. Alţi subiecţi ar putea fi excesiv de precauţi: iar alţii excesiv de defensivi.
Cadrul în care are loc studiul poate fi sursa unor asemenea atitudini, astfel
încât pot distrage subiecţii sau pot să determine reacţia lor la factori externi
cum ar fi: zgomote întâmplătoare, schimbări de luminozitate. Acestea se pot
întâmpla în laboratoarele cu echipamente complexe care pot induce temeri în
sufletul subiecţilor.
f) Persoana experimentatorului: subiecţii sunt foarte sensibili la aşteptările
experimentatorului. Sunt indicii subtile pe care experimentatorul le furnizează
în legătură cu răspunsurile ce ar trebui date şi care sunt remarcate de către
subiecţi. Noi cunoaştem predicţiile experimentului şi le comunicăm involuntar
subiecţilor, ceea ce conduce la efectul de realizare a profeţiei. Problema e că
subiecţii răspund la aceste indicii, în loc să răspundă la probă. Noi pierdem
validitatea internă când aceste indicii provoacă subiectul să se comporte în
maniera pe care o prezicem.
Controlul variabilei independente

Pentru contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor subiectului faţă de situaţia
experimentală putem folosi următoarele strategii.
a) Modul de prezentare a situaţiei experimentale: în primul rând vom furniza
indicii cât mai puţine cu putinţă. Dacă subiecţii nu au indicii, singura lor cale este de a se
purta natural. De asemenea, nu vom folosi stimuli externi de distragere. (De exemplu,
spunând subiecţilor ca mai au 5 minute pentru a îndeplini o sarcină, se poate stârni
anxietate si să-i facem să se concentreze la ceas). A doua strategie constă în a face ca
acele indicii să fie prezentate cât mai neutru. Astfel, cercetătorul încearcă să fie mai
degrabă amabil, fiind nici prea apropiat nici prea distant. Vom prezenta sarcina fără să
specificăm dacă e uşoară sau dificilă, şi fără să indicăm cum arata un răspuns bun. De
- 17 -
asemenea, încercăm să neutralizăm temerile şi suspiciunile subiecţilor. (de exemplu, când

facem un test de memorie le spunem că realizările lor nu reflectă inteligenţa sau
personalitatea lor). A treia strategie este de a face experimentele cât mai realiste. Trebuie
să definim variabila independentă (şi alte aspecte ale sarcinii experimentale) în aşa fel ca
subiecţii să găsească sarcina interesantă, provocatoare şi să-i absoarbă. Apoi ei ar trebui,
să răspundă la sarcină aşa cum dorim noi şi nu aşa cum cred că se aşteaptă de la ei.
Totuşi, noi nu realizăm sarcina la fel de reală precum e viaţa, aşa că realismul
experimental e diferit de valabilitatea ecologica. Mai degrabă, ideea e că indiferent de cât
de ciudată li se pare sarcina, răspunsurile subiecţilor sunt reale şi ei răspund la sarcină. În
mod ideal, fiind angajaţi în rezolvarea sarcinii, subiecţii vor uita de caracteristicile
situaţiei.
b) Tăinuirea: o cale de control a efectului atitudinilor subiecţilor este tăinuirea.
Tăinuirea implică crearea unei situaţii artificiale, a unei „poveşti de acoperire“ care să
deghizeze procedurile. Subiecţii nu sunt conştienţi de variabila independentă care e
folosită şi cu ajutorul căreia se face studiul, aşa că ei nu se simt presaţi să răspundă într-
un anumit fel. Astfel ceea ce ar fi putut fi o sarcină bizară, producând înclinaţii şi
comportamente anormale, poate fi transformată într-o sarcină reală, raţională, în care
subiecţii vor răspunde într-un mod mai natural.
c) Efectul placebo: o metodă potrivită de control a atitudinii faţă de situaţia
experimentală este utilizarea efectului placebo. Dacă un grup experimental e expus unor
sarcini, ce nu sunt raportate la o condiţie de control atunci s-ar putea să nu ştim dacă
grupul experimental se comportă diferit datorită tratamentului sau datorită atitudinii lor
faţă de situaţie. De exemplu, să spunem că dăm unui grup experimental o băutură
conţinând alcool, în timp ce altui grup nu-i dăm nimic. Pentru că deteriorările apărute în
manifestările grupului experimental se poate datora alcoolului sau pentru că dându-le
alcool subiecţilor, aceasta presupune că noi ne aşteptăm ca ei să se comporte ca beţivii.
Pentru a păstra asemenea caracteristici ale cerinţelor constante dăm grupului de control
un placebo, desigur fără stimuli proprii variabilei independente. Astfel, vom da grupului
de control ceva ce numim alcool, având gustul şi mirosul alcoolului, dar neconţinând nici
un pic de alcool. Deoarece comunicăm ambelor grupuri aceleaşi caracteristici ale
cerinţelor de a acţiona ca beţivii putem fi încrezători că diferenţele ce apar în
comportamentul lor sunt datorate alcoolului real, dat grupului experimental.
d) Grupul de control: un grup de control este măsurat din punctul de vedere al
unei variabile dependente dar nu primeşte nici o cantitate din variabila independentă sau,
altfel spus, nu primeşte tratamentul. Grupurile de control se deosebesc de grupurile
experimentale, care primesc o cantitate diferită de zero din variabila independentă sau,
altfel spus, fac experienţa tratamentului. Condiţia de control reflectă modul în care
subiecţii se comportă fără tratament, furnizând un punct de pornire pentru evaluarea
influenţei variabilei, atunci când aceasta este prezentă.
e) Manipulările puternice pentru a putea pretinde că am demonstrat ceva despre
un anumit comportament trebuie să găsim o relaţie statistică semnificativă în datele
cercetării. În proiectul experimental suntem întotdeauna preocupaţi să obţinem puterea
statistică maximă, adică probabilitatea de a putea respinge o ipoteză atunci când ea se
dovedeşte a fi falsă. Putem maximiza această putere dacă producem diferenţe
considerabile în rezultate între condiţiile noastre. Presupunem că diferenţele între condiţii
sunt cauza diferenţelor măsurate prin rezultate. Pentru a produce rezultatele semnificativ
- 18 -
diferite vom selecta condiţii care diferă în mod substanţial. Aceasta implică o manipulare
puternică pentru crearea condiţiilor care vor diferenţia semnificativ comportamentul
subiecţilor, producând diferenţe mari ale rezultatelor între condiţii. Putem provoca aceste
manipulări puternice în două moduri: în primul rând, alegem nivele sau categorii ale
variabilei independente care sunt substanţial diferite una faţă de alta. De exemplu, o
manipulare puternică a temperaturii înseamnă că avem condiţiile diferite prin nivele mari.
Apoi, dacă diferitele temperaturi influenţează agresivitatea, ar trebui să constatăm
diferenţe mari din punctul de vedere al acesteia.
2.2 Variabila dependentă
Variabila dependentă este observată şi înregistrată de către experimentator. Ea

depinde de comportamentul subiectului, comportament dependent de variabila
independentă. Criteriul unei bune variabile este stabilitatea. Dacă un experiment este
repetat exact (acelaşi subiect, aceleaşi niveluri etc.) variabila dependentă ar trebui să
producă acelaşi scor pe care l-a avut anterior. Instabilitatea poate apărea din cauza unui
deficit în modul în care măsurăm variabila dependentă.
Rezultatele nule pot fi adesea cauzate de deficienţe ale variabilei dependente,
chiar dacă aceasta este stabilă. Cea mai obişnuită cauză este limitarea strictă a variabilei
dependente, astfel că ea se „blochează“ la vârful sau la baza scalei sale. Să presupunem
că doriţi să invitaţi un prieten să joace popice pentru prima oară. Ştiind că recompensa
îmbunătăţeşte performanţa, vă veţi propune să vă trataţi prietenul cu o bere ori de câte ori
loveşte bine. Prietenul dumneavoastră loveşte numai pe alături, aşa că beţi berea singur.
Deoarece este imposibil să loveşti mai rău decât pe lângă bile, nu puteţi observa nici o
înrăutăţire a performanţei pentru că prietenul vostru este deja la baza scalei. Acesta este
numit „efectul limitei inferioare". La polul opus, al reuşitei de 100 %, este numit „efectul
limitei superioare". Aceste două tipuri de efecte afectează principala aşteptare faţă de
variabila independentă, respectiv aceea de a se reflecta cu acurateţe într-o variabilă
dependentă.
Variabila dependentă şi sistemul operaţional pe care îl utilizăm depind de

ipotezele şi comportamentul pe care le investigăm, lotul de subiecţi şi de perspectiva din
care cercetăm. Abordarea variabilei dependente necesită una dintre următoarele metode:
a) Observaţia directă - variabila dependentă implică observaţia directă şi
măsurarea comportamentului studiat;
b) Măsurători indirecte ale proceselor psihice - comportamentul pe care îl
observam este o indicaţie indirectă despre un proces impalpabil, intern. Variabila
dependentă măsoară un răspuns observabil despre care noi credem că este corelat cu un
proces intern astfel încât, analizând modificările rezultatelor putem face deducţii asupra
schimbărilor procesului respectiv. O modalitate uzuală de măsurare indirectă este timpul
de reacţie, adică timpul necesar unui subiect pentru a răspunde la un stimul. După ce se
prezintă stimuli ce diferă de-a lungul unei dimensiuni fizice sau mentale, pe baza
diferenţelor timpului de reacţie se pot deduce procesele cognitive sau emoţionale
implicate.
c) Opiniile despre stimul - o altă modalitate este de a cere subiecţilor să-şi spună
părerea despre un stimul şi apoi să observăm cum se schimbă opiniile în funcţie de
- 19 -
condiţie. Această modalitate implică o anumită procedură, subiectul trebuind să aleagă

dintre mai multe răspunsuri date (alegeri multiple). Cele mai simple sunt cele cu
răspunsuri închise de tip DA / NU.
d) Raportul verbal - dacă dorim să determinăm procesele interne care au loc în
subiect, putem cere direct subiectului să le descrie, realizând astfel un raport verbal.
Putem solicita subiecţilor să facă comentarii asupra etapelor mentale pe care le parcurg în
rezolvarea unei probleme sau emiterea unei judecăţi.
Controlul variabilei dependente

Pentru a se face o deducţie validă asupra comportamentului trebuie să ne
asigurăm că răspunsurile subiecţilor nu au fost influenţate de variabilele externe.
Răspunsul subiectului trebuie să reflecte variabila şi comportamentul care ne interesează;
el nu trebuie să reflecte răspunsuri la influenţe provenite de la subiecţii înşişi, de la
experimentator, din mediu sau din cauza probei.
Se consideră că cea mai mare ameninţare directă la adresa validităţii variabilei
dependente este reactivitatea. Reactivitatea apare atunci când subiecţii sunt conştienţi că
sunt observaţi. Subiecţii reacţionează la simpla prezenţă a unui experimentator care
observă, înregistrează şi probabil „analizează“ comportamentul lor. Subiecţii ştiu că sunt
în vizor şi pot să răspundă în mod neobişnuit, pot deveni nervoşi sau neatenţi, pot să se
concentreze asupra unei sarcini şi să încerce mai mult, sau să facă mai multe greşeli decât
dacă experimentatorul nu era prezent.
O parte din reactivitatea subiecţilor atunci când sunt observaţi, se datorează
tendinţei de a evita răspunsuri care le-ar putea pune probleme sau care ar putea părea
ciudate sau anormale. Această tendinţă se numeşte dezirabilitate socială. Dezirabilitatea
socială determină subiecţii să dea un răspuns pe care ei îl consideră acceptabil din punct
de vedere social. Aşa se întâmplă cu descrierea dată de subiecţi asupra emoţiilor,
credinţelor sau dorinţelor rezervate „consumului public“. Reactivitatea şi dezirabilitatea
socială pot duce şi la o restrângere a gamei de rezultate. Dacă toţi subiecţii îşi
restricţionează agresivitatea, toţi vor avea scoruri reduse, producându-se astfel efectul
limitei inferioare. Invers, dacă, de exemplu studiem măsura în care oamenii sunt sau nu
de acord cu o afirmaţie , putem observa că ei nu-şi exprimă o opinie puternică pentru a nu
părea extremişti.
Contracararea efectelor reactivităţii şi dezirabilităţii sociale echivalează cu un bun
control al variabilei dependente.Putem enumera următoarele modalităţi de control al
variabilei dependente:
• Obişnuirea subiecţilor cu particularităţile laboratorului de psihologie
experimentală, familiarizarea lor cu caracteristicile sarcinii;
• Tăinuirea anumitor caracteristici şi cerinţe ale experimentului care ar putea
declanşa dezirabilitatea socială.
Controlul variabilei dependente vizează şi procedele de măsurare. Trebuie să
alegem modul în care vom măsura şi înregistra un comportament astfel încât să eliminăm
sursele de eroare. Pentru aceasta este faorte importantă automatizarea procesului de
colectare a datelor. În laboratoarele moderne de psihologie, aparatura psihologică este
conectată la calculator sau probele sunt prezentate direct prin intermediul calculatorului.
Acest fapt sporeşte fidelitatea, precizia măsurătorilor asigurând obiectivitatea necesară.
- 20 -
Este foarte important ca în experimentele noastre să ne asigurăm că materialele şi

aparatele pe care le utilizăm nu sunt uzate şi funcţionează corect.
De asemenea trebuie să menţinem cât mai constant comportamentul
experimentatorului de-a lungul întregului experiment şi faţă de toţi subiecţii. Unii autori
sugerează chiar participarea a doi experimentatori şi împărţirea grupurilor în variate
condiţii experimentale la fiecare experimentator.
Dar, cea mai sigură modalitate de control a variabilei dependente şi de creştere a
nivelului de încredere în rezultatele noastre este repetarea probelor. Pe cât se poate, se vor
prezenta subiecţilor mai mulţi stimuli sau serii întregi de stimului pentru a evita efectul
neatenţiei sau surprizei. De asemenea este important să evităm aşa-numitul „efect de
ordine”. După mai multe probe, subiecţii tind să-şi intre în ritm devenind mai rapizi şi
mai corecţi în răspunsuri. După şi mai multe probe, subiecţii pot obosi, se pot plictisi sau
supraîncărca astfel încât performanţele scad. În aceste condiţii se impune schimbarea
ordinii prezentării anumitor stimuli, schimbarea ordinii participării subiecţilor la situaţia
experimentală.
Controlul variabilei dependente trebuie să aibă în vedere şi contracararea aşa-
numitului „efect de prelungire” ce se manifestă atunci când experienţa unui subiect cu o
anumită probă influenţează performanţa lui în probele următoare.
Controlul efectelor de ordine şi de prelungire poate fi contracarat prin două
metode: asigurarea caracterului aleatoriu a participării subiecţilor la diferite faze ale
experimentului şi contrabalansarea.
Contrabalansarea este procedeul de schimbare sistematică a ordinii probelor
pentru diferiţi subiecţi în mod echilibrat, astfel încât să cunoaştem influenţa fiecărei
schimbări. Contrabalansarea poate fi parţială sau completă. Desigur că o contrabalansare
completă prin testarea subiecţilor în toate ordinile posibile este extrem de dificil de
realizat. De obicei se foloseşte contrabalansarea parţială. Prin contrabalansarea parţială
putem menţine un control asupra experimentului; în schimb, prin contrabalansarea
completă creşte variaţia erorilor din cauza producerii unor diferenţe majore în punctajul
obţinut.
1.3 Variabila subiect

Variabilele subiect sunt caracteristici intrinseci ce fac ca persoana să poată fi
distinsa de o alta. Din punct de vedere fizic subiecţii diferă prin sex, vârstă, metabolism,
hormoni, viteză de ardere a neuronilor, musculatură, înălţime sau greutate. Pentru că
structura fizică nu este identică, nici reacţiile fizice nu vor fi identice. Din punct de
vedere cognitiv, deoarece ei diferă prin stil, strategii, inteligenţă şi memorie, nu vor
prelucra în mod identic un stimul.
Definirea eşantionului depinde în primul rând de teoriile şi ipotezele
experimentului. Dacă studiem comportamentul copiilor, atunci eşantionul şi populaţia pe
care o reprezintă trebuie să fie compusă din copii de o anumită vârstă. O populaţie nu este
însă o entitate fixă, definită de o singură variabilă. Membrii unei populaţii pot să difere în
funcţie de multe variabile: grupul de copii, de exemplu, conţine băieţi şi fete având
fiecare educaţii diferite şi provenind din medii diferite, prezentând diferite capacităţi şi
aşa mai departe. Acurateţea generalizărilor la nivelul unei populaţii va depinde de gradul
de asemănare dintre variabilele subiect (ce pot influenţa rezultatele) şi cele ale populaţiei
pe care o reprezintă. Aşadar, criteriile noastre de selecţie trebuie să scoată în evidenţă un
- 21 -
model, care este în mod esenţial o versiune miniaturală a populaţiei la care vom face
generalizarea. Eşantionul de subiecţi pe care îl alegem pentru studiere trebuie să reflecte
caracteristicile importante ale populaţiei la care vom generaliza rezultatele.
Factorii care afectează reprezentativitatea variabilei subiect

Procedeul cel mai frecvent utilizat de selecţie a subiecţilor în vederea construirii
grupurilor este selecţia aleatorie care oferă fiecărui subiect şanse egale de a fi selectat.
Putem folosi metoda eşantionării aleatorii simple (similar tragerii unor nume dintr-o
pălărie) sau metoda eşantionării aleatorii sistematice (similar cu extragerea al X-lea nume
de pe o listă). Prin selectarea subiecţilor într-o manieră nepărtinitoare dăm posibilitatea
de manifestare unor diverse caracteristici la fel de des şi în acelaşi grad în care se
manifestă în cadrul populaţiei. De aceea, per total, subiecţii incluşi în experimentul nostru
trebuie să fie reprezentativi pentru o anumită populaţie.
a) Caracterul limitat al eşantionului: întotdeauna vor exista limitări de facto în
eşantioanele noastre. În primul rând, nu toată pupulaţia poate fi identificată. Dacă facem
un studiu asupra alcoolismului vom observa că acesta se limitează în mare parte la
bărbaţi. În al doilea rând, nu avem posibilitatea să îi contactam pe toţi subiecţii ce pot fi
identificaţi. De obicei, eşantioanele noastre se vor limita la persoanele ce trăiesc în
apropierea noastră.
b) Mărimea eşantionului: o problemă importantă în selecţia eşantionului ţine de
reprezentativitatea acestuia raportată la populaţia de referinţă. Cu alte cuvinte, trebuie
să decidem asupra valorii lui N, a numărului de subiecţi pe care ne-am propus să-i
studiem. Simbolul N reprezintă numărul de subiecţi într-o situaţie (adunând toţi n egal
N). Pentru a maximiza validitatea externă regula generala este „cu cât mai mult cu atât
mai bine“. Cu cât mai vast este eşantionul nostru, cu atât mai mare este posibilitatea unei
mai bune reprezentări a populaţiei deoarece studiem, de fapt, o mai mare parte a
populaţiei. Şi prin observarea unei mai mari părţi a populaţiei, creşte posibilitatea de a
include toate variabilele relevante ale unui subiect. În consecinţă, scade posibilitatea de a
obţine un eşantion necorespunzător şi de a face erori atunci când tragem concluzii.
Dimpotrivă, cu numai câţiva subiecţi, suntem expuşi să obţinem un eşantion având
caracteristici atipice, astfel încât nu este reprezentativ pentru populaţie.
„Cu cât mai mult, cu atât mai bine“ nu înseamnă că trebuie să testăm sute de
subiecţi pentru fiecare situaţie. În experimentele de laborator, seria N conţine între 50 şi
100, având n în număr de la 15 la 30. Nu este necesar să avem acelaşi număr de subiecţi –
„n egali“ – pentru toate situaţiile (grupurile), totuşi dacă dorim să generalizăm rezultatele
fiecărei situaţii şi să obţinem rezultate cât mai fidele pentru fiecare situaţie este
recomandabil să evităm a folosi numai câţiva subiecţi pentru o situaţie (grup). Mai
degrabă împărţim în mod egal subiecţii astfel încât să avem acelaşi număr de subiecţi şi
totodată o reprezentare adecvată comparabilă cu cea a populaţiei pentru fiecare situaţie.
c) Voluntariatul subiecţilor: un aspect care ridică probleme serioase în calea
validităţii externe a experimentului este voluntariatul subiecţilor. Sună paradoxal, dar
tocmai pentru că se oferă voluntar, aceşti subiecţi afectează exigenţele selecţiei aleatorii.
Există diferenţe considerabile între oamenii care decid să participe la experiment şi cei
care nu doresc să participe. Voluntarii tind să fie persoane cu un rang social mai ridicat şi
o mai mare inteligenţă, au o mai mare nevoie de aprobare, se conformează mai uşor şi
- 22 -
sunt mai puţin autoritari. De asemenea, sunt mult mai predispuse să se ofere voluntar
acele persoane ce consideră tema studiului ca fiind interesantă sau relevantă pentru
propria lor personalitate.
d) Abandonul subiecţilor: generalitatea rezultatelor poate fi limitată şi de faptul
că printre voluntari există unii care nu vor duce la capăt experimentul. Subiecţii pot să nu
se prezinte la studiu sau pot să-şi înceteze participarea înainte ca studiul să se termine.
Tot aşa de bine putem renunţa la unii subiecţi dacă avem dubii serioase asupra modului
cum s-au obţinut rezultatele. Din acest motiv se indică testarea unui număr ceva mai mare
de subiecţi, încât să ne menţinem N în limitele reprezentativităţii.
Controlul varaibilei subiect

Sunt trei metode de bază pe care le putem utiliza în vederea controlului variabilei
subiect: selecţia aleatorie, contrabalansarea, restrângerea eşantionului.
a) selecţia aleatorie:
Trebuie să avem grijă să desemnăm subiecţii pe grupuri într-un mod cu adevărat
aleatoriu şi să evităm să permitem unei variabile ocazionale ascunse să influenţeze
desemnarea subiecţilor.
O altă eroare ar fi selectarea tuturor subiecţilor care s-au oferit primii voluntari
sau cei care s-au prezentat primii la experiment. Cei care vin de la început pentru a
participa la studiu pot crea o situaţie particulară, deoarece sunt în mod inerent mai
prompţi, mai implicaţi sau mai ambiţioşi decât subiecţii care se prezintă mai târziu. Este
recomandat să se alterneze aleatoriu selectarea subiecţilor pentru grupuri diferite după
modul în care sosesc.
b) contrabalansarea:
Înainte de a desfăşura studiul propriu-zis, testăm potenţialii subiecţi pe baza
variabilelor ocazionale pe care dorim să le controlăm. De exemplu, putem măsura un
atribut fizic (forţa subiecţilor), o capacitate cognitivă (abilitatea verbală), sau o trăsătură
personală (nivelul anxietăţii). De subliniat faptul că a conduce un pretest nu este ceva
diferit de evaluarea subiecţilor pe baza unei variabile dependente, deci avem nevoie de o
tehnică de evaluare solidă: trebuie să ne preocupăm de problemele obişnuite de
înregistrare a criteriilor, a sensibilităţii, de automatizare şi instrumente, de probe practice,
probe multiple şi succesiunea efectelor.
Folosind informaţia din pretest, creăm astfel o categorie separată de subiecţi
pentru fiecare aspect al variabilei ocazionale pe care dorim să o echilibrăm. De exemplu,
putem crea o grupă formată din bărbaţi şi o alta din femei pentru a controla variabila
ocazională a sexului. Pentru a controla gradul pregătirii intelectuale, putem identifica
studenţii buni şi pe cei slabi folosind caracterizarea noastră operaţională a pregătirii
individuale. Apoi, vom selecta din categorii în mod aleatoriu subiecţi şi îi vom desemna
astfel încât fiecare categorie să fie reprezentată în fiecare situaţie în mod echilibrat. De
exemplu, am putea selecta şi desemna aleatoriu subiecţi, astfel încât 25% din subiecţii
desemnaţi unei situaţii să facă parte din categoria masculină a studenţilor buni, 25% să
facă parte din categoria feminină a studenţilor buni ş.a.m.d.
Vom demonstra mai bine rostul contrabalansării raportându-ne la un experiment
în care participanţii au de realizat două sarcini, A şi B. Imaginaţi-vă că toţi realizează
sarcina A şi apoi sarcina B şi că performanţa este superioară în cazul A. Acest efect poate
apărea pentru că participanţii au aptitudini mai dezvoltate pentru sarcina A (sau pentru că
- 23 -
sarcina A este mai uşoară), dar poate apărea şi din faptul că participanţii erau obosiţi sau
plictisiţi până când au trecut la sarcina B. Oricum, cea de-a doua interpretare poate fi
eliminată dacă acelaşi efect apare după contrabalansare, astfel încât jumătate dintre
participanţi au fost desemnaţi la întâmplare să realizeze mai întâi sarcina A iar cealaltă
jumătate să realizeze mai întâi sarcina B. Contrabalansarea este o strategie simplă care
permite cercetătorilor să neutralizeze sau să cuantifice orice efecte asociate cu ordinea în
care sunt abordate sarcinile. În mod concret, procedeul contrabalansării implică
suplimentarea proiectului experimental de bază, pre-test, tratament, post-test (adică O 1 –
X – O 2 ) cu un control suplimentar pre-test – post-test (adică O 1 – O 2 ). Această condiţie
controlată implică participanţi diferiţi într-un pre-test şi post-test care sunt identice din
toate punctele de vedere (de ex., incluzând exact aceleaşi proceduri de măsurare şi
aceeaşi experimentatori). Prin O 1 , O 2 desemnăm observaţia, măsurarea, determinarea în
pre şi post-test. Dacă participanţii sunt repartizaţi la întâmplare în aceste două condiţii,
putem compara rezultatele obţinute la post-test (O 2 ) în condiţia experimentală cu cele
obţinute la post-test (O 2 ) în condiţia de control (ca şi schimbarea dintre pre-test şi post-
test în ambele cazuri). Dacă există o diferenţă suficient de mare, atunci aceasta trebuie să
fie rezultatul tratamentului experimental (manipularea variabilei independente).
c) restrângerea eşantionului:
O alternativă a contrabalansării unei variabile ocazionale este restrângerea
populaţiei bazate pe acea variabilă. Cu cât populaţia este mai numeroasă cu atât este mai
heterogenă în termeni de variabile ocazionale. Dar dacă limităm în mod intenţionat
populaţia, definind-o într-un mod mai restrâns, excludem sau menţinem constante
anumite variabile ocazionale, nepermiţându-le să influenţeze rezultatele noastre. De
exemplu, dacă ne aşteptăm ca bărbaţii şi femeile să difere major în nivelul de anxietate,
am putea limita populaţia numai la bărbaţi.
Restrângerea populaţiei se face prin criteriile obişnuite de selectare. Dacă este
necesar, vom supune subiecţii la un pretest, pentru a-i identifica pe acei care se
încadrează în criteriile noastre şi pe aceia ale căror rezultate sunt aproximativ egale.
Apoi, din această categorie selectăm şi desemnăm în mod aleatoriu subiecţi pentru
grupurile noastre. Astfel obţinem un grad ridicat de precizie.
Avem, aşadar, la dispoziţie trei metode pentru controlarea variabilelor ocazionale:
selectarea aleatorie pentru a echilibra variabilele, contrabalansarea anumitor variabile
aleatorii, sau limitarea populaţiei astfel încât o variabilă ocazională să fie exclusă sau
menţinută constantă. Aceste metode nu se exclud reciproc. Putem să limităm populaţia pe
baza sexului subiectului şi apoi să contrabalansăm nivelul de pregătire profesională.
În selectarea unei metode sau a unor combinaţii de metode ne confruntăm cu două
considerente. În primul rând, cât de importantă este variabila ocazională ? Cât de mult ar
putea influenţa variabila independentă sau variabila dependentă? Nu vom lăsa controlul
unei variabile foarte importante pe seama selecţiei aleatorii: ori o contrabalansăm ori
limităm populaţia pentru a o menţine constantă.
- 24 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III
VARIABILE DEPENDENTE FAVORIZATE
Conţinuturi:
3.1 Indicatorii fiziologici
3.2 Timpul de reacţie
3.3 Răspunsurile verbale
Obiective:
1. Prezentarea indicatorilor fiziologici implicaţi în cercetarea experimentală.
2. Prezentarea timpului de reacţie.
3. Prezentarea rapoartelor verbale şi a experimentului asociativ verbal.
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
3.1 Indicatorii fiziologici

Variabilele dependente cel mai frecvent utilizate în experimentul psihologic sunt:
răspunsurile fiziologice, motorii, verbale şi timpul de reacţie. Variate manifestări
comportamentale sunt însoţite de diverse reacţii fiziologice (puls, ritm respirator, reacţie
electro-dermală), reacţii motorii (mişcări, acţiuni coordonate), reacţii verbale (răspunsuri
verbale, descrieri verbale, asocieri verbale) sau timp de reacţie (viteză, corectitudine).
Unul şi acelaşi comportament poate fi descris simultan prin mai multe tipuri de răspuns
(fiziologic, motor, verbal) şi aceste răspunsuri convergente sporesc validitatea variabilei
dependente.
Vom trece în revistă, în cele ce urmează, principalii indicatori fiziologici utilizaţi
în laboratoarele de psihologie experimentală, indicatorii motricităţii, experimentul
asociativ-verbal şi timpul de reacţie ca variabile dependente.
Ritmul cardiac (pulsul) prezintă următoarele corelate de ordin psihologic:

• sub 60 pulsaţii/minut, exprimă o frecvenţă cardiacă diminuată, sub medie,
caracteristică persoanelor echilibrate, bine structurate neurovegetativ psihologic şi
emoţional;
• între 60-80 pulsaţii/minut exprimă un puls în limite normale, care evidenţiază
o funcţionare optimă a sistemului cardiovascular şi raporturi echilibrate între
componentele somatice, neurovegetative şi afective;
• între 80-100 pulsaţii/minut exprimă unele modificări psihofiziologice cu
tendinţe de accelerare a ritmului cardiac şi uşoare fluctuaţii în planul dispoziţiei afective;
apare o notă de emotivitate, labilitate neurovegetativă şi sensibilitate în faţa unor situaţii
deosebite;
- 25 -
• între 100-160 pulsaţii/minut exprimă un activism psihofiziologic crescut,

labilitate psihofiziologică şi afectivă; posibile disfuncţii neurovegetative cardiace şi
organice ce necesită investigaţii medicale;
• peste 160 pulsaţii/minut exprimă posibile disfuncţii neurovegetative şi
emoţionale, cardiopatii, boli organice sau stări psihonevrotice; conduită hiperprudentă,
ezitantă, nesigură;
• variaţii de ritm (schimbarea frecvenţei), denotă instabilitate, labilitate
emoţională, fluctuaţii accentuate ale stărilor interioare (după P. Golu, N. Bogatu, 1993).
Pletismograma
Acest indicator exprimă modificarea vasomotricităţii sistemului circulator
periferic (capilaro-cutanat). Stimularea subiectului determină reacţii de orientare în
vederea unui răspuns adecvat, un întreg ansamblu pregătitor al răspunsului. În această
activitate pregătitoare sistemul simpatic comandă o vasoconstricţie periferică pentru a
elibera o parte din sângele circulant ce „staţionează“ (relativ) în unul dintre rezervoarele
organismului (sistemul capilar) pentru a-l dirija mai întâi, în special, către inimă şi creier.
Excepţie fac zonele capilaro-cutanate ale capului unde va avea loc o vasodilatare.
Captarea acestor variaţii volumetrice (presiune) se face la locul de contact prin
dispozitive pneumatice, fotoelectrice sau cu raze infraroşii.
În cercetările experimentale psihofiziologice acest indicator se utilizează în
studierea trecerii de la veghe la somn şi invers, reacţii de orientare, în elaborarea unei
condiţionări, în studierea stărilor de oboseală, conflict, emoţie.
Electromiograma (EMG)
Determină prezenţa sau absenţa unei activităţi motorii, nivelul tonusului
muscular, tensiunea musculară (aflată adesea în relaţie cu tensiunea nervoasă). Se
determină prin amplasarea unor electrozi pe suprafaţa pielii la grupele de muşchi
implicate în diferite acţiuni motorii (braţ, gambă etc.).
Eletrooculograma (EOG)
Mişcările oculare au un rol activ în percepţia vizuală, în raporturile vizuale sai în
imaginaţie. Mişcările oculare sunt un indicator al activităţii de explorare vizuală şi – prin
aceasta – şi un indicator al proceselor cognitive. Astfel, revenirile indică un anumit
control şi verificare; durata mare a intervalelor poate sugera dificultăţi de înţelegere.
Interesul pentru obţinerea unor astfel de indicatori obiectivi a condus la dezvoltarea unei
tehnologii, aparaturi sofisticate de măsurare.
În activitatea exploratorie caracterizată prin pauze, variabilele independente vor
fi: numărul de pauze şi durata lor, numărul sacadelor şi amplitudinea lor, sensul sacadei
(progresie sau regresie). Ordinea şi succesiunea pauzelor permit descrierea strategiei de
explorare (J.P. Rossi, 1997).Relaţii interesante din punct de vedere experimental apar cu
reacţiile de apărare, cu stările emoţionale – legate mai ales de starea de vis (mişcări
oculare rapide).
Procedee de determinare
a) procedeul reflectării de către o lentilă de contact fixată pe cornee a unei raze
provenită de la o sursă de lumină amplasată în apropiere. Mişcarea ochiului schimbă
unghiul de incidenţă al razei reflectate astfel încât se poate filma pe o peliculă drumul
- 26 -
sinuos al direcţiilor privirii, al punctelor de staţionare. Mai comod pentru subiect este
utilizarea unei raze invizibile, în infraroşu.
b) Procedeul electrozilor amplasaţi în zona ochiului şi care captează potenţialul
electric de acţiune. Cuplarea cu un poligraf inscriptor permite vizualizarea sub forma
unor curbe de evoluţie a mişcărilor privirii (după I. Ciofu, 1978).
Dinamica pupilară
Indicatorul dinamicii pupilare este expresia contracţiilor sau dilatării pupilei şi se
determină cu ajutorul unui dispozitiv foto care declanşează automat de două ori pe
secundă. Se fac investigările şi apoi se proiectează secvenţă cu secvenţă fiecare imagine
mărită pe un ecran. Dinamica pupilară oferă date interesante în studiul experimental al
reacţiei de orientare, al atenţiei, stărilor emotive.
Modificările conductibilităţii electrice ale pielii

În literatura de specialitate acest tip de răspuns electrofiziologic este întâlnit sub
denumiri precum: reacţia electro-dermală (RED), reflexul psiho-galvanic (RPG) sau
electrodermograma (EDG). În lucrările anglo-saxone se întâlneşte sub numele de
galvanic skim reacţion (GSR). În acest capitol vom folosi prima variantă, prescurtată.
RED reprezintă un indicator electrofiziologic important al modificărilor
psihofiziologice declanşate endogen sau exogen. El este consecinţa – în plan somato-
vegetativ – a activităţii generalizate a organismului, efectuată asupra unor zone ale
trunchiului şi scoarţei cerebrale, cu ecou nespecific în planul trăirilor şi manifestărilor
neurovegetative şi afectiv-emoţionale.
RED se defineşte ca reacţie de scădere a rezistenţei sau de creştere a
conductanţei electrice a pielii ca urmare a unor descărcări provocate de sistemul
simpatic ce produce o creştere a secreţiei glandelor sudoripare (Edelberg, 1972).
Féré (1888) şi Veraghut (1909), după Woodworth şi Schlosberg (1971, 1972) au
determinat modificările ce se produc la nivelul rezistenţei sau conductanţei electrice a
pielii la trecerea unui curent electric de cca. 2V, continuu, stabil, prin doi electrozi ataşaţi
pe piele. Deci voltajul dintre cei doi electrozi variază liniar cu rezistenţa ţesutului
străbătut de curent, rezistenţă modificată ca urmare a unei reacţii apărute. Unitatea de
măsură a conductibilităţii o constituie mho (microohmi). Valoarea de 10 mho, ca mărime
a conductanţei pielii este egală cu 100 ohmi, ca mărime a rezistenţei electrice a pielii.
Întrucât procesele implicate au loc preponderent la suprafaţa pielii, ele sunt denumite
exosomatice.
Tarhanov (1890) (după Woodworth şi Schlosberg, 1971, 1972) a abordat
modificările ce survin în potenţialul electric al pielii cules prin doi electrozi prin care nu
trece curent electric. El a captat diferenţa de bipotenţial (exprimabilă în mV şi putând fi
redată printr-o curbă) între zonele electrozilor respectivi. Acestea se consideră a fi
manifestarea unor modificări endosomatice.
Indicatorii RED sunt următorii:
a) amplitudinea se exprimă prin valoarea maximă atinsă după aplicarea
excitaţiei măsurată în miliamperi;
b) nivelul de revenire, apreciat în miliamperi după ce curba s-a stabilizat;
b) suprafaţa măsurată în cm2 cu ajutorul unui urbimetru – indicator sintetic şi
cu valoare psihodiagnostică mare;
- 27 -
d) durata sau timpul necesar stabilizării curbei, apreciată în secunde sau

minute.
În cele ce urmează vom analiza RED în raport cu diversele stări fiziologice sau
situaţii cu semnificaţie psihologică pentru subiect (după Woodworth şi Schlosberg, 1971,
1972).
• RED în timpul somnului:
Măsurându-se rezistenţa cutanată la unele intervale de timp de dimineaţa până
noaptea s-a constatat o rezistenţă ridicată imediat după sculare, scăzută în timpul zilei şi
din nou crescută seara. În schimb, în timpul somnului profund, rezistenţa este ridicată, iar
în vis asistăm la o scădere rapidă a rezistenţei.
• RED în sugestia hipnotică
Unor subiecţi aflaţi în stare de hipnoză uşoară li s-au sugerat două stări: somn
profund unora şi că sunt incapabili să-şi mişte mâinile şi picioarele altora. S-a constatat la
primii o creştere a rezistenţei cutanate, iar la ceilalţi o tendinţă de scădere.
Deci starea letargică a hipnozei seamănă cu somnul, pe când starea activă de
hipnoză seamănă (din punctul de vedere al rezistenţei cutanate) cu starea de veghe.
• RED şi stimulii senzoriali
RED poate fi uşor obţinută la stimulii surpriză (şoc electric, zgomot puternic,
înţepături, mirosuri puternice, lumină bruscă). S-a constatat că răspunsul RED este cu atât
mai sigur cu cât stimulii sunt mai intenşi, iar latenţa este mai mare la stimulii vizuali
decât la cei auditivi (ceea ce corespunde şi latenţei la timpul de reacţie).
• RED şi condiţionarea stimulilor
S-a constatat că avertizarea conduce la o cădere bruscă a rezistenţei electrice a
pielii, în schimb ameninţarea cu repetarea şocului provoacă uneori o RED mai amplă
decât stimulul real. Aceste observaţii sugerează că RED este uşor de condiţionat. Spre
exemplu, dacă vom asocia repetat un stimul neutru (clic sonor) cu un uşor şoc electric,
vom obţine apoi o reacţie RED evidentă la prezentarea doar a stimulului neutru.
• RED ca răspuns la stimuli, situaţii cu sens pentru subiect.
S-a constatat că stimulii complecşi, situaţii cu sens pentru subiect cum ar fi
muzica, filmele de călătorie şi aventuri, activităţi, situaţii care corespund intereselor,
pasiunilor, preocupărilor subiectului sau în cursul povestirii de către subiect a pasiunilor,
poftelor, dorinţelor sale provoacă modificări sensibile ale rezistenţei cutanate.
• RED în experimentul asociativ-verbal
Peterson şi Jung au avut în vedere relevanţa RED pentru identificarea
complexelor cu ajutorul asociaţiei libere. Într-un experiment cu 100 de cuvinte au
demonstrat că RED este un foarte bun indicator pentru cuvintele cu încărcătură
emoţională. Este relevant să reproducem aici primele 10 cuvinte, cele cu încărcătură
emoţională mare (sărut, dragoste, căsătorie, divorţ, numele propriu, femeie, jignire, dans,
spaimă, mândrie) şi ultimele 10 cuvinte, fără rezonanţă afectivă (morcov, boală, foame,
alb, pahar, a da, floare, heleşteu, creion, a înota).
Studiindu-se nivelul intensităţii emoţionale a cuvintelor stimuli pe o scală cu 4
grade s-a constatat o corelaţie pozitivă între amplitudinea RED şi intensitatea evaluărilor
(dar cu multe excepţii). Deci, amplitudinea RED nu poate servi ca indicator al unei emoţii
recunoscute după o experienţă unică.
Alte studii au folosit cuvinte şi fraze ce sugerează diferite situaţii de viaţă.
Stimulii au fost daţi de două ori la rând, în timp ce subiecţii erau conectaţi la
- 28 -
psihogalvanometru, fără să trebuiască să răspundă. Apoi li s-a cerut să indice stimulii

care au determinat o stare emoţională. S-a constatat o bună concordanţă între RED şi
evaluarea subiectivă a intensităţii. Este sugestivă prezentarea primilor trei stimuli utilizaţi
sub aspectul RED: prenume, nume, sărut, iar în evaluarea subiectivă apare o singură
modificare: prenume, sărut, mamă (cu o valoare foarte apropiată de stimulul „nume“. Se
poate concluziona că RED este cea mai bună dovadă a emoţiei. Această concluzie este
întărită şi de experimente în care s-au sugerat cuvintele stimul în trei categorii: agreabile,
dezagreabile şi indiferente (neutre). Operându-se cu o scală de evaluare în cinci trepte s-a
constatat că RED este foarte slab reliefată la cuvintele neutre, iar dintre celelalte două
categorii mai intensă la cele dezagreabile.
• Tipul de emoţie recunoscut cu RED:
Pentru a identifica frica s-au utilizat în experimente următorii stimuli: zgomot
violent (revolver etc.), să ţină un chibrit aprins până când arde degetele, şoc electric, erori
la calcul aritmetic, prelevarea şi prelingerea unei picături de sânge pe deget, lectura unei
poveşti sinistre, vizionarea unor imagini terifiante, filme de groază etc. Dacă subiectul
clasează situaţia după intensitatea emoţiei, s-a constatat o bună corelaţie între intensitatea
emoţiei şi amplitudinea RED.
Apelând tot la evaluarea subiecţilor, Abel (1930), după Edelberg (1972) le dă spre
rezolvare o serie de probleme şi le cere să ţină seama de „atitudinea“ sau starea de
funcţionare a organismului. Temele sunt grupate în două categorii: situaţii supărătoare,
penibile, dificile şi situaţii, stări de bucurie, uşurare de progres facil. Frecvenţa RED
calculată pe cele două clase indică 76% pentru situaţii supărătoare şi 16% pentru starea
de bucurie. Autorul consideră că RED nu este atât un indice de sentiment şi de emoţie,
cât atitudinea unui organism orientat spre soluţionarea unei dificultăţi majore.
Landis şi Hunt (1935) au experimentat RED într-o mulţime de situaţii, prezentând
stimuli foarte variaţi pentru a trezi frica, amuzamentul, emoţia sexuală, stări agreabile sau
dezagreabile. Se cere subiectului ca, după fiecare răspuns, să ofere o descripţie verbală a
ceea ce se petrece în conştiinţa lui în perioada stimulării. Apoi au grupat RED în funcţie
de starea mentală descrisă de subiecţi şi au măsurat nivelul RED. În ordine
descrescătoare, stările mentale sunt: tensiune, tresărire, confuzie, amuzament, aşteptare,
inhibiţie, dezagreabil, efort, agreabil (după Woodworth, 1949). Autorii concluzionează că
RDG ataşat la o stare specifică conştientă este mai relevant pentru tensiune, surpriză,
frică, tresărire decât pentru alte stări.
• RED în timpul activităţii mentale:
RED în activitatea mentală nu rezultă dintr-un simplu efort intelectual. Adesea o
emoţie puternică este provocată de surpriza în faţa problemei puse, starea de contrarietate
în raport cu posibilitatea ca răspunsul să nu fie corect. Wechsler arăta că subiectul simte
că este testat şi că produce o bună sau proastă impresie. Astfel, la o operaţie de calcul
aritmetic cu mai multe trepte (7+3+6-2…) se constată o RED mai mare la început şi
sfârşit, deci în momentul când se atacă problema şi când răspunsul este dat, decât în
activitatea de calcul propriu-zisă.
Într-un alt experiment s-au dat următoarele probe: câteva operaţii uşoare de
rezolvat fără limită de timp şi fără rapiditate, urmate de câteva operaţii uşoare de rezolvat
rapid şi, în final, câteva operaţii mai complexe, dificile. S-a constatat că RED scade
gradual pe măsură ce se rezolvă prima sarcină pentru a creşte brusc la a doua, apoi se
produce din nou adaptarea, pentru a urma o creştere bruscă la debutul ultimei sarcini.
- 29 -
Într-un experiment al lui Bartlett cu RED în activitatea mentală continuă subiectul

trebuie să numere cu voce înaltă, tare sau şoptită. Se constată că numărarea cu voce înaltă
produce deviaţii mai ample RED. În astfel de situaţii subiectul se poticneşte şi Bartlett
atribuie deviaţiile mai ample ale RED acestor poticneli acompaniate probabil de o
senzaţie de eşec posibil.
• RED combinată cu mişcări corporale:
RED nu se produce cu respiraţie calmă, obişnuită, dar se produce în respiraţie
profundă. Alte tipuri de mişcări respiratorii cu care se asociază RED: strănutul, suspinul,
râsul. Tensiunea musculară se însoţeşte cu RED în mişcări de forţă, în mişcări rapide şi
precise sau în timpul de reacţie. În general RED însoţeşte mişcările musculare energice şi
pregătirea acestor mişcări.
• Adaptarea negativă la RED:
S-a constatat că subiecţii care sunt obişnuiţi zi de zi cu o experienţă intensă
sfârşesc prin nu a mai da RED chiar la stimuli puternici, dar un weekend odihnitor îi
aduce la „normal“.
Măsurându-se amplitudinea RED la o stimulare luminoasă (flash) la intervale de
un minut s-a constatat că valoarea RED(în ohmi) scade de cinci ori la al treilea flash faţă
de primul.
Într-un alt experiment s-au aplicat subiecţilor în şedinţe zilnice cinci şocuri
electrice puternice la câte un minut interval, consemnându-se RED, mişcările respiratorii
şi mişcările generale ale corpului. Subiecţii realizau după fiecare zi de experiment o
evaluare subiectivă a intensităţii şi gradului de disconfort, neplăcere provocat de şocul
electric. Se constată din aprecieri o scădere a percepţiei negative a situaţiei, o obişnuire şi
evaluarea acestora ca stimuli obiectivi, localizaţi. Această adaptare apare şi la mişcările
respiratorii şi cele corporale.
În experimentele asociativ-verbale se constată de asemenea o adaptare a RED
odată cu repetarea listei de cuvinte, mai ales la cuvintele cele mai neutre sau care apar
mai la coada listei.
Fenomenul de adaptare la RED nu poate fi pus pe seama oboselii glandelor
sudoripare atâta timp cât trecerea la un stimul diferit reface amplitudinea RED.
Receptorii pot – evident – să se adapteze la un stimul continuu, dar adaptarea RED este
explicabilă prin mecanisme centrale.
Concluzii cu privire la semnificaţia psihologică a RED
Trecerea în revistă a corelaţiilor dintre RED şi diverse situaţii, stări ne permite
să sistematizăm următoarele concluzii:
a) RED este un indicator al activităţii generale a sistemului simpatic şi în
particular ca indice al conduitei emoţionale, în special raportat la stările de tensiune,
surpriză, frică;
b) RED este un bun indicator al schimbării orientării activităţii mentale, dar în
nici un caz o măsură adecvată sau directă a acestor schimbări;
c) generalizând, activitatea sistemului simpatic este crescută: • în timpul
activităţii musculare efective şi în pregătirea acestei activităţi; • în timpul activităţii
mentale care cere un efort susţinut şi în pregătirea acestei activităţi;
d) activitatea simpaticului este controlată cortical;
e) Sears, după Woodworth şi Schlosberg (1971, 1972), reuneşte
comportamentele controlate cortical care activează simpaticul şi care permit RED sub
- 30 -
titlul de „situaţie de urgenţă“. Aceasta poate fi caracterizată ca o trecere de la o stare de

dezactivare la o stare de pregătire sau ca mobilizare în vederea acţiunii. Starea de urgenţă
exprimă ecoul unui comportament primitiv care impune mobilizare de energie musculară.
Acest comportament funcţionează şi la „homo sapiens“, chiar dacă organismul nu are
nevoie de o mobilizare musculară (Cannon, 1915). Sistemul nervos simpatic este
preponderent legat de comportamentele de teamă, mânie, pericol, frustrare. Dacă ne
gândim la condiţiile vieţii primitive constatăm că există cel puţin trei tipuri de urgenţă
cerând o activitate musculară energică: pericol de evitat sau fugă; frustrare, de unde atac
şi combativitate, prezenţa prăzii, necesitatea de a o sesiza;
f) dacă dorim să sesizăm momentul experimentului când RED îşi are originea
(una sau două secunde înainte de apariţia sa), trebuie să consemnăm foarte precis acest
moment;
g) este greu de afirmat că o experienţă care durează câteva secunde este
agreabilă sau dezagreabilă, veselă, stimulantă, etc. Subiecţii atent examinaţi relatează că
în aceste momente îi încearcă o senzaţie de oprire bruscă, un şoc, ceva neaşteptat, un
scurt sentiment de neadaptare urmat, în general, de o recuperare rapidă;
h) în experimentul asociativ-verbal, când cuvântul stimul este prezentat, nu
trebuie să presupunem că avem de a face neapărat cu o emoţie inconştientă care
declanşează RED, ci că probabil subiectul are conştiinţa abordării unui subiect periculos;
i) RED nu poate fi supusă controlului voluntar;
j) descărcarea afectivă, tensională provoacă scăderea RED. Subiecţii care au
plâns, sau şi-au manifestat deschis teama sau mânia manifestă au prezentat o scădere
evidentă a RED.
3.2 Timpul de reacţie
Timpul de reacţie (T.R.) este o variantă a răspunsurilor motorii, dar implicaţiile şi

importanţa sa ca variabilă dependentă cea mai frecvent utilizată în psihologia
experimentală au impus o tratare distinctă. Deşi este aproape nelipsită din activitatea
laboratoarelor de psihologie, măsurarea timpului de reacţie este departe de a fi doar o
procedură rutinieră.
Psihologii acordă un mare interes timpului de reacţie necesar realizării diferitelor
operaţii mentale. Măsurând acest timp, ei pot realiza inferenţe în legătură cu structura şi
organizarea evenimentelor mentale, care prin natura lor, nu pot fi direct observate.
Modelul lui Donders

Interesul oamenilor de ştiinţă pentru timpul de reacţie a început în secolul al
XVIII-lea, când un asistent al observatorului astronomic de la Greenwich a fost concediat
pentru că timpii lui de reacţie nu corespundeau cu cei ai şefului său. Acesta ar fi fost
sfârşitul poveştii dacă astronomul Bessel nu ar fi aflat de acest incident şi dacă nu ar fi
început să se întrebe dacă diferenţa sistematică dintre asistentul Kinebrook şi şeful său nu
ar fi fost cauzată de altceva decât de incompetenţă. El şi-a pus întrebarea dacă nu cumva
fiecare persoană observă acelaşi eveniment cu timpi de reacţie uşor diferiţi. Într-adevăr,
când astronomii au început să-şi compare măsurătorile lor, au apărut diferenţe
sistematice. Acest fenomen a fost numit „ecuaţie personală“.
- 31 -
Aceasta ar fi rămas doar o problemă de astronomie până când fiziologul Donders

(1865) şi-a dat seama că ar putea s-o folosească pentru a calcula timpul necesar pentru
realizarea diverselor operaţii mentale. El a stabilit trei tipuri de reacţie care sunt
cunoscute ca „reacţii Donders A, B şi C“. Într-o reacţie A (reacţie simplă) apărea o
lumină şi subiectul reacţionează, apăsând o cheie sau un buton; există, deci, doar un
stimul şi un răspuns. Donders credea că timpul de reacţie simplu (A) este de bază, luând
în considerare factorii (cum ar fi viteza de conducere a impulsului nervos) care sunt
componente ale unor reacţii mai complexe. Aceste situaţii de reacţie, care sunt mai
complicate , au fost numite situaţiile B şi C. Într-o situaţie B avem de-a face cu mai mulţi
stimuli: pentru fiecare subiectul trebuie să aleagă răspunsul potrivit(reacţia la alegere).
Fiecare stimul are un răspuns propriu şi unic. Atunci când ne aflăm cu maşina la semafor,
suntem puşi într-o situaţie de alegere (B): dacă lumina este verde, accelerăm; dacă este
roşie, frânăm. Ce fel de operaţii mentale sunt necesare pentru o astfel de reacţie la
alegere? În primul rând trebuie să identificăm culoarea luminii: roşie sau verde, apoi,
trebuie să selectăm pe care pedală trebuie să apăsăm acceleratorul sau frâna. Putem vorbi
despre operaţii mentale de identificare a stimulului şi de selecţie a răspunsului. Dacă
vrem să măsurăm timpul necesar pentru aceste două operaţii, trebuie să studiem un al
treilea tip de reacţie: reacţia C. Aici, ca şi în reacţia B., numai un stimul etc. legat de o
reacţie. Dacă alt stimul va apărea, comportamentul corect va fi să nu
răspundem(reacţionăm) şi, deci, să nu facem nimic. Când aşteptăm să intrăm la doctor la
consultaţie pe baza unui bon, nu vom reacţiona decât atunci când vom auzi numărul
nostru. Ca şi în reacţia B, trebuie să identificăm numărul când acesta este strigat . cu toate
acestea, odată ce acest lucru s-a întâmplat, nu este nevoie să selectăm un răspuns, din
moment ce numai un răspuns este compatibil. Deci, reacţia C necesită identificarea
stimulului, dar nu necesită şi selecţia răspunsului.
Putem să evaluăm acum timpul necesar pentru operaţiile mentale de identificare şi
selecţie, scăzând perechile corespunzătoare de timpi de reacţie. Reacţia C măsoară
identificarea plus timpii de bază(timpul de conducere a influxului nervos, etc.). Astfel,
scăzând timpul de reacţie A din timpul total de reacţie C vom şti cât timp ia identificarea.
Similar, scăzând timpul de reacţie C din timpul de reacţie B, vom estima timpul de
selecţie, din moment ce reacţia de tip B include identificarea, selecţia şi timpul de bază,
în timp ce reacţia C include numai identificarea şi timpul de bază.
Metoda Donders a fost considerată ca fiind foarte promiţătoare; când Wundt şi-a
deschis în 1879 laboratorul de psihologie, studenţii lui au dedicat mult efort studierii
timpului de reacţie, dar nu au reuşit să obţină estimări precise ale timpilor necesari pentru
a realiza diferite procese mentale. La începutul secolului următor introspecţioniştii au
contestat metoda deductivă de măsurare a timpilor prin scădere şi astfel metoda a fost
discreditată şi abandonată în psihologie.
Metoda deducţiei timpilor prin scădere a lui Donders estima că atunci când cele
trei tipuri de reacţii sunt ordonate, reacţia B ar trebui să dureze cel mai mult , apoi reacţia
C şi, în final, reacţia A. această predicţie îşi are justificarea în faptul că reacţia A constă
numai din componente mentale de bază (timpi de bază), reacţia C are două componente
(de bază şi de identificare), iar reacţia B trei componente (de bază, de identificare şi de
selecţie). Într-adevăr, atunci când dispunem de date, această predicţie este confirmată pe
deplin. Totuşi, în ciuda unui început promiţător, metoda Donders a fost ignorată aproape
tot secolul trecut. Pentru a înţelege respingerea metodei, trebuie să avem în vedere faptul
- 32 -
că modul dominant de cercetare psihologică era metoda introspecţiei. Cu toate că

psihologia a respins mai târziu această metodă, ea era foarte apreciată la momentul
respectiv. Introspecţioniştii profesionişti realizau reacţii A, B, şi C şi relatau că o reacţie
C nu se şi simţea ca o reacţie C plus încă ceva . În schimb, cele trei reacţii erau percepute
complet diferit. Deşi acum pare ciudat, acest argument părea suficient la timpul respectiv
pentru a discredita metoda lui Donders. Astăzi, desigur, Donders deţine o poziţie
respectabilă în psihologia experimentală, iar metoda lui (dar şi alte extinderi sofisticate
ale acesteia) este larg utilizată.
Modelul lui Sternberg

Cea mai cunoscută aplicaţie a metodei lui Donders este „metoda factorilor
cumulativi“ propusă de Sternberg (1969). Această metodă se serveşte de un suport
matematic complex. Metoda factorilor cumulativi ia în considerare un timp total de
reacţie pe care îl împarte în stadii succesive de procesare a informaţiei. Definiţia unui
astfel de stadiu (nivel) a fost lăsată ambiguă, dar ea corespunde în mare unei subunităţi
complete de procesare. Există două mari diferenţe între metoda lui Donders şi cea a lui
Sternberg (Taylor, 1976). În primul rând, Sternberg a utilizat manipulări (modelări)
experimentale pentru a modifica durata stadiilor. Variabilele independente experimentale
utilizate pentru a realiza această modificare au fost numite factori. În al doilea rând,
Sternberg a elaborat o metodă de inferare a relaţiei dintre factori şi stadii. Factorii care
influenţau diferitele stadii vor determina influenţe cumulative (neinteracţioniste)asupra
timpului de reacţie. Factorii care influenţează acelaşi stadiu(sau stadii) vor interacţiona.
Astfel, realizând experimente factoriale şi căutând patternuri de interacţiune şi cumulare,
psihologii ar putea descoperi cum sunt opuse în legătură stadiile de procesare.
Metoda factorilor cumulativi nu evaluează timpul necesar unui stadiu de
procesare. Ea ne spune doar cum să descoperim aceste stadii. Donders era, deci, din
punctul de vedere al metodei folosite, cu o sută de ani înaintea timpului său şi numai
recent restul psihologiei l-a ajuns din urmă.
Efectele unor variabile independente asupra timpului de reacţie

a) durata intervalului şi intensitatea stimulului influenţează într-o manieră
semnificativă valorile timpului de reacţie.
b) perioada pregătitoare: atunci când se foloseşte un semnal pregătitor, intervalul
dintre cei doi stimuli trebuie să fie variat pentru a împiedica apariţia reacţiilor
la acest semnal. Subiecţii, dacă ştiu dinainte ce stimul urmează să primească,
vor şti şi ce reacţie se aşteaptă de la ei. Astfel, viteza reacţiei lor va depinde de
această perioadă pregătitoare. S-a demonstrat că timpul de reacţie simplu tinde
să scadă odată cu creşterea intervalului pregătitor. Pentru a evita anticipările
posibile se foloseşte un interval variabil de timp. Se recomandă eliminarea
valorilor extreme obţinute de un subiect.
c) inhibiţia se manifestă ca întârziere a răspunsului la un stimul imediat după
răspunsul la stimulul anterior. Acest efect îşi are originea la nivelul fluxului
neuronal. Impulsul inhibitor este iniţiat mai târziu decât impulsul care produce
timpul de reacţie, ceea ce va avea drept efect o creştere a valorii timpului de
reacţie pentru stimulul următor. Inhibiţia se produce şi în situaţia în care
- 33 -
subiecţii trebuie să reacţioneze la serii lungi de stimuli într-un interval de timp

foarte scurt.
d) Blocajele au fost observate mai ales în sarcini de reacţie serială, când
subiectul trebuie să răspundă rapid la fiecare stimul dintr-o serie. Sunt blocaje
scurte de cel mult 1-2 secunde, după care activitatea se desfăşoară normal. Se
consideră că blocajele ar fi rezultatul aceloraşi mecanisme neuronale de tip
inhibitor.
e) Dominanţa vizuală poate determina modificări ale timpului de reacţie. Ea se
asociază cu dominanţa manuală, dar este mai greu de pus în evidenţă. S-a
constatat că valoarea timpului de reacţie este mai scurtă pentru ochiul
dominant.
f) Exerciţiul, antrenamentul influenţează valorile timpului de reacţie în sensul
scăderii acestora. De la o anumită limită, îmbunătăţirea performanţelor se
opreşte, se atinge o limită de platou. Din acest motiv trebuie să ne asigurăm de
fiecare dată când folosim acelaşi subiect în condiţii variate ale unui
experiment că realizăm contrabalansarea condiţiilor de lucru pentru a
contracara efectele exerciţiului.
Particularităţi ale utilizării timpului de reacţie.

Utilizarea timpului de reacţie pentru estimarea timpului de procesare a
informaţiei presupune ca activitatea subiectului să fie în întregime consacrată sarcinii
stabilite şi pe care el o realizează într-un timp minim. Pentru a evita o dispersie prea mare
a rezultatelor este de dorit să se elaboreze situaţii experimentale în care constrângerile
temporare să fie puternice. Astfel, stimulul ar fi prezentat rareori cu o durată mai mare de
câteva secunde. Stimulul poate fi vizual, sonor sau un cuvânt mai complex, o imagine, o
propoziţie, o frază (rareori). Dacă stimulul este mai complex (propoziţie, frază), durata de
expunere trebuie să fie mai lungă (10 sec.). În acest caz nu mai avem de-a face cu timpul
de reacţie propriu-zis ci cu latenţa de răspuns care se măsoară începând cu momentul în
care s-a încheiat exploatarea stimulului şi începutul răspunsului. Constrângerile
temporale sunt menite să oblige subiectul să proceseze stimulul şi să răspundă cât mai
repede posibil.
Răspunsul trebuie să fie simplu de dat: apăsarea pe un buton, pe o tastă,
pronunţarea unui cuvânt şi să nu implice instructaje sofisticare care să presupună
procesări suplimentare. Timpul de reacţie este măsurat de obicei în milisecunde. Pentru
durate superioare nu se mai vorbeşte de timp de reacţie ci de latenţă de răspuns. Pentru a
limita efectele distragerii atenţiei se recomandă utilizarea unui semnal pregătitor care să
preceadă cu 1,2 sec. prezentare stimulului. Dacă stimulul este vizual, semnalul pregătitor
va fi vizual (un led, o lampă de avertizare), dacă stimulii sunt complecşi şi sunt oferiţi la
tahistocop, atunci experimentatorul va avertiza subiectul prin cuvântul „atenţie“ imediat
înaintea prezentării.
Timpul de reacţie ca variabilă dependentă este măsurat într-o varietate de sarcini
experimentale: detecţie, localizare, discriminare, estimare, lectură, denumiri,
recunoaşteri, reamintiri, decizie lexicală ş.a.m.d.
Clasificarea formelor timpului de reacţie se face în raport cu complexitatea
sarcinii şi a stimulilor. O primă distincţie este între stimul de reacţie simplu şi timpul de
reacţie complex.
- 34 -
Timpul de reacţie simplu presupune un stimul unic şi o reacţie unică. Valorile

acestor timpi se obţin cel mai adesea în urma prezentării unor stimuli singulari de diferite
calităţi senzoriale, intensităţi, durate şi frecvenţe la care subiecţii trebuie să răspundă într-
o manieră specificată de examinator. Subiecţii sunt solicitaţi uneori să reacţioneze numai
la încetarea acţiunii unor astfel de stimulări.
Timpul de reacţie complex presupune mai mult de un stimul. Dacă subiectul
trebuie să răspundă doar la un stimul şi să-i ignore pe ceilalţi, atunci vorbim de timp de
reacţie de discriminare.
O altă clasificare a timpului de reacţie se face prin raportarea la natura sarcinii şi a
răspunsului. În acest caz putem vorbi despre timp de reacţie electrofiziologic, motor sau
verbal.
Timpul de reacţie electrofiziologic presupune măsurarea unui fenomen
electrofiziologic potenţial evocat, reacţie electrodermală. În aceste situaţii nu se
obişnuieşte utilizarea termenului de timp de reacţie ci de latenţă a răspunsului.
Timpul de reacţie motor este reprezentat de răspunsurile motrice implicate în
reacţia la un semnal. Aceasta este de fapt timpul de reacţie obişnuit, caracterizat printr-un
nivel de complexitate şi măsurat în milisecunde. În prima parte a capitolului am prezentat
modelele Donders şi Sternberg ale timpului de reacţie.
Timpul de reacţie verbal măsoară latenţa unui răspuns exprimat sub o formă
verbală. Aici apar dificultăţi de înregistrare şi, de fapt, nu este un timp de reacţie veritabil
ci latenţa a răspunsului.
În ceea ce priveşte prezentarea stimulilor, dispozitivele de stimulare sau aparatele
trebuie să răspundă unor exigenţe de validitate şi fidelitate care să permită un riguros
control al variabilelor: durata prezentării, intensitatea, contrastul, localizarea aspectele
cromatice sa de formă, înălţimea. Reglarea acestor parametri trebuie să fie accesibilă şi
controlabilă.
Aceleaşi exigenţe se impun şi la înregistrarea stimulilor. Utilizarea calculatoarelor
face ca precizia şi acurateţea înregistrării să fie asigurate. Momentul de debut şi de sfârşit
al măsurării poate varia în raport cu scopurile cercetării. În mod obişnuit timpul de reacţie
se înregistrează între debutul stimulării şi debutul răspunsului, dar pot fi alese şi alte
limite. În cazul unor stimuli complecşi începutul înregistrării se face după prezentarea
stimulului , iar încheierea înregistrării la debutul răspunsului dat de subiect. În aceste
situaţii operăm – de obicei – cu un cronometru şi cu stimuli verbali (de ex. experimentul
asociativ-verbal) şi vorbim de latenţa răspunsului.
3.3 Răspunsurile verbale
Răspunsurile verbale posibile sunt atât de numeroase încât este dificil să realizăm
o listă cuprinzătoare. Multe dintre manifestările comportamentale vizate în experimentul
psihologic se traduc prin răspunsuri verbale. Răspunsurile verbale pot fi asignate uneori
prin sarcini concrete şi atunci se vorbeşte despre raport verbal sau pot fi răspunsuri
verbale asociate unui stimul verbal şi atunci vorbim despre o formă aparte de experiment:
experimentul asociativ-verbal.
- 35 -
Raportul verbal
Prin raportul verbal desemnăm răspunsurile verbale furnizate de către subiect în
situaţia în care nu trebuie să se răspundă la o întrebare, ci trebuie să se descrie modul de
rezolvare al unei acţiuni, să descrie un obiect sau o situaţie.
După cum apreciază Rossi (1997), descrierea diverselor tipuri de răspunsuri
impune distincţia dintre întrebările închise şi întrebările deschise.
Întrebările închise. În acest caz se oferă subiectului o listă de răspunsuri dintre
care trebuie să aleagă unul sau mai multe, sau îşi poate manifesta preferinţa pentru
anumite răspunsuri, clasificându-le (ordonându-le după o scală de intensităţi), sau
atribuindu-le valori numerice. Dintre răspunsurile la întrebări închise, cele mai simple
sunt cele care corespund deciziei de a răspunde „da“ / „nu“. În acest caz, activitatea
cognitivă care stă la baza răspunsului este relativ simplă.
Întrebările deschise: răspunsurile sunt lăsate la iniţiativa subiectului care alege şi
forma şi conţinutul. Evaluarea răspunsurilor va fi dificilă deoarece va trebui să procedăm
la o interpretare a ceea ce a dorit să răspundă subiectul. Răspunsul poate să cuprindă
elemente ale răspunsului corect, dar să nu corespundă aşteptărilor cercetătorului. Putem
contracara această dificultate fie elaborând mai multe categorii de răspunsuri, pentru a
compara răspunsul dat, fie să cotăm răspunsul pe o scală. Modalităţile de valorificare ca
variabile dependente sunt aceleaşi ca şi la răspunsurile la întrebările închise.
Relatările verbale pot lua şi alte forme, cum ar fi o amintire, o judecată, un
comentariu. În aceste cazuri valorificarea este şi mai dificilă. Se pot clasifica
răspunsurile, la diferitele categorii se pot asigna valori numerice, se poate măsura timpul
necesar elaborării răspunsului.
Experimentul asociativ-verbal (metoda asociaţiei verbale în psihologia

experimentală)
Principiul de bază al asociaţionismului stipulează că dacă două experienţe se
produc împreună şi concomitent, atunci fiecare dintre ele, când ajunge în conştiinţă, are
tendinţa de a o readuce şi pe cealaltă. Reproducerea se desfăşoară pe baza celor trei legi
ale asocierii formale formulate încă de Aristotel
1. după asemănare: o percepţie sau o reprezentare readuc în memorie elemente
asemănătoare;
2. după contrast: apariţia în memorie a unor elemente opuse;
3. coexistenţa spaţială şi succesiunea temporală: în memorie revin elemente care
în trecut au apărut fie împreună, fie nemijlocit unul după altul.
Termenul este atribuit lui John Locke, iar curentul asociaţionist în psihologie va
domina vreme de aproape trei secole.
Metoda experimentului asociativ-verbal a fost pentru prima dată propusă de Fr.
Galton.
Se pot desprinde trei stadii în evoluţia metodei asociativ-verbale:
1. Stadiul mentalist, iniţiat de Galton. Asociaţia reprezintă un echivalent sau un

substrat empiric al asociaţiei de idei. El a descoperit că asocierile de cuvinte nu sunt nici
- 36 -
arbitrare, nici nelimitate, că ele apar în număr mic, că se impun cu claritate conştiinţei şi
că sunt frecvent legate de amintiri din copilărie sau tinereţe (Anzieu & Chabert, 1992).
2. Al doilea stadiu, cuprins între 1915-1940, cu două direcţii:
a) neoasociaţionismul şi behaviorismul, care descriu legăturile asociativ-
verbale în termenii teoriei stimul-răspuns.
b) psihanaliza, din perspectiva căreia asociaţia verbală este un test de
personalitate (cum sunt cele proiective), cu ajutorul căreia pot fi depistate complexele
afective, culpabilitatea, tensiunile, conflictele interne şi refulările (Jung, dar şi
Wertheimer, Wells, Lafall).
Jung şi asistentul lui, F. Ricklin, de la clinica de psihiatrie din Burgholzli au
folosit la începutul secolului trecut tehnica asociaţiei verbale pentru a depista complexele
pacienţilor cu diferite tulburări. Ei prezentau subiectului câte un cuvânt de pe o listă de
cuvinte, iar instructajul era ca subiectul să răspundă cât mai repede cu primul cuvânt care
îi venea în minte. Jung a observat că în anumite situaţii, subiectul se bloca şi nu mai era
capabil să reacţioneze imediat, răspunsul fiind dat cu întârziere. După el, aceasta însemna
că stimulul respectiv atinsese un complex. Cuvântul respectiv devenea dintr-o simplă
etichetă verbală impersonală un stimul afectogen, care bruia sau chiar paraliza asociaţiile
mentale din cauza emoţiei penibile pe care o trezea.
Adesea subiectul nici nu era conştient de blocajele lui asociative şi nu-şi amintea
după experienţă emoţia penibilă pe care o trăise, dar nici răspunsul pe care îl dăduse la
anumite cuvinte. Jung a explicat acest lucru prin faptul că Eul individului reuşise să facă
uitat complexul mai mult sau mai puţin inconştient care se activase la un anumit stimul.
Este vorba de fenomenul pe care Freud l-a denumit refulare, adică tendinţa Eului de a
uita anumite conţinuturi psihice (idei încărcate afectiv) iritante, negative sau indezirabile.
Care este principiul de funcţionare a experimentului de asociere verbală? În
opinia lui Jung (1910), cuvintele reprezintă nişte obiecte, situaţii sau evenimente
condensate într-o etichetă verbală. Când i se citeşte subiectului un cuvânt de pe listă, el se
simte ca şi cum ar fi pus în situaţia să descrie ce crede despre cuvântul respectiv sau ce
emoţii stârneşte în el acel cuvânt. Dacă subiectul răspunde calm şi face asocieri logice,
înseamnă că stimulii respectivi sunt neutri afectiv. Dacă însă dă semne de agitaţie iar
asociaţiile sale mentale sunt perturbate, aceasta înseamnă că obiectul sau situaţia
desemnată de stimulul respectiv constituie o problemă reală pentru individ şi îi creează
dificultăţi de adaptare. Ceea ce se întâmplă cu subiectul în această situaţie este ca şi cum
ar uita că se află doar în faţa unor simple etichete verbale şi ia stimulul în sens foarte
personal, simţindu-se atins de semnificaţia lui.
Explicaţia fenomenului constă în faptul că experimentul de asociere verbală
implică mecanismele mnezice şi conceptualizarea, dar şi afectivitatea. În momentul în
care subiectului i se citeşte un cuvânt de pe listă, şi ţinând cont de instructajul pe care l-a
primit, el începe căutarea în memoria sa de lungă durată a unui cuvânt care să se
potrivească cel mai bine cuvântului inductor. Odată căutarea începută, în mintea
subiectului apare un fel de lanţ asociativ de concepte. Toate aceste operaţii se desfăşoară
însă sub influenţa sistemului afectiv-motivaţional (trebuinţe, dorinţe, emoţii, atitudini),
iar atunci când cuvântul a atins o zonă sensibilă a subiectului, va declanşa o emoţie
puternică care perturbă căutarea. Rezultatul acestei perturbări se va concretiza fie în
îngheţarea ei într-o fază preliminară, fie în realizarea de noi lanţuri asociative haotice,
- 37 -
ceea ce duce la un răspuns lipsit de orice legătură logică cu stimulul inductor (Rapaport,
Merton, Schafer, 1974).
După Jung, principalii indicatori care sugerează probleme de asociere din cauza
unor complexe sunt:
1) Blocajul asociativ, adică lipsa răspunsului. Subiectul nu poate oferi vreun
răspuns la cuvântul-stimul, afirmând fie că nu-i vine nimic în minte, fie că îi vin prea
multe idei şi nu ştie pe care să o aleagă. Indiferent de ceea ce spune subiectul, blocajul
este o formă extremă de perturbare asociativă, indicând faptul că stimulul a atins un
conţinut psihic important şi in acelaşi timp dureros pentru subiect.
2) Un timp de reacţie (TR) prelungit indică, de asemenea, faptul că subiectul
tulburat în procesul lui de asociere a avut nevoie de mai mult timp ca să-şi revină. Există,
însă, situaţii în care efectul perturbator al unui stimul se poate întinde şi asupra stimulilor
care urmează, astfel încât subiectul poate da o serie de răspunsuri consecutive cu un TR
mare, deşi cauza perturbatoare provine numai de la primul stimul din serie.
3) Reproducerile eronate sau absenţa reproducerii, indică incapacitatea
subiectului de a-şi aminti răspunsurile date la diferiţi stimuli. La baza lor se află tendinţa
inconştientă a individului de a uita situaţiile în care el s-a simţit cuprins de o emoţie
negativă.
4) Răspunsurile „distante“ sunt acele reacţii care nu au nici o legătură clară cu
cuvântul-stimul. De exemplu: „mamă – avion“ sau „carte – ardei“. Aceasta sugerează
faptul că adesea, subiectul, în loc să reacţioneze cu primul cuvânt care i-a venit în minte,
s-a lansat într-un nou şir de asociaţii pentru a ascunde reacţia originală.
5) Perseverarea unui răspuns presupune repetarea aceluiaşi răspuns la mai mulţi
stimuli. După părerea lui Jung, reacţia perseverativă relevă întotdeauna o anumită
problemă a subiectului. El dă ca exemplu cazul unui tânăr complexat de statura lui
scundă şi care a răspuns de câteva ori la test cu cuvântul “scund”.
Testul original al lui Jung era însă un simplu instrument clinic, destinat să
faciliteze examenul pacientului dându-i medicului o primă apreciere a conflictelor care
nu apar spontan în timpul anamnezei, obligându-l pe pacient să recunoască existenţa în el
însuşi a unor tendinţe inconştiente. El nu este un test etalonat şi validat (Anzieu &
Chabert, 1992).
Psihiatrii Kent şi Rosanoff au realizat această validare. Ei au elaborat în 1910
tabelele de frecvenţă cu ajutorul cărora se încerca stabilirea „indicelui de devianţă“ al
unui individ faţă de comportamentul asociativ normal. Ei au stabilit o listă de 100 de
cuvinte, mai puţin încărcate afectiv decât cea a lui Jung şi au aplicat-o pe o mie de
subiecţi normali, selectând o listă de răspunsuri “obişnuite” sau normale. Confruntate cu
această listă, protocoalele bolnavilor mental relevă un procentaj ridicat de răspunsuri
“subiective”. Din acel moment, a fost posibilă identificarea răspunsurilor şi a reacţiilor
anormale caracteristice unui anumit sindrom mental (Anzieu & Chabert, 1992).
Tabelele lui Kent şi Rosanoff au fost reactualizate de Russell şi Jenkins (1954),
iar în Franţa de Rosenweig 1957). Ulterior, s-a ieşit din sfera strictă a interpretărilor
psihanalitice şi s-a încercat corelarea anumitor trăsături de personalitate cu caracteristici
ale răspunsurilor asociative.
3. Al treilea stadiu este relevant pentru perioada actuală, care urmează unei
perioade de relativ declin al metodei în anii ‘50-’70. Se porneşte de la depăşirea cadrului
strict al behaviorismului şi de la admiterea ideii că diferenţele individuale nu pot fi corect
- 38 -
interpretate decât plecând de la descrierea structurilor generale ale asociaţiilor verbale şi a

modului în care acestea se înscriu în ansamblul conduitei.
O abordare interesantă a metodei asociativ-verbale este legată de încercarea lui
Noizet şi Pichevin (1966) de a o interpreta din punct de vedere al teoriei psiho-
lingvistice. Din punct de vedere lingvistic, relaţia dintre răspuns şi cuvântul-stimul poate
fi de ordin sintagmatic sau de ordin paradigmatic. În primul caz, răspunsul tinde să
constituie, împreună cu inductorul, un enunţ narativ în care termenii diferiţi sunt în relaţie
de continuitate semantică (de exemplu, “câine” induce “latră”). În al doilea caz, răspunsul
reprezintă un echivalent al inductorului, fiind cu acesta într-o relaţie de similaritate
semantică (tautologia, disimilaritatea, sinonimia, antonimia). De exemplu, “câine” induce
“pisică”. Pentru a relua distincţia fundamentală a lui Jakobson, prima alegere se face pe
bază de metonimie; a doua, pe baza metaforei. Odată introduse în practică, aceste
categorii lingvistice fac posibilă validarea statistică a frecvenţei lor în funcţie de vârstă,
nivel socio-cultural sau sindroame mentale (Anzieu & Chabert, 1992).
Principalele direcţii de utilizare a metodei asociativ-verbale

1. Ca probă de personalitate, plecându-se de la ipoteza că asociaţiile, legăturile pe
care le emite subiectul şi latenţa răspunsului constituie o proiecţie a trăsăturilor sale de
personalitate, dezvăluind complexe afective, sentimente şi tendinţe refulate, pulsiuni
inconştiente.
Mai exact, cu ajutorul metodei de asociere verbală putem evalua următoarele
caracteristici ale subiectului:
a) complexele, în sensul pe care Jung îl dă acestui termen. Ele sunt relevate de
cuvintele unde apar perturbări asociative. O metodă de a le depista este de a grupa separat
toate cuvintele stimul care au produs perturbări asociative şi de a încerca să vezi ce
legătură semantică există între ele. De exemplu, dacă un subiect prezintă perturbări
asociative la un grup de stimuli cum ar fi „bani“, „valoare“, „risipă“, „bogat“, „portofel“,
înseamnă că subiectul are un complex „pecuniar“. Aceasta înseamnă fie că trece printr-o
criză financiară, fie că are nişte trăsături stabile de personalitate asociate cu achiziţia
şi/sau păstrarea de bani sau valori (aviditate, parcimonie, zgârcenie).
De asemenea, sunt foarte relevante acele asocieri personale la anumiţi stimuli,
care trădează imediat o anumită problemă sau atitudine a subiectului. De exemplu, o
asociere „tată – tiran“, exprimă clar atitudinea individului faţă de figura paternă.
b) adaptarea afectivă. Cu cât la test apar mai multe semne de perturbări
asociative, cu atât adaptarea emoţională este mai precară. La extrem, acest lucru poate
duce la chiar la diferite forme de tulburări (nevroze, boli psihosomatice etc.).
Testul de asociere verbală poate fi uneori şi un indicator al dispoziţiei afective a
subiectului. De exemplu, dacă are un anumit număr de răspunsuri cu o tonalitate afectivă
negativă şi dacă răspunde într-un ritm mai lent, se poate deduce prezenţa unei stări
depresive.
c) unele trăsături de personalitate. Tendinţele isterice se manifestă la indivizii
care dau multe răspunsuri prin care nu fac decât să-şi exprime atitudinea faţă de cuvintele
stimul (de exemplu: „pian – frumos“, „familie – minunat“, „câine – oribil“). Subiecţii
care reacţionează puternic la cuvintele din categoria semantică oralitate (de exemplu:
„gură“, „sân“, „sticlă“, „mamă“) au o puternică tendinţă la dependenţă (Rapaport, Merton
& Schafer, 1974).
- 39 -
După Anzieu şi Chabert (1992) se poate afla cu ajutorul TAV chiar şi tipul
temperamental. Extravertul, orientat spre lumea externă, reacţionează mai ales la
semnificaţia obiectivă a cuvântului inductor, este un tip concret. Introvertul (orientat spre
sine) este sensibil la rezonanţa subiectivă a cuvântului inductor; este tipul egocentric.
d) slăbirea asociaţiilor mentale. Se iau ca indicatori bizareria şi incoerenţa
asociaţiilor mentale. Gradul de deteriorare mentală este direct proporţional cu frecvenţa
apariţiei acestor fenomene. De exemplu, la cuvântul „masă“, un astfel de subiect poate
răspunde cu „vulcanic“, sau la „familie“ cu „sticlă“. Aşadar, este vorba de aşa-numitele
reacţii distante (asociaţii bizare sau fără o legătură directă cu stimulul)
2. Ca mijloc de diagnosticare a capacităţii de învăţare, deci ca probă de memorie,
urmărindu-se indicatorii de exactitate, fidelitate în reproducerea răspunsurilor asociative.
3. Ca mijloc de investigare şi evaluare a capacităţii cognitive, orientare care tinde
sa se impună în prezent. Din această perspectivă, asociaţia verbală apare ca un proces
complex, caracterizat prin medieri succesive şi de reglări cognitive (Ceauşu & Cavasi,
1987).
4. Ca metodă de studiu a conceptelor, în psihologia cognitivă. De exemplu, prin
metoda asociaţiei verbale ne putem da seama care sunt categoriile mentale cele mai
active vizavi de un anumit concept. Altfel spus, la ce se gândesc oamenii prima dată când
au în minte o anumită noţiune sau concept (cum ar fi „fruct“ sau „mobilă“). Aşadar, este
vorba de studiul prototipurilor, adică acele exemplare definitorii pentru o anumită clasă
de obiecte.
Pentru a afla care sunt prototipurile pentru anumite categorii, se ia în calcul timpul
de reacţie în care subiectul recunoaşte un item ca făcând parte sau nu din categoria
respectivă. Lui i se prezintă câte un exemplar al unei categorii (concept) şi i se cere să
răspundă cât mai repede prin „da“ sau „nu“ dacă exemplarul respectiv aparţine sau nu
acelei categorii. Se pleacă de la premisa că timpul de reacţie va fi mai scurt în cazul
exemplarelor tipice (prototipurilor) decât al celor atipice, deoarece primele sunt mai uşor
de evocat din memorie, fiind asociate mai des cu categoria respectivă. (Miclea, 1999).
Iată un exemplu: pentru categoria „păsări“, subiecţii dintr-un astfel de experiment
răspundeau la „barză“ şi „rândunică“ în medie cu 150-200 milisecunde mai repede decât
la „flamingo“ sau „liliac“, ceea ce înseamnă deci că barza şi rândunica reprezintă pentru
indivizi în mai mare măsură nişte prototipuri ale categoriei „păsări“ decât celelalte două
exemplare.
Variante experimentale ale metodei

1. Asociaţia liberă simplă. Pornind de la o listă de cuvinte-stimul, subiectul
trebuie să răspundă cât mai repede posibil cu primul cuvânt care îi vine în minte la auzul
(văzul) cuvântului-stimul. Libertatea subiectului este practic nelimitată, el poate
răspunde cu orice cuvânt din vocabularul limbii sale. Este simplă pentru că subiectul
trebuie să ofere un singur răspuns. Prezentarea pate fi vizuală sau auditivă. Răspunsul
poate fi dat în scris sau oral. Aplicarea se poate realiza individual sau colectiv. Timpul de
răspuns poate fi liber sau limitat.
Experimentatorul măsoară timpul de reacţie fie cu un cronometru, fie cu un
cronoscop. Cronoscopul poate fi pornit sau oprit printr-o ingenioasă cheie pentru voce
sau pentru buză. Acest rafinament nu creşte întotdeauna precizia măsurării, deoarece
cheia pentru voce nu poate fi oprită până când silaba accentuată a răspunsului este
- 40 -
pronunţată, iar cheia de pe buză poate fi activată prin simpla deschidere a gurii, înainte de
răspuns. Mai mult, unii subiecţi nu pot evita să nu spună, de exemplu, „Uf - roşu!“ şi
astfel opresc cronoscopul înainte ca răspunsul corect să fie rostit. Poate cea mai eficace
procedură este cea de a lăsa timpul de experimentare pe seama experimentatorului. I se
oferă un singur buton sau cheie şi el va închide butonul sau cheia imediat ce pronunţă
cuvântul-stimul şi îl va deschide din nou imediat ce subiectul a început să răspundă. Cu
siguranţă, acest timp măsurat include timpul de reacţie asociat al subiectului, dar şi
timpul de reacţie simplu al experimentatorului; dar cum acesta din urmă este relativ scurt
şi constant, poate fi eliminat dacă este nevoie, prin scădere (Schlosberg & Heineman,
1950).
Metoda a fost folosită şi dezvoltată de către: Kent şi Rosanoff (1910), Russell şi
Jenkins (1954) şi Rosenzweig (1957). Aceşti autori au realizat studii de frecvenţă a
răspunsurilor în funcţie de grupuri populaţionale, de categorii de vârstă, de sex etc.
2. Asociaţia liberă continuă (Cofer, 1958). Se prezintă un singur cuvânt-stimul,
iar subiectul trebuie să ofere un şir de asociaţii pornind de la acest cuvânt – cât mai multe
posibil. Are o durată determinată; se obţine un indicator al bogăţiei asocierilor. Apare aici
riscul interferenţei, fiecare cuvânt din serie putând să influenţeze într-un fel cuvântul
următor.
Subiectului i se cere să facă o listă a obiectelor din cameră, ori să folosească orice
schemă asemănătoare, însă fiecare cuvânt rostit să-l sugereze pe următorul. Un exemplu
ar putea fi: câine, pisică, cal, gândăcel, roată, cauciuc etc. Se pune întotdeauna întrebarea
dacă fiecare cuvânt este determinat de cel anterior; ambele cuvinte „câine“ şi „pisică“
poate că au contribuit la răspunsul „cal“, dar ultimul a fost poate responsabil pentru
„gândăcel“.
O serie de 5, 10 cuvinte poate fi cronometrată, sau seria poate să continue pentru
o perioadă precisă, în timp ce experimentatorul numără răspunsurile. Câteodată,
subiectului i s-a cerut să scrie răspunsurile, dar scrisul încetineşte foarte mut procesul;
chiar şi vorbirea poate avea acest efect. Această dificultate este uneori evitată punând
subiectul să sublinieze cuvântul sau să apese/rotească o cheie de fiecare dată când se
gândeşte la un cuvânt; această metodă relevă viteza asociaţiei, dar nu şi conţinutul, mai
puţin atunci când subiectul poate să-şi amintească răspunsurile imediat după stimul.
Bousfield & Sedgewick (1944) au folosit o cheie care schiţează propria curbă cumulativă,
arătând viteza întregii serii de răspunsuri. Aparatele moderne de înregistrat electronic
oferă posibilităţi interesante în acest sens.
3. Asociaţia restrânsă (controlată) simplă (Boker şi Elliot, 1948) este
asemănătoare cu asociaţia liberă, dar se limitează tipul de răspuns la o anumită categorie:
sinonime, antonime etc.
Această sarcină este descrisă subiectului dinainte, astfel încât el să fie pregătit să
dea tipul de răspuns potrivit la orice stimul verbal.
Cu toate că este convenabil să faci distincţie între asociaţia liberă şi cea
controlată, distincţia este numai de grad. Există un anumit control şi în asociaţia liberă,
subiectul răspunzând printr-un singur cuvânt în loc de propoziţii, după cum se obişnuieşte
în conversaţia liberă şi de obicei are grijă să răspundă politicos, ceea ce nu-i „trădează“
problemele. Koffka (1912) a observat că este aproape imposibil să-i facă pe subiecţi să
adopte o atitudine realmente pasivă, liberă de orice fel de control involuntar. Şi adesea
există o anumită libertate în situaţia “controlată, deoarece sarcina curentă poate să nu
- 41 -
oblige subiectul să dea un singur răspuns corect la fiecare cuvânt-stimul. Un test de

antonime este foarte controlat, dar un test “parte-întreg” mult mai puţin. Gradul de
control poate constitui o variabilă experimentală, astfel încât să descoperi efectele
controlului asupra vitezei răspunsului.
4. Asociaţia restrânsă (controlată) continuă (Bousfield, Sedgewick, 1944)
subiectul trebuie să răspundă la un stimul generic (ex.: nume de oraşe, sau lucruri din
casă) cu un număr cât mai mare de cuvinte care se subsumează categoriei respective.
5. Asociaţia în lanţ (Fr. Jodelet, 1960) este asemănătoare cu asociaţia continuă.
Subiectul trebuie să emită asociaţii în lanţ, pornind mereu de la cuvântul cu care a
răspuns anterior; fenomenul de interferenţă devine aici obiect de studiu.
6. Asociaţia repetată (Lafall, 1955), unde, după un interval de timp variabil i se
prezintă din nou lista de cuvinte şi i se cere să răspundă cu aceleaşi cuvinte ca la prima
prezentare.
7. Asociaţia forţată (Buchwald, 1957) în care dintre mai multe variante propuse,
subiectul trebuie să o aleagă pe cea pe care o consideră cel mai pregnant evocată de
cuvântul inductor.
8. Asociaţia tautofonică (Skinner, 1936) în care i se prezintă subiectului
eşantioane fonetice lipsite de semnificaţie, spunându-i-se că este vorba despre cuvinte
deformate şi i se cere să spună ce cuvinte îi sunt sugerate / evocate fără a i se preciza dacă
sarcina sa are caracterul de asociere sau de recunoaştere. Skinner consideră că această
probă permite sondarea vocabularului latent.
9. Asociaţia continuare de fraze. Se dă un început de frază, propoziţie pe care
subiectul trebuie să le continue cu ce îi vine în minte în acel moment. Este o probă
dominant clinică.
10. Asociaţia semi controlată-repetată, elaborată de către V. Ceauşu în 1960 şi
utilizează vreme de peste 30 de ani în laboratorul de psihologie aeronautică, în primul
rând ca probă cognitivă, indicator al fidelităţii şi exactităţii memoriei de scurtă durată, dar
şi ca indicator al proceselor mentale de tip asociativ. Lista cuprinde un număr de 60 de
cuvinte stimul, substantive comune. Cuvintele-stimul fac parte din categoria trebuinţelor
şi tendinţelor majore ale individului (orientare, apărare, nutriţie, reproducere, integrare
socială, afirmare proprie, achiziţie, impulsivitate), precum şi 12 cuvinte neutre.
În instructaj se cere subiectului ca, la fiecare cuvânt auzit, să răspundă cu primul
cuvânt care îi vine în minte, de preferinţă substantive. La fiecare cuvânt-stimul se notează
latenţa răspunsului, dar şi cuvântul cu care s-a răspuns. Apoi, după o scurtă pauză (1-2
minute) se reia prezentarea listei de cuvinte şi i se cere subiectului ca, de astă dată, să
repete răspunsul dat iniţial. Se notează răspunsurile corecte, eronate şi omisiunile.
Indicatorii variabilei dependente sunt: numărul de răspunsuri corecte, latenţa medie a
răspunsurilor şi exactitatea reproducerii după formula:
Nr. rasp.corecte- Omsiuni
Exact.=
60 + Erori la reproducere
- 42 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV
Conţinuturi:
4.1 Probleme etice ale experimentului psihologic
4.2 Raportul de cercetare
Obiective:
1. Prezentarea problemelor etice specifice experimentului psihologic cu subiecţi
umani.
2. Prezentarea modalităţii de organizare şi elaborare a raportului de cercetare, după
modelul APA.
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
4.1 Probleme etice ale experimentului psihologic
Cercetarea ştiinţifică în lumea de azi implică o serie de norme etice care se cer a fi
respectate, indiferent de domeniul de investigaţie. Aceste exigenţe sunt cu atât mai
importante pentru cercetarea psihologică prin implicaţiile ei majore. Sunt ţări în care
normele de etică sunt prevăzute prin lege, iar demararea unor cercetări (mai ales dacă
beneficiază de fonduri de la buget) este condiţionată de obţinerea avizului unei comisii
specializate de la nivelul universităţilor sau institutelor de cercetare. Implementarea unei
astfel de legislaţii este pe cale să se producă şi la noi în ţară.
Implicaţiile de ordin etic ale unei cercetări sunt majore şi o serie de principii,
norme, reguli trebuie să fie cunoscute şi respectate indiferent de statutul celui care
întreprinde cercetarea (de la student la cercetător, de la preparator, la profesor) sau de
complexitatea demersului experimental.
Asociaţia Americană de Psihologie (APA) a formulat zece principii generale
privind efectuarea cercetărilor cu subiecţi umani:
1. Când ia hotărârea de a efectua un studiu, cercetătorul are responsabilitatea de a
efectua o evaluare atentă a gradului de acceptabilitate a acestuia din punct de vedere etic.
În cazul în care se presupune vreo derogare de la respectarea valorilor ştiinţifice şi umane
avute în vedere în aceste principii, cercetătorului îi revine obligaţia de a solicita asistenţă
etică şi de a respecta măsurile impuse în vederea protejării drepturilor omului pentru
participanţi.
2. Cercetătorul are obligaţia să evalueze dacă participantul va fi un „subiect cu
risc major“ sau unul cu un „risc minimal“.
3. Cercetătorul îşi asumă întotdeauna responsabilitatea de a asigura un instructaj
din punct de vedere etic în cadrul cercetării. El îşi asumă – de asemenea -
responsabilitatea în ceea ce priveşte tratarea corectă din punct de vedere etic a
- 43 -
participanţilor de către colaboratori, asistenţi, studenţi şi angajaţi, cărora – oricum , le

revin obligaţii identice.
4. Cu excepţia cercetării „ cu risc minim“ asumat, investigatorul stabileşte un
acord clar şi corect cu subiecţii, anterior participării lor, care să clarifice obligaţiile şi
responsabilităţile fiecăruia. Cercetătorul are obligaţia de a respecta toate promisiunile şi
angajamentele incluse în acel angajament. Cercetătorul va informa participanţii asupra
tuturor aspectelor cercetării care ar fi de aşteptat – în mod rezonabil – să influenţeze
dorinţa de a participa şi va explica toate celelalte aspecte ale cercetării care îi interesează
pe participanţi. Eşecul – posibil - în obţinerea unei informări complete înaintea obţinerii
consimţământului din partea participanţilor necesită măsuri de prevedere suplimentare în
vederea protejării bunăstării şi demnităţii subiecţilor implicaţi în cercetare. Cercetarea
care implică subiecţi minori sau participanţi cu disfuncţii care ar limita înţelegerea şi /sau
comunicarea necesită măsuri speciale de protecţie.
5. Cerinţele metodologice ale unui studiu pretind uneori cercetătorului să recurgă
la ascunderea sau la falsificarea unor aspecte care vor fi dezvăluite subiecţilor. Înaintea
desfăşurării efective a unui asemenea studiu, cercetătorul are sarcina specială (1) de a
verifica dacă folosirea unor asemenea tehnici este justificată prin valoarea prospectivă
ştiinţifică, educaţionala implicată; (2) de a verifica dacă nu există şi alte proceduri
disponibile care nu uzează de ascunderea sau de falsificarea unor aspecte ale cercetării; şi
(3) să se asigure dacă subiecţilor li s-au oferit toate explicaţiile necesare, în timpul cel
mai scurt cu putinţă.
6. Cercetătorul va respecta libertatea individuală privind refuzul de a participa la
sau a se retrage din experiment în orice moment. Obligaţia de a respecta această cerinţă
presupune evaluarea atentă a situaţiei în care cercetătorul se află într-o poziţie de
autoritate sau de influenţă asupra subiectului. O asemenea poziţie de autoritate include,
deşi nu se limitează la atât – situaţii în care participarea la cercetare este sarcina de
serviciu sau în care subiectul este un student, client sau angajat al cercetătorului.
7. Cercetătorul va proteja participanţii de orice disconfort mental sau fizic,
vătămare sau pericol care poate surveni ca urmare a tehnicilor de cercetare. Dacă există
riscul unor astfel de consecinţe, cercetătorul va informa participanţii de acest lucru.
Proceduri de investigare care conţin un risc de vătămare gravă sau de durată a subiectului
nu vor fi folosite – cu excepţia cazului în care nefolosirea lor ar expune subiectul la un
risc şi mai mare, sau, cu excepţia cazului în care există un beneficiu potenţial pentru
umanitate implicat în cercetare însoţit de o informare completă şi de un consimţământ
voluntar din partea fiecărui participant. Subiectul trebuie informat asupra procedurilor de
contactare a cercetătorului în timp util, în cazul în care apare stresul, un rău potenţial sau
alte probleme în legătură cu participarea şi ulterioare acesteia.
8. După adunarea datelor cercetătorul va furniza participanţilor toate datele
necesare despre natura studiului şi va înlătura toate ideile eronate care ar putea să apară.
În cazul în care întârzierea furnizării informaţiilor sau reţinerea de la informare se
justifică prin respectul valorilor umane şi ştiinţifice, cercetătorul are responsabilitatea
suplimentară de a monitoriza cercetarea şi a se asigura că nu există consecinţe nefaste
pentru participant.
9. Atunci când procedurile de cercetare dau naştere la consecinţe nedorite pentru
subiectul participant, cercetătorul are responsabilitatea de a detecta şi de a îndepărta sau
de a corecta aceste consecinţe, inclusiv efectele pe termen lung.
- 44 -
10. Informaţia despre subiectul cercetării obţinută în timpul desfăşurării acesteia

este confidenţială, cu excepţia cazului în care – în prealabil – s-a ajuns la o altă
înţelegere. Când există eventualitatea ca altcineva să obţină acces la astfel de informaţii,
această posibilitate, împreună cu măsurile de protejare a confidenţialităţii sunt explicate
subiectului ca parte componentă a procedurii de informare în vederea obţinerii
consimţământului.
Consimţământul în cunoştinţă de cauză

Conform principiilor eticii, cercetătorul va informa subiecţii – înaintea
participării, despre toate aspectele care – în mod rezonabil – ar putea să influenţeze
dorinţa de a participa şi va explica toate celelalte aspecte ale cercetării despre care
subiecţii vor să obţină informaţii. Acest fapt înseamnă că participanţii trebuie avertizaţi
înainte despre acele aspecte ale cercetării care pot avea efecte nedorite.
Furnizând suficientă informaţie pentru a determina un consimţământ în cunoştinţă
de cauză, cercetătorul poate provoca invalidarea designului experimental. Astfel, cel ce
respectă principiile eticii se află într-o dilemă în legătură cu determinarea cantităţii de
informaţie care trebuie oferită. În mod evident, participanţii trebuie să fie avertizaţi
înainte în cazul unui experiment care le-ar ameninţa sănătatea. Ascunderea informaţiilor
într-o astfel de situaţie ar fi o încălcare a eticii. Dar costurile şi consecinţele precum şi
beneficiile asociate cu o dezvăluire completă a unei situaţii mai puţin dăunătoare sunt
mult mai dificil de apreciat. Soluţia în dilema consimţământului în cunoştinţă de cauză nu
este întotdeauna uşor de identificat; cercetătorul prudent trebuie să solicite o asistenţă
calificată din partea celor care pot fi obiectivi.
Libertatea subiectului de a se retrage

Majoritatea vom fi de acord că indivizii care se tem de participare au dreptul de a
se retrage. În general, când lotul potenţialilor subiecţi se află într-o situaţie de
subordonare, cum ar fi studenţii, prizonierii, militarii în timpul satisfacerii stagiului şi
angajaţii experimentatorului, atunci cercetătorul este necesar să aibă în vedere în mod
special libertatea subiecţilor de a se retrage sau de a participa.
Protecţia împotriva consecinţelor dăunătoare

O măsură suplimentară de protecţie a participanţilor la o cercetare este sugerată de
către Asociaţia Americană de Psihologie: modalitatea concretă ca subiecţii să poată lua
legătura cu investigatorul în urma participării lor la cercetare. Chiar şi proiectul cel mai
scrupulos (din punct de vedere etic) cu privire la asigurarea unui risc minim de vătămare
poate avea efecte consecutive neprevăzute. Astfel, participanţii trebuie să aibă
posibilitatea de a primi ajutor sau sfaturi din partea experimentatorului dacă apar totuşi
probleme.
Din cauza unor posibile efecte nedorite, cercetătorul trebuie să ofere consultaţii
ulterioare prin care furnizează explicaţii suplimentare cu privire la scopurile generale ale
cercetării întreprinse şi la natura intervenţiei astfel încât orice întrebări şi neînţelegeri pe
care subiectul le-ar putea manifesta să fie preîntâmpinate şi îndepărtate.
- 45 -
Eliminarea consecinţelor neplăcute

Informarea subiecţilor post-experiment precum şi furnizarea numerelor de telefon
pentru a putea să contacteze persoanele avizate în caz de nevoie s-ar putea să nu fie
suficiente, în cazul unui experiment cu potenţial de pericol mai ridicat. Dacă un
participant suferă – într-adevăr – unele consecinţe pe termen lung ca urmare a participării
sale într-un experiment, atunci întreaga responsabilitate revine cercetătorului. În orice
caz, pentru prevenirea riscurilor, trebuie să facem acele demersuri necesare pentru a le
minimaliza. Spre exemplu, în experimentul cu stările depresive am putea, după
investigaţie, să solicităm subiecţii să citească aserţiuni opuse celor folosite în experiment.
În acest fel vom servi un „antidot“ menit să anuleze efectul primei intervenţii. Dacă nu
avem succes pe această cale, atunci poate este bine să reţinem subiecţii în laborator până
când constatăm că şi-au revenit.
Confidenţialitatea
Rezultatele unui experiment trebuie ţinute secret atunci când ele se referă strict la
o persoană, exceptând cazul în care s-a convenit contrariul. Un cercetător care respectă
etica nu se plimbă de colo până colo strigând în gura mare ca – de exemplu – „Nae
Popescu este prost; a lucrat mai slab decât oricare dintre participanţii la experimentul
meu.“ De asemenea, informaţiile cu caracter strict personal despre anumiţi participanţi,
cum ar fi atitudinea lor despre sexul premarital sau venitul familiei lor, nu trebuie
dezvăluite fără permisiunea subiecţilor. Principiul confidenţialităţii pare foarte clar, dar
cercetătorul se poate confrunta cu dileme etice atunci când încearcă să îl pună în practică.
Aceste dileme pot fi ilustrate prin experimentul cu privire la dispoziţiile depresive şi la
memorie. Experimentatorul a fost confruntat cu o problemă etică, deoarece el a crezut că
era necesar să încalce principiul confidenţialităţii în vederea aplicării principiului
protecţiei contra vătămării. Să vedem în continuare – pe scurt – cum s-a prezentat
situaţia. Una dintre primele sarcini ale participanţilor a fost să răspundă la unele întrebări
cu privire la sănătatea lor mentală. Ei trebuiau să indice dacă primeau asistenţa de
specialitate într-o problemă personală şi să dea unele detalii despre problema respectivă şi
despre tratament. Participanţii au fost asiguraţi că răspunsurile lor sunt confidenţiale.
Apoi, subiecţii au fost supuşi unei testări clinice care atesta nivelul actual al depresiei.
Dacă un participant ar fi indicat faptul că era în tratament (sau fusese) pe probleme de
depresie, şi – de asemenea – ar fi întrunit un punctaj pozitiv înalt la test, experimentul s-
ar fi întrerupt pentru acea persoană. S-a promis confidenţialitate, şi – deci – se prevedeau
răspunsuri oneste. Testul s-a administrat în vederea prevenirii accesului unei persoane
depresive la experimentul ce i-ar fi accentuat starea prin procedura de inducere. Astfel,
intenţia era – de fapt – să se elimine orice risc. În cursul experimentului doi dintre
studenţi au avut punctaje înalte la testul de detectare a stării depresive, unul dintre ei fiind
chiar în situaţia de a nu fi urmat nici o terapie. De vreme ce testul era cunoscut a fi unul
valid şi de încredere în ceea ce priveşte predicţia unei tulburări depresive serioase,
cercetătorul principal a crezut de cuviinţă că era necesar să îl prevină pe unul dintre
colegi despre cei doi studenţi care fuseseră depistaţi ca având niveluri ridicate de
depresie. Apoi, sub pretextul unui interviu de rutină, consilierul a avut o convorbire cu
studenţii menţionaţi.
Acest tip de dilemă apare în mod frecvent în cercetare. Cercetătorul poate găsi că
este necesar să încalce un principiu etic în vederea respectării altui principiu etic. Dacă
- 46 -
studenţii cu scor înalt la testul de detectare a depresiei ar fi bănuit că le-a fost trădată
încrederea, din aceasta situaţie ar fi rezultat unele resentimente cu caracter permanent şi o
lipsă de încredere. Pe de altă parte, dacă studentul care nu se afla sub terapie s-ar fi
sinucis, cercetătorul s-ar fi făcut responsabil de o tragedie cumplită. În acest caz,
prevenirea unei astfel de tragedii a apărut ca prioritară în raport cu respectarea dreptului
participanţilor la confidenţialitate.
În concluzie, deciziile etice se iau rareori pe baza faptelor empirice. De obicei,
acestea sunt rezultatele aplicării unor criterii pragmatice. Trebuie să ne preocupăm de
modul în care putem proteja cel mai bine participanţii , fără a omite interesul pentru
aplicarea unui proiect de investigaţie valid şi valoros
4.2 Raportul de cercetare
Organizarea raportului de cercetare

În proiectarea şi dirijarea unui studiu se porneşte de la general la specific, iar apoi, se
ajunge din nou la general. În „Introducere“ sunt prezentate constructele ipotetice aşa
cum sunt definite şi prezentate în literatura de specialitate din cercetările anterioare; se
dezvoltă relaţia ipotetică dintre variabile pentru populaţia de studiu şi apoi sunt derivate
predicţiile specifice studiului. În „Metodă“ este descris specificul proiectului şi sunt
colectate datele. În „Rezultate“ sunt raportate statisticile descriptive şi inferenţiale şi este
descrisă relaţia statistică. În final, în „Discuţii", rezultatele sunt interpretate în termenii
variabilelor şi sunt generalizate pentru a lărgi relaţia dintre constructele ipotetice de la
care s-a pornit. Trebuie să reţinem faptul că organizarea unui raport de cercetare urmează
ordinea logică a aspectelor din dirijarea cercetării.
Literatura de specialitate
În proiectarea unui studiu, cercetările deja publicate constituie suportul aspectelor
de cercetat, astfel încât acesta corespunde conceptualizărilor constructelor şi rezultatelor
studiilor precedente. Literatura sugerează, de asemenea, numeroase subiecte pentru studii
interesante şi descrie procedurile stabilite care pot fi încorporate studiului. Stabilirea
populaţiei nu numai că permite formularea unei ipoteze mai precise, ci şi orientează
atenţia spre cea mai relevantă parte a literaturii. În căutarea literaturii trebuie să se
înceapă cu o idee despre subiectul cercetării.
Un aspect foarte important care trebuie reţinut este acela că, deseori, cercetătorii
folosesc testele „creion hârtie“ pentru a măsura inteligenţa, personalitatea, creativitatea,
atitudinile, emoţiile, motivaţiile etc. In loc să vă creaţi propriul test şi să nu fiţi siguri de
validitatea conţinutului şi constructelor, căutaţi testele deja existente.
De asemenea, trebuie amintit faptul că scopul ultimativ al oricărei lucrări
ştiinţifice) este precizia în comunicare. În acelaşi timp, trebuie să ţinem seama de spaţiu
şi să evităm redundanţa. Fiecare idee trebuie expusă clar, ilustrată o singură dată,
transmisă doar informaţia necesară. Pentru a împlini scopul unei comunicări concise, atât
autorul cât şi cititorul fac o serie de presupuneri.
Presupunerile autorului şi cititorului

Autorul presupune că cititorul înţelege metodele statistice şi de cercetare. Multe
lucruri rămân nespuse într-un articol de cercetare, tocmai pentru că cititorul presupune că
- 47 -
au fost utilizate procedurile uzuale şi că detaliile sunt nesemnificative. Astfel, spre

exemplu, nu este nevoie să afirmăm „Am comparat valorile obţinute cu cele critice",
întrucât toţi cercetătorii ştiu că această operaţie trebuie făcută; a o afirma este redundant.
De asemenea, un autor presupune că cititorul este un psiholog competent
(profesionist). Tocmai de aceea un articol de cercetare nu oferă cititorului referinţe
detaliate asupra subiectului cercetat, pentru că se presupune că deja se cunoaşte câte ceva
sau că se vor citi referinţele date. Autorul presupune, de asemenea, că cititorul înţelege
metodele statistice şi de cercetare. Nu se predau principii de statistică şi de proiectare
cititorului. Nu se folosesc expresii ca „Date certe sunt importante pentru că...“ sau „Un
test-t a fost folosit pentru a testa ipoteza nulă pentru că ...“. Cititorul ştie deja de ce
încrederea este importantă şi de ce a fost efectuat un test-t. În final, se vor folosi
întotdeauna terminologii comune (de exemplu, valid şi semnificativ), dar fără a fi date
definiţii. Autorul presupune că cititorul fie le înţelege, fie va afla ce înseamnă.
Autorul trebuie să se concentreze în sensul oferirii de informaţii pe care cititorul
nu le va găsi în altă parte: gândurile şi acţiunile sale ca cercetător. Ce concluzii a tras din
articolul precedent? Ce înţelege prin termenii de validitate şi semnificaţie? Ce logică a
folosit pentru formularea unei ipoteze sau a unei predicţii? Şi ce crede că indică un
rezultat pentru comportamentul în studiu? Autorul este un expert, deci îi oferă cititorului
înţelepciunea sa. Sarcina este de a relata clar şi concis cititorului toate activităţile sale
importante folosite în crearea, dezvoltarea şi interpretarea studiului. Scopul redactării
cercetărilor este de a oferi cititorului informaţia necesară pentru a înţelege, pentru a
evalua şi pentru a replica studiul.
1.3.1 Câteva reguli de stil

1. Un raport se referă la un studiu complet, astfel încât este scris la trecut (de
exemplu, „Am arătat că...“). Excepţie prezentarea concluziilor la prezent, care se aplică
prezentului sau situaţiilor viitoare (de exemplu, „Umorul influenţează reamintirea prin
...“).
2. Vor fi citate toate sursele de informare, folosind doar numele autorului (sau
autorilor, acolo unde este cazul) şi data. Referinţa poate fi folosită şi ca subiect al unei
propoziţii: („Ionescu şi Popescu (1992) au definit cooperarea ca ...“). Sau se poate
exprima o idee şi apoi scrise cerinţele în paranteză: „Cooperarea este definită ca ...
(Ionescu şi Popescu, 1992)“. Intr-un articol cu trei până la şase autori vor fi incluse toate
numele atunci când sunt citate, după care referirea se poate face la toţi folosind doar
numele primului autor şi prescurtarea ş.a. Când un articol are mai mult de şase autori,
chiar şi prima dată se citează doar primul şi se adaugă „ş.a.“.
3. Nu se citează direct din articol. Este mai utila parafrazarea sau rezumarea ideii,
astfel încât să se spună cititorilor ce ar trebui să înţeleagă din idee. De asemenea, este
necesar ca adresarea să se facă articolului în sine şi nu autorului. Spre exemplu, expresia
„Ionescu ş.a.“ se refera, în primul rând, la un experiment şi nu la persoanele care l-au
efectuat. De aceea se scrie „Rezultatele sunt prezentate în Ionescu ş.a.(1975)“ în loc de
„Rezultatele sunt prezentate de Ionescu ş.a. (1975)".
4. Pentru a diferenţia studiul de altele, referirile la el se fac astfel „acest studiu“
sau „studiul prezent". Totuşi, nu se folosesc aceste expresii într-un mod care atribuie
acţiuni omeneşti la surse non-umane ca şi în „Acest studiu a încercat să demonstreze că
...". Se foloseşte „eu“ ca subiect, iar „noi“ doar în cazul în care sunt mai mulţi autori.
- 48 -
5. Se va folosi cât mai mult posibil terminologia psihologică. Când se foloseşte un

termen nepsihologic sau este numită o variabilă, întâi este definit termenul, după care este
utilizat doar acest termen. Aceasta previne confuziile în legătură, spre exemplu, cu
uşoarele diferenţe dintre hazliu şi distractiv. Nu se folosesc prescurtări sau termeni de
argou. Un cititor dintr-o altă parte a ţării sau dintr-o altă tara s-ar putea sa nu-i înţeleagă.
6. Se vor evita abrevierile. Sunt justificate doar dacă un termen este formulat
dintr-o succesiune de cuvinte sau dacă apare frecvent în articol. Nu se folosesc alte
abrevieri. Dacă este necesară, prescurtarea se face uzând de un acronim, prima litera a
fiecărui cuvânt al termenului. Se defineşte termenul complet când este folosit pentru
prima dată, cu acronimul în paranteză. Apoi se foloseşte doar acronimul, mai puţin atunci
când este primul cuvânt al propoziţiei, caz în care este utilizat întotdeauna termenul
complet.
7. Se vor folosi cuvinte pentru numerele cuprinse între 0 şi 9 şi cifre pentru
numerele care sunt mai mari de 10. Se folosesc cifre pentru numere de orice mărime dacă
se scrie o serie în care cel puţin unul dintre ele este 10 sau mai mare sau dacă numărul
conţine o zecimală sau se referă la un rezultat statistic ori la o măsurătoare precisă (de
exemplu, o situaţie specifică cu un anumit număr de indivizi). Astfel, se spune „Trei
condiţii, cu 5 indivizi per condiţie ...".
8. Chiar dacă pe parcursul acestui text s-a folosit termenul generic de „subiecţi“
pentru a ne referi la acele persoane studiate de cercetător, stilul unui raport necesită
utilizarea unor termeni mai impersonali şi mai precişi. Termenul generic folosit este
„participanţi", dar există şi termeni descriptivi mai potriviţi precum „studenţi, copii,
femei, bărbaţi".
9. Se vor folosi expresii precise. În studiul prezent nu se spune că participanţii „au
văzut“ sau au privit o imagine sau că au uitat o imagine pentru că nu există siguranţa că
astfel de evenimente au avut loc. Tot ceea ce ştim este că participanţilor li s-a prezentat
un desen, să spunem. Regulile cer să fie evitate cuvintele cu două înţelesuri. Referirile la
genurile participanţilor se fac folosind termenii de „masculin“ şi „feminin“, iar pentru
indivizi „el“, respectiv „ea“; când este posibil, sunt utilizaţi termenii neutri ca „persoana
de pe scaun“.
Componentele unui raport de cercetare (format APA)

1. Pagina de titlu
2. Rezumat
3. Introducere
4. Metodă
4.1. Participanţi
4.2. Materiale şi aparate
4.3. Proceduri
5. Rezultate
6. Discuţii
7. Referinţe bibliografice
8. Tabele şi figuri
- 49 -
Titlul
Un titlu permite cititorului să hotărască dacă vrea sau nu să citească articolul. De
aceea, titlul trebuie să comunice clar variabilele şi relaţiile studiate, dar nu trebuie să aibă
mai mult de 12 cuvinte. Titlul creat trebuie să sugereze suficiente informaţii pentru
cititor, astfel încât acesta să poată determina dacă articolul este sau nu relevant pentru
studiul lui. Într-un manuscris în stil APA, pagina de titlu este o pagină care conţine titlul,
numele autorului şi numele instituţiei. Pagina de titlu este pagina numărul 1, cu numărul
plasat în colţul din dreapta sus, la fel ca şi în toate celelalte pagini (spaţiul minim pe
margini este de 2 cm.). Pagina de titlu mai conţine alte două componente. Mai întâi, în
stânga numărului pagini se tipăresc primele 2 sau 3 cuvinte din titlu. Acestea vor apărea
pe toate paginile ulterioare astfel încât, dacă o pagină este separata, editorul să o poată
identifica ca aparţinând manuscrisului (acesta este unul din motivele pentru care toţi
cercetători nu trebuie să folosească titluri începând cu „Un studiu asupra ...“). În al doilea
rând, pe prima linie dedesubt se tipăreşte titlul prescurtat. Acesta va fi tipărit sus, pe
fiecare pagina a articolului.
Rezumatul
Rezumatul este o scurtă prezentare a studiului. Rezumatul descrie variabilele
specifice utilizate, caracteristicile importante ale subiectului, o scurtă descriere a
proiectului global şi rezultatul obţinut prin relaţia statistică. De asemenea, rezumatul
indică modul teoretic de abordare folosit pentru interpretarea rezultatelor, deşi adeseori
fără a mai da o interpretare actuală. Rezumatul trebuie să fie de sine stătător, fără să
conţină prescurtări sau termeni care nu sunt comuni. Ar trebui să includă doar detalii
relevante pentru întrebările cititorilor: „Este acest articol relevant pentru documentare?“.
Cei mai mulţi autori scriu rezumatul după ce au scris raportul, astfel încât se poate
esenţializa punctele-cheie. Pagina rezumat este pagina numărul 2, cu titlul în mijloc. De
reţinut că se scrie fără aliniat.
Introducerea
Introducerea într-un articol ar trebui să reproducă logica utilizată pentru obţinerea
ipotezei şi alegerea modului de testare. Se începe cu descrierea generală a
comportamentelor şi constructelor ipotetice, traducându-le apoi în variabile specifice ale
studiului. Autorul trebuie să ne prezinte ipoteza şi explicaţiile psihologice testate, schema
generală, motivul pentru care anumite definiţii operaţionale sunt implicate şi logica
utilizată pentru a explica faptul că anumite rezultate vor deveni predicţii şi ipoteze ale
studiului. Atât scopul studiului, cât şi populaţia supusă studiului trebuiesc bine delimitate.
Detaliile asupra studiului sunt furnizate doar (1) când sunt necesare pentru cititor pentru a
înţelege comentariile autorului referitoare la acel studiu, sau (2) când sunt necesare
pentru a sprijini poziţia autorului. De aici şi faptul că introducerea nu conţine, de obicei,
detalii, teste statistice folosite sau trăsăturile specifice ale modelului folosit în cercetarea
citată. După ce am început introducerea într-un cadru mai larg al construcţiei ipotetice,
vom lucra logic de la idei mai generale la exemple specifice. Scopul studiului este
specificat la sfârşitul primului paragraf. Trebuie specificat atunci când se fac speculaţii.
Trebuie realizată o legătură logica între studiile anterioare şi studiul prezent. Introducerea
prezintă toate informaţiile pe care le vom utiliza pentru a interpreta rezultatele: logica
teoretică şi conceptuală a studiului, cercetările anterioare relevante şi predicţiile studiului.
- 50 -
Metoda
Pentru a colecta datele avem nevoie de subiecţi, materiale pentru testare,
echipament, o procedură de testare specifică şi un plan. În ceea ce priveşte participanţii,
vom descrie tipul de subiecţi pe care i-am utilizat, identificând caracteristicile importante
ale acestora (vârsta, sex studii) şi specificând criteriile impuse de selectare a
participanţilor. Deoarece motivaţia subiecţilor este importantă, vom descrie fiecare formă
de răsplata folosită. În ceea ce priveşte materialele şi aparatura, indiferent de titlul pe care
îl vom da acestui capitol („Materiale“ sau „Aparatura“), vom descrie atât materialele
relevante, cât şi aparatura pe care am pregătit-o, dar fără a explica cum sunt folosite. În
ceea ce priveşte procedura, cea mai buna metodă de a organiza acest capitol este să se
urmărească desfăşurarea pas cu pas a studiului. Primul pas este instructajul
participanţilor, apoi vom continua urmărind sarcinile executate în ordine de către
participanţi. O strategie folositoare constă în descrierea acelor aspecte ale procedurii care
sunt comune pentru toţi participanţii şi apoi distingerea unei condiţii de alta. Se va face o
descriere a contextului testării şi a planului studiului în termeni de condiţii, subiecţi şi
variabile utilizate.
Rezultatele
În acest capitol raportăm rezultatele statistice pe care le-am executat şi rezultatele
statistice pe care le-am obţinut. În descrierea rezultatelor vom urmări ordinea în care sunt
executate etapele analizei. Mai întâi, trebuie să realizam evaluări pentru a le analiza, deci
vom descrie cum am făcut evaluarea şi cum am înscris scorul fiecărui subiect. De
asemenea, vom descrie eventualele transformări efectuate asupra scorurilor, ca şi în cazul
în care am determina media corectă şi scorul pentru fiecare participant în parte sau le
vom echivala în procente.
Discuţii
Scopul acestui capitol este de a interpreta rezultatele şi de a trage concluzii. Aici
se va răspunde la întrebările puse în introducere. Acest capitol începe când deja am
prezentat o relaţie semnificativă, deci prima întrebare este „Confirmă rezultatele predicţia
noastră şi, în acest fel, ipoteza noastră?“. Concluziile nu le vom comunica pe scurt, ci
vom face, aşa cum arată şi titlul acestui capitol, discuţii pe marginea lor.
Responsabilitatea autorului este să „traducă“ numerele şi statisticile în trăsături de
comportament şi explicaţii ale variabilelor care le-au influenţat. De-a lungul discuţiei,
explicaţiile trebuie să se potrivească în mod raţional cu descoperirile anterioare şi
explicaţiile teoretice.
Pagina bibliografică
Aici vor fi înscrise, în ordine alfabetică, referinţele complete pentru toate sursele
citate în articol. Fiecare sursă trebuie să fie una pe care aţi citit-o. Fiecare referinţă este
tipărită sub forma unui paragraf.
- 51 -

Secţia Psihologie
CURSUL
MODULUL II
ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A PROCESELOR SENZORIALE

ŞI ATENŢIEI
Titular curs:
BUCURESTI
2009-2010
-1-
ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A SENZAŢIILOR
Conţinuturi:
1.1 Psihofizica, pragurile senzoriale, variabile experimentale în studiul senzaţiilor.

1.1.1. Pragurile senzoriale
1.1.2. Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale
1.1.3. Variabile experimentale
1.2 Abordarea experimentală a modalităţilor senzoriale
Obiective:
1. Analiza metodelor pentru de determinare a pragurilor senzoriale.
2. Prezentarea modalităţilor de abordare experimentală a senzaţiilor.
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
1.1 Psihofizica şi pragurile senzoriale
Termenul de psihofizică a fost introdus în vocabularul ştiinţelor la jumătatea

secolului al XIX-lea şi este practic sinonim cu psihologia experimentală pe care o iniţiat-
o prin cercetările autorilor enumeraţi mai sus. Psihofizica este legată inseparabil de
problema pragurilor senzoriale şi ale determinării acestora.
1.1.1. Pragurile senzoriale
Pragul absolut minimal se defineşte fiind cantitatea minimă de energie,

intensitate a stimulului necesară pentru ca să declanşeze o reacţie din partea subiectului.
Cercetările din domeniul psihofizicii au determinat pentru fiecare dintre modalităţile
senzoriale valorile minimale ale stimulilor necesare pentru a produce o reacţie.
Trebuie să facem distincţia între conceptul de prag şi conceptul de sensibilitate.
Conceptul de prag vizează particularităţile fizice ale stimulului, iar conceptul de
sensibilitate defineşte reactivitatea psihofiziologică a subiectului. Prima lege a
sensibilităţii stabileşte existenţa unui raport invers proporţional între valoarea pragului şi
nivelul sensibilităţii. Cu cât pragul este mai scăzut cu atât nivelul sensibilităţii va fi mai
ridicat.
Pragul absolut maximal reprezintă cantitatea de energie (intensitate) a stimulului
necesară pentru a produce încă o senzaţie specifică. Dincolo de acest prag se instalează o
senzaţie nespecifică de durere.
-2-
Registrul sensibilităţii se defineşte ca arie ce se desfăşoară între nivelul pragului

absolut minim şi cel maxim. Evident, acest registru, prezintă particularităţi
individualizate şi exprimă capacităţile omului în privinţa acuităţii senzoriale.
Pragul diferenţial se defineşte prin cantitatea minimă de energie (intensitate) ce
trebuie să fie adăugată stimulării iniţiale pentru a produce o nouă senzaţie conştientizată
de către subiect. Cel care a studiat cu minuţiozitate această problemă a fost Weber care a
definit un raport legic al ratei de creştere a intensităţii stimulului necesară pentru
modificarea intensităţii senzaţiei. Weber a descoperit că aceste raporturi sunt constante.
Δx
= constant. Mai apoi, Fechner a reluat studiile lui Weber şi a descoperit o expresie
x
matematică mai riguroasă bazată pe procedeul covariaţiei şi al calculului diferenţial şi
integral. Legea lui Fechner sau legea pragului diferenţial ne spune că pentru a obţine o
creştere a intensităţii senzaţiei în progresie aritmetică este necesară o creştere a
intensităţii stimulării în progresie geometrică. Formula matematică a acestei legi este: E =
k log X + C unde E = estezie, senzaţie; X = valoarea stimulului; k şi C sunt constante ale
analizatorului. Cu alte cuvinte, dacă dorim să determinăm o creştere a intensităţii
senzaţiei trebuie să multiplicăm valoarea energetică a stimulului cu o câtime constantă. În
timp ce stimul creşte într-o progresie geometrică, senzaţia va creşte în progresie
aritmetică. Cercetările ulterioare au confirmat această ecuaţie logaritmică şi au pus în
evidenţă o serie de raporturi între pragul absolut şi cel diferenţial: la valori mari ale
pragului absolut inferior corespund valori ridicate ale pragului diferenţial şi invers. Pe de
altă parte, cercetările ulterioare au semnalat faptul că raporturile constante descoperite de
către Weber sunt valabile în zona de intensităţi medii ale stimulului. La intensităţi scăzute
ale stimulului legea Weber - Fechner este contrazisă de legea semnificaţiei. Valoarea de
semnalizare ridicată a unui stimul poate face ca acesta să fie receptat fără ca să fie nevoie
de creşteri logaritmice ale intensităţii. La intensităţi foarte ridicate legea este contrazisă
de către legea adaptării. Mecanismul adaptării intervine în vederea protecţiei
analizatorului astfel încât orice creşteri ulterioare ale intensităţii stimulului peste aceste
valori nu mai sunt receptate.
1.1.2. Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale
• Metoda stimulilor constanţi

Această metodă apelează la capacitatea discriminativă a subiectului, solicitându-l
să raporteze valoarea unui stimul la un stimul etalon. În determinarea pragurilor
absolute, cu ajutorul acestei metode, mai întâi se va proceda la o delimitare a ariei
stimulilor care vor fi folosiţi. La una dintre extreme stimulul va fi foarte slab astfel încât
subiectul va relata prezenţa acestuia foarte rar iar la cealaltă extremă intensitatea
stimulului va fi suficient de mare încât subiectul său relateze prezenţa lui aproape
întotdeauna. Valoarea pragului absolut se află undeva între aceste extreme.
Experimentatorul va adăuga între aceşti stimuli şi alţii la intervale egale astfel încât
numărul total de stimuli folosiţi poate să varieze între 4 şi 10. Stimulii sunt prezentaţi
într-o manieră aleatorie şi fiecare dintre ei va fi prezentat de acelaşi număr de ori. După
ce se prezintă într-un număr suficient de ridicat fiecare stimul, se calculează procentajul
cu care a fost identificată prezenţa acelui stimul. Pragul absolut constituie valoarea cea
mai mică a stimulului care poate fi identificată în peste 50% dintre încercări. Pentru mai
-3-
multă precizie se realizează o expunere grafică cu valorile stimulului pe abscisă şi

procentajul pe ordonată. În raport cu curba obţinută se coboară o perpendiculară pe
abscisă de la punctul de 50% de pe curbă. Acest punct va indica valoarea pragului
absolut. O metodă mai simplă este cea a interpolării liniare şi constă în calcularea mediei
distribuţiei valorilor.
Pentru determinarea pragurilor diferenţiale cu ajutorul metodei stimulilor
constanţi se procedează în modul următor. Să luăm drept exemplu chiar maniera în care
Weber a demonstrat posibilitatea măsurării pragurilor diferenţiale în cazul kinesteziei. În
fiecare măsurătoare a operat cu doi stimuli, unul etalon iar celălalt variat. Greutatea
etalon este de 100 g iar celelalte greutăţi sunt de aceeaşi mărime, au acelaşi aspect dar
variază în greutate. Subiectul este legat la ochi şi este solicitat să diferenţieze fiecare
greutate în raport cu cea standard. Cea mai uşoară greutate este de 90 g, cea mai grea de
110 g, cu intervale de câte două grame între ele. Fiecare greutate este comparată cu cea
standard de mai multe ori într-o ordine aleatoare. Subiectul lucrează cu o singură mână,
cântărindu-le pe rând. Pentru un control mai bun al variabilelor în jumătate din cazuri
subiectul ridică prima dată greutatea standard. în cealaltă jumătatea variabilă. de fiecare
dată subiectul trebuie să relateze dacă a doua greutate ridicată este mai uşoară sau mai
grea decât prima. Weber şi-a pus întrebarea cu cât trebuie modificată greutate variabilă
peste greutatea etalon pentru ca subiectul să sesizeze o diferenţă. Pragul diferenţial este
reprezentat de distanţa sau magnitudinea cu care o schimbare se produce înainte ca ea să
fie sesizată în 50% dintre încercări.
• Metoda limitelor
Pentru determinarea pragurilor absolute stimulii sunt prezentaţi pe două
coordonate: ascendent şi descendent. În manieră ascendentă se creşte treptat intensitatea
stimulului pornind de la o valoare infraliminală până când subiectul relatează o senzaţie.
Se consemnează această valoare şi se continuă prezentarea succesivă de stimuli în
proporţie ascendentă până în momentul în care subiectul nu mai suportă intensitatea
crescută a stimulului. În prezentarea descendentă, se porneşte de la o valoare puternică a
stimulului şi se scade treptat intensitatea până când subiectul declară că nu îl mai percepe.
Pe această cale se obţin două valori: pragul absolut ascendent şi pragul absolut
descendent. Trebuie să subliniem faptul că avem de-a face cu un număr mai mare de
măsurători astfel încât va trebui să realizăm o medie aritmetică a valorilor pragului
absolut ascendent şi o medie aritmetică a valorilor pragului absolut descendent. Este
important de reţinut că aceasta este media rezultatelor obţinute în urma unui număr de
minimum 10 măsurători pentru fiecare direcţie ascendent şi descendent. Valoarea
pragului absolut va fi definită de media aritmetică a valorilor medii ale pragurilor
absolute ascendente şi descendente.
Pentru determinarea pragului diferenţial cu ajutorul metodei limitelor se
procedează într-o manieră asemănătoare. Stimulii se prezintă în perechi în cadrul cărora
un stimul este etalon şi celălalt variabil. Experimentatorul va induce modificări
ascendente şi descendente ale stimulului variabil iar subiectul va trebui să aprecieze dacă
aceste valori sunt inferioare, superioare sau egale cu valoarea etalonului. În prezentarea
ascendentă se porneşte de la o valoare inferioară a etalonului apoi se creşte treptat
intensitatea trecând prin etalon până în momentul în care subiectul declară că intensitatea
este mai mare decât a etalonului. Prin prezentarea descendentă se procedează invers.
Apoi se va calcula media valorilor în sens ascendent şi media valorilor în sens
-4-
descendent, iar media acestor valori medii ascendente şi descendente va constitui

valoarea pragului diferenţial (P. Fraisse, J. Piaget, 1963, 1989; J. Underwood, 1966; N.
Lungu, 2000).
• Metoda erorii medii

Este cea mai simplă dintre metodele pentru determinarea pragurilor senzoriale şi
presupune ca experimentatorul să utilizeze un stimul etalon pe care subiectul va încerca
să-l reproducă. Desigur că această metodă este mult mai puţin precisă şi este influenţată
de antrenamentul sau experienţa anterioară a subiectului. Se consemnează fiecare valoare
în plus sau minus raportată la stimulul etalon. În final se calculează media aritmetică a
acestor abateri faţă de etalon. Media aritmetică se va calcula ţinându-se seama de valorile
pozitive şi negative. În aceste condiţii valorile se vor anula reciproc bazându-se pe erori
variabile dar în mod obişnuit vom obţine şi o valoare reziduală ce reprezintă punctul
egalităţii subiective. În fapt, aşa cum arată Al. Roşca (1971), metoda erorii medii este
utilizată în special pentru determinarea erorilor sistematice de tip senzorial a mărimii
acestora în studiul iluziilor perceptive.
Teoria detecţiei semnalelor s-a impus începând cu anii ’70 ai secolului al XX-
lea, oferind o nouă direcţie de abordare în psihofizică şi schimbând conceptul de prag
valabil de pe vremea lui Fechner .
În conformitate cu această teorie, recepţia semnalelor este controlată de două
procese interne de bază. Input-ul (intrarea) unui semnal sau stimul la nivelul unui
receptor creează o impresie senzorială care în general este dependentă de intensitatea
stimulului. Totuşi, această impresie nu este suficient pentru a determina un răspuns de
genul „da” chiar şi în cazul unor stimuli puternici. Acest lucru se întâmplă datorită
faptului că amplitudinea impresiei senzoriale este evaluată în cadrul unui proces ulterior
de decizie. Însă orice decizie este dependentă de costurile şi avantajele asociate acesteia
şi nu de stimulul în sine. Procesarea senzorială transmite o anumită valoare procesului
decizional şi dacă această valoare este mare atunci probabil subiectul va fi înclinat să
răspundă „da” o dată ce pierderile şi câştigurile probabile au fost evaluate.
1.1..3. Variabile experimentale
Variabilele dependente. În studiile de psihofizică ce vizează atributele

senzaţiilor în mod obişnuit subiecţii sunt solicitaţi să evalueze într-o manieră dihotomică
prezenţa/absenţa stimulului. Dar, sunt situaţii în care, această reacţie simplă nu este
suficientă şi se impun estimări, aprecieri cu privire la anumite proprietăţi ale stimulului:
„ce nuanţă cromatică vezi?”, „ce greutate simţi?!, „din care parte vine sunetul?”,.
Performanţele subiectului pot fi cuantificate în valori numerice vizând numărul de
răspunsuri corecte, numărul de răspunsuri eronate, numărul de omisiuni, precizia şi
fineţea unei mişcări, valoarea unor abateri în raport cu un etalon ş.a.m.d. În mod obişnuit
în determinările senzoriale cu stimuli simpli se procedează la mai multe aplicări, apoi se
exclud din seria de valori, valorile extreme care se pot datora unor erori de recepţie
senzorială şi apoi se procedează la calcularea unor indici statistici de bază cum sunt:
media aritmetică, mediana, abaterea standard sau cvartila. Aceste valori ne permit să
-5-
comparăm serii de performanţe între ele obţinute la acelaşi subiect sau la grupuri diferite
de subiecţi.
Variabilele independente ţin de calităţile stimulilor şi aici avem în vedere
intensitatea, frecvenţa, durata, intervalul dintre stimuli, greutatea, cantitatea, mărimea,
luminozitatea, strălucirea, nuanţele cromatice ş.a.m.d. Avantajul cercetărilor în domeniul
psihofizicii îl constituie posibilitatea de manipulare riguroasă a variabilelor independente
astfel încât psihologia experimentală clasică a constituit un real succes şi o dovadă
puternică a faptului că psihologia este o ştiinţă pozitivă a faptelor măsurabile într-o
manieră cantitativă, obiectivă.
Controlul variabilelor
În mod obişnuit studiul senzaţiilor este realizat în laboratoarele de psihologie, în
condiţii controlate. Aceasta oferă un grad ridicat de încredere în rezultate şi posibilitatea
generalizării rezultatelor. Din acest motiv, cercetările de laborator, utilizează un număr
restrâns de subiecţi, în mod obişnuit 10 subiecţi pe condiţie experimentală. Cu toate
acestea experimentatorul trebuie să se asigure că nu intervin o serie de variabile care să
modifice particularităţile comportamentului de răspuns. Spre exemplu în teoria detectării
semnalelor se presupune că observatorul oferă un răspuns bazat pe o decizie care depinde
atât de stimuli cât şi de factorii psihologici implicaţi cum ar fi costurile relative şi
avantajele deciziei.
Variabilele de control obişnuite de care trebuie să ţinem seama în studiile de
laborator au fost prezentate detaliat într-o lucrare anterioară (M. Aniţei, 2003).
Enumerăm: izolarea subiectului de influenţa unor alţi stimuli; asigurarea unei ambianţe
plăcute, confortabile; motivarea subiectului pentru a participa şi a oferi răspunsurile într-o
manieră corectă etc.
Variabila subiect, proiectul experimental de tip „n”

În cercetările experimentale în psihofizică se utilizează în mod obişnuit un număr
mic de subiecţi. În acest caz controlul experimental înlocuieşte controlul statistic fiind o
metodă adecvată de reducere a erorii de variaţie şi de creştere a coeficientului de
fidelitate. Spre deosebire de experimentele, cercetările din psihologia socială sau din
psihologia mediului unde numărul mare de subiecţi este menit să contracareze
dificultăţile de control al variabilelor străine implicate în tehnica experimentului de
laborator din psihofizică avem posibilitatea unui control riguros al situaţiei
experimentale. Aici putem obţine aceleaşi rezultate de fiecare dată. Putem folosi aceleaşi
condiţii în experimente repetate. În acest caz este mai simplu şi mai uşor de manipulat
variabilele independente într-o manieră directă şi la fel mai uşor de replicat experimente
anterioare descrise într-o manieră precisă.
Experimentele din psihofizică impun un număr foarte ridicat de încercări
succesive chiar dacă se foloseşte un număr restrâns de subiecţi. Efortul total din
psihofizica experimentală, respectiv numărul de încercări înmulţit cu numărul de subiecţi,
îl depăşeşte pe cel din experimentele mai puţin controlate. Astfel, utilizarea unui număr
mic de subiecţi („n”) nu constituie o economie menită să reducă efortul experimental
global. În acest gen de experimente sunt utilizate metode statistice foarte precise care
conduc la rezultate mult mai precise decât în alte tipuri de experiment.
-6-
La întrebarea dacă este mai bine să folosim un număr mare de subiecţi şi analiza
diversităţii sau un număr mic cu o multitudine de încercări nu există un răspuns unanim
acceptabil dar cei mai mulţi psihologi preferă un control experimental riguros al
variabilelor decât evaluări statistice ulterioare necesare analizei diversităţii.
Deşi termenul de psihofizică pare desuet l-am preferat, în acord şi cu alţi autori,
întrucât exprimă cel mai bine conţinutul investigaţiei experimentale din domeniul
senzorial. În continuare vom analiza metodele, tehnicile de abordare experimentală ale
fiecăreia dintre modalităţile senzoriale.
1.2 Abordarea experimentală a modalităţilor senzoriale
Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice şi de echilibru

În laboratoarele de psihologie precum şi în investigaţiile clinice determinarea
stării funcţionale a sensibilităţii proprioceptice şi a celei kinestezice presupune
procedee relativ distincte. Starea funcţională a sensibilităţii proprioceptive se poate
verifica prin metoda poziţionării şi mişcării pasive: subiectul trebuie să stea cu ochii
închişi şi cât mai relaxat din punct de vedere neuromuscular; experimentatorul va
imprima diferitelor segmente ale corpului subiectului mici deviaţii de la poziţia iniţială
sau va efectua mişcări pe diferite traiectorii. După fiecare intervenţie de acest tip
subiectul trebuie să relateze modificarea posturală produsă. Variabila dependentă în acest
caz este dată de promptitudinea şi corectitudinea răspunsurilor ca indicatori ai
capacităţilor de discriminare proprioceptivă.
În cazul sensibilităţii kinestezice se utilizează metoda praxiei: subiectul este
solicitat să efectueze diferite tipuri de mişcări (obiectuale, instrumentale, convenţionale)
cu sau fără control vizual pe baza unor comenzi şi instructaje verbale. În acest caz
variabila dependentă este dată de corectitudinea traiectoriei şi succesiunii mişcărilor,
amplitudinea şi forma acestora.
În baza experienţei acumulate prin utilizarea acestor metode mai simple de
investigare a stării funcţionale a sensibilităţii proprioceptive şi kinestezice s-a ajuns la
concluzia că oamenii pot oferi informaţii mai complete şi mai exacte despre postura şi
mişcările active decât despre cele pasive. Oamenii tind să acord prioritar o atenţie mai
mare modificărilor de postură şi de traiectoriile a mişcărilor oricât de mici ar fi acestea
decât stărilor statice, de repaus. În stările de repaus, de confort şi de echilibru postural
atenţia este mai puţin solicitată decât în stările incomode, de disconfort, în poziţiile
nefireşti.
Tehnici, procedee, aparatură
Probe de apreciere a greutăţii

Metoda rangului dezvoltată încă de Fechner constă în următoarele: se utilizează
10 greutăţi în ordine aleatoare pe care subiectul trebuie să le aşeze într-o ordine
descrescătoare sau crescătoare după greutate. Subliniem că între greutăţi există greutăţi
1
de (pragul diferenţial stabilit de Fechner). Diferenţele între ordinea stabilită de
30
subiect şi cea reală constituie diferenţa de rang iar cota acestei diferenţe este indicatorul
-7-
capacităţii de discriminare a greutăţilor. Se realizează mai multe examinări (minimum 10)

iar rezultatul final îl constituie media rezultatelor acestor examinări.
Metoda etalonului constă în următoarele: se oferă subiectului o greutate etalon şi
acesta trebuie să compare alte greutăţi oferite cu greutatea etalon. Evaluarea este dată de
numărul de răspunsuri corecte.
Metoda cadrului de referinţă constă în următoarele: se dau subiectului un număr
de greutăţi (de obicei cinci) într-o manieră aleatorie fiecare de cinci ori şi i se cere să-i
atribuie o valoare raportată la o scală cu cinci gradaţii (foarte uşor, uşor, mediu, greu,
foarte greu)
Probe pentru determinarea sensibilităţii kinestezice

Kinezimetrul Michotte este un dispozitiv alcătuit dintr-o bară gradată în lungime
de 50 cm aşezată pe un suport. Bara dispune de un dispozitiv ce se poate deplasa şi fixa
într-o anumită zonă şi un alt dispozitiv care poate fi manevrat de către subiect de la o
extremitate până la reperul fix. În mod obişnuit experimentele de acest gen se desfăşoară
fără control vizual. Subiectul legat la ochi trebuie să deplaseze reperul mobil până la
întâlnirea reperului fix apoi experimentatorul aduce în poziţie iniţială reperul mobil, mută
reperul fix la extremitatea opusă şi conduce mâna şi degetul subiectului pe reperul mobil
solicitându-l să îl deplaseze până unde crede el că a întâlnit reperul fix. Se măsoară
diferenţa în centimetri, cu plus dacă a depăşit poziţia iniţială a reperului fix şi cu minus
dacă s-a oprit înainte de această poziţie. Pe această cale se pot determina tendinţele de
sub sau supraestimare în aprecierea pe cale kinestezică şi fără control vizual a distanţelor.
Trebuie să fie realizate un număr mai mare de determinări la diferite distanţe şi
deplasarea de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. În final se realizează o medie
a abaterilor. Această probă oferă şi în acelaşi timp indicaţii asupra memoriei kinestezice.
Probe pentru determinarea capacităţii de apreciere a vitezelor şi distanţelor.

Sunt probe mai complexe realizate pe calculator cu interfaţă şi lucru pe monitor. Un
exemplu ilustrativ îl constituie proba DEST (Viena Test Sistem). Pe ecranul monitorului
apare o bară fixă verticală amplasată în stânga sau în dreapta ecranului. Din partea opusă
se deplasează cu viteze variabile un reper mobil în direcţia barei fixe. La o anumită
distanţă reperul nu mai este vizibil şi subiectul trebuie să evalueze momentul în care
reperul a atins bara fixă. Se acceptă o limită de toleranţă de ±5 mm. Calculatorul oferă
indicaţii asupra numărului de reacţii corecte, numărului de subestimări şi al
supraestimărilor în mm. Proba permite evaluarea complexă a capacităţilor de evaluare
complexă, a capacităţilor de apreciere a vitezelor şi distanţelor, a comportamentului de
asumare a riscului în condiţii de control vizual insuficient. Este implicată şi capacitatea
de anticipare a vitezei şi distanţei. Se pot realiza comparaţii între capacitatea de evaluare
a distanţelor pe cale kinestezică fără control vizual şi cea pe cale vizuală fără control
kinestezic. Cert este că semnalele vizuale şi cele kinestezice se combină şi oferă
posibilitatea realizării unor comportamente adecvate în raport cu cerinţele activităţii.
Probe pentru determinarea senzaţiei de echilibru

Statokinezimetrul Dufour este o probă complexă alcătuită din: postament - dotat
cu senzori capabili să preia micromişcările corporale, şi un dispozitiv electronic, dotat cu
osciloscop catodic şi aparat foto polaroid menit să surprindă pe imagine modificările de
-8-
postură ce apar pe osciloscopul catodic. Într-o variantă experimentală a acestei probe

realizată la Institutul de Medicină Aeronautică şi Institutul Naţional de Medicină
Aeronautică şi Spaţială de către V. Ceauşu, F. Boanţă şi Maria Măgureanu subiectul era
introdus într-o cameră obscură şi urmărea pe un perete mişcările unei bare luminoase. S-a
constatat o tendinţă neconştientizată a subiecţilor de a-şi modifica postura în funcţie de
sensul de mişcare al barei luminoase. Cercetările elaborate de către Maria Măgureanu şi
Baloescu au demonstrat că persoanele care prezintă oscilaţii majore în menţinerea
posturii manifestă o tendinţă mărită de sugestibilitate şi o rezistenţă scăzută la iluziile
specifice pilotării avionului.
Scaune rotative sunt folosite în special în selecţia şi expertiza personalului
aeronavigant şi sunt menite să depisteze disfuncţiile neurovegetative de la nivelul urechii
interne legate de menţinerea posturii de echilibru şi rezistenţa la modificările acesteia.
Scaunului în care este aşezat subiectul i se imprimă mişcări rotative într-o direcţie sau
alta pentru ca apoi medicul specialist ORL să identifice simptomele dezadaptării
neurovegetative manifestate prin incapacitatea menţinerii unei priviri fixe şi coordonate
sau prin tulburări neurovegetative mai severe de ordin digestiv (vomă). În medie cca.
30% dintre candidaţii la şcoala de aviaţie sunt eliminaţi la această probă ceea ce
sugerează slaba adaptare a aparatului vestibular.
Platforme instabile sunt dispozitive complexe (Firma „Struktura” din Budapesta
sau Firma „RQ+” din Bucureşti) alcătuite dintr-un suport plat amplasat pe o bilă;
subiectul trebuie să îşi menţină cât mai mult şi cât mai bine poziţia de echilibru. Abaterile
de la această poziţie sunt prelate pe cale electronică şi calculatorul oferă indicaţii asupra
numărului de mişcări şi direcţiei acestora. Această probă este folosită mai ales în
investigarea capacităţilor de menţinere a echilibrului şi de integritate neuropsihică a
personalului care lucrează la înălţime.
Proba electromiografică – EMG, este menită să determine activitatea electrică a
muşchilor situaţi sub piele. Semnalul electromiografic oferă indicaţii asupra variaţiei
diferenţelor de potenţial electric în milivolţi, variaţii măsura între doi electrozi aplicaţi pe
piele la câţiva cm unul de celălalt deasupra unui muşchi activ. Semnalele EMG constituie
un indicator al activităţii de contracţie al muşchiului datorită faptului că activitatea
bioelectrică precedă cu cca. 50 ms. apariţia tensiunii mecanice în muşchi. Cercetările au
demonstrat că există o relaţie de proporţionalitate între amplitudinea semnalului EMG şi
forţa dezvoltată de muşchiul respectiv.
Probe de înregistrare video a mişcărilor. Aceste tehnici moderne asociate şi cu
programe computerizate specifice permit analiza tridimensională a mişcărilor complexe
executate în anumite condiţii. În general, deplasarea mâinii dintr-o poziţie spaţială în alta
nu se efectuează cu o viteză constantă ci dimpotrivă mereu variabilă. S-a elaborat un
anumit profil de viteză ce caracterizează mişcarea spaţială orientată într-o largă varietate
de sarcini şi condiţii cum ar fi mişcări de apucare, de punctare (tapping), alinierea unui
reper pe o ţintă, mişcări efectuate liber sau cu o singură articulaţie, mişcări efectuate în
diferite direcţii, pe diferite distanţe cu viteze diferite.
Senzaţiile cutanate
Putem vorbi despre trei submodalităţi senzoriale în cadrul senzaţiilor cutanate:
senzaţiile tactile, senzaţiile termice şi senzaţiile algice cutanate.
-9-
Senzaţiile tactile:
Variabile experimentale
a) Variabile dependente – sunt constituite din senzaţiile propriu-zise de atingere,
presiune sau prurit şi se exprimă prin identificarea, discriminarea cât mai rapidă şi corectă
a informaţiei
Evaluarea acestor variabile presupune măsurători fine ale presiunii sau ale
pragului spaţial cu ajutorul unor dispozitive speciale cum sunt esteziometrele.
b) Variabile independente – presupun manipularea stimulilor mecanici avându-se
în vedere registrul foarte restrâns al trecerii de la un tip de senzaţie tactilă la altul. Fineţea
discriminărilor tactile implică o aplicare gradată şi fină a stimulilor.
c) Variabile de control – ţin de integritatea morfo-funcţională a pielii precum şi
de starea subiectivă, afectivă a participanţilor la experiment. Faptul că într-un timp foarte
scurt se poate ajunge la o senzaţie de durere poate conduce la modificări ample ale setului
perceptiv şi reactivităţii subiecţilor. O variabilă de control relevantă de care trebuie să se
ţină seamă este nivelul de desensibilizare prezent la unele persoane pe anumite zone ale
pielii, mai ales palmă, degete în condiţiile exercitării intense a unor activităţi de muncă
manuale. Vârsta este o altă variabilă de control întrucât o dată cu înaintarea în vârstă se
constată un declin al sensibilităţii cutanate.
Tehnici, procedee, aparate
1. Metode generale nespecifice:
a) Anestezia locală a unei porţiuni a pielii prin care se urmăreşte ordinea pierderii
şi restabilirii formelor de senzaţii cutanate. Cercetările experimentale au stabilit
următoarea ordine a pierderii sensibilităţii: rece, cald, durere, tact iar la restabilire ordinea
se inversează.
b) Abolirea totală a sensibilităţii prin secţionarea nervului, prin injectarea cu
alcool sau novocaină sau prin oprirea circulaţiei sanguine. În acest caz ordinea dispariţiei
şi restabilirii formelor specifice ale sensibilităţii cutanate se modifică în funcţie de
procedeul stabilit.
c) Secţionarea şi înlăturarea unor porţiuni reduse de piele sau lezarea lor pe cale
chimică. În acest caz sensibilitatea tactilă este prima care dispare.
2. Metode specifice. Pentru explorarea pragului senzorial de presiune se utilizează

următoarele aparate: esteziometre cu fir de păr, ace tactile, esteziometre magnetice,
tactometre cu plăci. Esteziometrele sunt dispozitive care permit exercitarea unei senzaţii
de presiune foarte uşoare cu ajutorul unei lamele sau a unui fir de păr aspru de cămilă sau
din coama de cal. Esteziometrul dispune de un cadran pe care se prezintă valoarea
presiunii exercitate în mg şi g. Tactometrele permit investigarea sensibilităţii suprafeţei
interne a degetelor prin discriminarea fină a diferenţelor de suprafaţă între două plăcuţe.
Diferenţa este reglabilă şi subiectul trebuie să relateze momentul în care resimte această
diferenţă sau când aceasta dispare.
Pentru măsurarea pragului diferenţial al senzaţiilor de presiune se foloseşte
esteziometrul tip compas care dispune de două vârfuri cu distanţă reglabilă. Aplicându-se
pe suprafaţa pielii se poate identifica momentul în care subiectul relatează două senzaţii
diferite de atingere.
Senzaţiile cutanate termice au un rol adaptativ important în reglarea
homeostaziei organismului. Astfel acţiunea stimulilor reci, frigul, declanşează reacţii de
- 10 -
conservare a căldurii corpului prin manifestări de vasoconstricţie, piloerecţie, tremuratul

şi intensificarea mişcărilor de încălzire. În schimb, acţiunea stimulilor calzi provoacă
vasodilataţie, deschiderea porilor, încetinirea arderilor, diminuare ritmurilor motorii,
transpiraţie, căutarea unor locuri răcoroase.
În studierea şi determinarea senzaţiilor termice trebuie să se ţină seama de
implicarea factorilor afectivi datorită faptului că frigul ca şi căldura declanşează rapid
stări de disconfort însoţite de reacţii afective negative. De asemenea, trebuie să se ţină
seamă de fenomenul de contrast care se manifestă foarte puternic la senzaţiile termice. O
altă particularitate importantă a senzaţiilor termice este numărul şi distribuţia punctelor
sensibile la rece care este mult mai mare decât al celor sensibile la cald. Desigur această
diferenţă exprimă importanţa adaptării la frig. Apoi, o altă particularitate, este ritmul şi
amploarea adaptării la rece mult mai redus decât adaptarea la cald. În general adaptarea la
rece este dificilă şi lentă. O altă particularitate o constituie slaba precizie a relatărilor
subiectului privitoare la valorile de temperatură. Oamenii raportează în mod obişnuit
senzaţia de frig sau de cald, de confort termic, şi nu valorile în grade Celsius ale
temperaturii. Aceasta sugerează că o variabilă de control importantă este antrenamentul,
exerciţiul.
Pentru determinarea senzaţiilor termice sunt folosite dispozitive numite
termoestiziometre. Termoestiziometrul este un rezervor pentru apă la diferite temperaturi,
permite reglarea temperaturii lichidului iar aplicarea se face pe puncte cu picătura. Un alt
tip de termoestiziometru foloseşte tot lichid încălzit sau răcit în grade variate dar se
realizează o transmitere indirectă a temperaturii cu ajutorul unui ac esteziometru. Acesta
preia temperatura lichidului şi prin aplicarea pe suprafaţa pielii se poate evalua cu mai
multă precizie nivelul de sensibilitate.
Un alt procedeu de investigare este prin radiere utilizând surse de căldură
amplasate în apropierea diferitelor zone ale pielii. S-a constatat că există diferenţe
semnificative între stimularea radiantă şi cea de contact. Astfel în stimularea radiantă,
dacă porţiunile stimulate sunt mici, senzaţia de cald este aproape insesizabilă. La o
suprafaţă mai mică de 7 cm2 şi o radiaţie termică mai puternică se produce senzaţia de
durere. În procedeul stimulării prin contact senzaţia de cald poate fi provocată stimulând
chiar şi o suprafaţă mai mică de 1 mm2. În cazul stimulării simultane radiante a două
zone se produce fenomenul de sumaţie: dacă este o stimulare simultană prin contact
efectul este o sumaţie negativă respectiv creşterea valorii pragurilor cu una-două unităţi
în raport cu situaţia în care zonele au fost stimulate succesiv.
Senzaţiile algice cutantate
Senzaţia de durere semnalizează o agresiune mecanică, termică, chimică, electrică
asupra tegumentului. Acest tip de senzaţii se elaborează relativ lent astfel încât în stare de
veghe trebuie să treacă cca. o secundă pentru a fi activat cortexul. Problema cea mai
delicată din punct de vedere neurofiziologic este aceea a specificităţii acestui tip de
senzaţii. S-a conturat ideea că în realizarea senzaţiilor algice cutanate căile nespecifice au
un rol fundamental şi s-a conturat modelul celor trei sisteme de transmisie: două sisteme
„cognitive” şi unul „afectiv”.
- 11 -
Studiul experimental al durerii este foarte dificil datorită implicaţiilor de ordin
afectiv astfel încât nivelul sensibilităţii algice este extrem de variat de la o persoană la
alta şi la aceeaşi persoană în situaţii diferite. Societatea modernă pune un accent deosebit,
mai ales în civilizaţia occidentală, pe îndepărtarea durerii ca formă de dobândire a
senzaţiei de bunăstare şi de fericire. Din acest motiv, cercetările farmacodinamice
privitoare la analgezice sunt într-o expansiune deosebită şi numărul, varietatea
analgezicelor creşte exponenţial. În ceea ce priveşte studiile experimentale de laborator
acestea sunt orientate în special asupra determinării pragurilor sensibilităţii algice precum
şi asupra dinamicii senzaţiilor de durere.
Variabilele dependente sunt exprimate mai ales prin adjective care descriu
intensitatea senzaţiei de durere sau prin evidenţierea momentului instalării unei senzaţii
de durere. Evidenţierea în valori numerice este practic imposibilă. Totuşi, avându-se în
vedere componenta afectivă, se poate evalua intensitatea durerii, intensitatea senzaţiilor
algice pe o scală de intensităţi care poate utiliza trepte de la insesizabil la foarte puternic
sau prin solicitarea subiectului să consemneze pe o linie lipsită de gradaţii cu un punct
zona de intensitate resimţită. Dacă, să zicem, segmentul de dreaptă are 10 cm vom putea
transpune în valori numerice intensitatea resimţită subiectiv de către participant. Se mai
poate folosi şi scala Lickert în cinci trepte pentru a evidenţia măsura prezenţei unei
anumite senzaţii de durere. Variabilele independente sunt foarte dificil de controlat
datorită registrului extrem de limitat al senzaţiilor de durere. Stimulii pot fi mecanici,
termici, chimici sau electrici. Este important să se stabilească cu precizie intensitatea,
magnitudinea, valorile acestor stimuli pentru a avea un control asupra variabilei
dependente.
Variabilele de control sunt puternic implicate şi controlul acestora este esenţial
dacă dorim să avem o măsură cât de cât riguroasă a senzaţiei de durere. Între variabilele
de control amintim rezonanţa afectivă, starea afectivă, starea de sănătate, particularităţile
mediului ambiant (confortul termic) dar şi alte particularităţi ce ţin de sex, vârstă, etnie,
religie, tradiţii, obiceiuri, cutume.
În laboratoarele de psihologie experimentală s-au folosit aparate, numite
algometre sau algesimetre, cu ajutorul cărora se realizează o creştere treptată a presiunii
până la obţinerea senzaţiei de durere. Avantajul acestui tip de aparate îl constituie
posibilitatea investigării pe zone punctiforme cea ce permite elaborarea unei hărţi a
punctelor de durere. Apar însă probleme de evaluare subiectivă, drept urmare, se mai
poate folosi ca indicator obiectiv al instalării durerii nivelul de dilatare al pupilei.
Alte variante de stimulare algică pot folosi cleşti care ciupesc pielea sau stimulare
electrică.
O problemă majoră în ceea ce priveşte sensibilitatea cutanată fie ea tactilă,
termică sau algică este harta punctelor de sensibilitate. Această hartă nu este precis
determinată mai ales în ceea ce priveşte punctele de sensibilitate algică. Apoi s-a
constatat că harta nu pare să fie stabilă în timp ceea ce înseamnă că s-au produs erori de
localizare sau variaţii în modul de aplicare al stimulilor.
- 12 -
Senzaţiile olfactive
Pragurile olfactive
Pragurile olfactive variază între 12 grade de intensitate. Pentru stimulii puternici
olfacţia poate funcţiona la parametri teoretici obişnuiţi. Schimbările minore în molecule
pot modifica pragurile. Aceste modificări reflectă în primul rând alterarea solubilităţii.
Metodele de evaluare a pragurilor nu reuşesc să măsoare solubilitatea şi selectivitatea
mucoasei nazale. Din acest motiv, pragurile olfactive, sunt influenţate atât de nivelul
solubilităţii cât şi de numărul receptorilor olfactivi excitaţi. În ciuda acestor dificultăţi şi
probleme se pare că dintre toate formele de sensibilitate chimică cea olfactivă posedă
acuitatea cea mai înaltă. Raportându-ne la concentraţia moleculară, mirosul este de 10 mii
de ori mai sensibil decât gustul, în schimb sensibilitatea diferenţială nu este atât de
ridicată. Valorile pragurilor absolute cunosc o variabilitate largă şi dificultăţi de
măsurare. În general valoare pragului se determină în funcţie de distanţa în cm dintre
substanţa-sursă şi nas. Mărimea acestei distanţe variază de la o substanţă la alta. Valorile
pragului absolut tind să crească pe măsura trecerii timpului de expunere. Cercetările lui
Steriver (1958), după S.S. Stevens (1989) au arătat faptul că pe măsura trecerii timpului
de expunere pragul se va ridica la nivelul adaptării concentraţiei substanţei stimul.
Expunerea la o concentraţie adaptabilă dată va îngreuna mai mult perceperea valorii
concentraţiei scăzute decât cea a concentraţiei crescute. În acest sens olfacţia implică
văzul, gustul şi simţul tactil. Cercetările de psihofiziologie olfactivă sugerează că durata
de acţiune a unui stimul adaptabil are o influenţă redusă faţă de concentraţia stimulului.
În ceea ce priveşte pragurile diferenţiale dificultăţile de măsurare sunt şi mai mari. Ceea
ce se ştie sigur este faptul că nivelul pragurilor diferenţiale depinde de gradul de
concentraţie al substanţei ca şi de specificitatea substanţei.
Problematica pragurilor olfactive este indisolubil legată de identificarea
mirosului. Olfacţia este modalitatea senzorială în sfera căreia sub posibile discriminări
calitative de nivel superior. Acest lucru reiese din capacitatea oamenilor de a aprecia o
varietate de arome, parfumuri fine sau chiar cele mai fine urme de miros. Aceste
discriminări calitative nu par să implice în mod necesar o anumită abilitate de identificare
a mirosurilor. Experimentele au arătat că persoane necalificate pot transmite în medie
patru unităţi de informaţie, adică pot identifica 16 mirosuri fără eroare. În procesul
identificării un rol important îl are memoria implicată în efectuarea unor asociaţii între
miros şi denumirea sau eticheta lui. Există o anumită disparitate între discriminare şi
identificare datorită absenţei unei asociaţii între mirosul respectiv şi denumirea acestuia
sau datorită incapacităţii de a reactualiza denumirea din memorie. Învăţarea acestor
asociaţii este un proces care se realizează în timp. Pentru un nespecialist mirosul de
lămâie sau de trandafir ş.a.m.d. îi apar din punct de vedere fenomenologic imposibil de
analizat. Reiese că mirosurile diferă foarte mult de gusturi care sunt percepute într-o
manieră analitică (sărat-acru, dulce-amar). Identificarea mirosurilor a devenit o tehnică
utilă în surprinderea diferenţelor intergrupale în cadrul proceselor de informare olfactivă
(eşantioane cu substanţe odorifice, parfumuri ş.a.m.d. prezente în unele reviste).
Experimentele au arătat că femeile obţin rezultate mult mai bune decât bărbaţii în ceea ce
priveşte identificarea mirosurilor uzuale, incluzându-le şi pe acelea care sunt considerate,
atât de femei cât şi de bărbaţi, ca fiind mai uşor identificabile de către bărbaţi (Cain,
1982, după S.S. Stevens, 1989)
- 13 -
Timpul de reacţie în olfacţie

Valorile timpului de reacţie la stimulii olfactivi sunt ridicate pornind de la
minimum 500 ms pentru aproape toate mirosurile, iar la concentraţii slabe se poate depăşi
o secundă. Paradoxal, aceste valori depăşesc net intervalul de timp necesar pentru
transportul moleculelor de la nivelul nărilor spre mucoasa olfactivă şi apoi pentru
transmiterea mesajelor neuronale la sistemul limbic. Modelul explicativ al acestei latenţe
ridicate presupune că un neuron va fi excitat atunci când concentraţia critică a substanţei
odorante difuzează prin mucoasă până în profunzime la nivelul zonei receptoare,
respectiv la aproximativ 10 – 70 μm. Cercetările sistematice pe variate substanţe şi în
diferite laboratoare sugerează faptul că nivelul mediu la care sunt situaţi receptorii este de
46 μm.

Investigarea experimentală a olfacţiei este dificil de realizat iar laboratoarele de
psihologie obişnuite nu dispun de aparatura specifică în acest domeniu. Al. Roşca (1971)
prezintă pe larg o serie de probe, aparate clasice în domeniu cum ar fi metoda Toulouse-
Pieron, olfactometrul Zwaademaker, olfactometrul Elsberg-Lewy. În laboratoarele
moderne mai ales cele legate de industria parfumurilor sau în activităţile legate de
combaterea traficului cu narcotice se utilizează procedee mai complexe cum ar fi camera
olfactoriu sau detectoare de produse chimice numite osmofile („nasul artificial”).
Deşi este atât de veche, metoda lui Toulouse şi Pieron, este accesibilă studenţilor
în laboratoarele de psihologie experimentală. Cei doi autori îşi propuneau să măsoare
acuitatea olfactivă într-o atmosferă inodoră la o atmosferă de 15 grade cu ajutorul unor
flacoane ermetic închise conţinând soluţii lichide de substanţe odorifice. Flaconul este
deschis (atenţie flacoanele nu trebuie să fie pline) şi i se dă subiectului să îl miroasă timp
de trei secunde prin inspiraţie naturală, fără efort; i se cere să denumească mirosul şi dacă
nu-l poate determina va spune că pur şi simplu a mirosit ceva. Flaconul este agitat înainte
şi se lasă destupat câteva secunde pentru a permite emanaţiilor olfactive acumulate să se
evapore. Aplicarea se face pentru fiecare nară separat. Se realizează 3-4 încercări apoi se
face o pauză de câteva minute pentru a se evita oboseala olfactivă. O regulă importantă
este să se pornească de la concentraţii slabe spre concentraţii mai mari până ce subiectul
recunoaşte mirosul.
Olfactometrele sunt dispozitive mai complexe care permit un control mai bun al
variabilelor mai ales cele care ţin de temperatura substanţei-stimul şi de concentraţia
acesteia.
Camera olfactoriu permite cel mai bun control experimental întrucât subiectul este
în prealabil supus îmbăierii apoi îmbrăcat într-un costum special care să nu permită
eliminarea propriilor mirosuri este introdus într-o încăpere şi în această încăpere primeşte
într-o manieră dozată substanţele odorifice printr-un control deplin al umidităţii,
temperaturii şi concentraţiei.
În cazul persoanelor care lucrează în industria cosmetică şi parfumerie există
proceduri specifice de antrenare, pregătire şi menţinere a capacităţilor de identificare şi
discriminare olfactivă.
- 14 -
Senzaţiile gustative
Gustul este unul dintre simţurile chimice ce se bazează pe capacitatea limbii de a

dizolva şi de a recepta calităţile chimice ale stimulilor. Limba are un aspect poros dat de
cele patru tipuri de papile aflate pe suprafaţa ei. Mugurii gustativi se găsesc la suprafaţa
epitelială a celor patru tipuri de papile. Mugurul gustativ este o aglomerare de celule
globulare aranjate sau dispuse ca o felie dintr-o portocală. Deschizătura acestor celule
care leagă mugurul gustativ de limbă este denumită por gustativ.
Cele patru gusturi de bază şi-au dovedit utilitatea pentru descrierea experienţei
gustului şi pentru organizarea datelor psihofizice (praguri, contrast, adaptare) şi probabil
că vor continua să domine gusturile psihofizice chiar dacă va apărea un sistem mai util.
Dificultăţi în studiul experimental al senzaţiilor gustative
La fel ca şi în cazul sensibilităţii olfactive există o serie de dificultăţi rezultate din
variabilitatea factorilor care influenţează sensibilitatea gustativă. În experimentele asupra
sensibilităţii gustative trebuie să ţinem seama de următoarele particularităţi:
• stimularea concomitentă şi a altor receptori (termici, de presiune, tactili,
algici şi în deosebi olfactivi) poate modifica senzaţia de gust;
• procedee şi metode de stimulare şi înregistrare cu un coeficient mai scăzut
de siguranţă şi cu dificultăţi de control a variabilelor implicate;
• absenţa unor criterii şi parametri riguros-obiectivi de estimare a senzaţiilor
gustative;
• existenţa unor criterii subiective de evaluare ce ţin de stările
psihofiziologice interne ale subiectului precum şi de alţi factori subiectivi
amintiţi.
Pragurile absolute variază în funcţie de:
– metoda de administrare a excitantului,
– cantitatea soluţiei utilizate,
– mărimea suprafeţei stimulate a limbii.
Pentru determinarea pragurilor este necesar ca stimulul să fie administrat pe
porţiunea limbii care prezintă sensibilitatea cea mai ridicată faţă de el. În acest caz,
datorită reducerii suprafeţei zonei stimulate, trebuie mărită concentraţia soluţiei. Se
constată că între intensitatea senzaţiei de gust şi concentraţia minimă a substanţei stimul
este un raport invers proporţional cu suprafaţa excitată, respectiv cu numărul de papile
irigate. În cazul stimulării punctiforme valoarea pragului pentru clorura de sodiu este
0,19%. În 1887 Schreiber (după P. Popescu-Neveanu şi M. Golu, 1970) a măsurat
următoarele valori medii ale pragurilor absolute minimale: 0,1% pentru soluţia de zahăr
la temperatura de 30ºC; 0,05% pentru soluţia de NaCl; 0,0025% pentru soluţia de acid
citric şi 0,0001% pentru soluţia de chinină.
Pentru obţinerea unor senzaţii gustative optime care să determine o dispoziţie
afectivă pozitivă concentraţia substanţelor sapide nu trebuie să depăşească anumite
limite.
Astfel, pentru o senzaţie de dulce agreabilă concentraţia maximă a soluţiei de
zahăr trebuie să fie de 20%, creşterea concentraţiei dincolo de această limită nu
îmbunătăţeşte senzaţia gustativă ci conduce la reacţii opuse; pentru sare concentraţia
optimă maximă este de 10%; pentru acid clorhidric – 0,2%; pentru chinină – 0,1% .
- 15 -
Pragurile diferenţiale sunt şi mai dificil de estimat iar valorile au un caracter

relativ. Se utilizează mai frecvent metoda comparări succesive dar inerţia ridicată a
analizatorului gustativ face ca intervalele să fie mari iar adaptarea rapidă conduce la
riscul transformării într-o probă de memorie gustativă. Cu toate acestea cercetările
experimentale au impus câteva concluzii valide:
• prin trecerea de la soluţii slab concentrate la soluţii mai concentrate
valoarea pragului diferenţial scade. Aceasta implică drept regulă de bază
în cercetarea sensibilităţii gustative diferenţiale păstrarea strictă a acestei
ordini;
• concentraţiile medii favorizează obţinerea celor mai mici praguri
diferenţiale;
• concentraţiile foarte ridicate conduc la creşterea pragului diferenţial şi la
scăderea sensibilităţii.
Adaptarea la nivelul sensibilităţii gustative este foarte rapidă. Spre exemplu,
pentru sărat timpul necesar adaptării este de 14-16 sec., pentru amar 47-50 sec.
Se impun următoarele particularităţi ale adaptării gustative:
adaptarea gustativă este proporţională cu intensitatea sau forţa de acţiune a
stimulului;
viteza adaptării diferă pentru fiecare dintre cele patru modalităţi de bază
ale sensibilităţii gustative. Cea mai rapidă adaptare este la dulce şi apoi la
sărat;
efectul adaptării gustative nu se generalizează astfel încât nivelul
sensibilităţii se păstrează pentru alte categorii de stimuli sau chiar creşte
prin contrast.
Sensibilizarea, contrastul şi amestecul sunt foarte bine reliefate la nivelul
sensibilităţii gustative. Astfel, dacă vom determina iniţial concentraţia liminală a
substanţei-stimul şi apoi vom stimula la intervale de aproximativ 2-3 minute zonele
receptoare corespunzătoare vom obţine o creştere a sensibilităţii faţă de aceeaşi substanţă
chiar în concentraţii subliminale.
Contrastul apare ca efect al interacţiunii a celor patru grupe de receptori. Spre
exemplu, după badijonarea jumătăţii stângi a limbii cu 1,5% soluţie de acid acetic,
sensibilitatea jumătăţii drepte creşte în raport cu toate celelalte substanţe gustative. Un
efect asemănător se înregistrează dacă se aplică pe jumătatea stângă o soluţie de 20%
NaCl. Substanţele dulci provoacă o creştere a sensibilităţii faţă de substanţele acide (A.
Allen şi Wainberg, Bronstein, 1950 în M. Golu, 1978).
Amestecul se obţine prin combinarea a două sau mai multe substanţe cu gust pur.
Rezultatul este o senzaţie gustativă complexă ce înglobează caracteristicile proprii
fiecărei substanţe combinate. Pentru un amestec optim concentraţia substanţei trebuie să
fie mai mică. Dacă domină una dintre substanţe atunci senzaţia de gust va fi dominată de
această substanţă. Trebuie să spunem că un amestec absolut în sfera senzaţiilor gustative
este imposibil de realizat.
Curiozităţi… Al cincilea gust: UMAMI (în japoneză „delicios”).

La baza acestui gust se află substanţa numită acid aminat glutamat, identificată
încă în 1909 de cercetătorul japonez K. Ikeda. Cercetări recente au demonstrat existenţa
- 16 -
unor receptori specializaţi pentru substanţele glutamate. Majoritatea cercetătorilor nu îl

acceptă ca gust în sine ci doar faptul că substanţele glutamate stimulează celelalte gusturi
fundamentale provocând un gust particular cum este cel al: cărnii, brânzei, peştelui,
ciupercilor.
O dificultate majoră în acceptarea acestui gust provine din motive de ordin socio-
cultural. Oamenii sunt obişnuiţi cu un anume set de reprezentări asociate cu denumirea
celor patru gusturi primare.

1. Procedeul degustării este cel mai simplu şi uşor de realizat şi de către studenţi
în laborator. Subiectul în prealabil şi după fiecare ilustrare îşi va clăti gura cu apă distilată
la 38ºC, făcându-se o pauză de cca. un minut între degustări. I se va da subiectului să
soarbă o cantitate mică de soluţie care (Atenţie! Nu se înghite). Subiectul este solicitat să
identifice, să discrimineze, să denumească substanţa degustată sau să descrie anumite
calităţi ale acesteia.
2. Procedeul stimulării punctiforme, metoda Touluse-Vaschide.
Se utilizează 60 de flacoane prevăzute cu pipetă şi se aplică cu picătura pe ariile
gustative ale limbii. O problemă în acest gen de investigaţii este cantitatea de lichid care
irigă papilele gustative întrucât picătura conţine o cantitate uneori prea mare de substanţă
sapidă. Din acest motiv se preferă utilizarea unei mici pensule îmbibată cu soluţia
respectivă. Evident fiecare flacon trebuie să dispună de propria pensulă. O precauţiune
importantă a fost amintită ceva mai sus şi anume explorarea ascendentă pornind de la
stimulii cu o concentraţie foarte scăzută întrucât începerea cu stimuli supraliminali
produce efecte de mascare sau denaturare. O altă precauţiunea este examinarea la cca.
Două ore după masă. Astfel încât să dispunem de un nivel mai ridicat al sensibilităţii
gustative.
3. Aplicatoare gustative. Sunt aparate mai complexe care permit reglarea
temperaturii substanţei precum şi identificarea temperaturii la suprafaţa limbii.
Senzaţiile auditive
În abordarea experimentală a senzaţiilor auditive trebuie să se pornească de la
particularităţile stimulilor acustici: frecvenţa, amplitudinea şi forma. Cercetările de
psihofizică auditivă sau psihoacustică studiază relaţia dintre stimulii fizici (sunetele) şi
reacţiile subiectului la aceşti stimuli. În cercetarea psihoacustică s-au impus trei metode:
discriminarea, egalizarea şi gradarea senzorială.
Discriminarea permite măsurarea celor mai mici diferenţe între două sunete care
pot fi distinse cu certitudine. Subiectul trebuie doar să fie capabil să distingă în mod cert
un zgomot de celălalt. În mod obişnuit stimulii diferă după o singură dimensiune fizică
cum ar fi de exemplu diferenţa de intensitate între două semnale sinusoidale de aceeaşi
frecvenţă. Astfel, se poate reduce intensitatea unui sunet unic pentru a stabili dacă poate
fi detectat în prezenţa altui sunet. Acesta este un experiment de detectare.
Egalizarea este folosită pentru a stabili ce se întâmplă atunci când doi stimuli sunt
egali în ceea ce priveşte perceperea subiectivă chiar dacă în mod clar sunt inegali din
punct de vedere al unei alte dimensiuni subiective. Sunetele diferite ca spectru fizic sunt
în general uşor de distins şi trebuie să instruim subiectul să egalizeze o dimensiune cum
ar fi intensitatea a două sunete în timp ce ignoră frecvenţa lor. Nivelele de intensitate
- 17 -
egală a sunetelor ne arată modul în care frecvenţe sinusoidale diferite trebuie să fie
modificate pentru a le recepţiona la acelaşi nivel de intensitate.
Gradarea senzorială permite modificarea raporturilor de intensitate şi frecvenţă
ale sunetului în condiţiile în care un subiect antrenat reuşeşte să opereze distinct cu cei
doi indicatori. Stevens (1975) a încercat pentru prima dată aplicarea acestei metode într-o
varietate de condiţii şi modalităţi senzoriale. Se poate cere subiectului să ofere estimări
pentru orice dimensiune imaginabilă a stimulilor. Dezavantajul este că trebuie să se
asigure un consens între observatori în ceea ce priveşte dimensiunile evaluate întrucât
diferenţele individuale introduc surse nedorite de variaţie.
Pragurile senzaţiilor auditive
Problema pragurilor senzoriale în sfera sensibilităţii acustice trebuie să fie
studiată în raport cu cele două particularităţi fundamentale ale stimulilor sonori şi anume:
frecvenţa şi intensitatea. De asemenea, nu pot fi ignorate raporturile dintre frecvenţă şi
intensitate în studiul pragurilor acustice. În aceste condiţii M. Golu (1978) face diferenţa
între sensibilitatea auditivă sub forma ei absolută şi diferenţială care se raportează la
frecvenţă şi pragurile auditive absolute şi diferenţiale care se raportează la intensitate.
Sensibilitatea absolută reprezintă capacitatea de a aprecia corect, prin intermediul
senzaţiei de înălţime, frecvenţa sunetului sau de a identifica după înălţime un sunet izolat.
Registrul sensibilităţii este cuprins între 20 şi 20.000 Hz. În studiul experimental al
sensibilităţii auditive se impun următoarele variabile: vârsta, starea funcţională a
analizatorului, specificul organizării structurale a analizatorului şi exerciţiul. Cercetările
au demonstrat faptul că nivelul sensibilităţii absolute creşte de la naştere până spre vârsta
de 18 ani, când atinge valoarea maximă; se menţine relativ constant până la 30-35 ani
după care se constată o curbă descendentă tot mai accentuată o dată cu înaintarea în
vârstă.
Pragul sensibilităţii absolute auditive se exprimă şi prin capacitatea oamenilor de
a descompune în plan subiectiv un sunet complex în elementele sale componente şi de a
evalua înălţimea, frecvenţa fiecărei componente în parte. Această capacitate exprimă în
fapt o aptitudine înnăscută care prin exerciţiu şi antrenament poate atinge un nivel ridicat
de performanţă la muzicieni.
Sensibilitatea diferenţială evaluată aşa cum am arătat mai sus în baza metodei
discriminării reprezintă capacitatea subiectului de a distinge sub aspectul frecvenţei două
sau mai multe sunete de aceeaşi intensitate. Valoarea pragurilor sensibilităţii diferenţiale
este situată între 2 şi 13 Hz. La unele persoane se constată fenomenul de surditate faţă de
înălţime, manifestat prin incapacitatea de a sesiza, sub aspectul înălţimii, două sunete
dispuse la o distanţă foarte mare pe scala de frecvenţe (peste 100 Hz.)
Sensibilitatea diferenţială oferă oamenilor posibilitatea de a realiza o ordonare în
sens ascendent sau descendent a sunetelor după înălţime şi elaborarea unor etaloane
interne de comparare-evaluare a structurilor melodice.
În experimentele care vizează studiul sensibilităţii absolute şi diferenţiale trebuie
să se ţină seama şi de nivelul amplitudinii undei sonore întrucât este nevoie de o
intensitate optimă. În experimentele care vizează studiul desfăşurării frecvenţelor în
cadrul registrului sensibilităţii auditive se recomandă utilizarea unei intensităţi standard
de 40 dB.
- 18 -
Pragurile absolute
Pragurile senzaţiilor auditive se raportează la indicatorul de intensitate sau
amplitudine. Pragul absolut defineşte energia sau intensitatea necesară detectării unui
semnal în absenţa altor sunete. Primele cercetări au avut loc în 1933 în Laboratoarele Bell
Telephon şi au fost realizate de către Sivian şi White (după D. Green, 1989). Cei doi
autori au luat în considerare şi pragul absolut măsurat cu căştile pe ureche. Măsurarea
pragului intensităţii trebuie să ţină seama şi de nivelul frecvenţelor. Se constată diferenţe
semnificative în măsurarea pragului absolut în condiţiile unei încăperi fără ecou şi cu
căştile pe ureche. Cea mai simplă explicaţie pentru această diferenţă este că acoperind
urechea cu casca se poate introduce un zgomot camuflat ceea ce face ca sunetul
sinusoidal să fie auzit mai tare. Alte explicaţii amintesc despre fluctuaţiile de tensiune
care apar din contactul dintre cap şi cască, fluctuaţii induse de pulsul cardiac. Este vorba
despre un aşa numit zgomot fiziologic. Rezultă că prin acoperirea urechii cu casca se
produce un zgomot de o frecvenţă scăzută dar care are o intensitate suficient de ridicată
pentru a creşte nivelul pragului absolut la aceste frecvenţe scăzute de sub 1000 Hz. După
cum susţine David Green (1989) pentru rezolvarea acestor discrepanţe este nevoie de un
eşantion mare de măsurători pe subiecţi tineri cu un auz bun în vederea stabilirii pragului
minimal acustic la nivelul unei populaţii. Acest gen de studii au fost realizate în S.U.A.
cât şi în alte ţări iar în 1963 Organizaţia Internaţională de Standarde a adoptat o
recomandare pentru nivelele de auz normal. Cercetări ulterioare au reliefat, în continuare,
diferenţe dar, totuşi, sunt diferenţe minore ce ţin de sensibilitatea metodelor şi aparatelor
folosite.
Pragul absolut inferior reprezintă intensitatea minimă a tonului standard, cu
frecvenţa de 1000 Hz, necesară pentru a provoca o senzaţie de tărie abia sesizabilă.
Raportat la scala decibelică, pragul absolut minimal este 0 dB. Se constată creşteri ale
valorilor acestui prag la hipoacuzici, la persoanele învârstă şi în condiţii de oboseală
auditivă.
Pragul absolut superior reprezintă intensitatea maximă a sunetului luat la
frecvenţa standard de 100 Hz, intensitate care continuă să provoace o senzaţie de tărie
specifică. Valoarea medie a pragului absolut superior este de 140 dB. Intensitatea optimă
medie pentru audibilitatea umană este de 60 dB.
Pragul diferenţial al intensităţii reprezintă cea mai mică modificare de intensitate
adăugată la intensitatea iniţială a sunetului şi care permite o detectare sesizabilă de către
1
subiect. Valoarea pragului diferenţial este de dar acest raport îşi menţine valabilitatea
10
doar pentru valori medii de intensitate. La sunete de intensitate slabă sau puternică apar
fenomene de iradiere a excitaţiei care conduc la modificări ale valorii pragului diferenţial
după o funcţie exponenţială descrisă de către Stevens (1975).
1
Cercetări recente au demonstrat că raportul de se păstrează constant pe o plajă
10
întinsă de frecvenţă cuprinsă între 200-8000 Hz. Acest consens privitor la ecuaţia lui
Weber nu se menţine atunci când se discută despre valoarea exactă a pragului diferenţial.
Cercetători diferiţi au ajuns la valori diferite ale acestor valori. Se consideră că diferenţele
se datorează procedeelor diferite utilizate.
Nivelul pragurilor intensităţii este influenţat în mod evident şi de nivelul
frecvenţelor. Din acest motiv determinarea pragurilor intensităţii se realizează în
- 19 -
condiţiile unei valori standard de 1000 Hz a frecvenţei. Modificări ale valorilor frecvenţei
induc modificări în sfera pragurilor intensităţii astfel în zonele frecvenţelor joase şi înalte
tăria subiectivă a sunetului creşte mai repede decât în zona frecvenţelor medii. Concluzia
psihologică a acestui fenomen este că sunetele puternice joase sau înalte sunt mai greu
tolerabile decât cele cu frecvenţă medie.
O altă observaţie legată de tehnicile de măsurare a pragului intensităţii sunetului
este aceea că senzaţia de tărie a sunetului nu constituie o reproducere fidelă a intensităţii
obiective a sunetului ci un model aproximativ al ei. Nu vom putea spune cu precizie că
sunetul A este de două ori mai puternic sau mai slab decât sunetul B. Pentru că, în
realitate, dacă vom reduce intensitatea obiectivă a unui sunet de la 100 la 80 dB subiectul
va relata o diminuare a intensităţii percepute de peste două ori.
Determinarea sensibilităţii şi pragurilor intensităţii acustice este influenţată de
auzul monaural sau binaural. Desigur, valorile pragurilor determinate binaural sunt mai
mici decât cele determinate monaural. Rezultă că nivelul sensibilităţii binaurale este mai
mare decât cel al sensibilităţii monaurale. Acest fenomen se explică prin efectul de
tonifiere şi compensare funcţională reciprocă realizat în cadrul interacţiunii dintre
componentele pereche ale analizatorului. Dacă un stimul acţionează un timp mai
îndelungat (peste 30 de minute) se constată că aparatul receptor din cele două urechi intră
într-un regim de funcţionare prin rotaţie care permite menţinerea la un nivel optim al
sensibilităţii pe o durată mai lungă de timp.
O ultimă precizare, în ceea ce priveşte raporturile dintre frecvenţă şi intensitate în
procesul recepţiei sunetelor, rezultă din cercetările lui Neff şi Diamand (1958), M. Golu
(1966, 1978). Imposibilitatea practică de a disocia frecvenţa de intensitate poate conduce
la următoarele manifestări: situaţii în care perceperea înălţimii înregistrează valori
maxime iar discriminarea intensităţii se află la nivel scăzut sau situaţia în care
discriminarea tăriei se realizează la un nivel optim iar discriminarea înălţimii este mai
slabă. Se pare că, în timp ce, estimarea înălţimii se subordonează legilor distribuţiei
normale după o curbă gaussiană, evaluarea tăriei sau a intensităţii se supune legilor
distribuţiei dimodale. Rezultă că diferenţierea şi identificarea sunetelor se realizează
alternativ şi succesiv, când înălţimea, când tăria.
Variabilele dependente trebuie să pună în evidenţă comportamentul de răspuns
al subiectului. Avem în vedere discriminarea, identificarea semnalului sonor. Modalităţile
de măsurare pot fi: apăsarea pe un buton, o cheie semnalizând pe această cale momentul
în care subiectul receptează sunetul respectiv. O altă modalitate o pot constitui
răspunsurile verbale de tipul DA sau NU, care sugerează prezenţa sau absenţa stimulului.
Timpul de reacţie este un indicator al acuităţii auditive şi al măsurării pragului auditiv
ceea ce presupune latenţa între prezentarea stimulului şi reacţia subiectului. Măsurătorile
mecanice sau semnalarea pe cale verbală sunt destul de imprecise şi din acest motiv de
fiecare dată când este posibil sunt preferate măsurători electronice şi electrofiziologice.
Variabilele independente sunt constituite în principal din particularităţile undei
sonore: frecvenţa, intensitatea, forma, durata de expunere, intervalul dintre stimuli,
valoarea de semnificaţie a stimulilor, natura stimulilor (zgomote, sunete melodice,
cuvinte).
- 20 -
Variabilele de control ţin mai ales de valoarea de semnalizare a sunetelor pentru

om. Lumea sunetelor prezintă o importanţă excepţional de mare mai ales în condiţiile în
care informaţia vizuală este deficitară. Din acest motiv cercetările experimentale asupra
sensibilităţii auditive trebuie să ţină seama de efectele în plan subiectiv ale sunetelor.
Astfel cercetările realizate într-un mediu total izolat fonic realizează un bun control al
altor variabile dar, în schimb, induc subiectului o stare anxioasă greu de stăpânit. Pe acest
fundal, dacă se adaugă şi absenţa ecoului asociată cu o hipersensibilizare în raport cu
sunetele emise de propriul organism (puls, respiraţie) putem aprecia că se dezvoltă reacţii
subiective ce prezintă implicaţii majore asupra comportamentului de răspuns al
subiectului. Din acest motiv se impun măsuri speciale de pregătire a subiecţilor înainte de
începerea experimentului propriu-zis.

Diapazonul constituie un dispozitiv la îndemână, uşor de manevrat în
experimentele de laborator. Desigur că nivelul de precizie este mai scăzut se utilizează
seturi de diapazoane construite astfel încât să emită sunete de o anumită frecvenţă.
Tehnica examinării presupune prinderea capetelor diapazonului cu două degete şi
eliberarea lor bruscă, în apropierea urechii subiectului. Subiectul având la îndemână un
cronometru trebuie să îl pornească în momentul în care începe să audă sunetul şi să îl
oprească în momentul în care nu mai aude sunetul. Pe această cale se poate evalua
registrul acuităţii senzoriale acustice pentru variate lungimi de undă ale sunetelor.
Desigur, cu cât timpul de audiţie este mai lung cu atât acuitatea auditivă este mai bună.
Se realizează examinările la fiecare ureche în parte, iar în timp ce se examinează cu o
ureche, cealaltă va trebui să fie acoperită sau astupată cu un dop de ceară. Se realizează
mai multe încercări şi apoi se face o medie a acestora.
O serie de alte aparate clasice în laboratoarele de psihologie experimentală sunt
prezentate în Al. Roşca (1971).
Generatorul de sunete este un dispozitiv electronic utilizat în vederea studiului
pragurilor frecvenţei şi intensităţii. Avantajul acestui aparat este faptul că permite o
modulare a registrului de frecvenţe şi intensităţi într-un spectru foarte larg. De asemenea,
un alt avantaj îl constituie faptul că subiectul poate fi instruit să realizeze singur
modularea anumitor caracteristici în vederea obţinerii unor indicaţii mai fine privitoare la
resursele receptorului auditiv.
Audiometrul este un aparat utilizat atât în laboratoarele de fonoaudiologie în
scop clinic – pentru determinarea tulburărilor auditive –, cât şi în laboratoarele de
psihologie experimentală – pentru determinarea caracteristicilor acuităţii auditive. O
condiţie importantă este asigurarea unui mediu izolat fonic, de dorit camere izolate fonic.
Semnalele sonore pot fi transmise pe cale aeriană din surse amplasate în diferite poziţii
faţă de ascultător, fie prin intermediul căştilor. Răspunsul este dat de către subiect fie pe
cale verbală – la un microfon, fie prin apăsarea pe un buton de răspuns. Audiometrele
moderne testează capacitatea aparatului auditiv şi prin preluarea vibraţiilor ce se transmit
pe cale osoasă. Audiometrele permit evidenţierea rezultatelor prin intermediul
audiogramelor care prezintă, într-o manieră grafică, performanţele auditive atât monaural
cât şi binaural.
- 21 -
Senzaţiile vizuale:
Pragurile vizuale
Pragul minim absolut al sensibilităţii vizuale a fost măsurat pentru prima dată cu
o mare acurateţe de către Hecht, Schaler şi Pirenne în 1942 (după Bartlett, 1966; I. Ciofu,
1978). Cei trei autori au procedat în modul următor: se asigură subiectului în medie 30
1
min de adaptare la întuneric, apoi se proiectează timp de s un flash cu lungimea de
1000
undă de 510 μm pe o arie retinală restrânsă la 10’, diametrul situat la 20º de axul
orizontal în partea temporală. Cantitatea minimă de unităţi energetice care a provocat un
răspuns senzorial a fost de 3,89 x 10-12 ergi.
Valoarea pragului minim pentru foveea centrală se poate determina la o lungime
de undă de 560 μm, iar pentru zona periferică a retinei la 500 μm.
Partea periferică a retinei are o sensibilitate mai crescută la lumină ceea ce
înseamnă că vederea fotopică (diurnă) realizată cu ajutorul celulelor cu cornuri are o
sensibilitate mai scăzută la intensitatea luminii. După cum spunea fizicianul Arago
„pentru a percepe un obiect foarte slab luminat aflat în apropierea pragului minim trebuie
să nu-l priveşti” deci să nu fie fixat vizual, să nu fie proiectat pe fovee. Rezultă că
celulele cu bastonaşe sunt mult mai sensibile la lumină şi că retina are o sensibilitate
maximă la lumină în condiţii de obscuritate sau întuneric.
Determinarea pragului minimal absolut este dependent de mărimea suprafeţei
receptorilor excitaţi, de regiunea retinei excitată, de durata stimulărilor şi a pauzelor
dintre acestea.
Metoda mai sus prezentată este una cu caracter electrofiziologic şi implică
aparatură şi procedee de lucru complicate. În cabinetele de oftalmologie precum şi în
laboratoarele de psihologie experimentală expresia pragului minimal este acuitatea
vizuală evaluată cu ajutorul tabloului octometric.
Tabloul octometric prezintă un şir de rânduri de litere, cifre, semne sau imagini
diferite ca mărime de la aproximativ 90 mm la 5 mm. Pe tablou în mod obişnuit este
specificată distanţa de la care subiectul trebuie şi poate să recunoască semnele pentru
fiecare rând. Subiectul trebuie să citească literele sau să descrie semnele pe care i le arată
examinatorul. Se coboară pe fiecare rând până când subiectul nu mai reuşeşte să
identifice semnul sau literele respective. De exemplu, o persoană care este amplasată la o
distanţă fixă de 5 m vede doar literele care în mod normal sunt văzute de la 20 m prezintă
d 5 1
următoarea acuitate vizuală: V = = = = 0,25 . Examinarea trebuie să aibă loc în
D 20 4
condiţii de întuneric dar cu tabloul octometric bine iluminat. Se examinează fiecare ochi
separat şi amândoi împreună.
Pragul diferenţial
Determinarea pragului diferenţial vizual presupune factori şi dificultăţi mai
numeroase astfel trebuie să se ţină seamă de:
– nivelul iluminării ochiului în momentul anterior;
– tehnica utilizată;
– forma câmpului vizual;
– acuitatea focarului pe retină;
– predispoziţiile individuale;
– dispoziţia de moment;
- 22 -
– nivelul atenţiei;
– atitudinea faţă de sarcină;
– setul pregătitor.
Toţi aceşti factori se instituie în variabile de control implicate în determinarea pragului
diferenţial.
Metoda cea mai frecvent utilizată în determinarea pragului diferenţial al
sensibilităţii vizuale este cea a erorii medii. Valorile statistice confirmă constanta lui
1
Fechner şi nivelul unanim acceptat al pragului diferenţial vizual este de . Se impune
100
precizarea că nu există creşteri constante ale valorii intensităţii care să reprezinte în
acelaşi timp şi mărimi subiective constante. Din acest motiv, la o intensitate luminoasă
extremă, orice adaos nu mai înseamnă din punct de vedere subiectiv nimic întrucât
subiectul este „orbit” parţial sau total.
Pragul temporal al acuităţii vizuale sau frecvenţa critică de fuziune (FCF)
Termenul şi metoda au fost propuse de către fiziologul Allen în 1926.
În cazul în care o sursă staţionară de lumină produce licăriri succesive, atunci
când intervalul dintre două licăriri succesive este de o secundă subiectul va percepe
numai o serie de licăriri dar dacă intervalul dintre două licăriri succesive este redus
treptat, la un moment dat, subiectul nu mai sesizează intervalele şi va relata existenţa unei
lumini continue. Lungimea intervalului dintre licăririle succesive la care subiectul
raportează perceperea unei lumini continui este numită frecvenţă critică de fuziune.
Indicatorul FCF desemnează frecvenţa licăririlor periodice pe unitatea de timp dată. Cu
cât este mai mare frecvenţa licăririlor cu atât este mai mic intervalul dintre licăririle
succesive.
Determinarea FCF se realizează în două sensuri ascendent şi descendent pentru a
surprinde mai bine capacitatea de fuziune a imaginilor pe retină.
În sens ascendent determinarea se realizează pornind de la o amplitudine mare şi
frecvenţă scăzută care treptat se modifică prin scăderea amplitudinii şi creşterea
frecvenţei licăririlor (c/s sau Hz) până în momentul în care subiectul relatează faptul că
vede o lumină continuă. În sens descendent se porneşte de la o frecvenţă foarte ridicată,
cu amplitudine scăzută ce apare ca lumină continuă şi treptat scade frecvenţa, creşte
amplitudinea iar subiectul va trebui să relateze sau să semnaleze momentul în care vede o
lumină discontinuă, licăritoare. Se consideră că limita de sus a FCF, care poate fi
percepută, este dependentă mai ales de procesele fotochimice decât de cele corticale. FCF
semnalată verbal nu corespunde cu cea stabilită obiectiv, electroencefalografic. Astfel pe
cale verbală subiectul semnalează că fuziunea are loc la o frecvenţă mai mică (de
exemplu 50 c/s) în timp ce la EEG este de 70 c/s. Din acest motiv se consideră că FCF
este un indicator obiectiv al proceselor vizuale influenţate de anumite condiţii subiective
cum ar fi: reducerea aportului de hrană, lezarea creierului, oboseala vizuală
În cercetările experimentale asupra FCF trebuie să se ţină seama de următorii
factori (variabile) care influenţează dinamica FCF:
– intensitatea şi culoarea licăririlor,
– durata licăririlor şi intervalul dintre ele,
– vârsta subiecţilor (odată cu înaintarea în vârstă se constată o scădere a FCF),
– starea subiectivă, în special oboseala vizuală,
– temperatura ambiantă care poate influenţa ritmul reacţiilor fotochimice,
- 23 -
– ritmul biologic circadian,

– zona retinală excitată,
– viteza de recuperare a substanţei fotosensibile descompuse sub influenţa
luminii; s-a constatat că mărimea intervalului dintre licăriri afectează această
viteză de recuperare.
Pentru determinarea FCF fizicianul Aubert a inventat aparatul numit Episcotister
sub forma unui disc rotativ la nivelul căruia se putea regla proporţia de lumină care putea
fi percepută. Atunci când discul este amplasat în faţa unei surse de lumină şi este rotit cu
o viteză tot mai mare la început subiectul percepe o lumină intermitentă pentru ca pe
măsură ce creşte viteza să se produc frecvenţa critică şi să semnaleze existenţa unei
lumini continui.
În zilele noastre se utilizează aparate mai perfecţionate denumite Flicker bazate pe
dispozitive electronice şi cuplate prin interfaţă la calculator. Spre exemplu, la aparatul
Flicker oferit de către firma Viena Test Sistem subiectul priveşte în interiorul unui tub iar
stimulul este reglat la parametrii constanţi în serii ascendente şi descendente, subiectul
trebuind să semnaleze prin apăsarea pe un buton atunci când s-a produs modificarea de
stare în frecvenţa de fuziune. Programul computerului procesează în timp real rezultatele
şi oferă valorile statistice de bază, respectiv media şi abaterea standard a performanţelor
subiectului. Măsurătorile se fac fie doar în sens ascendent sau doar în sens descendent, fie
alternativ.
Tehnici şi aparatură
Aparatul Flicker
Studiul fuziunii Flicker are aplicatii variate in diferite domenii, precum:
psihologie clinică, farmaco – psihologie, psihiatrie, neurologie, gerontologie, ergonomie,
psihologia muncii, psihologie sportivă, fiind folosit pentru determinarea frecvenţei
fuziunii stimulilor vizuali prezentaţi în trei moduri diferite:
• frecvenţă crescătoare,
• frecvenţă descrescătoare,
• frecvenţă crescătoare şi descrescătoare.
Valoarea frecvenţei poate fi selectata la alegere dintre parametrii programului, cu
prezentarea şirului fuziunii oscilatorii periferice extinse de la 10 - 80 Hz. Schimbarea
frecvenţei se face în intervale de 0,1 Hz.
Echipamentul testului şi tubul de expunere, în special, au fost create în aşa fel
încât să minimalizeze variabilele fiziologice sau de mediu nedorite. Stimularea
luminoasă este emisă cu luminozitate constantă de un LED roşu. Un sistem de lentile
acomodează ochiul la distanţe prin axe vizuale paralele. Structura stimulului luminos este
sursa asigurării excitatiei intrafoveale.
Prin procedura de testare se controlează testul propriu-zis, se prezintă stimulii, se
înregistrează reacţiile subiectului testat şi la sfârşit se stochează datele pe harddisk sau pe
dischetă.
Pentru a familiariza subiectul cu procedeul de testare, exista o prima faza de
pregatire in care este prezentata o lumina constantă. In a doua faza se va prezenta o
oscilaţie de 10 Hz a luminii. Faza de pregatire pentru test conţine 5 cicluri (crescător,
descrescător sau crescător / descrescător) ce au scopul de a familiariza subiectul cu
procedeul de testare, fara a fi luate in consideratie in momentul evaluarii. Fiecare început
- 24 -
de ciclu este marcat de un semnal acustic lung de 50ms, urmat de un interval de 700ms.
Apoi lampa stimulatoare este activată.
Măsurătoarea începe:
- în modul crescător, cu frecvenţa selectata iniţial ce va creste continuu în
intervale de 0.1 Hz până când subiectul apasă unul din cele două butoane. Dacă nici unul
dintre butoane nu este apăsat, ciclul se va opri la vârful şirului de frecvenţe selectat.
- în modul descrescător, cu vârful frecvenţei, care scade continuu în intervale de
0.1
Hz până când subiectul apasă unul din cele doua butoane sau este atinsa cea mai mică
frecvenţă a şirului.
- în modul crescător/descrescător, cu cea mai joasă frecvenţă (secvenţă de
frecvenţe
crescătoare) şi continuă până când subiectul testat apasă unul din cele două butoane sau
când este atinsa frecvenţa cea mai înaltă. Apoi secvenţa descrescătoare porneşte cu vârful
frecvenţei si continua sa scada pana cand subiectul apasa o tasta sau este atinsa cea mai
joasa frecventa a sirului.
Testul permite afisarea rezultatelor sub forma unui raport ce contine numele
programului, identificarea TS (a subiectului testat, vârsta, sexul şi codul evaluării), data
când testul a fost realizat, apoi frecvenţa realizată, valoarea medie şi abaterile standard
ale valorii medii pentru fiecare ciclu măsurat.
De asemenea, frecvenţele realizate sunt reprezentate grafic într-o diagramă, în
care punctele frecvenţelor singulare sunt unite cu linie continuă (ciclul crescător) sau linie
punctată (ciclii descrescători), ce permite dobandirea unei imagini clare şi o
recunoaşterea rapidă a frecvenţei de fuziune.
- 25 -
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
ABORDAREA EXPERIMENTAŢĂ A PERCEPŢIEI
Conţinuturi:
2.1. Metodologia abordării experimentale a percepţiei
2.1.1 Percepţia directă, percepţia indirectă
2.1.2 Percepţia înnăscută, percepţia dobândită
2.2. Percepţia subliminală
2.3. Iluziile perceptive
2.4. Efectele consecutive
2.5. Aprehensiunea perceptivă
2.6. Variabile experimentale
2.7. Tehnici, procedee, aparate
Obiective:
1. Prezentarea metodologiei de abordare experimentală a percepţei
2. Prezentarea abordării experimentale a variatelor manifestări ale percepţiei
3. Prezentarea variabilelor şi tehnicilor experimentale în studiul percepţiei.
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
2.1 Metodologia abordării experimentale a percepţiei
După cum am văzut în capitolul anterior dedicat senzaţiilor chiar şi la nivelul

celor mai simple senzaţii nu se poate vorbi despre o corespondenţă deplină între
prezentarea stimulului, calităţile acestuia şi răspunsul subiectului. Acest fapt este cu atât
mai bine pus în evidenţă în cazul percepţiei, experimentatorul speră ca subiectul să
relateze ceea ce vede într-o manieră obiectivă în schimb acesta cel mai adesea spune ceea
ce crede el că vede. În experimentele pe care le iniţiem în studiul percepţiei ne aşteptăm
ca subiecţii să prezinte relatări obiective şi riguroase. Dacă avem aşteptări absolute, în
această privinţă, vom constata că realitatea ne contrazice. Să luăm de exemplu o
fotografie, o carte poştală ilustrată a unui oraş dintr-o zonă de munte. Prezentând această
imagine ce are atribute bidimensionale vom constata că nici unul dintre subiecţii noştii nu
întâmpină dificultăţi în a surprinde indicii de profunzime şi de a percepe în relief cu
ajutorul unei imagini bidimensionale. Aceasta aduce în discuţie o primă problemă
metodologică în studiul experimental al percepţiei şi anume relaţia dintre percepţia
directă şi cea indirectă (B. Kantowitz, H. Roediger III, D. Elmes, 2005).
2.1.1. Percepţia directă – percepţia indirectă

Această polarizare metodologică îşi are originile într-o dispută mai veche de la
începuturile psihologiei ştiinţifice, şi anume, cea a relaţiei dintre senzaţii şi percepţii.
- 26 -
Dacă asociaţioniştii considerau că percepţia este rezultatul unei sume de impresii

senzoriale în schimb gestaltiştii apreciau că percepţia este primară în raport cu senzaţia şi
rezultă din tendinţele înnăscute ale omului spre integralitate perceptivă şi spre alte calităţi
ale percepţiei cum ar fi profunzimea. Mai târziu, această dispută, o regăsim în concepţiile
a doi mari cercetători în domeniul percepţiei.
Gibson (1979) susţine că impresiile senzoriale oferă într-o manieră directă
informaţii despre profunzime şi perspectivă. Perspectiva de abordare directă presupune că
în procesul percepţiei omul captează informaţiile pe care le oferă mediul într-o manieră
spontană, fără să reflecteze asupra lor.
Gregory (1970) afirmă că în procesul percepţiei se produce o interpretare a
informaţiei în vederea elaborării impresiei de adâncime şi perspectivă. De aici rezultă o
perspectivă de abordare indirectă în conformitate cu care percepţia adâncimii,
profunzimii, distanţelor, perspectivei se realizează pe baza experienţei anterioare prin
utilizarea diferiţilor indici asupra acestor calităţi perceptive. Atunci când ne propunem să
investigăm aceste calităţi ale percepţiei va trebui să definim contribuţia celor două forme
de percepţie.
Această controversă între abordarea directă şi indirectă se regăseşte în psihologia
cognitivă în termenii de procesare perceptivă de tip top-down (directă) şi bottom-up
(indirectă).
Percepţia directă se realizează în baza unei procesări a informaţiei senzoriale
direcţionată de date. Este o procesare de tip inductiv, care porneşte de la baza de date de
tip senzorial şi ajunge la elaborarea unor percepţii mai complexe rezultate din integrarea
informaţiei senzoriale. Cu alte cuvinte se accentuează rolul senzaţiei ca fundament şi
factor determinant al percepţiei.
Percepţia indirectă este rodul unei procesări perceptive orientată de sus în jos,
respectiv de la concepte, experienţe şi indici ai profunzimii şi perspectivei. Este o
procesare dirijată conceptual într-o manieră deductivă. Cu alte cuvinte, informaţiile
despre profunzime şi perspectivă sunt deduse chiar dacă acestea nu există în realitate.
În studiul experimental al variatelor manifestări ale percepţiei putem constata
implicarea celor două mecanisme explicative. Un prim exemplu sunt figurile imposibile
(Atenţie! Se vor pune ilustraţii.). În cazul acestor figuri, la o primă privire (directă), ne
lăsăm înşelaţi de informaţia senzorială şi acceptăm drept veridice informaţiile prezentate.
Apoi, în baza unui proces de decentrare perceptivă (J. Piaget) prin intervenţia
mecanismelor cognitive realizăm o interpretare adecvată a informaţiei.
Un alt exemplu îl constituie fenomenul de constanţă a mărimii care apare atunci
când utilizăm indici de profunzime pentru a aprecia distanţa dintre noi şi un obiect
perceput. În acest caz percepţia directă ar trebui să creeze probleme serioase întrucât
imaginea formată pe retină este cu mult mai mică pentru obiectele îndepărtate decât
pentru cele îndepărtate. Cu toate acestea raporturile perceptive funcţionează corect şi
evaluăm adecvat constata de mărime a obiectelor. În fenomenul de constanţă a mărimii
sau a formelor sunt implicate două categorii de mecanisme care exprimă foarte bine
interacţiunea dintre percepţia directă şi percepţia indirectă. În prima categorie de
mecanisme intră procesele retinale şi mecanica oculară care priveşte acomodarea ochiului
în raport cu distanţa. Aceste procese fiziologice permit o evaluare adecvată a constanţei
în limitele unor distanţe mici de până la 23 de metri. La distanţe mai mari intervine
- 27 -
percepţia indirectă dirijată de experienţa anterioară şi de indicii de profunzime şi de

perspectivă pe care îi acumulăm începând de la naştere.
Un alt exemplu din care deducem raporturile dintre percepţia directă şi cea
indirectă îl reprezintă iluziile ce derivă din perceperea perspectivei. O iluzie clasică în
acest fel este cea a şinelor de cale ferată care dau senzaţia că se unesc. Cercetările
experimentale au încercat să analizeze mecanismele perspectivei prin utilizarea unor
iluzii care provoacă erori puternice de percepţie. Aşa este cazul camerei trapezoidale
utilizate de către Kilpatrick (1952). Imaginea prezintă o încăpere rectangulară cu două
ferestre egal distanţate de privitor. Cu toate acestea cele două persoane prezente în fiecare
fereastră apar ca fiind foarte diferite ca mărime. Efectul este dat de forma trapezoidală a
camerei astfel încât persoana aflată în stânga imaginii apare în depărtare şi mică de
dimensiuni, iar persoana care apare în dreapta imaginii apare în apropiere şi de
dimensiuni mari. Diferite alte iluzii exploatează sugestiile de perspectivă şi
demonstrează, în acelaşi timp, relaţia dintre percepţia directă şi cea indirectă. Adevărul
este că majoritatea percepţiilor implică o interacţiune între abordarea directă şi cea
indirectă.
Psihologia cognitivă a demonstrat în mod convingător acest aspect. Să luăm
următorul exemplu: ŞA/–\ M/–\T
Dacă vom prezenta aceşti stimuli verbali vom constata că majoritatea covârşitoare
a oamenilor nu vom avea dificultăţi să citească de prima dată corect şah mat, cu toate că
nici litera h, nici litera a nu apar în această configuraţie. Percepţia acestor litere în fiecare
dintre cuvinte este determinată atât de literele înconjurătoare (percepţie directă,
senzorială, de tip jos-sus) cât şi de ceea ce oameni ştiu despre cele două cuvinte în limba
română (percepţie indirectă, de tipul sus-jos). Cercetările lui Mc. Clelland şi Rumelhart
(1981) au identificat trei niveluri de procesare perceptivă: nivelul particularităţilor sau
de aspect exterior în care contează aspectul, înfăţişarea unei litere; nivelul literei unde
unităţile de recunoaştere a literei sunt activate de informaţia specifică şi nivelul
cuvântului în care elementele sunt activate de unităţile literei. Astfel, imediat ce unitatea
de cuvânt este activată de litere atunci ea, la rândul ei, reactivează literele. Acest model al
conexiunii inverse, între procesarea directă şi cea indirectă, este un model circular care
dovedeşte interacţiunea dintre cele două tipuri de prelucrări perceptive. Într-o manieră
mai analitică, se poate spune că, literele sunt activate poziţie cu poziţie simultan apoi
nivelul particularităţilor (aspectul exterior) sau mesajul vizual activează detectorii de
trăsături care vor activa detectorii de litere ce se inhibă reciproc, poziţie cu poziţie. În
continuare detectorii de litere stimulează recunoaşterea cuvântului care conţine acele
litere. La rândul lor unităţile de cuvânt se inhibă reciproc una pe alta astfel încât cuvântul
perceput este acela al cărui nivel de stimulare este mai înalt decât al altor unităţi de
cuvânt.
2.1.2. Percepţie înnăscută – percepţie dobândită

Problema relaţiei dintre înnăscut şi dobândit în percepţie se subordonează şi ea
primei direcţii metodologice care se referă la relaţia dintre percepţie directă – percepţie
indirectă. În fapt, această problemă se reduce la reliefarea rolului experienţei anterioare şi
a factorilor înnăscuţi în percepţie. Încercând o abordare dintr-o perspectivă istorică va
trebui să ne referim pentru început la teoria empirică a lui Helmholtz care aprecia că toate
- 28 -
impresiile noastre despre profunzime sunt rezultatul experienţei anterioare. Atunci când
percepem o scenă vizuală nouă tindem să o interpretăm printr-un proces de inferenţă cu
ajutorul căruia deducem impresiile de perspectivă pe care le sesizăm în baza unor indici
sau a unor „deducţii inconştiente”, cum le numea Helmhotz, care apar rapid, fără o
gândire conştientă în baza unui automatism vizual. Acest mod de a aborda percepţia ca
rezultat al unor experienţe dobândite este superpozabil cu modelul percepţiei indirecte
dirijate de date, a procesării de tip „sus-jos”.
La polul opus se află teoria nativistă proprie curentului gestaltist şi care considera
că oamenii manifestă o tendinţă înnăscută spre a percepe aspectele de profunzime,
perspectivă. Cel mai sugestiv experiment invocat este cel realizat de către Gibson şi Walk
(1960) cunoscut sub numele de „prăpastia vizuală”. Dispozitivul este compus dintr-o
platformă centrală flancată pe ambele laturi de câte o placă orizontală din sticlă. Sub
sticlă, dar numai pe o latură, se află un spaţiu gol (prăpastie vizuală). Suprafeţele văzute
prin sticlă au un desen caroiat. În experimentele lor autorii au utilizat variate animale şi
bebeluşi. Problema pe care şi-au pus-o autorii este dacă animalele terestre manifestă o
reacţie înnăscută la profunzime sau dacă această reacţie este învăţată. S-a constatat că la
puii de găină, miei, capre, pisici, maimuţe şi la copiii mici se manifestă o tendinţă clară
de oprire în faţa prăpastiei vizuale. Copiii mici, îndemnaţi de către mama lor, se vor
deplasa totuşi şi deasupra prăpastiei vizuale. Pentru a demonstra că profunzimea
declanşează automat reacţii de teamă animalelor s-a modificat experimentul astfel încât
animalele au fost puse să stea pe sticla de deasupra prăpastiei vizuale dar având o
scândură opacă amplasată direct sub suprafaţa transparentă pe care stăteau ele. Câtă
vreme scândura rămânea nemişcată, animalele erau liniştite, dar imediat ce era mişcată
dădeau semne de panică. La fel copiii care puteau să-şi vadă mamele de partea cealaltă a
prăpastiei vizuale începeau să plângă atunci când situaţia le provoca frică. Se pare că
aceste reacţii sunt cu adevărat înnăscute pentru animalele terestre deoarece apare chiar şi
la animalele crescute pe întuneric până la vârsta când se pot deplasa. Un aspect particular
a rezultat din experimentele făcute pe şobolani şi pisici. Aceste animale nu manifestau
reacţii de panică la traversarea prăpastiei vizuale deoarece, utilizând palparea cu ajutorul
mustăţilor a suprafeţei de sticlă, se deplasau mai prudent dar totuşi se deplasau. În
schimb, dacă li s-au tăiat mustăţile, reacţia de panică s-a manifestat la fel ca şi la celelalte
animale. Acest experiment este sugestiv pentru a demonstra reacţiile de panică ale celor
mai mulţi oameni faţă de adâncime, cădere în gol sau faţă de cutremur. Faptul că atâţia
oameni practică alpinismul, zborul la înălţime, paraşutismul, plonjările cu coarda sau că
în zonele marcate de dese cutremure oamenii manifestă reacţii de panică mai scăzute
sugerează că factorii nativi nu acţionează în mod absolut şi că cele mai multe dintre
actele noastre perceptive constituie rezultatul unei interacţiuni complexe între
componentele native şi cele dobândite.
În urma acestei discuţii privitoare la percepţia directă-indirectă, înnăscută-
dobândită rezultă că o dispută exhaustivă privitoare la relaţia dintre senzaţii şi percepţii
este neproductivă. Nimeni nu poate pune în discuţie autonomia funcţională a celor două
procese şi specificitatea lor. În concluzie, putem încerca o definiţie a percepţiei mai
apropiată de realitatea acestor interacţiuni: definim percepţia ca proces psihic de integrare
a informaţiei senzoriale într-o imagine cu sens pentru subiect.
- 29 -
2.2 Percepţia subliminală
Investigarea percepţiei subliminale trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

1. În ce măsură stimulii pot fi percepuţi subconştient şi dacă există sau nu
percepţie subliminală?
2. Care sunt diferenţele dintre percepţia conştientă şi cea subconştientă?
3. Care este durata de influenţă a stimulilor subliminali?
Diverse studii au încercat să dovedească existenţa percepţiei subliminale prin
demonstrarea faptului că stimulii sunt percepuţi atunci când subiecţii nu sunt conştienţi
de aceşti stimuli. În principiu, se urmăreşte stabilirea condiţiilor în care nu apare
percepţia conştientă şi apoi demonstrarea percepţiei stimulilor în aceste condiţii. Cele mai
frecvente metode pentru stabilirea acestui fapt au fost rapoartele verbale şi măsurarea
obiectivă a comportamentului.
Rapoartele verbale constituie expresia unei evaluări introspective a nivelului de
conştientizare. Probabil că cel mai vechi experiment, de acest tip, a fost realizat de către
Boris Sidis la Universitatea Harvard, în 1898. El a prezentat subiecţilor cartoane ce
conţineau o singură cifră sau literă. Subiecţii erau plasaţi foarte departe de aceşti stimuli
astfel încât conţinutul nu se afla în câmpul lor vizual; ei vedeau ceva nedefinit, chiar un
punct, iar unii subiecţi au reclamat că nu pot vedea nimic. Apoi, Sidis le-a cerut să spună
ce era scris pe cartoane şi proporţia răspunsurilor corecte a fost semnificativ mai mare
decât ar fi fost normal să fie în baza întâmplării. Sidis a concluzionat că există un nivel de
conştiinţă care percepe şi stimuli de care eul nostru nu este conştient.
Şi alţi cercetători au ajuns la rezultate similare cu cele ale lui Sidis: Peirce şi
Jastrow (1884), Stroh, Shaw şi Washburn (1908). Rezultatele acestor cercetări
demonstrează că subiecţii pot face discriminări perceptive adecvate chiar dacă nu au
percepţii conştiente care să le ghideze alegerile. Totuşi, ideea că rapoartele verbale,
evaluarea introspectivă ar fi un indicator valid pentru experienţa perceptivă subliminală a
fost supusă unor serioase semne de întrebare. Motivul cel mai des invocat a fost că modul
în care subiecţii relatează o experienţă conştientă nu poate fi controlat. Respectiv, faptul
că, relatările ce indică absenţa unor experienţe conştiente relevante pot sugera cel mult o
manifestare individuală a modului în care percepţiile ne orientează comportamentul şi nu
o absenţă reală a percepţiei conştiente.
Indicatorii comportamentali ai nivelului de conştientizare au intrat în atenţia
psihologilor în cercetările desfăşurat în anii ’70 şi ’80 ai secolului al XX-lea: Balota
(1983), Eich (1984); Fowler, Woldford, Slade şi Tassinary (1981); Marcel (1974/1983);
McCauley, Parmelee, Sperber şi Carr (1980). Rezultatele acestor studii sugerează că
stimulii sunt percepuţi în anumite condiţii care nu permit discriminarea între stimuli
alternativi. Aceste studii au pornit de la premisa că incapacitatea de a discrimina între
stimuli indică absenţa totală a percepţiei conştiente. Această ipoteză s-a dovedit a fi
plauzibilă şi rezultatele au oferit dovezi convingătoare pentru existenţa percepţiei
subliminale.
Un exemplu relevant este studiul realizat de către Kunst-Wilson şi Zajonc, în
1980. Cei doi cercetători au încercat să demonstreze faptul că stimulii percepuţi
subconştient tind să influenţeze reacţiile afective consecutive. Proiectul lor experimental
pornea de la ipoteza că preferinţa pentru anumiţi stimuli se poate baza pe evenimente
percepute subconştient. În cadrul experimentului subiecţilor li s-au prezentat 10 forme
- 30 -
geometrice, neregulate, lipsite de semnificaţie. Fiecare figură a fost prezentată la

tahistoscop timp de 1 ms, condiţie în care nici un subiect nu a raportat că ar fi perceput
ceva. Apoi, în partea a doua a experimentului, s-a trecut la o sarcină de recunoaştere
forţată ca indicator al conştientizării şi una de preferinţă forţată ca indicator al percepţiei
subliminale. În ambele sarcini subiecţilor li s-a prezentat 10 perechi de figuri cu fiecare
pereche constând dintr-o figură veche (care a fost prezentată la tahistoscop) şi una nouă
(adăugată). În sarcina de recunoaştere forţată subiecţii au fost solicitaţi să aleagă o
singură figură dintr-o pereche, figură pe care au „văzut-o” în expunerea iniţială. Pentru
sarcina de preferinţă forţată subiecţii au fost solicitaţi să selecteze figura preferată.
Rezultatele au demonstrat că subiecţii au răspuns la aceste sarcini mai bine decât în cazul
unei alegeri bazată pe simpla probabilitate: 50% răspunsuri corecte pentru sarcina de
recunoaştere forţată şi 60% răspunsuri corecte pentru sarcina de preferinţă forţată.
Mai sugestiv dar mai simplu este experimentul realizat de către R. Fowler (1981).
Acesta a prezentat subiecţilor la tahistoscop mai întâi un mesaj subliminal cu un singur
cuvânt: lodge (adăpost). Apoi, a expus supraliminal două cuvinte: hotel şi book sarcina
subiecţilor a fost să menţioneze care dintre aceste două cuvinte are aceeaşi semnificaţie
cu mesajul subliminal. Procentul de răspunsuri corecte a fost foarte ridicat: 95%.
Concluzia autorului a fost că se poate vorbi despre o procesare semantică a mesajului
subliminal.
Dar poate că cel mai sugestiv experiment ce utilizează indicatori comportamentali
obiectivi ai conştientizării este cel propus de către Lazarus şi McCleary (1951). Cei doi
autori au prezentat subiecţilor o listă cu 10 cuvinte fără înţeles., iar la 5 din aceste cuvinte
în momentul prezentări au asociat şi un mic şoc electric. La o prezentare ulterioară a celor
10 cuvinte fără şoc electric a constatat o manifestară electrodermală puternică pentru cele
5 cuvinte ce au fost însoţite iniţial de şocul electric. În schimb, timpul de recunoaştere nu
a crescut. Cei doi autori au introdus în psihologie termenul de subception (percepţie
subliminală) şi au susţinut că experimentul lor demonstrează existenţa unei percepţii
subliminale independente de mecanismele de apărare perceptivă.
În încercarea de explicare a mecanismelor percepţiei subliminale sunt autori care
şi-au propus să depăşească explicarea simplistă prin mecanismele de apărare perceptivă.
Wiener şi Schiller (1960); Wiener şi Kleespies (1968) susţin că identificarea unui cuvânt
nu se supune legii „tot sau nimic”. Într-o prezentare rapidă a unui cuvânt subiectul
utilizează indici de recunoaştere (câteva litere) înainte de a identifica cuvântul. Această
informare parţială poate fundamenta decizia de a împiedica orice percepţie ulterioară a
cuvântului afectogen. Aceşti indici parţiali sunt suficienţi pentru a declanşa o reacţie
electrodermală înainte chiar de a recunoaşte cuvântul. De altfel, în 1956, Eriksen
considera că răspunsul verbal trebuie să fie asociat cu răspunsul electrodermal în
demonstrarea existenţei percepţiei subliminale. Este foarte adevărat că diferenţele
calitative dintre cei doi indicatori sunt majore: reacţia electrodermală este mult mai puţin
precisă şi nu realizează distincţii calitative între stimuli ci doar de intensitate afectogenă;
în schimb răspunsul verbal presupune conştientizare, evaluare, raportare precisă.
Dacă punem problema unor indicatori obiectivi comportamentali şi dacă aceşti
indicatori există înseamnă că percepţia subliminală prezintă consecinţe, efecte
constatabile asupra comportamentului.
Influenţa percepţiei subliminale asupra reacţiilor afective a fost demonstrată într-
un experiment realizat de către Zajonc şi Murphy (1993). În cadrul experimentului
- 31 -
subiecţilor le-au fost prezentate în mod vizibil ideograme chinezeşti şi li s-a cerut să
evalueze pe o scală în cinci trepte dacă aceste figuri reprezentau ceva „rău” sau ceva
„bun”. Subiecţii au fost împărţiţi în două grupuri. Primului grup, imediat după fiecare
ideogramă i-a fost prezentată o figură umană zâmbitoare sau înfricoşătoare, pentru o
durată foarte scurtă de 4 ms (4 miimi de secundă). Pentru al doilea grup, timpul de
prezentare al figurilor umane a fost de 1 s, suficient pentru ca acestea să fie percepute
conştient. Subiecţilor din al doilea grup li s-a cerut să ignore feţele umane şi să se
concentreze numai asupra evaluării ideogramelor. Rezultatele experimentului au arătat
următoarele: doar în prezentarea pentru foarte scurt timp a figurilor umane se constată
influenţa asupra modului de evaluare a ideogramelor; astfel, atunci când subiecţii nu sunt
conştienţi de prezentarea acestor figuri par să fie mai mult influenţaţi de ele şi tind să
evalueze ideogramele ca fiind „bune” dacă sunt urmate de o faţă zâmbitoare şi „rele”
dacă sunt urmate de una înfricoşătoare. În situaţia în care figurile umane au fost
percepute conştient subiecţii au reuşit să le ignore şi să nu se lase influenţaţi de ele în
evaluarea ideogramelor. Acest experiment demonstrează că percepţia subliminală
exercită o influenţă calitativă semnificativă asupra reacţiilor afective faţă de percepţia
conştientă.
În ceea ce priveşte natura procesării şi codurile dominante în percepţia
subliminală este semnificativ să amintim experimentul lui Groeger (1984). Acesta a
utilizat stimuli vizuali având un singur cuvânt ţintă la fiecare sesiune experimentală şi
solicitând subiecţilor să selecteze acest cuvânt dintr-o matrice de 24 de cuvinte prezentată
imediat după cuvântul ţintă. Important de reţinut pentru proiectul experimental este faptul
că matrice nu conţinea niciodată cuvântul ţintă prezentat efectiv. Matricea cuprindea
cuvinte care erau similare din punct de vedere semantic precum şi cuvinte care erau
similare din punct de vedere structural cu cuvântul ţintă. De exemplu, dacă era prezentat
cuvântul town (oraş) ca şi cuvânt ţintă, un echivalent semantic putea fi cuvântul city
(oraş) şi unul structural time (timp). S-a constatat că, în situaţiile în care cuvântul ţintă era
prezentat pentru o durată foarte scurtă, astfel încât subiecţii să nu fie conştienţi de el, se
realiza o alegere pe baza similarităţii semantice. În schimb, dacă era prezentat o durată
suficientă pentru a fi perceput conştient alegerea era bazată pe similaritate structurală.
Autorul a replicat acest experiment utilizând stimuli auditiv şi rezultatele au fost
asemănătoare. Concluzia este că în percepţia subliminală se realizează o procesare
semantică.
Dirijarea comportamentului cu ajutorul percepţiei subliminale constituie una
dintre convingerile puternice legate de această formă a percepţiei. Mulţi consideră că
informaţiile percepute la nivel subconştient provoacă reacţii automate ce nu pot fi
controlate de persoana care le percepe. În schimb, percepţiile conştiente ne-ar permite să
utilizăm informaţiile percepute pentru a acţiona asupra lumii şi a produce efecte
constatabile. S-a conturat astfel o direcţie de cercetare privitoare la consecinţele pasive şi
active ale percepţiei.
Într-un experiment realizat de către Merikle şi Joordens (1997) a fost prezentat un
singur cuvânt într-o singură sesiune experimentală şi calitatea perceptivă a acestuia a fost
controlată de timpul de expunere. Durata a fost fie scurtă, de 50 ms astfel încât să se
realizeze o percepţie subconştientă, fie destul de lungă, de 150 ms astfel încât majoritatea
stimulilor să fie percepuţi conştient. După prezentare subiecţii au realizat o probă de
memorie şi li se dădeau drept punct de sprijin primele trei litere ale cuvântului şi li se
- 32 -
cerea să completeze această secvenţă de litere cu orice cuvânt ce le trece prin minte cu
excepţia celui prezentat anterior. S-a constatat că subiecţii care fuseseră stimulaţi o durată
scurtă de timp au întâmpinat greutăţi în a urma instrucţiunilor, pe când, în cazul în care
durata de expunere a fost de 150 ms subiecţii au reuşit să excludă cuvântul afişat înainte.
Un alt exemplu ilustrativ pentru modul în care percepţia subliminală provoacă
reacţii automate, iar cea conştientă permite oamenilor să îşi modifice reacţiile, îl
constituie experimentele care arată că predicţia pe baza redundanţei stimulului survine
numai dacă stimulii percepuţi sunt conştientizaţi. O serie de experimente realizate de
Cheesman şi Merikle (1986); Merikle şi Cheesman (1987); Merikle şi colab. (1995) au
drept punct de pornire comun celebrul experiment realizat de către Stroop (1935). Efectul
Stroop rezultă din conflictul culoare-cuvânt în condiţiile în care subiectul vede o listă de
cuvinte scrise în culori diferite şi i se cere să numească rapid culoarea fiecărui cuvânt în
condiţiile în care, spre exemplu, cuvântul „verde” este scris cu roşu. Acest conflict
determină o latenţă a răspunsurilor mai mare spre deosebire de situaţia în care există o
convergenţă între cuvânt şi culoarea care-l desemnează (spre exemplu, „albastru” scris cu
albastru). Autorii amintiţi mai sus au procedat, pentru început, la prezentarea fie a
cuvântului ROŞU, fie a cuvântului VERDE în două variante: cu timp suficient pentru a fi
percepute conştient şi cu o expunere foarte scurtă fără să fie percepute conştient. În
continuare, subiecţilor le era prezentată o pată de culoare fie roşie, fie verde şi sarcina
subiecţilor era de a numi cât mai repede pata de culoare. S-a constatat că răspunsul este
mai dificil atunci când culoarea este precedată de cuvântul care desemnează o altă
culoare. Foarte interesant este faptul că acest efect se manifestă independent de durata de
afişare a cuvântului. Aceste rezultate oferă un argument în plus în sprijinul teoriei că
percepţia subliminală provoacă reacţii automate.
Un alt aspect pe care cercetătorii l-au avut în vedere în studiul percepţiei
subconştiente este influenţa contextului în care sunt percepute obiectele sau
evenimentele. Marcel (1980) a avansat ipoteza conform căreia influenţa contextului
asupra percepţiei este limitată la informaţia percepută conştient. Pentru a verifica această
ipoteză Marcel a realizat un proiect experimental în cadrul căruia a prezentat subiecţilor
secvenţe de trei cuvinte: primul cuvânt din serie era contextual, al doilea era
polisemantic, cu două semnificaţii iar al treilea era un cuvânt ţintă, cuvânt legat de unul
dintre cele două sensuri ale cuvântului polisemantic. Cuvintele contextuale au făcut
posibilă direcţionarea interpretării cuvântului polisemantic şi ipoteza lui Marcel era doar
că percepţia conştientă a cuvintelor contextuale este de natură să influenţeze interpretarea
stimulului polisemantic. În absenţa conştientizării semnificaţiile multiple ale cuvântului
polisemantic ar fi activate. Pentru a demonstra dacă erau activate ambele semnificaţii ale
stimulului polisemantic sau numai una a fost utilizat timpul de reacţie la cuvântul ţintă.
rezultatele au validat ipoteza conform căreia numai cuvintele contextuale, percepute
conştient influenţează interpretarea cuvântului polisemantic. concluzia acestui experiment
este că percepţia conştientă a unui stimul este influenţată de context iar cea subconştientă
conduce la reacţii automate relativ independente de context.
Ultima întrebare propusă, la începutul discuţiei noastre, privitoare la percepţia
subconştientă se referea la durata influenţei stimulilor percepuţi subconştient. În cele
mai multe dintre experimente memorarea informaţiilor percepute la nivel subconştient a
fost efectuată la intervale foarte scurte de secunde sau minute, ceea ce limitează
posibilitatea generalizării rezultatelor. E greu de spus, în baza acestor experimente, cât de
- 33 -
lungă poate fi durata acestei influenţe asupra comportamentului persoanelor supuse

stimulilor subliminali.
Fenomenul Poetzl a căpătat notorietate în urma cercetărilor întreprinse de Poetzl
(1960, 1971). Autorul a studiat impactul percepţiei subliminale asupra conţinutului
manifest al viselor. În cadrul experimentul, subiecţilor le-a fost prezentate figuri
complexe ce reprezentau scene naturale pentru o durată foarte scurtă de timp (100 ms).
Poetzl a măsurat reconstrucţia conştientă a acestor scene naturale după expunerea
stimulilor cerând subiecţilor să descrie sau să deseneze ceea ce au văzut. Apoi,
cercetătorul le-a cerut să îşi noteze detaliat visele pe care le aveau în timpul nopţii şi să
revină a doua zi cu aceste descrieri. S-a constatat că descrierea viselor conţinea foarte
multe elemente comune cu stimulii prezentaţi. Concluzia cea mai importantă a acestui
experiment este că informaţiile percepute la nivel subconştient pot fi păstrate în memorie
pentru mai multe ore. Alte cercetări au demonstrat că reconstrucţia imaginilor prezentate
subliminal este mai bună dacă subiecţii sunt angajaţi ulterior într-o sesiune de asociaţii
libere înainte de a trece la reconstrucţia din perioada visului.
Cercetătorii şi-au pus problema în ce măsură anumite evenimente, stimuli la care
subiectul este supus într-o stare de absenţă a controlului conştient, se pot instala în
memorie şi pot fi reamintite după un timp mai îndelungat. Astfel au fost găsite dovezi
pentru menţinerea în memorie a informaţiilor percepute în timpul anesteziei. Merikle şi
Daneman (1966, 1998) sunt optimişti în această privinţă considerând că informaţiile
percepute subconştient pot să-şi menţină persistenţa în memorie pe o perioadă mai lungă
de 24 ore. O problemă delicată a studiilor efectuate până acum este că stimulii folosiţi nu
au avut nici o relevanţă personală pentru subiecţi aflaţi sub anestezie. Putem cita un
singur experiment, în literatura de specialitate, care afirmă că stimulii cu grad de
relevanţă personală au un impact pentru o perioadă de timp considerabilă. Levinson
(1965) descrie un astfel de experiment. În timpul intervenţiei chirurgicale, cu subiectul
aflat sub anestezie, experimentatorul a simulat o situaţie de criză spunând următoarele:
„Un moment! Pacientul acesta nu-mi place cum arată. E cam albastru! Să îi dăm mai mult
oxigen.” Toţi cei zece pacienţi s-au recuperat foarte bine din punct de vedere medical. La
o lună după intervenţie, patru dintre ei îşi aminteau foarte exact respectivul incident şi alţi
patru subiecţi şi-au amintit câte ceva despre acest incident; două persoane nu şi-au
amintit nimic.
2.3 Iluziile perceptive
Gregory (1973, 1980) ca reprezentant al tradiţiei empiriste lansate de către

Helmholtz prezintă o abordare diferită de cea a lui Piaget. El concepe iluzia drept un eşec
comparabil celui la care ajunge uneori cercetarea ştiinţifică. O percepţie poate fi falsă
deoarece se bazează pe ipoteze greşite sau pentru că recurge la o argumentaţie eronată.
Cu toate acestea nu toate iluziile derivă dintr-o ipoteză greşită întrucât unele au la bază
tulburări de ordin fiziologic cum ar fi paralizii ale sistemului oculomotor. Sunt şi iluzii cu
origine fiziologică dar care nu au nimic patologic. Gregory vorbeşte despre trei categorii
de astfel de iluzii:
– iluzii datorate adaptării fiziologice cum ar fi efectele consecutive de mişcare,
de temperatură şi de culoare;
- 34 -
– iluzii datorate funcţionării inadecvate a unui mecanism fiziologic, cum ar fi

iluzia autocinetică;
– iluziile datorate intervenţiei inadecvate a unui mecanism fiziologic, cum ar fi
mişcarea aparentă.
Făcând aceste precizări, Gregory încearcă să asigure o definire operaţională
corectă teoriei sale asupra iluziilor ca efect al unor ipoteze perceptive eronate. Aceste
ipoteze perceptive eronate ar rezulta din strategii cognitive eronate şi nu din motive de
ordin fiziologic.
Tipologia iluziilor perceptive, după Gregory

1. Iluzii datorate unei procesări inadecvate a datelor. O serie de iluzii optico-
geometrice cum ar fi Müller-Lyer şi Ponzo s-ar explica prin funcţionarea greşită a
mecanismului constanţei perceptive datorită prezenţei indicilor de adâncime la nivelul
stimulilor. În cazul unei procesări directe subiectul este tributar acestor indici fără să ia în
considerare ipoteza de distanţă. Din acest motiv se impune şi o procesare indirectă,
descendentă. De exemplu, în cazul cubului lui Necker se compară dimensiunea faţetei
văzută ca mai îndepărtată cu dimensiunea faţetei văzută ca mai apropiată şi se observă
inevitabil că cea mai îndepărtată pare mai mare. O inversare perceptivă a acestor raporturi
antrenează o corectare a dimensiunilor aparente.
2. Iluzii datorate incapacităţii de a extrage din stimul o ipoteză privitoare la
natura obiectului. Un exemplu îl constituie falsele ipoteze născute din încercarea de a
identifica figuri lacunare cum sunt cele ale lui Street. Un alt exemplu sunt formele
percepute în planşele testului Rorschach.
3. Iluzii datorate unor legi înşelătoare. Apar atunci când avansăm ipoteze false
neglijând schimbările intervenite şi ne servim de ipoteze care au fost corecte într-o
situaţie trecută. De exemplu, atunci când urmărim cu privirea un obiect acesta tinde să
ocupe o poziţie relativ staţionară pe retină. Dacă vom face acelaşi lucru pentru o imagine
consecutivă aceasta ne va apărea în mişcare. Cu alte cuvinte aplicăm o lege care nu există
decât pentru obiecte reale la un obiect care nu există în realitate.
4. Iluzii datorate unor articulări greşite a datelor senzoriale şi a faptelor
obiective. Unele iluzii sunt produse de ipoteze ce se sprijină pe probabilităţi. De exemplu,
în iluzia greutăţii probabilitatea ca un obiect mai mare ca dimensiuni să fie mai greu îl
face să fie perceput ca fiind mai uşor decât este în realitate.
5. Iluzii bazate pe ambiguitate. Figurile ambiguii declanşează ipoteze perceptive
incompatibile şi echiprobabile cum ar fi de exemplu figura vază-profil a lui Rubin. În
acest caz asistăm la schimbări perceptive spontane care denotă mecanismele selectivităţii
perceptive în relaţia obiect-fond.
6. Iluzii bazate pe paradox. Paradoxul rezultă din suprapunerea unor concepte
incompatibile. În plan perceptiv se pot elabora imagini paradoxale denumite figuri
imposibile cum ar fi furca cu două sau trei braţe sau triunghiul imposibil. Aceste figuri
paradoxale sunt posibile pentru că desenul poate fi compus din indici perceptivi
incompatibili.
7. Iluziile generate de creativitate cum ar fi iluzia contururilor imaginare,
concepută de către Kanisza. Gregory consideră că absenţa unei părţi presupuse din planul
îndepărtat indică mascarea cercurilor de către o formă apropiată.
- 35 -
2.4 Efectele consecutive
Procesul adaptării senzoriale provoacă diminuarea sensibilităţii în condiţiile unei

stimulări prelungite. La încetarea stimulării se constată aşa numitele efecte consecutive,
un gen aparte de iluzii perceptive. Cele mai interesante fenomene consecutive le regăsim
în percepţia culorilor: adaptarea cromatică realizată de timp de cca. un minut prin privirea
unei imagini colorate este urmată de o scurtă imagine consecutivă pozitivă de aceeaşi
culoare cu cea văzută în faza anterioară manifestată ca o persistenţă a senzaţiei cromatice.
Apoi, urmează o imagine complementară corespunzătoare culorii complementare. Acest
efect consecutiv poate fi de durată mai lungă şi este relevant în privinţa consecinţelor
adaptării sau a oboselii selective a receptorilor cromatici.
În ceea ce priveşte efectele consecutive cromatice, primele cercetări remarcabile
aparţin tot lui W. Köhler, din 1962 (după Delorme, 1994). În experimentul său a realizat
o adaptare cromatică de lungă durată obligând subiectul să poarte ochelari bicolori timp
de 60 de zile. Fiecare lentilă avea o jumătate galbenă şi una albastră; cele două jumătăţi
erau distribuite la fiecare lentilă dreapta – galben, stânga – albastru. În aceste condiţii
când subiectul priveşte spre dreapta vede în albastru, iar când priveşte spre stânga vede în
galben. După ce s-a renunţat la purtarea ochelarilor s-a constatat un efect cromatic de tip
complementar a cărui natură depindea de direcţia privirii: când subiectul privea spre
dreapta el vedea mai întâi în galben, iar când privea spre stânga vedea în albastru. S-a
produs un efect consecutiv de tip complementar fenomenului adaptării.
Un alt experiment remarcabil amintit de Delorme aparţine lui McCollough
(1965). Acesta a prezentat alternativ un pătrat format din dungi verticale portocalii şi
negre şi un altul din dungi orizontale albastre şi negre. Fiecare stimul a fost prezentat
timp de 10 secunde şi apoi subiectul este solicitat să exploreze ansamblul figurii
cuprinzând cele două pătrate. La 10 minute după această alternare i le prezintă din nou
dar dungile orizontale şi verticale sunt albe şi negre. Efectul consecutiv rezultat este
următorul: subiectul percepe dungile albe verticale ca fiind albastru verzui şi pe cele
orizontale ca fiind portocalii. Aceste culori sunt doar aproximativ complementare
stimulilor de control şi efectul consecutiv nu putea fi atribuit oboselii selective a
receptorilor retinei pentru că aceleaşi regiuni au fost adaptate alternativ celor două culori.
Autorul explică fenomenul prin adaptarea celulelor corticale cu dublă specializare la
orientare şi culoare.
Explicarea mecanismelor efectelor consecutive rămâne o problemă deschisă
pentru neuroştiinţele contemporane. Unii autori avansează implicarea mecanismelor de
condiţionare corticală al căror substrat psihologic este încă puţin cunoscut.
Adaptarea perceptivă şi efectele consecutive au fost studiate şi prin utilizarea
procedeului inversiunii. Acest procedeu a fost utilizat pentru a verifica constanţa,
stabilitatea orientării spaţiale pe verticală şi orizontală, prin implicarea factorilor vizuali,
kinestezici şi proprioceptivi. Anumite date de observaţie clinică au semnalat manifestări
episodice de inversiune a raporturilor spaţiale însoţite de senzaţia de ameţeală. Cercetări
experimentale sunt foarte puţine, deşi procedeul de investigare este relativ simplu.
Experimente remarcabile au fost realizate de către Stratton (1897) şi de către Köhler
(1947), descrise în Popescu-Neveanu (1976) şi Delorme (1994).
În experimentul său, Stratton a purtat el însuşi timp de mai multe zile un monoclu,
în condiţiile în care vederea celuilalt ochi a fost obturată. Monoclul era format din lentile
- 36 -
prismatice ce produceau inversiunea sistemelor de referinţă sus-jos şi dreapta-stânga ale

câmpului vizual. Autorul a observat la început, pe lângă producerea unei percepţii vizuale
inverse, şi o impresie de mişcare, deplasare a mediului la fiecare mişcare a corpului sau a
capului. Aceste stări erau însoţite de o senzaţie de disconfort neurovegetativ (greaţă). De
asemenea, coordonarea vizual-motorie era puternic afectată şi mersul aproape imposibil.
La sfârşitul perioadei de adaptare, nu ajunsese să reinverseze percepţiile dar realizase o
adaptare vizual-motorie care îi permitea să se deplaseze şi să efectueze activităţi care
solicitau o coordonare vizual-manuală. Stările de greaţă au dispărut. Dar observaţiile cele
mai interesante se referă la modificările proprioceptive resimţite în timpul adaptării.
Atunci când îşi privea membrele, pe care le vedea inversare, reuşea să le resimtă acolo
unde le vedea mai degrabă decât acolo unde le simţea în baza senzaţiilor proprioceptive.
Drept efect se produceau percepţii paradoxale în care noua localizare a membrelor
coexista cu cea veche. După revenirea la normal, pe parcursul a opt zile, imaginea care
era răsturnată la nivel cortical a început să redevină treptat verticală în baza unui
mecanism de ajustare mediat, probabil, cortical.
În experimentul său Köhler a aplicat subiecţilor prisme construite din două bucăţi
de lentile astfel încât privind în jos subiectul vedea normal, dar privind în sus vedea
răsturnat. Efectul acestui câmp cu dublă referinţă a fost măsurat de către Köhler prin
metoda ajustării. Subiecţii au primit drept sarcină ajustarea unor linii curbe până
deveneau drepte sau a unor romburi până deveneau pătrate. Experimentul s-a desfăşurat
în patru condiţii: în prima condiţie, subiectul priveşte în sus prin prismele răsturnate; în a
doua condiţie, subiectul priveşte în sus fără prisme; în a treia condiţie, subiectul priveşte
în jos prin prismă; în a patra condiţie, subiectul priveşte în jos fără prisme. Principalul
efect a fost o perturbare a organizării spaţiale dar şi o adaptare treptată astfel încât după
15 zile abaterea este redusă la 20% faţă de prima zi. Fenomenele de postacţiune s-au
manifestat mai puternic în primele trei zile, apoi au rămas constante pentru privirea în jos
şi s-au accentuat pentru privirea în sus fără prismă. După încheierea experimentului s-a
realizat procesul de readaptare dar subiectul avea nevoie de un efort mai mare la privirea
în sus decât la privirea în jos. Durata readaptării a fost destul de lungă întrucât efectele s-
au menţinut şi la 40 de zile după încetarea experimentului.
Cele două experimente au pus în evidenţă modificări proprioceptive paradoxale şi
sentimentul de a simţi invers într-o lume normală. Dacă Stratton raporta efecte
paradoxale mai ales în ceea ce priveşte propriocepţia, Köhler le raporta în special în
legătură cu percepţia vizuală precum şi relaţia acesteia cu propriocepţia. Se produceau
localizări perceptive contradictorii, de exemplu, obiectele puteau fi localizate corect dar
orientarea lor era inversată: afişele de pe ziduri puteau fi localizate corect în timp ce
conţinutul lor scris era văzut ca în oglindă. Köhler a comparat această situaţie cu cea a
automobilistului care privind în oglinda retrovizoare localizează corect maşinile pe care
le zăreşte dar vede numărul lor de înmatriculare inversat.
În încercarea de a explica mecanismele adaptării la inversiune, Harris (1965) a
propus o teorie explicativă care susţine că adaptarea vizual-spaţială trece în primul rând
printr-un proces de adaptare proprioceptivă determinată vizual. Astfel, ceea ce se
modifică la început este perceperea localizării braţelor, picioarelor şi corpului care sunt
accesibile percepţiei vizuale dar nu şi localizarea capului şi a ochilor care nu sunt
accesibile percepţiei vizuale. Fiind percepute vizual într-o nouă poziţie, din cauza
dispozitivului optic, segmentele corporale vizibile vor sfârşi prin a fi percepute şi pe cale
- 37 -
proprioceptivă în noua poziţie. Pentru a explica aceste rezultate paradoxale, Harris

propune distincţia dintre două tipuri de percepţie a orientării spaţiale: percepţia
direcţionată şi percepţia picturală. Percepţia direcţionată priveşte localizarea unui obiect,
raportându-l la o parte a corpului, în special la mână. Percepţia picturală se aplică la
orientarea pur vizuală, fără a fi luate în seamă segmentele corpului. Pentru a justifica
această distincţie, Harris dă exemple de percepţii de orientare direcţionată implicată în
vizualizarea textelor scrise sau imprimate, a orologiilor sau a ceasurilor (poziţia acelor,
direcţia lor de mişcare) şi hărţilor geografice (direcţia punctelor cardinale). Scrierea este,
în schimb, un bun exemplu pentru percepţiile de orientare de tip pictural.
Concluzia lui Delorme (1994) este că procesele de adaptare la inversiune implică
două tipuri de percepţie a orientării spaţiale: una fondată pe propriocepţie, şi alta pe
percepţia vizuală şi că, aceste două modalităţi, nu sunt adaptabile în mod egal.
Cercetările asupra adaptării vizual-spaţiale au vizat şi alte modificări precum
deplasarea, înclinarea, disparitatea binoculară, curbarea, îngroşarea ş.a.m.d. Aceste
cercetări au confirmat, în general, experimentele lui Stratton şi ale lui Köhler precum şi
teoria lui Harris, care afirma că, în condiţiile unui conflict între datele vizuale şi cele
proprioceptive, cele vizuale tind să domine situaţia.
Rolul activităţii a fost pus şi el în discuţie şi a iscat controverse între autori. În
general adaptarea perceptivă sugerează importanţa activităţii subiectului în redistribuirea
şi adaptarea celor două sisteme. S-a ajuns la concluzia că activitatea favorizează, fără
îndoială, adaptarea dar nu poate fi considerată drept factor determinant.
2.5 Aprehensiunea perceptivă

Pentru a înţelege mai bine funcţionarea perceptivă trebuie să facem distincţia între
două modalităţi de percepere: 1) aprehensiunea perceptivă şi 2) comprehensiunea
perceptivă. Aprehensiunea se bazează în mod esenţial pe procesarea senzorială a
informaţiei şi include un prim nivel de procesare semantică în limitele unor calităţi
simple ale stimulului care vizează dacă acesta este plăcut, neplăcut, agreabilă, periculos.
Comprehensiunea perceptivă sau înţelegerea perceptivă se bazează în mod esenţial pe o
procesare profundă a informaţiei. Acest tip de procesare evident urmează aprehensiunii
perceptive şi face ca perceperea să fie accesibilă conştiinţei. Regăsim în această distincţie
diferenţa dintre percepţia directă şi percepţia indirectă.
Din punct de vedere ontogenetic, comprehensiunea perceptivă intervine mai târziu
şi este influenţată de o serie de factori exogeni şi endogeni şi în primul rând de limbaj.
Putem să mai operăm o distincţie între aprehensiune-comprehensiune vizuală şi
auditivă.
Capacitatea de aprehensiune vizuală se defineşte prin numărul de unităţi
informaţionale percepute în urma unei unice explorări în condiţiile unei expuneri precis
determinate a stimulului. timpul standard de expunere a stimulilor pentru studiul
capacităţii de aprehensiune vizuală este de 0,1 secunde.
Cercetările semnalează următoarele particularităţi ale aprehensiunii perceptive
vizuale:
a. numărul maxim de elemente care pot fi percepute dintr-o singură privire este
de patru până la cinci dacă sunt fără legătură;
b. cifrele sunt percepute mai rapid decât literele;
- 38 -
c. cuvintele cu înţeles sunt percepute mai rapid decât cele fără înţeles; rapiditatea
şi numărul de cuvinte depinde şi de numărul de litere din care este alcătuit
fiecare cuvânt precum şi de tipul de propoziţii: în propoziţii simple se percep
mai multe cuvinte;
d. formele geometrice sunt percepute mai rapid decât literele izolate;
e. la stimulii cuvinte fără sens se percep mai rapid acele cuvinte în care
succesiunea literelor este mai familiară limbii materne.
Stimulii utilizaţi pentru investigarea capacităţii de aprehensiune perceptivă
vizuală sunt în mod obişnuit litere, silabe fără sens, cuvinte, cifre, figuri, imagini, scene
simple sau complexe.
Factorii, variabilele experimentale în studiul aprehensiunii perceptive vizuale pot
fi împărţiţi în două categorii: a) factori obiectivi, care ţin de particularităţile materialului,
intensitatea şi durata stimulării, modul de prezentare al stimulilor, succesiunea lor,
ordinea acestora, gruparea lor, particularităţile fizice ale stimulului (formă, mărime,
culoare, profunzime, strălucire, luminozitate); b) factorii subiectivi se referă la vârstă,
sex, nivel de educaţie, nivel intelectual, stare afectivă, implicare motivaţională,
experienţa anterioară.
Aprehensiunea perceptivă auditivă
Deutsch (1970) consideră că în prezentarea auditivă sunt implicate două tipuri de
codaje: unul pentru stimulii verbali, altul pentru stimulii nonverbali. Dumaurier,(1985,
1992) a comparat performanţele răspunsurilor verbale la un material verbal cu
performanţele răspunsurilor nonverbale la un material nonverbal. S-a cerut subiecţilor să
reproducă în ordine sunetele pe care le-au auzit. S-a măsurat corectitudinea reproducerii
şi a ordinii elementelor prezentate. Sunetele prezentate aveau un caracter familiar şi
durata de expunere a fost de o secundă. La un alt grup s-au realizat măsurători cu stimuli
vizuali prezentaţi câte un element pe secundă. Autoarea a utilizat drept subiecţi copii
cuprinşi în opt grupe, de la copii sugari până la 10 ani, şi adulţi. Un prim rezultat
sugerează că aprehensiunea sunetelor este la toate grupele de vârstă net inferioară vitezei
capacităţii de aprehensiune a cifrelor. Aceeaşi diferenţă netă se constată şi în ceea ce
priveşte aprehensiunea cuvintelor faţă de sunete. Absenţa familiarităţii unor cuvinte sau
gradul lor mare de complexitate nu reuşesc să anuleze superioritatea performanţelor la
stimulii vizuali faţă de cei acustici. Această superioritate a performanţelor pentru
materialul verbal se menţine şi după o familiarizare prelungită cu stimulii sonori şi
obiectele care le produc inclusiv după un antrenament special în sarcinile de reproducere
a stimulilor sonori.
Cercetările privitoare la capacitatea de aprehensiune au încercat să identifice, în
cazul stimulării vizuale simultane, numărul de elemente percepute dintr-o singură privire.
În medie se vorbeşte de patru-cinci elemente, dar sunt variaţii care ţin de procedura
utilizată, timpul de expunere, tipul de stimuli. Simultaneitatea prezentărilor şi rapiditatea
fiecărei prezentări fac verbalizarea improbabilă în momentul prezentării dar nu şi în
timpul căutării răspunsului. Oricum, capacitatea de aprehensiune auditivă succesivă este
de maximum trei elemente. În aceste condiţii, succesiunea auditivă este echivalentă cu
simultaneitatea vizuală.
Teoria dublului codaj a fost confirmată şi s-a demonstrat că un sunet ascultat
poate fi codat fie sub formă de imagine auditivă (memorie senzorială), fie sub forma
denumirii sale atunci când este posibil (obiectul care emite sunetul, nota muzicală).
- 39 -
Dumaurier (1992), în baza cercetărilor proprii, avansează ipoteza conform căreia codajul
sub formă de imagine auditivă (codaj senzorial) activează mecanisme subvocale
împiedicând astfel un codaj verbal. Această localizare a mecanismelor subvocale în
timpul codajului senzorial ar putea face cele două tipuri de codaj (senzorial şi verbal)
incompatibile la un moment dat. Dovada psihologică a codajului senzorial şi a efectului
său de remanenţă îl constituie imaginile auditive reactivate cotidian atunci când ne
urmăresc pasaje melodice derivate din muzica ascultată sau din muzica ce însoţeşte un
film sau o reclamă. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul unor zgomote care persistă
o perioadă mai lungă (spre exemplu: lucrări de şantier desfăşurate în preajma locuinţei,
zgomote de maşini persistente etc.).
2.6. Variabile experimentale

Variabilele dependente ce descriu comportamentul subiectului în urma
perceperii unui obiect, a unui stimul, a unei scene vizuale sau a unor cuvinte, melodii,
zgomote etc. sunt următoarele:
a) Raportul verbal care se bazează pe răspunsurile verbale emise de către subiect
în timpul experimentului. O abordare detaliată a rapoartelor verbale şi implicaţiilor
acestora în psihologia experimentală a fost realizată într-o lucrare anterioară (Aniţei,
2003). În legătură cu descrierea verbală trebuie să subliniem că cel mai important
dezavantaj îl constituie faptul că un observator neatent rareori va fi capabil să ofere o
relatare precisă. Iar dacă intervine un antrenament corespunzător apare riscul ca acest
antrenament să modifice variabile dependentă. Rapoartele verbale nu pot fi totuşi
ignorate. În condiţiile unui control riguros al experimentului rapoartele verbale de obicei
simple, clare şi distincte oferă informaţii adecvate pentru comportamentul de răspuns, în
special atunci când avem de a face cu stimuli complecşi.
b) Timpul de răspuns este o variabilă mult mai frecvent folosită şi mult mai
precisă. Putem cere subiecţilor să ofere răspunsuri prin acţionarea unor dispozitive
mecanice, electrice, electronice sau digitale (manete, butoane, taste, pedale etc.).
c) Indicatori ai calităţii performanţelor: numărul de răspunsuri corecte, greşite,
de omisiuni.
În general este de preferat o combinare a măsurătorilor într-o manieră
convergentă. Datele convergente oferă un nivel mai ridicat de încredere decât informaţiile
parţiale.
Variabilele independente au fost într-o bună măsură descrise în acest capitol la
particularităţile stimulului, avându-se în vedere complexitatea problemei pentru
psihologia experimentală a percepţiei. În plus putem avansa o clasificare, ordonare mai
accesibilă studenţilor şi tinerilor cercetători:
a) Modificarea caracteristicilor fizice ale stimulilor respectiv mărimea, forma,
fundalul, perspectiva, unghiul de vedere al stimulilor vizuali. Stimulii auditivi pot fi
variaţi în raport cu frecvenţa, intensitatea, timbrul, complexitatea.
b) Eşalonarea în timp a percepţiei prin prezentarea separată a unor părţi ale unui
stimul la intervale scurte de timp sau prin reducerea timpului de acţiune a întregului
stimul până la nivelul milisecundelor.
c) Aspecte calitative ale variabilei independente cum ar fi: creşterea animalelor
în întuneric, solicitarea subiecţilor să poarte ochelari speciali care le deformează vederea,
- 40 -
blocarea mişcărilor motorii sau modificarea caracteristicilor câmpului vizual sub aspectul
omogenităţii, cromatismului, dungilor reiate etc.
Variabilele de control sunt numeroase datorită complexităţii stimulilor perceptivi
şi reactivităţii specifice a participanţilor la experimente. Pe parcursul acestui capitol am
pus în evidenţă diferite variabile de control astfel încât în continuare vom proceda la o
sistematizare şi enumerare a acestora.
a) Vârsta: dimensiunea genetică a percepţiei a fost demonstrată în ceea ce
priveşte dependenţa ei evoluţia structurilor operatorii la copil precum şi de uzura normală
a analizatorilor o dată cu avansarea în vârstă.
b) Sexul este o variabilă care intervine în strânsă legătură cu conţinutul unor
situaţii stimul. Din acest motiv situaţiile stimul trebuie să fie pretestate spre a se verifica
măsura în care diferenţele de sex induc una anumit tip de răspuns. Sunt situaţii în care
este de preferat ca studiile să se realizeze într-o manieră distinctă pe grupuri de bărbaţi şi
femei
c) Nivelul intelectual: este un fapt dovedit prin cercetările lui Piaget şi alte
cercetări amintite chiar în acest capitol care demonstrează legătura dintre percepţie şi
inteligenţă. Din acest motiv se impune egalizarea subiecţilor sub aspectul coeficientului
intelectual. Precum se ştie inteligenţa dobândeşte specializări de ordin verbal sau
nonverbal (figurativ) tocmai în raport cu particularităţile stimulilor perceptivi şi, din acest
motiv, egalizarea factorului intelectual trebuie să aibă în vedere şi aceste diferenţe.
d) Diferenţe interculturale care au fost analizate pe larg în cadrul acestui capitol.
e) Influenţa unor factori emoţionali: impactul emoţional al situaţiei de
examinare poate fi în general controlat, dar impactul emoţional al unor stimuli constituie
o problemă delicată întrucât unul şi acelaşi stimul poate să dezvolte reacţii emoţionale
variate la persoane diferite sau la aceeaşi persoană în momente diferite. Stimulii
afectogeni pot constitui atât variabilă independentă cât şi variabilă de control. Pretestările
şi solicitarea unor impresii ale participanţilor pot să asigure un nivel de control
satisfăcător al acestor variabile.
f) Influenţa unor factori motivaţionali se manifestă în funcţie de starea
subiectului, de complexitatea trebuinţelor care îşi fac simţită prezenţa în contextul
experimentului. Trebuinţele nutritive sau alte pulsiuni de ordin sexual, stare de nelinişte,
anxietate, nevoia de interacţiune sau teama de relaţionare socială sunt doar câteva dintre
trebuinţele de care trebuie să ţinem seama.
În general toţi factorii comportamentali descrişi în teoria stărilor centrale
directoare (F.H. Allport, 1955) constituie variabile care trebuie să fie menţinute sub
control.
Pe lângă aceste variabile o serie de atribute fizice ale stimulilor, care nu sunt
investigaţi, trebuie să fie la rândul lor avute sub control: durata, intensitatea, iluminarea,
contrastul stimulului trebuie să fie menţinute la un nivel constant dacă nu sunt manipulate
ca variabile independente.
2.7. Tehnici, procedee, aparate
Desene cu ajutorul cărora se prezintă variaţi stimuli sau iluzii perceptive. Iluziile
optico-geometrice au fost realizate în cea mai mare parte în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, autorii lor fiind fizicieni (Poggendorff, Kundt), astronomi (Uollner),
- 41 -
mineralologi (Necker), geometricieni (Delboeuf) sau fiziologi (Hering, Aubert, Müller-

Lyer).
Desenele, imaginile pot fi prezentate subiectului în funcţie de structura
experimentului fie separat, fie grupat, fie simultan, fie într-o anumită succesiune. Durata
de expunere este şi ea variabilă. Aspectul cromatic este variabil, dependent de
configuraţia experimentului. Planşele cromatice sunt influenţate de particularităţile
iluminatului şi de unghiul de incidenţă al luminii, ceea ce poate conduce la factori de
reflexie şi de distorsionare a culorilor.
Tahistoscopul este aparatul cel mai frecvent utilizat în studiul experimental al
percepţiei. Cu ajutorul lui se realizează studierea percepţiei vizuale în condiţii precis
determinate de iluminare a stimulului şi mai ales de durată de expunere. Principiul de
bază care stă la funcţionarea tahistoscopului îl constituie prezentarea cu o durată precis
determinată de timp a stimulilor vizuali.
Primele aparate erau mecanice apoi au apărut tahistoscoapele electronice şi
digitale. Tahistoscopul electronic este astfel construit încât i se asigură subiectului
condiţii de adaptare vizuală putând să privească în interiorul aparatului prin intermediul
unui dispozitiv care izolează subiectul de stimulii vizuali externi. Dispune de fante prin
intermediul cărora se introduc stimulii desenaţi pe cartonaşe sau imagini simple,
complexe, acromatice, cromatice ş.a.m.d. Subiectul este instruit să privească atent în
aşteptarea stimulului ce va fi proiectat. Timpul de expunere poate fi reglat cu precizie
începând cu o miime de secundă şi mergând până la zeci de secunde. Timpul standard de
expunere a stimulilor pentru cercetările obişnuite privitoare la aprehensiunea perceptivă
este de 0,1 secunde. Subiectul are la îndemână un dispozitiv de obicei sub forma unui
buton pe care va trebui să apese pentru a semnala că a văzut stimulul. Variabila
dependentă poate fi semnalată şi pe cale verbală prin răspunsul DA sau NU sau prin
descrierea a ceea ce a văzut. Aparatul permite experimentatorului să declanşeze un flash
care luminează stimulul făcându-l într-o anumită măsură perceptiv pentru subiect.
În studiul percepţiei subliminale timpul de expunere al stimulilor este de câteva
miimi de secundă, iar pentru comparaţie expunerea supraliminală este de o zecime de
secundă. În acest gen de studii se practică un „bombardament” subliminal ceea ce
presupune un număr mare de expuneri într-o unitate de timp. În acest caz dispozitivele
acţionate manual de către experimentator nu oferă un nivel ridicat de încredere şi nici nu
permit obţinerea unor rezultate viabile. Cea mai bună modalitatea este înregistrarea unor
stimuli subliminali pe un fond supraliminal prin programe speciale de calculator sau cu
ajutorul tehnicii cinematografice.
Cu ajutorul tahistoscopului se pot modela şi experimente complexe în cadrul
cărora se investighează indicatorii fiziologici ca mărturie obiectivă a reactivităţii
emoţionale a subiectului. În timp ce subiectului i se prezintă stimuli la tahistoscop poate
fi conectat la poligraf pentru determinarea reacţiei electrodermale, frecvenţei cardiace şi
ritmului respirator. Acest gen de model experimental este favorabil pentru studiul
experimental al stimulilor sau situaţiilor afectogene.
Pregătirea subiectului, avertizarea sa în legătură cu prezenţa stimulului este
importantă pentru a-i menţine atenţia trează şi pentru a avea certitudinea că fiecare stimul
a fost perceput. În mod obişnuit, înainte cu unu-două secunde de prezentare, subiectul
este atenţionat. În cazul prelevării şi indicatorilor fiziologici momentul atenţionării
trebuie să fie consemnat de către experimentator pe hârtia inscriptoare a poligrafului.
- 42 -
Acest lucru este necesar pentru a se face distincţia între atenţionare, care declanşează
rapid reacţia electrodermală, şi reacţia specifică la stimuli. Astfel, va trebui să fie
consemnat, cu precizie, şi momentul prezentării stimulului iar apoi trebuie să aşteptăm
revenirea curbelor fiziologice la poziţia normală înainte de a prezenta următorul stimul.
Procedeul de investigaţie tahistoscopică poate fi realizat şi cu prezentarea
stimulilor pe ecran cu ajutorul diapozitivelor. Dispozitivele tip magazie de diapozitive
care se roteşte şi fiecare diapozitiv este expus are avantajul unor imagini complexe ce pot
fi obţinute prin fotografiere dar are şi dezavantajul zgomotului care constituie o sursă de
preatenţionare necontrolată ca şi o sursă de distorsionare a atenţiei.
Procedeul tahistoscopiei poate fi modelat pe calculator având avantajul unor
posibilităţi practic nelimitate de elaborare a stimulilor, de combinaţii cromatice, de
prezentarea unor scene vizuale; un alt avantaj îl constituie precizia deosebită a
măsurătorilor. În schimb, dezavantajul îl constituie faptul că subiectul privind ecranul
monitorului primeşte în acelaşi timp stimulaţii externe vizuale sau distorsiuni ale imaginii
pe ecranul monitorului datorită unghiului de incidenţă al luminii ambientale.
Aparate pentru evaluarea mişcărilor oculare. Sunt destinate urmăririi modul în
care se realizează mişcările oculare în condiţiile explorării vizuale sau ale lecturii.
Mişcările oculare pot fi identificate prin variate procedee (vezi Roşca, 1971). Ele pot fi
măsurate prin efectul reflexiei cu ajutorul unor aparate de filmare, pot fi înregistrate
fotografic cu ajutorul unor aparate fotografice cu declanşare rapidă, pot fi înregistrate pe
osciloscopul catodic sau pe cale electrofiziologică cu ajutorul unor microelectrozi
amplasaţi în apropierea ochilor în funcţie de direcţia anticipată a privirii.
Stereoscopul este utilizat în studiul percepţiei tridimensionale. Principiul de bază
al acestui aparat constă în prezentarea a două imagini plane care redau acelaşi obiect dar
din poziţii diferite. Fiecare ochi vede o singură imagine dar aceste imagini fuzionează în
una singură, care oferă impresia de profunzime.
Pentru evaluarea distanţelor şi poziţiei obiectelor în profunzime au fost imaginate
aparate numite stereometre. În mod obişnuit dispozitivul se prezintă sub forma unei cutii
paralelipipedice lungi de aproximativ doi metri, în interiorul căreia se deplasează pe şină
o serie de figuri. Interiorul cutiei este iluminat astfel încât să nu creeze efecte de umbră.
Subiectul priveşte de la un capăt în interiorul cutiei şi are posibilitatea să regleze
amplasarea spaţială a figurilor ce se pot deplasa pe şine astfel încât să le aducă la acelaşi
nivel. Mărimea abaterilor constituie un indicator al perturbării capacităţii de apreciere a
distanţelor şi poziţiilor în profunzime.
În studiul percepţiei auditive se utilizează generatoare de sunete dar mai ales
casetofonul sau alte modalităţi de înregistrare auditivă cum ar fi CD-ul şi calculatorul.
Stimulii complecşi melodici, verbali sau zgomote sunt prezentaţi prin intermediul căştilor
care permit izolarea de mediul extern. În ultimul timp au fost elaborate softuri de
stimulare auditivă sofisticate, complexe şi care permit un foarte bun control al
variabilelor stimuli. Pentru investigarea localizării auditive au fost imaginate perimetre
acustice în cadrul cărora subiectul legat la ochi primeşte stimulii acustici din variate
unghiuri în raport cu amplasarea celor două urechi. În mod obişnuit se măsoară la 0°, 90°,
180° şi 270°. Dispozitivele pot permite emiterea sunetelor mult mai gradată în condiţiile
în care sursa poate fi deplasată pe un cerc în jurul capului subiectului. Foarte important
este ca sursa de stimulare să fie amplasată la înălţimea urechilor.
- 43 -
În încheiere trebuie să precizăm că nu vom putea în nici un caz afirma existenţa

unor „aparate care măsoară percepţia”. Aparatele, dispozitivele, procedeele prezentate
constituie doar o mică parte dintre resursele investigaţiei experimentale asupra percepţiei.
Experimentatorii pot să imagineze procedee de lucru originale şi adecvate cercetărilor
respective. Cel mai bun exemplu îl constituie camerele înclinate, trapezoidale, circulare
care au permis investigarea fructuoasă a variatelor aspecte ale percepţiei.
- 44 -
ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A ATENŢIEI
Conţinuturi:
3.1 Reacţia de orientare
3.2 Vigilenţa, variabile experimentale
3.3 De la vigilenţă la atenţie
3.4 Tehnici, aparatură
Obiective:
1. Prezentarea abordării experimentale a reacţiei de orientare şi a stării de
vigilenţă
2. Prezentarea variabilelor experimentale, tehnicilor şi aparaturii.
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
3.1 Reacţia de orientare
Ivan Petrovici Pavlov a acordat o atenţie deosebită reacţiei de orientare

considerând că acest tip de reflex are o importanţă remarcabilă pentru comportamentele
adaptative ale organismelor. Pavlov considera că reacţia de orientare depăşeşte simpla
orientare a receptorilor către sursă. El a denumit acest reflex „ce se întâmplă?”
considerând că aria acestuia se extinde de la declanşarea receptorilor la sesizarea
modificărilor din mediului înconjurător ceea ce constituie timpul de pornire a unor reacţii
de apropiere de hrană, de sexul opus sau al unor reacţii de evitare a pericolului dar, şi de
curiozitate, orientată spre cunoaştere.
şi uniformitatea răspunsului. La prima aplicare a unor stimuli se declanşează
reacţii de orientare caracterizate prin acelaşi tablou, indiferent de natura stimulului. S-a
constatat o relaţie relativ proporţională între intensitatea stimulării şi cea a reacţiei de
orientare, ceea ce semnifică de fapt mecanismele activării specifice ale receptorilor în
baza legii pragurilor senzoriale.
În condiţii de laborator Pavlov (1953), Sokolov (1960), Floru (1967) au identificat
următoarele manifestări ale reflexului de orientare la animalele supuse experimentelor de
studiu a reflexului condiţionat:
a) în plan motor se produce întoarcerea capului, ciulirea urechilor, un întreg
sistem de reacţii îndreptat spre contactul organismului cu obiectele, ceea ce
asigură ajustarea analizatorilor şi o mai bună percepere a stimulilor. După
Sokolov reflexul de orientare este doar o reacţie nespecifică faţă de stimulii
noi în timp ce activitatea de investigare ce are drept scop explorarea
- 45 -
obiectelor, a spaţiului înconjurător este achiziţionată şi alcătuieşte un veritabil

reflex de orientare condiţionat. Se sugerează astfel două componente ale
mecanismului de funcţionare a reacţiei de orientare: una înnăscută şi mai puţin
elaborată şi una dobândită ca expresie a reflexului de orientare-investigare;
b) modificări respiratorii, cum ar fi hiperpnea sau oprirea respiraţiei pentru foarte
scurt timp;
c) creşterea frecvenţei cardiace (accelerarea pulsului), bradicardie,
vasoconstricţia extremităţilor;
d) reacţia electrodermală care se manifestă amplu în reacţia de orientare;
e) dilatarea pupilei (midriază).
Acest cortegiu de manifestări neurovegetative şi musculare asigură pregătirea
organismului pentru acţiune, răspunde la întrebarea „ce e de făcut?”. Elementul comun al
acestor reacţii neurovegetative este nespecificitatea
Variabilele dependente în cercetarea reacţiei de orientare se exprimă prin efecte
comportamentale bogate. Spre exemplu, Sokolov identifica următoarele manifestări ale
reacţiei de orientare la un stimul sonor: midriază (dilatarea pupilei), creşterea sensibilităţii
vizuale, creşterea frecvenţei biopotenţialelor occipitale la EEG, creşterea perimetrului
vizual, modificări ale contracţiei inimii, ale electrocardiogramei, modificări vasomotorii,
respiratorii, electrodermale, eliberarea de hormoni (adrenalină), creşterea tonusului
muscular, concomitent cu inhibarea activităţii reflex condiţionate aflate în curs.
În modelele experimentale s-a utilizat stimularea luminoasă intermitentă cu 18
cicli pe secundă în 23 de aplicări, ceea ce a provocat o modificare a ritmului alfa de la 10
cicli pe secundă la 9 cicli pe secundă. În stimularea auditivă cu un sunet intens s-a produs
o creştere a răspunsurilor cortexului vizual identificate prin EEG (Sokolov, 1960).
Aspectul particular care a atras atenţia cercetătorilor este stingerea reacţiei de
orientare. În mod obişnuit, un reflex necondiţionat, înnăscut, poate fi inhibat parţial sau
total prin stimularea concurentă a altui receptor sau prin stimularea unei zone centrale a
sistemului nervos. Reacţia de orientare se stinge în condiţiile în care stimulul îşi pierde
din noutate prin aplicarea sa repetată.
Hernández-Péon (1960) considera că stingerea, până la dispariţie, a răspunsurilor
în urma aplicării repetate a aceluiaşi stimul are la bază următoarele mecanisme:
stingerea reacţiei de orientare;
învăţare negativă, adaptare negativă, oboseală asociativă;
obişnuire.
Termenul de obişnuire (habituation), a fost introdus de către Dodge (1923, în
Floru, 1967) şi se defineşte prin pierderea semnificaţiei unor stimuli senzoriali în urma
aplicării lor repetate. Mai direct spus, obişnuirea se defineşte ca simpla învăţare de a nu
mai reacţiona la stimuli care şi-au pierdut importanţa vitală.
Se impune distincţia dintre termenii de obişnuire şi adaptare senzorială sau
acomodarea nervului. Obişnuirea este rezultatul aplicării repetate a stimulilor pe
parcursul a mai multelor minute şi poate persista ore sau zile. Efectul obişnuirii este unul
specific: absenţa răspunsului este caracteristică numai stimulului repetat, nu şi pentru cei
apropiaţi (înrudiţi), iar reaplicarea stimulului sau schimbarea condiţiilor în care se aplică
acesta conduce la reapariţia reacţiei de orientare.
Experimentele desfăşurate în laboratoarele lui Pavlov au sugerat două modalităţi
de manifestare a stingerii reacţiei de orientare: acută şi cronică. În stingerea acută reacţia
- 46 -
de orientare se restabileşte după 10-15 minute; în stingerea cronică reacţia de orientare

se restabileşte greu, în urma unor aplicări repetate, apelându-se şi la stimulenţi
supraadăugaţi sau cofeină.
Pavlov şi şcoala sa au interpretat stingerea reflexului de orientare ca dezvoltare
progresivă a unui proces de inhibiţie condiţionată internă. Stimulul care conduce la
reacţia de orientare, în urma repetării şi a stingerii reacţiei, devine un stimul condiţionat
care poate conduce, în condiţiile monotoniei, la instalarea somnului. Pavlov considera
somnul ca efect al difuziei procesului inhibitor pe întreaga scoarţă cerebrală; în aceste
condiţii stingerea reacţiei de orientare este iniţiată la nivel subcortical (Pavlov, 1953).
Hernández-Péon (1960) încearcă o conciliere conceptuală între „stingere”
(Pavlov) şi „habituation” (Dodge) şi propune distincţia dintre învăţarea negativă şi cea
pozitivă. Învăţarea negativă (ca efect al stingerii) se manifestă prin înlăturarea reacţiilor
inutile, expresie a capacităţii de a nu mai răspunde la un stimul dat; învăţarea pozitivă
(ca efect al obişnuirii) se manifestă prin capacitatea unui stimul de a da naştere unei
reacţii pe care nu o producea înainte. Aşadar, obişnuirea echivalează cu dispariţia unor
reacţii înnăscute, iar stingerea prin dispariţia celor dobândite (Margareta Sterescu-
Volanschi, 1968).
Studiul experimental al reacţiei de orientare şi al stingerii acesteia se realizează
prin mijloace diverse pornind de la microelectrozii implantaţi în cortexul animalelor la
înregistrarea modificărilor bioelectrice, vasculare, electrodermale, neuromotorii şi
ajungând până la tomografia computerizată sau rezonanţă magneto-nucleară.
În experimentele sistematice întreprinse de grupul lui Sokolov asupra
mecanismului stingerii la om s-a apelat la tehnica EEG, urmărindu-se reacţia de blocare a
ritmului alfa asociată cu componentele senzoriale, motorii şi bioelectrice. Un stimul nou
(flasch) produce blocarea ritmului alfa însoţită de următoarele manifestări
comportamentale: orientarea privirii spre sursa de stimulare, oprirea respiraţiei, reacţia
electrodermală, creşterea tensiunii musculare. Sub influenţa aplicării repetate a stimulului
se elaborează la nivel cortical un „model neuronal” al stimulului care integrează
informaţia cu privire la intensitatea, calitatea, durata şi ordinea de prezentare a stimulilor.
Reacţia de orientare apare atunci când parametrii stimulilor nu mai coincid cu modelul
neuronal. Repetarea aplicării stimulului conduce la restabilirea ritmului alfa. Obişnuirea
este interpretată ca un reflex condiţionat în care stimulul necondiţionat constă în
întreruperea excitaţiei condiţionate sau ca o formă a inhibiţiei condiţionate, ceea ce
limitează dezvoltarea reacţiei de orientare.
Reacţia de orientare este expresia înnăscută a atenţiei, iar modelele de abordare
experimentală au constituit debutul investigaţiei ştiinţifice a atenţiei. Studiile
experimentale asupra fenomenului de stingere sau obişnuire au permis elaborarea unui
model explicativ adecvat asupra deficitului de atenţie sau a pierderii acesteia precum şi
asupra modalităţilor de menţinere a atenţiei pe o durată cât mai lungă în condiţii de
performanţă superioară.
3.2 Vigilenţa, variabile experimentale

Înţelegerea mecanismelor atenţiei este indispensabil legată de descoperirea
suportului neuronal al stării de veghe. Descoperirea metodei EEG a permis punerea în
relaţie a manifestărilor bioelectrice cerebrale cu stările de veghe şi somn. Fondatorul
EEG, Hans Berger (1927) a demonstrat că ritmul fundamental cerebral este ritmul alfa
- 47 -
care descrie repaosul, relaxarea senzorială în stare de veghe. O creştere a frecvenţei

undelor bioelectrice echivalează cu intrarea în activitatea senzorială, motorie sau
intelectuală, iar o scădere a frecvenţei sugerează trecerea spre somn. Sub aspectul EEG,
trezirea se asociază cu creşterea frecvenţei şi scăderea amplitudinii undelor cerebrale.
Formaţiunea reticulată prezintă diferenţe de nivel de activitate reunite sub numele
de tonus reticulat. Aceste variaţii sunt demonstrate prin efectele lor la nivelul activităţii
corticale, sistemului motor şi vegetativ.
Formaţiunea reticulată exercită efecte facilitatoare generalizate. Acest lucru este
demonstrat de prelungirile axonice ale neuronilor reticulaţi care constituie căi aferente
ascendente spre cortex, iar cele descendente spre neuronii motori şi efectori de la nivelul
sistemului simpatic al măduvei spinării
Pornind de la descoperirile lui Moruzzi şi Magoun (1949), Lindsley (1951)
avansează „teoria activării” prin care pune în evidenţă rolul formaţiunii reticulate din
trunchiul cerebral care are efecte de trezire bioelectrică. Într-un continuum al stărilor de
activare, la o extremă este situată starea de somn, iar la cealaltă cea de excitaţie maximă.
teoria activatorie nu acoperă doar fenomenul emoţiei ci şi alte manifestări specifice
somnului, activităţii de orientare, vigilenţei, atenţiei sau stresului. Variaţiile nivelului de
activare se vor regăsi, în plan comportamental, şi în variaţiile stării de vigilenţă, care, la
rândul ei, va exercita efecte activatorii asupra proceselor nervoase. Această corelaţie a
fost subliniată încă de Head, în 1923 (după Fraisse, 1989), care a introdus în vocabularul
neurologiei termenul de vigilenţă. El definea vigilenţa ca o capacitate cu o valoare
adaptativă. Termenul a fost deseori substituit celui de atenţie, totuşi trebuie să subliniem
că vigilenţa desemnează capacitatea de detecţie a semnalelor imprevizibile aflate la un
nivel de intensitate liminală. Între somn şi starea de excitaţie extremă putem identifica o
serie de nivele de trezire sau nivele de vigilenţă. Nu există diferenţă de conţinut între
trezire şi activarea atenţiei; este o trecere de la starea de veghe difuză la cea de veghe
atentă.
Freeman (1948) şi Hebb (1955) subliniau existenţa unui nivel optim de vigilenţă
amplasat între nivelele înalte la care comportamentele sunt perturbate la nivelele scăzute
unde comportamentul este inhibat. Acest nivel optim de vigilenţă este expresia unui
comportament adaptativ.
Variabile dependente – indicatorii stării de vigilenţă sunt următorii:

• biocurenţii cerebrali, prelevaţi cu ajutorul EEG prezintă caracteristici generale comune
pentru starea de vigilenţă la toate vertebratele studiate. Traseele EEG specifice somnului
şi stării de veghe difuză descriu o activitate sincronizată, iar în starea de veghe activă o
activitate desinscronizată. În starea de veghe putem distinge două stadii: cel de vigilenţă
difuză sau „repausul senzorial”, însoţit de ritmul alfa şi cel de veghe activă sau „atentă”
care se caracterizează printr-un traseu nesincronizat;
• debitul sangvin cerebral constituie un indicator valid al fluctuaţiilor stării de vigilenţă.
Chiar sub influenţa unor stimuli de intensitate foarte scăzută se constată variaţii ale
debitului sangvin din zone corticale precis localizate (vezi Aniţei, 2003);
• indicatorii activităţii musculare sunt relevanţi pentru rolul acestei activităţi în
menţinerea tonusului ceea ce reflectă starea centrilor reglatori ai vigilenţei. În condiţii de
repaus tonusul muscular poate fi evaluat prin înregistrările fluctuaţiilor de excitabilitate
ale neuronilor motori. Electromiograma (EMG) pune în evidenţă potenţialul de acţiune
- 48 -
al musculaturii prin înregistrările de pe suprafaţa pielii. În absenţa oricărei mişcări se pot

constata variaţii ale EMG, ceea ce sugerează că această activitate bioelectrică reziduală
constituie un indicator al tonusului muscular, reflectând un anumit nivel al vigilenţei.
Un alt indicator al activităţii musculare sunt reflexele tendinoase care se opun acţiunii
gravitaţiei. Întinzând muşchiul ele antrenează un răspuns reflex de contracţie. Antrenarea
acestui reflex prin lovirea tendonului cu o forţă constantă provoacă răspunsuri fluctuante
datorate schimbărilor de excitabilitate a neuronilor motori de la nivelul măduvei spinării
ce coordonează motricitatea. Examenul reflexelor tendinoase constituie un bun indicator
al nivelului tonusului muscular şi al vigilenţei;
• indicatorii activităţii vegetative
Frecvenţa cardiacă este coborâtă în timpul somnului pentru a se amplifica în sarcinile
psihomotorii. S-a constatat că, în situaţiile care implică o acomodare la mediu (ascultare
sau observaţie vizuală relaxată), frecvenţa cardiacă scade. În schimb, în situaţiile în care
implică participare (calcul mental, construirea de fraze), frecvenţa cardiacă se amplifică.
Reacţia electrodermală (RED) constituie un bun indicator al stării de vigilenţă. S-a
constatat că în stări de vigilenţă scăzută proprii repausului, relaxării, somnului, rezistenţa
electrică a pielii este ridicată; în situaţiile în care creşte nivelul de vigilenţă, implicat de
efort, tensiune afectivă, trezire a vigilenţei, rezistenţa electrică a pielii scade, iar răspunsul
electrodermal se amplifică. Bloch, 1965 (în Fraisse, 1989) afirmă că variaţiile nivelului
de rezistenţă electrică a pielii constituie un indicator consistent şi valid pentru variaţiile
nivelului de vigilenţă. Autorul citat afirmă că răspunsurile electrodermale sunt comandate
de la nivelul formaţiunii reticulate, astfel încât variaţiile acestor reacţii constituie o
dovadă directă a stării de excitabilitate a sistemului de reglare a vigilenţei.
Variabilele independente
„Trezirea”, debutul stării de veghe şi variaţii ale nivelului de vigilenţă sunt
declanşate şi susţinute de afluxul stimulilor senzoriali. Şi în timpul somnului organismul
este supus unui aflux continuu de stimulări. Sunt mesaje senzoriale care pot ajunge până
la cortex fără să antreneze trezirea. Fluxul senzorial trebuie să îndeplinească trei
caracteristici pentru a produce „trezirea”: intensitatea, noutatea şi încărcătura afectiv-
motivaţională sau semnificaţia. Sunt cele mai importante variabile independente folosite
în studiul experimental al stării de veghe.
1. Intensitatea afluxului senzorial este prima condiţie pentru !trezire”.
Intensitatea poate constitui o variabilă autonomă, existând situaţii când acţionează
separat, independent de semnificaţia stimulilor, declanşând SRAA prin intermediul căilor
nervoase nespecifice.
Cu toate acestea, intensitatea nu constituie variabila independentă cea mai
importantă pentru realizarea „trezirii” vigilenţei. Datele empirice demonstrează faptul că,
deseori, „trezirea” este provocată de stimuli slabi ca intensitate, la fel cum somnul poate
rămâne neperturbat de stimuli foarte puternici.
2. Noutatea este variabile care desemnează orice schimbare bruscă n afluxul
senzorial, capabilă să producă „trezirea”. În timpul somnului tonusul reticular este scăzut,
la fel ca şi tonusul cortical. Pe măsură ce intensitatea stimulării creşte, tonusul reticular
creşte şi el lent, iar, în paralel tonusul cortical se amplifică antrenând/provocând inhibarea
activităţii reticulare a funcţiilor motrice şi vegetative. Or, dacă stimulul (prin noutatea sa)
se instalează brusc, atunci activarea reticulară este prea rapidă pentru a fi controlată
- 49 -
cortical, ceea ce antrenează o trezire totală a cortexului şi facilitarea funcţiilor motrice şi

vegetative (Hugelin şi Bouvallet, 1957; în P. Fraisse, 1989).
3. Semnificaţia, încărcătura afectivă sau motivaţională constituie cea mai
importantă variabilă în declanşarea „trezirii”. Este o variabilă cu dublă accepţiune: pe de
o parte este o variabilă independentă a cărei manipulare poate produce nu numai
„trezirea”, dar şi variaţii ale nivelului de vigilenţă, iar pe de altă parte este şi o variabilă
de control atunci când folosim alte variabile. Ca variabilă independentă, ca factor şi
caracteristică ce declanşează trezirea, semnificaţia este uşor de intuit empiric. De
exemplu, mama care se trezeşte la scâncetul copilului, dar nu reacţionează la alte
stimulări care ar putea-o trezi. Dar aici apare o situaţie paradoxală: cum reuşeşte sistemul
nervos să discrimineze stimuli înainte de a se realiza propria sa trezire? Înseamnă că, în
timpul somnului, activitatea sistemului nervos, deşi puternic inhibată, totuşi nu este
suprimată, ba chiar rămâne sensibilă la o modificare a mediului. Cercetările de
psihofiziologia somnului au arătat că, în somn, structurile corticale complexe (scoarţa)
sunt cel mai puternic deconectate. Înseamnă că zonele subcorticale conservă un anumit
nivel de vigilenţă cu o capacitate de discriminare senzorială aparentă în raport cu
semnificaţia vitală a stimulilor.
În concluzie, trebuie să acceptăm că, în timpul somnului, se menţine un anumit
nivel al capacităţilor de discriminare perceptivă, dar şi mijloace de activare reziduală în
urma unor condiţionări anterioare. Aceste condiţionări îşi au locul în zonele subcorticale,
antrenând şi discriminări perceptive.
3.3 De la vigilenţă la atenţie

Atenţia implică un anumit nivel de vigilenţă şi un anumit grad de mobilizare al
activităţii neuronale. În cadrul unui continuum somn-veghe, atenţia se situează între
starea de veghe difuză şi starea de hiperexcitabilitate.
Tabelul – Continuumul somn-veghe şi corespondenţele sale bioelectrice şi
comportamentale (adaptat după Lindsley, 1952 şi Floru, 1967)
Nivel de activare Caracteristicile EEG Nivel de Eficienţa

conştientizare comportamentului
Emoţie puternică; Desincronizată; Stare de conştiinţă Slabă: lipsă de con-
teamă, furie, amplitudine redu- limitată; atenţie trol, imobilizare,
anxietate. să-moderată; frec- difuză, dezorganizare.
venţe rapide ames- fragmentară,
tecate. confuzie.
Atenţie, alertă. Parţial Atenţie selectivă care Bună: reacţii rapide,
desincronizată; se poate comuta; eficiente, selective;
predomină unde anticipare comportament
rapide cu amplitu- „concentrată”, organizat pentru
dine redusă. „set”. răspunsuri în serie.
Veghe relaxată. Sincronizată; ritm Atenţie neforţată, Bună: reacţii de
alfa optim. favorizează rutină şi gândire
asociaţii libere. creatoare.
Somnolenţă. Ritm alfa redus şi Stare de graniţă Slabă:
rare unde lente cu între somn şi necoordonată,
- 50 -
amplitudine veghe; reverie. sporadică, lipsită

redusă. de continuitate.
Somn superficial. Salve de fusuri şi Reducerea marcată Absentă.
unde lente (mai a stării de
ample). Ritm alfa conştiinţă; vise.
absent.
Somn profund. Unde ample şi Pierdere totală a cu- Absentă.
foarte lente noştinţei (absenţa
(sincronizare la memorării stimu-
frecvenţe rare); lărilor sau a vise-
tablou bioelectric lor).
neregulat.
Atenţia este condiţionată de activarea proceselor nervoase, de amplasarea la un
nivel optim al stării de veghe. O activare excesivă a stării de veghe suprimă
comportamentul specific atenţiei. Există o legătură directă, evidentă între mecanismele
„trezirii” stării de veghe şi atenţie ceea ce pune în corelaţie nivelul de vigilenţă cu nivelul
atenţiei. S-a constatat existenţa unei corelaţii dintre estimările subiecţilor ale stării de
atenţie şi prezenţa unui ritm EEG de sincronizat. Ritmul rapid şi desincronizat ce
corespunde stingerii ritmului alfa corespunde unei desincronizări a activităţii zonelor
corticale, astfel încât afluxul senzorial va avea impact pe un cortex activ. Atunci când
stimularea este precedată de un semnal de avertisment, timpul de reacţie este întotdeauna
mai scăzut. Semnalul de avertisment antrenează blocarea ritmului alfa, punerea în alertă a
organismului prin activarea reticulară.
Timpul de reacţie (T.R.) ilustrează relaţia dintre atenţie şi vigilenţă. S-a constatat
că valorile TR se asociază cu nivelul de vigilenţă apreciat prin indicatorul RED (reacţia
electrodermală), astfel încât se poate vorbi despre un raport direct proporţional între
viteza TR şi nivelul conductibilităţii electrice a pielii. În experimente realizate pe pisici
cu măsurarea TR simplu auditiv însoţit de semnalul pregătitor se constată reacţii ale
formaţiunii reticulate mezencefalice declanşate cu 500 ms înainte de semnal. În
experimente pe maimuţe s-a intervenit direct asupra nivelului vigilenţei prin stimulare
electrică a formaţiunii reticulate şi s-a obţinut o reducere semnificativă a TR. S-a ajuns la
concluzia că există o valoare optimă a activării reticulare, corespunzătoare unei poziţii
intermediare situată între cea a somnului şi cea a trezirii bruşte.
Înregistrarea indicatorilor fiziologici ai vigilenţei a demonstrat că TR este cu atât
mai scurt cu cât este mai mare amplitudinea descărcării RED la semnalul pregătitor.
Rolul esenţial al semnalului pregătitor este legat de creşterea nivelului vigilenţei cu efecte
facilitatoare asupra tensiunii musculare în TR. Raporturile de înlănţuire logică integrează
semnalul pregătitor, activarea reticulară, apoi a vigilenţei, încordarea, tensiunea,
orientarea selectivă a atenţiei şi apoi reacţia motorie.
Convergenţa proceselor reticulare, ale vigilenţei şi atenţiei se regăseşte deplin
exprimată în focalizarea atenţiei realizată simultan cu inhibarea zonelor învecinate. Se
poate vorbi despre nivele ale focalizării care pornesc de la organele de simţ, cel mai bun
exemplu fiind văzul. La nivelul receptorului vizual avem de a face cu un „reflex de
fixare” ce are menirea să aducă în zona foveei imaginea obiectului stimul. În realitate, a fi
atent asupra a ceva anume, înseamnă, în principal, să-l fixezi perceptiv. De aici au derivat
studiile privitoare la durata fiecărei fixaţii succesive prin înregistrarea mişcărilor globilor
- 51 -
oculari raportate la structura obiectului-stimul. Tehnicile de investigare a mişcărilor

oculare includ fotografierea deplasărilor unghiulare ale unui fascicol luminos foarte
îngust (vizibil sau în infraroşu) reflectat de cornee sau de o oglindă fixată pe ochi;
înregistrarea cinematografică sau înregistrarea variaţiilor de potenţial asociate mişcărilor
oculare.
Fixaţia şi atenţia sunt indisolubil legate şi această relaţie se exprimă sub forma
următorului mecanism: stimularea periferică declanşează „trezirea” generală în cadrul
căreia se integrează reflexul fixării care facilitează focalizarea ca expresie a atenţiei.
Centrarea perceptivă nu coincide întotdeauna cu direcţia privirii; fixarea şi orientarea
atenţiei pot fi disociate pentru că orientarea selectivă a atenţiei implică procesele
corticale. După cum susţine P. Fraisse (1989), la variatele nivele ale vigilenţei se pot
obţine în cadrul căilor senzoriale sau pe cortex, potenţiale evocate care desemnează
trecerea mesajelor senzoriale şi procesarea lor la nivelul zonelor corticale. Problema este
cum se realizează amplificarea selectivă şi privilegiată a acestor mesaje prin focalizare.
Se pare că există mecanisme de intensificare a efectului stimulului prosexigen care
acţionează simultan cu mecanismele de inhibare a stimulilor concurenţi.
Studiile experimentale asupra vigilenţei au scos atenţia de sub imperiul
interpretărilor introspecţioniste. Prima probă standardizată de evaluare a vigilenţei a fost
realizată de către Mackworth în timpul celui de al doilea război mondial pentru Royal Air
Force (după Coquery, 1994). „Testul ceasului” constituie un adevărat prototip al probelor
de vigilenţă. În această probă subiecţii trebuie să supravegheze timp de două ore un
cadran de ceas prevăzut cu un ac indicator care-l străbate în 100 de secunde cu o mişcare
pe secundă. La interval de 45 de secunde, la 10 minute şi în medie de 12 ori într-o
jumătate de oră limba ceasului face un salt de două ori mai mare decât normal. Subiectul
trebuie să detecteze aceste discontinuităţi şi să le semnalizeze. În experimente care
utilizează variante ale acestei probe s-a dovedit că factorii care intensifică trezirea cresc şi
rata detectării sau rapiditatea acesteia.
Drumul de la vigilenţă la atenţie trece prin modelul detectării semnalelor, model
diferit de cel al activării. Nu putem considera scăderea vigilenţei în sarcinile de
supraveghere prelungită doar o consecinţă a intensificării trezirii pentru că aceasta nu
afectează decât nivelul mediu al detectării.
3.5 Tehnici, aparatură

Testul de vigilenţă (VIGIL, Vienna Test System) are la bază noţiunea de
vigilenţa ce se foloseşte în psihologie mai ales în sensul menţinerii atenţiei în situaţiile
monotone de excitare. Sub aceste aspecte operaţionale, vigilenţa desemnează o stare a
disponibilităţii organismului de a reacţiona la evenimente întâmplătoare şi care apar rar.
Această veghe durabilă în situaţii de examinare sărace în excitaţii este solicitată de
exemplu în activităţile de supraveghere.
Cercetarea conceptului de vigilenţa îşi are originea în supravegherea cu radar. Din
acest context istoric s-a dezvoltat şi măsurarea vigilenţei cu procedee bazate pe aparate de
testare. Ca la supravegherea prin radar, pe un fundal difuz sau monoton sunt descoperite
anumite excitaţii şi se răspunde la ele prin diverse reacţii. Modificări ale capacităţii în
asemenea situaţii de observare au fost măsurate pentru prima dată de Mackworth (1950).
Subiecţii săi trebuiau să privească timp de 2 ore o foaie cu cifre, pe care se mişca un
arătător în salturi regulate. Rar şi la intervale neregulate arătătorul făcea un salt dublu, la
- 52 -
care subiecţii trebuiau să reacţioneze prin apăsarea unei taste. Pe parcursul

experimentului a putut fi observat că după circa jumătate de oră numărul scăpărilor a
crescut clar. Alte explorări ale vigilenţei au arătat rezultate analoage, ca de exemplu
ordonarea încercărilor lui Bakan (1955), la care subiecţii trebuiau să diferenţieze flash-uri
mai luminoase, ce apăreau rar, de flash-uri de luminozitate constantă.
Cercetări mai avansate au arătat că puterea de diferenţiere, adică eficienţa
activităţii după un timp mai îndelungat, era cu atât mai bună cu cât excitaţia critică se
deosebea mai mult în intensitate şi mărime de fundal.
De asemenea aşteptarea apariţiei stimulilor critici a fost investigată de mai multe
ori. S-a dedus că, la stimuli critici, la intervale regulate, constante, aceşti stimuli au fost
trecuţi cu vederea mai rari decât la stimuli distribuiţi la întâmplare. Deosebit de mulţi
stimuli critici erau omişi când un stimul de răspuns apărea cu puţin după un alt stimul
critic. O distribuţie la întâmplare a stimulilor acţionează contra frecventei aşteptării.
Pornind de la aceasta, a fost stabilit experimental de către Colquhoun (1961) că numărul
reacţiilor false este cu atât mai mare cu cât frecvenţa generală a semnalului este mai
înaltă şi cu cât frecventa apariţiei unui stimul critic e mai mică.
O serie de experimente au arătat ca pentru studierea vigilenţei trebuie îndeplinite
următoarele criterii:
în timpul unei perioade de încercare mai lungă se cere subiectului stare de veghe
neîntreruptă,
semnalele ce trebuie observate apar neregulat şi fără avertisment,
semnalele nu trezesc atenţia, aceasta înseamnă că sunt simţite de cei mai mulţi
observatori ca slabe (intensitate mică a prezentării stimulilor),
frecvenţa evenimentelor critice e mică. Cei mai mulţi autori propun maxim 60 stimuli
critici pe oră.
În vederea înţelegerii acestui fenomen putem privi şi teoriile neuro-fiziologice ale
activităţii, ce consideră că dacă scoarţa cerebrală nu primeşte pentru menţinerea anumitor
activităţi impulsul de trezire corespunzător duce la oboseală şi la scăderea eficacităţii. De
la raţionamente asemănătoare pleacă şi teoria dezactivării: la aport mai mic de informaţie
(fără stimuli noi sau importanţi) şi activarea formaţiei reticulare e mică. Aceasta conduce
la un nivel al trezirii mai mic şi de aici la omiterea întâmplătoare a semnalelor la activităţi
pure de supraveghere.
Graf (citat în Arnold, 1980) a introdus în acest context înţelesul de suprasolicitare
prin subsolicitare. Rohracher şi Henning (citat în Dorsch, 1987) insistă asupra factorilor
motivaţionali (voinţă, interes) care influenţează acţiunile la satisfacerea cererilor de
atenţie şi vigilenţă.
Testul VIGIL a fost construit în două versiuni. În versiunea „Quatember – Maly”
ecranul aparatului de testare prezintă un cerc mare, alcătuit din multe teritorii mici. Ele
sunt prezentate printr-un chenar luminos-strălucitor şi sunt, ca şi întregul fundal al
ecranului, întunecate în mijloc. Micile sectoare se luminează unul după altul în sensul
acului de ceasornic, astfel încât apare o impresie de mişcare. Punctul luminos sare cu un
pas mai departe, spre următorul sector, iar câteodată este sărit, în succesiune pseudo-
întâmplătoare, un sector. Pentru a îndeplini cu succes tema, subiectul trebuie să
reacţioneze la salturile duble.
În a doua versiune, „Müggenburg”, un punct luminos sare în acelaşi mod, în
sensul acelor de ceasornic, de-a lungul unui cerc. Acest traseu, în opoziţie cu prima
- 53 -
versiune, nu este prezentat pe monitorul subiectului prin sectoare astfel încât acesta să
trebuiască să aprecieze salturile duble. Prelucrarea acestei versiuni necesită de aceea un
grad mai înalt de concentrare şi astfel prezintă un nivel al dificultăţii crescut.
Testul integrează o fază de instructaj şi o fază de testare propriu-zisă. În faza de
exerciţiu, punctul luminos înconjoară o dată întregul traseu. Dacă subiectul nu
reacţionează la un stimulul critic preexistent sau dacă apasă tasta fără ca vreun stimul să
existe, poziţia greşelii este prezentată pe monitorul subiectului prin haşurarea punctului
corespunzător. La 4 greşeli (indiferent dacă e greşeală de omisiune sau de iluzie) se
întrerupe pentru informarea conducătorul testului sau pentru prezentarea din nou a
instrucţiunii.
După terminarea fazei de exerciţiu apare pe monitorul subiectului un feedback
pozitiv şi cererea de a porni testul propriu-zis. Apariţia itemilor în faza de testare decurge
analog fazei de exerciţiu. Ca diferenţă faţă de faza de exerciţiu, aici nu apare nici un
feedback la o falsă apăsare a tastei sau la omisiunea stimulului critic, întregul program de
testare decurgând fără a da atenţie tipului şi numărul greşelilor.
Indicatori pentru capacitatea de vigilenţă sunt exactitatea prelucrării/recunoaşterii
stimulilor critici şi viteza cu care subiectul poate să răspundă la item după un lung timp.
În acest context pot fi observate două tipuri de greşeli: greşeala de omisiune în care unui
stimul critic nu-i urmează nici o reacţie şi alarma falsă, după Mackworth, sau greşeală de
iluzie, după Ables, când, fără vreun stimul critic, este apăsată tasta de reacţie.
Variabilele dependente măsurate cu ajutorul acestui test sunt:

Numărul total al reacţiilor corecte la stimuli critici
Această variabilă prezintă exactitatea observaţiei subiectului de-a lungul
întregului test. La o sumă totală înaltă a reacţiilor corecte la stimuli critici
corespunzătoare unei note T de peste 60 ca valoare se poate considera că subiectul are o
bună capacitate vizuală de observaţie şi de cuprindere a detaliilor în situaţii de stimulare
monotonă. Concret, subiectul este în situaţia de a recunoaşte salturile duble şi de a-şi
menţine atenţia un timp mai îndelungat.
Numărul total al reacţiilor false (greşeli de iluzie, respectiv alarmă falsă)
Reacţiile fără prezentarea unui stimul critic (greşeli de iluzie, respectiv alarmă
falsă) apar rar în probele comparate respectiv de norme prin sondaj disponibile. Corelaţii
cu alte variabile nu se pot reprezenta într-un mod interpretabil.
Această variabilă este de aceea o variabilă de control şi se dă pentru a putea stabili
dacă subiectul a înţeles instrucţia, respectiv dacă a prelucrat în mod serios tema.
Numărul reacţiilor omise (greşeli de omisiune)
Valoarea medie a timpilor de reacţie (în secunde)
Această variabilă desemnează valoarea medie a prezentării stimulilor critici până
la apăsarea tastei. Pentru ca schimbările activităţii în cadrul unor secţiuni fixate în timpul
desfăşurării testului să poată fi comparate unele cu altele, testul este împărţit în aşa-zişi
timpi parţiali.
Variabila ne oferă informaţii despre viteza de prelucrare a informaţiei în situaţii
de vigilenţă şi conţine şi aspecte ale capacităţii de reacţie motorie a subiectului. Timpul
mediu de la prezentarea saltului dublu până la apăsarea tastei se întinde în blocul de
parametrii standard S1 în versiunea „Quatember – Maly” între 0,44 secunde (observat la
- 54 -
lotul de „Sportivi” în cercetarea preyentată în manualul testului) şi 0,49 secunde (pentru

lotul de „Studenţi”).
Valoarea medie a reacţiilor corecte pe numărul timpilor parţiali
Valoarea medie a reacţiilor false pe numărul de timpi parţiali
Valoarea medie a reacţiilor omise, adică al stimulilor critici distribuiţi la care n-a
urmat vreo reacţie împărţit la numărul timpilor parţiali.
Interpretarea evoluţiei activităţii înlesneşte concluzii asupra modificărilor de
activitate ale subiectului la prelucrarea temelor de vigilenţă. Deficienţe de activitate se
exprimă în timpi de reacţie mai lungi şi într-un număr în scădere al reacţiilor corecte la
stimuli critici, care îşi găsesc expresia în creşterea (scăderea) dreptelor de regresie.
Testul dă posibilitatea examinatorului să obţină o imagine rapidă asupra
performanţei subiectului la test prin raportul de evaluare rapidă. De asemenea exista şi o
prezentare grafică a rezultatelor, în care rezultatele timpilor parţiali izolaţi sunt
reprezentate ca puncte şi legate între ele printr-o curbă de evoluţie. Pe această curbă se
aşează dreapta de regresie. Creşterea dreptelor este măsurată, din motive de exactitate, nu
după rezultate ale timpilor parţiali, ci după itemii separaţi.
- 55 -

Secţia Psihologie
CURSUL
MODULUL III
ABORDAREA EXPERIMENTALĂ A
GÂNDIRII, MEMORIEI ŞI ÎNVĂŢĂRII
Titular curs:
BUCUREŞTI
2009- 2010
-1-
GÂNDIREA
Conţinuturi:
1.1 Modalităţi de abordare experimentală a rezolvării de probleme
1.2 Variabilele experimentale în studiul gândirii şi rezolvării de probleme
1.3 Controlul variabilelor
1.4 Fixitatea funcţională
Obiective:
1. Prezentarea modalităţilor de abordare experimentală a rezolvării de probleme.
2. Analiza variabilelor implicate în studiul gândirii şi rezolvării de probleme.
3. Analiza controlului variabilelor.
4. Prezentarea unui model experimental de studiu al fixităţii funcţionale.
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
1.1 Modalităţi de abordare experimentală a rezolvării de probleme
Din punct de vedere istoric au existat 2 modalităţi de abordare şi analiză a studiului

procesului rezolutiv, modalităţi ce pot fi subsumate celor 2 abordări descrise la percepţie
şî reprezentare:
1. analiza de tip ascendent bottom-up
2. analiza de tip descendent top-down (dirijată de concepte)
Ilustrativ pentru analiza de tip ascendent este modelul încercare-eroare al lui
Thorndike:
Thorndike este întemeietorul abordării experimentale behavioriste prin cercetările
sale clasice realizate asupra animalelor: “Inteligenţa animalelor”, 1898.
Experimentele realizate pe pisici constau în introducerea pisicilor în cutii şi
observarea încercărilor acestora succesive de a ieşi din cutie. A fost măsurat timpul
necesar fiecărei încercări. La prima încercare, pisica abordează o varietate de strategii şi
va reuşi întâmplător, lovind obiectele din jur. Reuşita pare accidentală, cel puţin la
început. Ulterior, pisica scapă din cutie din ce în ce mai repede şi sistematic. Principiul
care conduce animalul: principiul încercării şi al erorii.
Thorndike a pus accentul pe succes, considerând că succesul unei mişcări corecte a
cauzat învăţarea. De aici el deduce legea efectului: efectul unei acţiuni corecte duce la
succes, ceea ce întipăreşte mişcarea.
El propune legea propagării efectului: acţiunile însoţite de succes vor tinde să se
fixeze, iar acţiunile cu eşec vor fi eliminate.
Acest gen de rezolvare a problemelor se bazează pe datele experienţei şi poate fi
integrată în analiza de tip ascendent (de fapte).
-2-
Ilustrativ pentru abordarea descendentă este modelul propus de Wolfgang Köhler:

modelul gestaltist al intuiţiei (insight).
În anii ’20, Köhler a studiat comportamentul animalelor în insula Tenerife
(arhipelagul Azorelor). El a fost ghidat de către concepţia gestaltistă conform căreia
percepţia este rezultatul organizării câmpului perceptiv şi că percepţia rezultă din
principiul pregnanţei. În concepţia gestaltistă se impun forma, obiectul, iar percepţia
rezultă din confruntarea celor 3 elemente:
câmpul fizic (însuşirile fizice)
câmpul neurologic (activitatea neuronală)
câmpul psihologic (se instituie între celelalte două câmpuri)
Deci, percepţia este rezultanta legilor organizării. Concepţia gestaltistă a extins aceste
legi asupra gândirii, considerând că şi rezolvarea de probleme este rezultatul unei
organizări ce se produce în câmpul perceptiv.
Bazându-se pe această concepţie, Köhler şi-a desfăşurat cercetările pe cimpanzei.
Descriere experiment:
Cimpanzeul era închis într-o cuşcă şi de tavanul cuştii era atârnat un ciorchine de
banane la care el nu putea ajunge. Acesta va realiza repetate încercări de a lua bananele,
dar nu va reuşi. Experimentatorul introduce în cuşcă 1-2 cutii de lemn şi constată că
cimpanzeul utilizează cutia pentru a ajunge sus, ba chiar le utilizează pe amândouă
(suprapuse). Köhler consideră că actul inteligent se produce atunci când obiectul-scop
(banana) şi obiectul-mijloc (cutia) intră în acelaşi câmp perceptiv. Organizarea
elementelor câmpului perceptiv pentru a intra în acţiune în acelaşi moment se numeşte
intuiţie (iluminare).
Obiect
scop
Obiect
mijloc
Criticii teoriei gestaltiste asupra inteligenţei au considerat

că experimentul lui Köhler ne este decât o variantă a experimentului
incercare-eroare şi că nu este suficient pentru a descrie intuiţia, de aceea problema
rămâne deschisă.
-3-
1.2 Variabilele experimentale în studiul gândirii şi rezolvării de probleme
Variabila dependentă ţine de:

1. tipul de mijloace utilizate de subiect în rezolvarea problemelor (unii preferă figura)
2. timpul necesar subiecţii au nevoie de timpi diferiţi pentru a rezolva o problemă
3. procentajul de subiecţi care au rezolvat corect problema
Obs.: între timpul necesar şi procentaj există o relaţie invers proporţională: dacă un
număr mai mare de subiecţi nu fac faţă problemei, atunci ei o vor rezolva într-un timp
lung.
4. calitatea rezolvării: în situaţia în care avem probleme care se pretează la mai multe
soluţii, putem evalua calitatea soluţiei şi să le amplasăm pe o scală a calităţii soluţiilor.
Mulţi cercetători sunt tentaţi să utilizeze toate variabilele dependente într-o
manieră convergentă deşi între acestea nu există mereu relaţii semnificative.
Exemplu: în studiul relaţiei timp (viteză)-calitate se constată că în rezolvarea
problemelor de gândire, subiecţii acordă mai multă importanţă calităţii decât timpului
pentru că ei simt că ar fi consideraţi proşti dacă nu ar rezolva corect.
În relaţia timp-calitate sunt implicaţi factori de stil cognitiv: fiecare dintre noi are
un stil cognitiv ca rezultantă sintetică a experienţelor, a relaţiei cogniţie-motivaţie.
Soluţia este observaţia atentă a subiecţilor şi un scurt interviu care să surprindă
stilul cognitiv al acestora, putându-se astfel explica pertinent conduita.
În activitatea practică a psihologului, relaţia timp-calitate are o importanţă majoră,
pentru că psihologul dă un aviz (apt / inapt). De aceea psihologul se orientează după tipul
de subiecţi şi tipul de orientare al profesiunii.
În situaţiile în care psihologul practician se confruntă cu o expertiză psihologică,
el va trebui să-şi construiască etaloane diferite pentru timp şi pentru calitate şi să
transforme valorile brute în note T standardizate. Doar aşa sunt posibile comparaţii şi
alegeri.
Variabila independentă:
1. maniera / modul de prezentare
2. cantitatea informaţiei nerelevante: multiplicarea elementelor irelevante în raport cu
cele relevante va duce la prelungirea timpului de rezolvare
3. prezenţa / absenţa ilustraţiei (ilustraţiile pot ajuta / îngreuna)
4. de natură psiho-lingvistică: modul de formulare, tipul de propoziţii utilizate în
descrierea problemei
5. presiunea timpului şi orice alt factor de stres care poate fi manipulat. De exemplu în
materie de presiunea timpului: dacă ştim că am creat presiune de timp, vom realiza un
pretest, iar în test reducem timpul la jumătate (repetiţie). Atenţie! Această metodă se
aplică la probe care nu includ învăţarea.
6. diferenţele individuale
-4-
1.3 Controlul variabilelor

Experimentele realizate în sfera gândirii sunt mai complicate de aceea necesită o
atenţie sporită în materie de control. Aceste experimente apelează la grupuri
independente de subiecţi, supuse unor condiţii diferite.
În acest caz trebuie să fim siguri că subiecţii aflaţi în diferite condiţii sunt
echivalenţi, în primul rând din punct de vedere al nivelului intelectual (coeficient de
inteligenţă) şi că toate celelalte variabile sunt menţinute constante (ex.: modul de
prezentare).
Coeficientul de fidelitate şi replicabilitatea constituie criterii fundamentale de

asigurare a controlului variabilelor în experimentul psihologic. Vom demonstra acest
lucru cu ajutorul raţionamentului prin analogie.
Raţionamentul prin analogie: rezolvarea unei probleme necunoscute prin analogie
presupune apelul la o problemă cunoscută ce prezintă elemente asemănătoare. Se produce
astfel un transfer de la necunoscut la cunoscut.
Exemple:
9 sistemul atomic-sistemul solar (moleculele de gaze-bilele de biliard)
9 memoria-biblioteca
Studiul raţionamentului prin analogie s-a dezvoltat în ultimii 20 de ani pentru a

explica unul dintre mecanismele foarte importante ale rezolvării de probleme.
Se evidenţiază studiile lui Mayer (1983) şi ale lui Gick şi Holyoak (1980, 1983,
1986), inspirate de cercetările mai vechi ale lui Duncker (1945, studiul fixităţii
funcţionale)
Gick şi Holyoak au utilizat o problemă elaborată de Duncker: problema radiaţiei.
Se pleacă de la situaţia ipotetică: presupunem că suntem medici şi avem un pacient cu
tumoare malignă ce poate fi tratată prin iradiere cu raze foarte puternice şi ştim că
riscurile sunt foarte mari (raza distruge ţesuturile sănătoase pe care le traversează).
Soluţia poate fi aplicarea mai multor raze de intensitate mai mică (aplicate din alte
direcţii dar focalizate pe acelaşi punct) care împreună realizează intensitatea necesară?
Descrierea experimentului lui Gick şi Holyoak

Se dă spre rezolvare situaţia ipotetică de mai sus unor subiecţi, în 2
condiţii experimentale:
1. după citirea poveştii cu comandantul (nu li se cere să dea soluţii)
2. fără ca povestea cu comandantul să fie citită
Povestea cu comandantul: subiectul se pune în poziţia unui comandant de companii
de tancuri. La un moment dat se află în situaţia de a trece cu întreaga companie peste un
pod şubred care nu suportă mai mult decât greutatea unui tanc. Va alege să rişte trecând
cu toate odată, va alege să treacă cu câte un tanc pe câte un pod dintr-o mulţime de poduri
convergente sau va găsi altă soluţie?
Subiecţii supuşi primei condiţii au rezolvat problema în raport de 75%, iar cei supuşi
celei de a 2-a condiţii în raport de 10%.
Ulterior, experimentul a fost reluat într-o nouă formă:
-5-
1. primul grup a citit povestea comandantului şi li s-a indicat că este un indiciu

pentru următoarea problemă
2. al 2-lea grup a primit cele 2 probleme în ordine dar fără nici o condiţie
Subiecţii supuşi primei condiţii au rezolvat problema în raport de 92%, iar cei supuşi
celei de a 2-a condiţii în raport de 20%.
Experimentul lui Gick şi Holyoak aduce în discuţie problema replicării în
psihologia experimentală:
directă: aceasta presupune încercarea de a repeta un experiment pe cât de
apropiat posibil, cu minime schimbări faţă de cel original.
sistematică: în acest caz se încearcă varierea (modificarea) unor factori presupuşi
a fi relevanţi pentru rezultatele experimentului. Dacă rezultatele experimentului
original sunt corecte, atunci el va rezista acestor schimbări. Dacă efectul dispare,
atunci cercetătorul a descoperit limite importante în configuraţia fenomenelor
supuse studiului original.
conceptuală: este cea mai dificilă şi mai complexă. Se încearcă repetarea unui
experiment într-un mod radical diferit de cel original.
Cercetătorii încurajează replicarea experimentelor chiar şi atunci când rezultatele
testelor statistice oferă diferenţe semnificative.
Exemplu.
În experimentul lor, Gick şi Holyoak au încercat să determine nivelul transferului
pozitiv prin analogie, refăcând experimentul lor astfel:
1. grupul A a primit 2 analogii şi au fost solicitaţi să gândească şi să extragă
principiul astfel încât schema a putut fi apoi aplicată în mod spontan la problema
cu raza
2. grupul B a studiat doar o analogie
Concluzie: în grupul A s-a produs un transfer pozitiv mai mare.
Problema replicării e legată de altă problemă importantă: a generalizării

rezultatelor.
În cazul replicării sistematice şi conceptuale cercetătorii nu repetă un experiment
întru totul, dar este interesat dacă fenomenul în cauză se consolidează într-un fel sau altul.
Replicând experimentul lui Gick şi Holyoak cu privire la transferul pozitiv,
Spencer şi Weisberg (1986) au adăugat o schimbare interesantă, prin modificarea
pretextului sub care cele 2 povestiri anterioare (de antrenament şi problema radiaţiei) au
fost puse.
Descrierea experimentului.
S-a lucrat cu 2 clase de studenţi:
1. grup A: subiecţilor li s-a spus că cele 2 povestiri făceau parte dintr-un experiment
pilot şi au fost testaţi de către un experimentator abia venit în clasă
2. grup B: s-au prezentat cele 2 analogii, experimentatorul a părăsit sala şi apoi
profesorul a prezentat problema radiaţiei la sfârşitul orei de curs (aprox. 45 min.)
ca ilustraţie la curs (fără să facă trimitere la experiment)
Rezultat:
La grupul B nu s-a observat nici o legătură între problema radiaţiei şi analogii.
-6-
Spencer şi Weisberg au mers mai departe: au modificat contextul (au introdus 2

situaţii experimentale noi):
1. varianta 1 (cu context asemănător): experimentatorul intră în clasă, prezintă
toate cele 3 povestiri ca făcând parte din experiment şi testează rezultatele
a. subvarianta: experimentatorul intră în clasă, prezintă doar 2 poveşti ca
făcând parte din experiment, pleacă, profesorul continuă cursul şi, la final,
prezintă problema razei ca fiind legată de primele 2 povestiri prezentate de
către experimentator.
2. varianta 2 (context diferit):
a. subvarianta 1: experimentatorul prezintă toate cele 3 povestiri şi susţine că
doar primele 2 au legătură cu experimentul
b. subvarianta 2: experimentatorul prezintă primele 2 povestiri şi susţine că
au legătură cu un experiment, pleacă, profesorul prezintă a 3-a povestire la
sfârşitul cursului ca o demonstraţie la problemele din clasă
Concluzii:
9 rezultatele arată că în cazul în care între cele 2 povestiri de antrenament şi
problema radiaţiei a existat continuitate, indiferent de context, s-a obţinut un
procentaj asemănător de transfer pozitiv
9 subiecţii testaţi diferit, după 45 min., nu au demonstrat nici un transfer
Realizarea unor replicări realizări sistematice şi conceptuale permite cercetătorilor
să delimiteze (precizeze) condiţiile care limitează (limitele unui experiment), acele limite
dincolo de care un experiment nu mai rezistă.
K.Popper susţinea că adevăratele aserţiuni şi cunoştinţe ştiinţifice trebuie să
întrunească criteriul falsificabilităţii (dacă o teorie nu poate fi supusă unei testări care să-i
stabilească limitele, atunci nu e ştiinţă).
1.4 Fixitatea funcţională

Fenomenul fixităţii funcţionale desemnează stabilizarea şi rigiditatea cunoştinţelor,
deprinderilor şi structurilor intelectuale, împiedicând astfel rezolvarea de probleme noi,
care necesită flexibilitate şi restructurare.
Psihologul american Karl Duncker a iniţiat în 1945 o serie de cercetări asupra acesui
fenomen. Ideea centrală a cercetărilor sale este:
Dacă un obiect este folosit recent într-un anumit fel, într-o situaţie dată, în alt caz, într-o
situaţie nouă, subiectul va întâmpina dificultăţi în a-l utiliza.
Ilustrare: problema cutiei
Sarcina subiecţilor este aceea de a fixa 3 lumânărele pe o uşă la nivelul privirii. Pe o masă
sunt dispuse materialele la dispoziţia subiecţilor: pineze (cuişoare), chibrite, 3 cutii goale
de chibrite, 3 lumânărele.
Soluţia: se fixează cutiile cu pineze pe uşă, ca platformă pentru lumânărele,
acestea din urmă fiind lipite de cutie prin topirea cerii de la capătul lor inferior
K.Duncker a lucrat cu 2 grupuri independente:
1. grupul de control: pentru aceştia cutiile erau prezentate goale, alături de celelalte
materiale
2. grupul experimental: în acest caz, cutiile erau umplute cu celelalte materiale
necesare astfel:
a. cutia 1: lumânărele
-7-
b. cutia 2: cuişoarele
c. cutia 3: chibrite
În cea de a 2-a condiţie experimentală, funcţia de container a cutiilor s-a fixat în memoria
subiecţilor, pe când în prima condiţie experimentală nu s-a fixat nimic. A intervenit
fenomenul fixităţii funcţionale în raport cu funcţia cutiilor.
K.Duncker a procedat şi la o replicare sistematică a experimentului, prin
adăugarea unei condiţii: a utilizării neutre a cutiilor (cutiile erau folosite tot ca recipiente,
dar conţineau obiecte neutre, fără legătură cu soluţia, cum ar fi nasturi). A apelat la 3
grupuri experimentale de câte 7 subiecţi:
1. grupul de control, în aceleaşi condiţii cu ale experimentului original
2. grupul experimental B, în aceleaşi condiţii cu ale experimentului original
3. grupul experimental C, în noua condiţie
Rezultate:
1. în condiţia de control sarcina a fost îndeplinită în procent de 100%
2. în condiţia de fixitate funcţională cu cutiile umplute cu celelalte obiecte necesare,
sarcina a fost îndeplinită în procent de 43%
3. în condiţia de utilizare neutră, sarcina a fost îndeplinită de către 1 subiect
Concluzie:
În condiţiile 2 şi 3 funcţia cutiilor era fixată ca recipient şi subiecţilor le-a fost
greu să se gândească la ele ca potenţiale suporturi pentru lumânări.
În condiţiile numărului mic de subiecţi cu care a lucrat Duncker, nu s-au putut
aplica teste statistice, ci doar procente. Cu toate acestea, meritul cercetărilor sale este
acela de a fi confirmat teoria gestaltistă a rezolvării de probleme ca restructurare a datelor
câmpului rezolutiv.
Cercetările lui K.Duncker au prilejuit o serie de replici:
Replicarea lui Adamson (1952): acesta a fost nesatisfăcut de numărul mic de subiecţi
cu care a lucrat K.Duncker şi de precizia scăzută a metodelor de evaluare, măsurare a
rezultatelor.
Adamson a procedat la o replicare sistematică în următoarele condiţii:
a utilizat 26-29 subiecţi şi pe lângă problema cutiei a mai introdus alte 2 probleme: în
locul cuişoarelor a utilizat cleme şi tirbuşon. A rezultat un experiment cu 6 condiţii
experimentale (3 probleme în 2 condiţii experimentale).
Variabila independentă a fost măsurată tot prin procente (a celor care au reuşit să
rezolve problema în timp dat: 20 de min.). A mai fost măsurat timpul necesar fiecărui
subiect pentru a rezolva problema.
Rezultate: în 20 min. toţi subiecţii au rezolvat problema, dar s-au înregistrat variaţii ale
timpilor de lucru individual astfel: subiecţii din lotul de control au rezolvat sarcina mai
rapid decât cei din condiţia de fixitate funcţională.
Replica lui Glucksberg şi colab. (1966) au procedat la o replicare sistematică a
experimentului original al lui K.Duncker prin introducerea efectului verbalizării şi
utilizarea etichetelor verbale. Ei au demonstrat că atunci când obiectele din experimentul
original sunt arătate subiecţilor utilizând etichete verbale (integratori verbali), acestea au
menirea de a orienta gândirea subiecţilor spre o mai mare flexibilitate.
-8-
Rolul rapoartelor verbale în studiul experimental al gândirii şi rezolvării de

probleme
Ilustrarea se face prin studiul fenomenului de supraîncredere în propria judecată.
Introspecţionismul clasic experimental (Şcoala de la Würstburg,
“Denkpsychologie”, prin reprezentanţii săi: Ach, Marbe, Ziehn) a pus mare accent pe
rapoartele introspective ca o bună metodă de descriere a proceselor mentale.
Metoda introspectivă experimentală se realizează astfel:
Se apela la subiecţi experţi (specialişti în domenii ca matematica, fizica, chimia)
şi li se dădeau diferite probleme spre rezolvare. Subiecţii erau solicitaţi ca în timpul/ după
rezolvarea problemei să relateze paşii, secvenţele care i-au condus la rezolvarea
problemei.
Ipoteză: gândirea operează doar în plan abstract, fără a apela la imagini
senzoriale.
Au constatat că subiecţii (chiar dacă erau experţi, deci persoane obişnuite cu gândirea
abstractă, logică) făceau apel şi la imagini mentale.
Apariţia ulterioară a behaviorismului, cu critica sa adusă introspecţiei, a făcut ca
introspecţionismul să intre într-un con de umbră şi problema rapoartelor verbale să fie
abandonată, chiar dacă şi behaviorismul acceptă că şi rapoartele verbale pot fi o expresie
a variabilei independente (dar doar una dintre multe alte posibile, fără semnificaţie
deosebită).
În anii ’70, Newell şi Simon (laureat premiul Nobel), ca şi alţi cercetători din
domeniul IT (inteligenţă artificială), au iniţiat protocolul cu voce tare (preluarea aproape
integrală a metodei introspective, dar mai riguroasă: înregistrarea fidelă a rapoartelor). S-
a făut apoi apel la programatori care au analizat datele culese şi au elaborat programe de
rezolvare a aceloraşi situaţii problematice, după paşii realizaţi de către subiecţi, conform
rapoartelor verbale. S-au obţinut aceleaşi rezultate. Aceasta a fost o demonstraţie clară că
există similitudini între gândirea umană şi gândirea artificială, logică şi formală.
În folosirea rapoartelor verbale apar aspecte contradictorii (disputa cu privire la
fenomenul de supraîncredere în propriile judecăţi).
-9-
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II
MEMORIA
Conţinuturi:
2.1 Variabilele experimentale în studiul memoriei

2.2 Modele experimentale: interacţiunea variabilelor
2.3 Interferenţă şi uitare
2.4 Tehnici, procedee, aparatură
Obiective:
1. Analiza variabilelor experimentale implicate în studiul memoriei.
2. Rolul interacţiunii variabilelor în modelele experimentale.
3. Analiza efectelor interferenţei asupra uitării.
4. Prezentarea tehnicilor, procedeelor şi aparaturii de lucru.
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
2.1 Variabilele experimentale în studiul memoriei
Variabilele dependente. În probele de recunoaştere, după prezentarea unui

material, se cere subiecţilor să aprecieze dacă au mai văzut materialul. Răspunsurile pot fi
de tipul DA/NU sau alegerea dintre mai multe alternative. În primul caz subiecţilor le
sunt prezentate cuvinte din lista iniţială şi cuvinte noi. Ei vor aprecia prin DA sau NU
dacă un cuvânt a fost sau nu prezent pe lista iniţială. În cel de al doilea caz se recurge la o
recunoaştere forţată: subiectul este forţat să aleagă dintre mai multe alternative pe cea
corectă. Acest mod de evaluare a variabilei dependente prezintă un grad mai mare de
validitate decât cele de tipul DA/NU. Probele de reactualizare cele mai cunoscute sunt
cele de reactualizare liberă în care nu are nici o importanţă ordinea reproducerii. O
variantă a probelor de reactualizare o constituie reactualizarea sau reproducerea de tip
serial, în care se cere reactualizarea în ordinea în care au fost prezentaţi stimulii iniţiali şi
asocierea lor în perechi. În acest caz, subiecţilor le sunt prezentate perechi de cuvinte iar
la reactualizare subiecţilor li se prezintă primul termen al perechii urmând ca ei să şi-l
reamintească pe celălalt. Probele de recunoaştere şi reproducere nu pot fi separate total
întrucât mecanismele care stau la baza lor presupun o strânsă interacţiune.
Variabilele dependente ale acestor probe sunt: numărul stimulilor recunoscuţi sau
reproduşi corect, numărul de erori şi timpul de răspuns atunci când acesta poate fi
măsurat.
Studiile asupra memoriei implicite (Schacter, 1987) au arătat că performanţele
subiecţilor sunt influenţate de expunerea anterioară la un material deşi nu se cere
subiecţilor să-şi reamintească conţinutul materialului. Se pare că expunerea anterioară
- 10 -
influenţează performanţa deşi nu a existat cerinţa explicită de a memora ceva. Rezultă că

mecanismele memoriei implicite sunt diferite de cele ale memoriei explicite.
Variabilele independente:
• natura materialului prezentat este variabila independentă cel mai puternic
manipulată în cercetările asupra memoriei. Aceste materiale pot fi extrem de
variate pornind de la litere, cifre, silabe, cuvinte, propoziţii, fraze, texte,
imagini, scene complexe. La rândul lor aceste materiale au caracteristici proprii
ce pot să varieze: silabe fără sens, cuvinte fără sens, adjective, verbe,
substantive, numere complexe, materiale concrete sau abstracte, utilizarea
culorilor ş.a.m.d.;
• intervalul dintre prezentarea materialului şi reactualizare; acest interval poate să
meargă de la câteva secunde până la săptămâni, luni sau ani;
• lungimea sau cantitatea materialului;
• modalitatea de prezentare constituie o variabilă independentă importantă având
în vedere prezentarea vizuală, auditivă sau simultană;
• strategiile de memorare, codificare a informaţiei de către subiect constituie o
variabilă independentă;
• natura sarcinii interpolate între învăţarea iniţială şi cea ulterioară;
• cunoaşterea rezultatului: se urmăreşte efectul acestei variabile asupra creşterii
performanţei în memorare;
• gradul de similitudine între stimuli;
• rolul verbalizării comparativ cu alte modalităţi de prezentare a stimulului;
• rolul organizării globale sau parţiale.
Controlul variabilelor
Experimentele asupra memoriei sunt riguroase, strict controlate. Unele variabile
sunt menţinute constante: cantitatea materialului, rata prezentării, modalitatea de
prezentare. Acestea sunt modificate numai dacă se iau în consideraţie ca variabile
independente. În orice experiment dacă sunt variate anumite caracteristici ale materialului
atunci ceilalţi factori trebuie să fie menţinuţi constanţi.
O problemă importantă căreia nu i s-a acordat suficientă atenţie este aceea a
modului de interpretare a performanţelor variabilei dependente urmărite atunci când
aceasta se află la limita superioară sau la limita inferioară a scalei de evaluare a
performanţelor (în unele traduceri aceşti termeni pot fi regăsiţi prin denumirea de „efectul
de plafon” sau „efectul de podea”).
B. Kantowitz, H. Roediger III, D. Elmes (2005) acordă o importanţă deosebită
acestei probleme şi o exemplifică prin cercetările lui Scarborough (1972). Autorul
invocat îşi propune să cerceteze diferenţele de reactualizare a informaţiilor în funcţie de
natura materialului vizual sau auditiv utilizând proba de investigare a memoriei de scurtă
durată Brown-Peterson. Subiecţilor le sunt prezentate informaţii pe care trebuie să le
reactualizeze la un interval scurt de timp. Pentru a li se distrage atenţia de la sarcina
iniţială ei sunt solicitaţi să îndeplinească şi o altă sarcină iar apoi li se dă proba de
reactualizare. Prima sarcină este de a reproduce un grup de trei consoane iar sarcina care
este menită să le distragă atenţia este aceea de a număra în ordine descrescătoare utilizând
numere formate din trei cifre. Între momentul prezentării grupului de trei consoane şi
- 11 -
realizarea sarcinii de numărare (foarte scurtă) trec aproximativ 30 secunde şi apoi li se

cere să-şi reamintească grupul de consoane prezentat iniţial. Subiecţii au fost împărţiţi în
trei grupuri: primul grup primeşte stimulii pe cale vizuală, al doilea grup pe cale auditivă
iar al treilea grup pe ambele căi. Timpul de prezentare a literelor (consoane) este
controlat prin utilizarea unui casetofon sau a tahistoscopului. La o secundă după
prezentarea grupului de consoane se prezintă cifrele pe care subiectul trebuie să le
numere apoi i se cere să-şi reamintească literele (consoanele) prezentate anterior.
Procedura este repetată de mai multe ori cu intervale de reţinere de 0, 3, 6, 9, 12 şi 18
secunde.
Rezultatele studiului au arătat că subiecţii care au fost stimulaţi numai pe cale
vizuală obţin performanţe mai bune de reactualizare faţă de subiecţii stimulaţi doar pe
cale auditivă, iar grupul de subiecţi care a fost stimulat atât vizual cât şi auditiv a obţinut
performanţe apropiate de cele ale subiecţilor care au fost stimulaţi numai pe cale vizuală.
Autorul a încercat să verifice dacă există aceste diferenţe şi sub aspectul ratei
uitării. Rezultatele nu au relevat o rată a uitării mai mare pentru informaţiile prezentate
auditiv faţă de cele prezentate vizual deşi, în experimentul anterior, s-au dovedit diferenţe
semnificative în ceea ce priveşte memorarea şi reproducerea.
Într-o replicare a acestui experiment realizată de către Massaro (1975) acesta
subliniază că stimulii prezentaţi pe cale auditivă prezintă o rată a uitării mai accentuată
decât cei prezentaţi pe cale vizuală. Comentând aceste rezultate B. Kantowitz, H.
Roediger III, D. Elmes (2005) apreciază că ele nu pot fi acceptate atâta timp cât
performanţele de la nivelul zero sunt aproape perfecte în toate condiţiile (auditiv, vizual,
auditiv+vizual). Or, în această situaţie nu se pot face diferenţieri între performanţele celor
trei condiţii şi concluzia lui Massaro nu pare să fie corectă. Aceste rezultate ilustrează
efectele de limită superioară şi cele de limită inferioară asupra aprecierii performanţelor.
Cercetătorii proiectează experimentele încercând să evite acest gen de extreme.
Procedeul este următorul: se apelează la un experiment pilot şi în cazul în care subiecţii
obţin performanţe grupate la una dintre extremele scalei se revizuieşte experimentul.
Probele trebuie să fie astfel proiectate încât subiecţii să obţină performanţe în zona medie
a scalei. Modificările ce pot fi aduse în cazul studiilor asupra memoriei pot să vizeze de
exemplu volumul materialului de memorat şi să se urmărească efectul acestuia asupra
creşterii sau scăderii performanţei.
Generalizarea rezultatelor
Orice experiment porneşte de la o ipoteză care trebuie să fie verificată. Cel mai
adesea cercetătorii preferă experimentele care testează o ipoteză particulară în diverse
situaţii ajungând la o anumită concluzie. Dar aceasta nu este o soluţie optimă pentru că se
ridică problema generalizării rezultatelor: în ce măsură o concluzie obţinută într-o situaţie
experimentală poate fi generalizată şi pentru alte situaţii; în ce măsură rezultatele obţinute
pe un anumit eşantion al populaţiei pot fi generalizate la întreaga populaţie; care este
valabilitatea experimentelor realizate. În termenii metodologiei experimentale această
problemă este tratată într-o lucrare anterioară (Aniţei, 2003). În continuare ne vom referi
la aspecte particulare ale generalizării rezultatelor în cercetările experimentale asupra
memoriei.
Într-un experiment elaborat de către Craik şi Lockhart (1972) s-a urmărit raportul
dintre nivelul procesării informaţiei în momentul perceperii unui material şi randamentul
- 12 -
memorării. Rezultatele acestui experiment au ridicat unele probleme legate de

posibilitatea generalizărilor. Cei doi autori susţin că memoria poate fi văzută ca un produs
al percepţiei. În aceste condiţii nivelele de procesare perceptivă vor afecta productivitatea
memoriei. De exemplu, o persoană care citeşte cuvântul „yacht” poate realiza perceperea
cuvântului la trei nivele de procesare:
1. la nivelul trăsăturilor aparente, respectiv numărul de litere, de vocale
incluse; ne aflăm la nivelul grafemelor;
2. nivelul fonematic în care decidem dacă cuvântul „yacht” seamănă fonematic
cu cuvântul „hot” (fierbinte) deşi grafemele celor două cuvinte nu arată la fel;
3. nivelul semantic al analizei reprezentat de înţelesul cuvântului presupune o
procesare de profunzime care ne conduce la denumirea cuvântului.
Percepţia stimulilor (cuvinte sau obiecte) presupune trecerea de la nivele
inferioare de procesare superficială la nivele superioare de procesare aprofundată.
Corespunzător avem şi în cazul memoriei de a face cu acest tip de procesare.
În experimentul lor, cei doi autori, au prezentat subiecţilor un număr de 60 de
cuvinte şi le-au pus un număr de trei întrebări legate de fiecare cuvânt de pe listă
urmărindu-se astfel nivelul de procesare. De exemplu, pentru cuvântul „BEAR” (urs) s-
au pus următoarele întrebări: 1) cuvântul este scris cu majuscule? (analiză superficială, la
nivelul grafemelor, a modului de tipărire); 2) cuvântul rimează cu „CHAIR” (scaun)?
(analiză fonematică); 3) cuvântul denumeşte un animal? (analiză de profunzime vizând
conţinutul semantic).
Ipoteza celor doi autori a fost că stimulii care sunt procesaţi la un nivel mai ridicat
de profunzime faţă de cei care sunt procesaţi superficial vor fi mai bine reactualizaţi.
Ipoteza a fost confirmată iar experimente ulterioare au confirmat la rândul lor rezultatele.
Spre exemplu, Craik şi Tulving (1975) au aplicat un test de recunoaştere constând din 60
de cuvinte stimuli la care subiecţii au răspuns cu cele trei întrebări ce vizau nivelul de
procesare. La aceste 60 de cuvinte au fost adăugate 120 de cuvinte noi şi a rezultat o listă
de 180 de cuvinte amestecate. Sarcina subiecţilor a fost să aleagă cele 60 de cuvinte
prezentate în prima fază a experimentului. Rezultatele au confirmat teoria nivelelor de
procesare obţinându-se un procent apropiat de 100% în recunoaşterea cuvintelor
procesate semantic.
Totuşi şi aceste rezultate au fost puse sub semnul întrebării considerându-se că
este circulară şi instabilă. Acest lucru s-a datorat faptului că nu există o modalitate
independentă de a evalua nivelul de profunzime al procesării. Or, fără a stăpâni
constructul operaţional, teoria nivelelor de procesare tinde să devină circulară: nivelul de
profunzime al cercetării provoacă o bună reţinere a informaţiei iar nivelul de reţinere al
informaţiei permite o procesare profundă (B. Kantowitz, H. Roediger III, D. Elmes;
2005). În aceste condiţii se pune întrebarea: cât de generalizabile sunt rezultatele obţinute
de către cei doi autori? Este indubitabil faptul că orice teorie particulară sau experiment
are nevoie de cercetări ulterioare pentru a determina gradul de generalitate al
descoperirilor.
Jenkins (1979) identifică patru componente esenţiale în elaborarea unui
experiment din sfera memoriei în vederea asigurării generalizării rezultatelor: subiecţii
care vor fi testaţi, materialul folosit, tipul de sarcină şi tipul de probe utilizate. Se pare că
cei doi autori ai studiului amintit au fost interesaţi doar de proiectul, situaţia
experimentală, respectiv întrebările care evidenţiază nivelul de procesare al stimulilor,
- 13 -
dar nu au fost suficient de interesaţi de celelalte variabile: toţi subiecţii erau studenţi,
testul de memorie era de tipul recunoaşterii, materialul a constat dintr-o listă de cuvinte.
Jenkins subliniază că în orice experiment trebuie să fie manipulate şi alte variabile pentru
a se vedea dacă se pot obţine aceleaşi rezultate astfel încât să se ajungă la o bună
generalizare a acestora.
Raportându-ne la exigenţele propuse de către Jenkins o primă întrebare este dacă
şi alţi oameni, nu numai studenţii, pot fi testaţi obţinându-se aceleaşi rezultatele. Corman
şi Reale (1978) au testat pacienţi cu sindromul Korsakov (psihoză de etiologie alcoolică
soldată cu tulburări mintale caracterizate prin amnezie şi confabulaţie). În mod firesc, s-a
constat un deficit în cadrul recunoaşterii şi reproducerii faţă de performanţele subiecţilor
normali. Pe de altă parte, rezultatele au confirmat faptul că performanţele erau mai bune
în cazul procesării semantice decât în cazul procesării superficiale.
Într-un alt experiment, Murphy şi Brown (1975), au schimbat variabila vârstă
lucrând cu copii de 5 ani, în schimb au modificat natura materialului folosind fotografii şi
nu listă de cuvinte. Prin întrebări s-a încercat evidenţierea nivelului de procesare şi
rezultatele au demonstrat că şi la copii nivelul de procesare influenţează performanţele
mnezice.
Acest experiment demonstrează faptul că teoria nivelelor de procesare poate fi
extinsă şi asupra materialelor nonverbale. În experimentul lor, Smith şi Winograd (1978),
au confirmat aceste concluzii folosind fotografii. S-au prezentat subiecţilor câte o
fotografie la fiecare 8 secunde. Primul grup trebuia să spună dacă persoana din fotografie
are nasul mare (procesare superficială); al doilea grup trebuia să aprecieze dacă există
persoane care nu sunt prietenoase (procesare de profunzime). Într-o probă ulterioară de
recunoaştere subiecţii din primul grup au prezentat rezultate mai slabe decât cei din
grupul al doilea.
Luând în discuţie şi cea de a treia exigenţă propusă de către Jenkins, privitoare la
orientarea probei şi situaţia în care se face experimentul, aici avem în vedere variabile
care ţin de contextul în care se efectuează experimentul: instructajul subiecţilor, aspectele
particulare ale situaţiei experimentale, strategiile folosite de către subiect, modul de
prezentare al sarcinilor date subiecţilor ş.a. În experimentul lor, Craik şi Tulving au testat
aspectul intenţional şi incidental al învăţării demonstrând efectul nivelului de procesare.
Nivelul de procesare a constituit o variabilă independentă care a influenţat
intenţionalitatea subiecţilor. Astfel, dacă subiectul ştie că memoria sa va fi testată atunci
când i se expune materialul avem de-a face cu o memorare voluntară. Dacă subiectul nu
ştie că i se va măsura memoria dar ştie că va da o probă este vorba despre o învăţare
incidentală, învăţarea fiind percepută incidental pentru scopurile experimentului. Cei doi
autori au demonstrat că efectul nivelelor de procesare se manifestă în ambele cazuri.
Modul cum s-au folosit întrebările şi modul în care acestea au direcţionat atenţia
subiectului spre procesarea superficială sau profundă a materialului dat ţine şi el de cea
de a treia exigenţă subliniată de către Jenkins. Autorii au cerut subiecţilor să aprecieze
modul de tipărire a cuvântului, pentru nivelul superficial şi dacă cuvântul denumeşte o
categorie particulară, pentru procesarea profundă. Alte modele experimentale au cerut în
acest caz subiecţilor să spună dacă cuvintele conţin litera „e”, spre exemplu, pentru
nivelul superficial de procesare şi să aprecieze plăcerea provocată de cuvânt, pentru
nivelul profund de procesare. Rezultatele au confirmat concluziile anterioare.
- 14 -
În ceea ce priveşte cea de a patra exigenţă a lui Jenkins, privitoare la tipul de teste
folosite pentru evaluarea memoriei, trebuie să spunem că evaluările standardizate se
realizează prin probe de reproducere şi de recunoaştere. La ambele tipuri de probe se
aplică efectul nivelelor de procesare, în acelaşi timp, fiecare probă în sine este expresia
teoriei nivelelor de procesare astfel probele de recunoaştere se pot subordona nivelului
superficial de procesare iar probele de reproducere, nivelului profund de procesare.
Totuşi există şi experimente în care nivelele de procesare nu au efectul scontat sau
au un efect invers. Morris şi colab. (1977) au realizat replicări variate ale experimentului
lui Craik şi Tulving. Într-un astfel de experiment subiecţii trebuiau să facă aprecieri
asupra cuvintelor la nivelul de procesare fonematic (de exemplu, dacă „EAGLE” rimează
cu „LEGAL”) sau la nivelul semantic (de exemplu, dacă „EAGLE” este o pasăre).
Autorii au pornit de la ipoteza că o procesare profundă conduce la o mai bună memorare.
În proba de recunoaştere standard în care cuvintele stimul au fost amestecate cu alte
cuvinte s-au confirmat rezultatele lui Craik şi Tulving.
Al doilea grup de subiecţi au avut de rezolvat o probă de recunoaştere a rimei în
care trebuiau să aleagă de pe o listă cuvintele care rimează cu cuvintele studiate anterior.
De astă dată, performanţele au fost mai bune în cazul în care cuvintele au fost studiate
sub aspectul fonematic (49% răspunsuri corecte) decât în cazul procesării semantice
(33% răspunsuri corecte). Acest efect a fost argumentat de către Morris şi colaboratorii
săi prin faptul că nici-un tip de procesare nu este din start superior sau inferior şi că
efectele depind de modul în care este folosită informaţia. Ei au renunţat la nivelele de
procesare în favoarea conceptului de procesarea adecvată a transferului. Astfel, dacă un
test necesită folosirea procesării fonematice atunci aceasta va conduce la performanţe
superioare. Din acest experiment a rezultat că efectul nivelelor de procesare nu poate fi
generalizat pentru toate tipurile de probe. Totuşi, la o privire atentă, se poate spune că
procesarea perceptivă prin intermediul rimei nu credem că este o procesare de
profunzime ci dimpotrivă pentru că ea apelează la un aspect exterior al cuvântului şi nu la
unul semantic. Apoi, diferenţele de performanţă calculate în procente nu spun nimic
despre semnificaţia statistică a diferenţelor astfel încât avem serioase îndoieli privitoare
la rezultatele obţinute de Morris şi colaboratorii săi.
2.2 Modele experimentale: interacţiunea variabilelor

Una dintre exigenţele majore în realizarea experimentelor psihologice este
convergenţa demersurilor experimentale prin utilizarea mai multor variabile independente
şi a interacţiunilor dintre ele. Pentru a ilustra diferitele tipuri de interacţiuni vom face apel
la evidenţierea diferenţelor între probele pentru studiul memoriei explicite şi probele
pentru studiul memoriei implicite.
În cazul memoriei explicite sunt folosite teste de reactualizare liberă şi subiectul
este avertizat că va fi solicitat să recunoască sau să reproducă într-o manieră conştientă
materialul studiat anterior.
În cazul memoriei implicite nu se face nici o referire la experienţele anterioare.
Un experiment ilustrativ este cel de completare a unor cuvinte cu literele care
lipsesc (B. Kantowitz, H. Roediger III, D. Elmes; 2005). Subiecţii vizualizează iniţial
cuvintele, apoi li se prezintă lista de cuvinte cu litere lipsă şi trebuie să completeze
spaţiile libere. De exemplu, „_L_P_A_T” (elephant). Nivelul de dificultate este destul de
ridicat şi în mod obişnuit subiecţii pot completa corect 25-30% dintre cuvinte. Dacă
- 15 -
vizualizarea s-a produs cu puţin timp înainte atunci procentul răspunsurilor corecte poate
ajunge la 50-55%.
În acest tip de experiment este măsurată memoria implicită deoarece subiectului
nu i se cere să-şi amintească cuvintele vizualizate anterior, dar performanţele lor sunt
mult ameliorate de aceste prezentări anterioare şi de scurtarea intervalului de timp între
prezentarea anterioară şi verificarea ulterioară. S-a impus astfel studierea aparte şi a
efectului de pregătire anterioară (efectul de „priming”). S-a prezentat subiecţilor o listă de
10 cuvinte şi apoi au primit 10 fragmente pentru cuvintele studiate anterior şi alte 10
fragmente pentru cuvinte încă nestudiate. Toţi stimulii au fost amestecaţi aleatoriu.
Măsura efectului pregătirii rezultă din scăderea proporţiei itemilor nestudiaţi din
proporţia itemilor studiaţi. De exemplu, dacă se rezolvă cinci din zece cuvinte studiate
(50%) şi două din cele nestudiate (20%), nivelul efectului de pregătire este de 30% (50%
- 20%).
O altă variantă a experimentului solicită subiecţilor completarea unui cuvânt care
este prezentat doar cu literele de la început (de exemplu, „ELE_____”). Constatăm că
subiectul are mai multe variante de completare: elephant, element, elegant etc.
Subiecţilor li s-a prezentat anterior o listă de cuvinte, deci li s-a făcut o pregătire, dar nu
au fost avertizaţi de necesitatea reamintirii materialului respectiv. Unii autori au afirmat
că acest tip de probe reflectă o aşa-numită „memorie fără conştiinţă” deoarece
performanţele se îmbunătăţesc fără ca subiecţi să fie conştienţi de relaţia dintre probă,
sarcină şi materialele studiate.
Un alt exemplu de modelare experimentală care apelează la mai multe variabile
independente şi la interacţiunea dintre ele este experimentul desfăşurat de către
Warrington şi Weiskrantz (1970). Autorii au avut drept scop evidenţierea distincţiei
dintre memoria explicită şi cea implicită cu ajutorul unor subiecţi amnezici. Subiecţii
sufereau de amnezie provocată de alcoolism cronic, anorexie, intervenţii chirurgicale sau
leziuni pe creier. Aceşti subiecţi pot avea intacte alte funcţii ale creierului dar nu-şi pot
aminti sau nu pot recunoaşte (total sau într-o mică măsură) informaţiile recent prezentate.
De exemplu, un pacient suferind de acest tip de amnezie după o discuţie cu
experimentatorul, la scurt timp, nu l-a mai recunoscut şi nu şi-a amintit discuţia
anterioară.
În urmă cu peste 30 de ani predomina ipoteza că amnezicii nu au capacitatea de a
învăţa noile informaţii pe cale verbală. Cercetările celor doi autori au schimbat în mod
radical concepţia asupra amneziei şi asupra memoriei în general.
În experimentul lor o primă probă a fost tradiţională, de memorie explicită,
solicitând reactualizarea liberă. Subiecţii trebuiau să-şi reamintească cât mai multe
cuvinte dintr-o listă de 24 de cuvinte. Amnezicii şi-au amintit 33% faţă de grupul de
control (54%). Rezultatele au fost deci cele aşteptate.
În a doua probă, vizând memoria implicită, subiecţii au vizualizat cuvinte „cu
defecte” din punct de vedere perceptual, cu anumite părţi şterse, omise, astfel încât să nu
poată fi identificate de subiecţi înainte de aplicarea probei. Subiecţilor li s-a cerut să
identifice cuvântul şi să îl denumească. S-a urmărit şi în acest caz performanţa
amnezicilor comparativ cu cea a subiecţilor normali. Înainte de a prezenta rezultatele să
încercăm să evidenţiem modul în care autorii au valorificat interacţiunea variabilelor.
Două variabile interacţionează atunci când efectul uneia dintre ele modifică
efectul celeilalte, la diferite nivele. În cazul nostru probele de memorie implicită şi
- 16 -
explicită pun în evidenţă o serie de interacţiuni. Cei doi autori au avansat patru variante
posibile de rezultate:
• în prima variantă, grupul de control are performanţe mai bune decât amnezicii la
ambele tipuri de teste. Nu se constată nici o interacţiune între tipul testului şi memorie.
La fiecare nivel al unei variabile (tip de probă) s-a observat acelaşi efect la nivelul
celeilalte variabile;
• în a doua variantă, grupul de control are performanţe mai bune la proba de
memorie explicită (de reactualizare liberă), iar amnezicii au rezultate egale cu cele ale
grupului de control la proba de memorie implicită. În acest caz efectul unei variabile
independente se schimbă în funcţie de nivelul altei variabile independente;
• în al treilea caz, grupul de control obţine rezultate mai bune la probele de
memorie explicită iar amnezicii obţin rezultate mai bune la probele de memorie implicită.
În acest caz prima variabilă independentă are un efect la un anumit nivel al celei de-a
doua dar un efect total opus la alt nivel;
• în al patrulea caz, grupul de control prezintă o superioritate evidentă la proba de
memorie explicită dar şi la cea de memorie implicită.
Rezultatele obţinute ilustrează al doilea tip de interacţiune. Faptul că amnezicii au
rezultate asemănătoare cu grupul de control la proba de memorie implicită pare paradoxal
la prima privire dar dacă avem în vedere faptul că memoria implicită pune în acţiune
deprinderi automatizate atunci situaţia se explică destul de rezonabil.
Punându-şi problema generalizării acestor rezultate şi la alte tipuri de probe,
Weldon şi Roediger (1987) au studiat superioritatea reactualizării imaginilor faţă de
cuvinte şi la probele de memorie implicită. Subiecţilor li s-au prezentat spre studiu trei
seturi de itemi într-o manieră contrabalansată: primul grup a vizualizat imaginea (un
elefant), al doilea grup a vizualizat cuvântul care denumea animalul respectiv iar al treilea
grup nu a primit nici imaginea nici cuvântul. Apoi, subiecţii au fost supuşi unei probe de
memorie explicită, de reactualizare liberă şi unei probe de memorie implicită, de
completare de cuvinte. În proba de memorie explicită trebuiau să-şi amintească şi să scrie
pe o foaie cât mai multe imagini şi cuvinte. Rezultatele au fost mai bune la imagini dar
fără o diferenţă semnificativă. La proba de memorie implicită subiecţii au avut de
completat cuvinte fragmentate. La această probă performanţele au fost superioare la
cuvinte faţă de imagini. Aceste rezultate au pus în evidenţă interacţiunea între memoria
implicită şi cea explicită la subiecţii normali.
În experimentele multifactoriale se manipulează simultan două, trei sau mai multe
variabile cum ar fi: tipul probei, deficitul de memorie şi nivelul de procesare. Într-un caz
subiecţii trebuie să numere vocalele unui cuvânt iar în celălalt să formuleze o propoziţie
cu fiecare cuvânt. (Conform celor două nivele de procesare: superficial şi profund.)
Subiecţii care formulează propoziţii obţin performanţe mai bune în reactualizare decât cei
care au numărat vocale.
O variantă a acestui experiment este realizată şi cu subiecţi amnezici. Atât la
proba de memorie explicită cât şi la cea de memorie implicită nu apar diferenţe
semnificative între performanţele subiecţilor amnezici şi ale grupului de control. Dar,
prin manipularea celei de a treia variabile, care se referă la nivelul de procesare, se
modifică natura interacţiunilor între celelalte două variabile.
- 17 -
2.3 Interferenţă şi uitare

O cauză importantă a uitării este interferenţa. În acest caz uitarea este determinată
de o altă situaţie, eveniment, activitate de învăţare care intervine înainte sau după cea
actuală. Cea mai mare parte a studiilor asupra învăţării umane, în prima jumătate a
secolului al XX-lea, s-au axat pe interferenţă şi rolul ei în memorare.
Müller şi Pilzecker (1900) au stabilit celebra paradigmă a modelului experimental
de studiu a interferenţei: A-B, A-C. În experimentul lor au folosit liste de silabe fără sens
(sarcina A) asociate cu o listă de cuvinte (adjective sau substantive, denumită sarcina B).
După un timp subiecţilor le era prezentată sarcina A asociată cu o nouă listă de cuvinte
(sarcina C). S-a constatat că reamintirea listelor A-B la subiecţii care au primit şi listele
A-C era mai slabă decât la subiecţii care au primit numai listele A-B, ceea ce
demonstrează existenţa unei inhibiţii retroactive: materialul vechi a fost uitat din cauza
influenţei puternice exercitate de materialul nou.
S-a demonstrat şi existenţa unei inhibiţii proactive aducă interferenţa unui
material învăţat, mai vechi, asupra unui material mai nou. În acest caz performanţele în
învăţarea listei A-C se reduce datorită existenţei învăţării anterioare a sarcinilor A-B.
Melton şi von Lackum (1941) au comparat efectele inhibiţiei proactive şi
retroactive printr-un studiu care a arătat că efectele inhibiţiei retroactive sunt mai
puternice decât cele ale inhibiţiei proactive.
Underwood (1957) a realizat un experiment în care a demonstrat importanţa
inhibiţiei proactive. El a pornit de la observaţia că studenţii care învăţaseră anterior unul
sau mai multe materiale asemănătoare uită substanţial din noul material învăţat. El a
realizat şi un studiu statistic comparând uitarea cu numărul de liste învăţate de subiecţi
anterior şi a demonstrat că, cu cât numărul listelor învăţate anterior era mai mare, cu atât
şi uitarea era mai substanţială.
În schimb, Postman (1976), susţine faptul că inhibiţia retroactivă apare mai
frecvent în reproducere, dar într-o foarte mică măsură în recunoaştere.
O altă observaţie este că ambele forme de inhibiţie pot fi eliminate dacă se lasă un
timp mai mare după ultima serie de informaţii învăţate (Kincaid şi Winckens, 1970).
Diminuarea sau chiar eliminarea inhibiţiei se poate realiza şi prin introducerea
unor indicii clare şi distincte, după cum demonstrează experimentul realizat de Tulving şi
Psotka, 1971. Grupurile de subiecţi au primit şase liste cu câte patru cuvinte dintr-o
anumită categorie. După fiecare listă li s-a cerut să reproducă lista dată dar şi listele
anterioare. Într-o a doua fază au primit o probă în care numele categoriilor de cuvinte era
înlocuit de unele indicii. În prima fază se constată o scădere a performanţelor în
reactualizare ca efect al inhibiţiei retroactive cauzate de numărul sarcinilor ulterioare
învăţării. Apoi, s-a constatat că efectele inhibiţiei proactive sunt determinate de numărul
mai redus al listelor anterioare sarcinii de învăţare. În cea de-a doua fază a
experimentului s-a înlocuit numele categoriei cu indici şi, în acest caz, reactualizarea s-a
produs într-o proporţie mai mare, efectul inhibiţiei retroactive a fost diminuat iar efectul
inhibiţiei proactive nu s-a manifestat. În această etapă a experimentului performanţele de
reproducere pentru fiecare categorie s-au menţinut la un nivel constant în raport cu prima
fază.
Studiul interferenţei a urmărit şi manipularea, modificarea intervalelor de timp
între liste. Postman (1971) a obţinut rezultate asemănătoare cu cele obţinute în
experimentele sale asupra variaţiilor de context. Desfăşurând experimentul conform
- 18 -
schemei A-B, A-C a demonstrat că imediat după prezentarea celei de a doua liste A-C,
elementele de context se confundă şi amintirea sarcinii B este minimă. Dacă însă testul de
reproducere este întârziat, elementele de context ale sarcinii B inaccesibile temporar
datorită citirii listelor corespunzătoare sarcinii C, devin accesibile, ducând la o creştere a
performanţelor de reproducere a sarcinii B. Acest fenomen a fost numit de către unii
specialişti ca „amintire spontană”.
Un alt factor care intervine, mai ales în cazul interferenţei proactive, este
similaritatea. Rolul acestui factor a fost demonstrat încă de Poffenberger (1915) şi
aprofundat în studiile lui Osgood (1943) şi Postman (1971). Ideea de bază este că
similaritatea afectează reactualizarea, iar efectele de interferenţă proactive cât şi cele
retroactive sunt amplificate. Această amplificare pare să fie mai puternică în cazul
interferenţei proactive.
În cazul în care se testează reproducerea şi două sau mai multe liste se regăsesc în
experienţa anterioară a subiectului, similaritatea dintre informaţiile listelor diminuează
performanţele memorării pentru că indicii similari tind să se reactualizeze de pe ambele
liste şi se produc efecte de interferenţă retroactivă şi proactivă.
În cazul în care se testează capacitatea de recunoaştere, situaţie în care indicele
reactualizării este informaţia însăşi, efectele proactive şi retroactive apar o dată cu
elementele similare din liste care sunt asociate cu contextul.

Multe dintre procedeele de studiu experimental asupra memoriei îşi au
originea la începuturile psihologiei experimentale şi ele îşi menţin în cea mai mare parte
actualitatea şi pot fi utilizate cu succes în studiile realizate de către studenţi în laboratorul
de psihologie experimentală (după Al. Roşca, 1971; Nicky Hayes, Sue Orrell, 1993; N.
Lungu, 2000; B. Kantowitz, H. Roediger III, D. Elmes, 1991, 2005).
Procedeul silabelor fără sens introdus de Ebbinghaus (1885). Silabele fără sens
sunt alcătuite din două consoane care au intercalată o vocală (CVC). Regula de bază este
ca silaba fără sens să nu constituie un cuvânt sau o abreviaţie cunoscută. Numărul
silabelor într-o listă este între 8 şi 14; în structura unei liste de silabe consoana iniţială a
unei silabe nu trebuie să fie identică cu consoana finală a silabei precedente. Silabele se
citesc clar cu intervale de circa una-două secunde între ele.
Alte materiale pot fi cuvinte: adjective, substantive, verbe, figuri simple,
complexe, cu sau fără înţeles, numere simple alcătuite dintr-o singură cifră sau numere
complexe, propoziţii, fragmente de proză, versuri. În listele de cuvinte, fragmentele de
proză, versuri trebuie să se ţină seama de gradul de familiaritate pentru subiecţi, în limba
maternă. Se mai pot utiliza ca materiale: imagini, scene vizuale sau stimuli sonori. Ca
instrumente pot fi utilizate: tahistoscopul, casetofonul sau calculatorul.
Procedeul anticipării seriale (Ebbinghaus, 1885). Acest procedeu a fost cel mai
intens utilizat de către Ebbinghaus. Se elaborează o listă de silabe fără sens, apoi se
prezintă subiectului de două sau trei ori la rând întreaga serie. După un anumit interval de
timp trebuie să-şi reamintească. Reamintirea este stimulată prin prezentarea primului
termen al seriei. Dacă greşeşte, subiectul este corectat, iar dacă nu răspunde i se spune
elementul următor. Astfel, subiectul trebuie să anticipeze mereu următorul element al
seriei. Proba se repetă de mai multe ori până se ajunge la cifra 75% anticipări corecte sau
până se ajunge la o anticipare corectă a întregii serii.
- 19 -
Intervalul de prezentare al stimulilor este de trei sau două secunde, iar intervalul
dintre prezentările unei serii poate fi de nouă sau şase secunde.
Foarte importantă este menţinerea ordinii silabelor în listă astfel încât fiecare
silabă constituie atât stimul cât şi răspuns, realizându-se un lanţ asociativ. Desigur că
prima silabă este doar stimul, iar ultima este doar răspuns.
Evaluarea performanţei se realizează prin numărul de erori, calitatea acestora,
tipul de erori cele mai frecvente precum şi timpul de răspuns.
Procedeul evaluării memoriei imediate (Ebbinghaus, 1885). Acest procedeu
vizează evaluarea capacităţii de stocare a memoriei de scurtă durată evaluându-se cea mai
lungă serie de elemente pe care subiectul o poate reproduce corect după o singură
prezentare.
Materialele folosite pot fi: silabe fără sens, cifre, litere, cuvinte, propoziţii etc.
Modul de prezentare: se prezintă o singură dată, iar seriile trebuie să aibă grade
diferite de dificultate; în mod obişnuit se începe cu serii mai uşor de reţinut; se utilizează
mai multe liste şi se citeşte fiecare stimul separat, la intervale egale de timp.
Indicatorii de performanţă se calculează în baza numărului absolut de serii corect
memorate şi a procentului acestora din totalul seriilor prezentate.
Procedeul asociaţiilor perechi (Calkins, 1894).
Materiale: cuvinte, numere, culori; cuvintele pot fi: substantive, adjective, verbe;
elementele se combină între ele după formula cuvinte-numere, culori-numere sau
cuvinte-culori; se alcătuiesc liste de stimuli alcătuite în mod obişnuit din 10 până la 15
perechi de cuvinte.
Se prezintă listele de stimuli separat: la fiecare listă se prezintă pe rând fiecare
pereche la intervale de două secunde.
În faza de reactualizare se prezinte din nou seria dar numai cu primul element
urmând ca subiectul să continue seria; ordinea de succesiune trebuie să fie mereu
schimbată, numărul prezentărilor este liber dar nu trebuie să determine 100% răspunsuri
corecte.
Evaluarea performanţelor se face prin evidenţierea numărului de răspunsuri
corecte, greşite şi omisiuni dintr-o listă. De asemenea, se poate evalua prin procentul de
răspunsuri corecte faţă de procentul maxim.
Procedeul recunoaşterii, se realizează pornindu-se de la stimulii originali la care
se adaugă şi alţii noi din aceeaşi grupă de stimuli. Numărul stimulilor noi nu trebuie să
depăşească o proporţie de trei la unu.
Stimulii vechi şi noi se amestecă şi se prezintă într-o ordine aleatoare vizual sau
auditiv; subiectul trebuie să recunoască stimulii vechi.
C−E
Se poate calcula un coeficient de recunoaştere calculat după formula ×100 ,
T
unde C = răspunsuri corecte; E = răspunsuri greşite şi T = totalul stimulilor vechi şi noi.
Procedeul reproducerii seriale, propus de către Bartlett, se desfăşoară astfel:

subiectul ascultă sau citeşte o poveste urmând ca apoi să o reproducă fie în scris, fie
repovestind-o altei persoane. Următoarea persoană trebuie să facă acelaşi lucru ş.a.m.d.
Procedeul aminteşte de jocul din copilărie numit „telefonul fără fir” şi permite
investigarea distorsiunilor care se produc pe parcursul reproducerilor succesive. Acelaşi
procedeu poate să fie utilizat şi prin desenarea unei figuri: primul subiect încearcă să
- 20 -
reproducă o figură, apoi această reproducere este prezentată următorului subiect care
după ce o vede va trebui şi el să o reproducă ş.a.m.d. Se constată o modificare a
informaţiei, o reducere a ei la schemele proprii subiectului, la experienţele şi cunoştinţele
sale. Deformarea poate fi aproape totală. Fenomenul respectiv se manifestă şi în
producerea zvonurilor. Mai ales în situaţii de criză tendinţa de distorsiune este accentuată
de factori afectivi emoţionali, de nevoie oamenilor de a-şi explica situaţiile, stările de
incertitudine.
Procedeul reconstrucţiei, propus de către Münsterberg şi Bigham, constă în
următoarele: se prezintă subiecţilor o serie de elemente (cuvinte, cifre, imagini, figuri)
într-o anumită ordine, apoi aceeaşi stimuli sunt prezentaţi într-o ordine amestecată;
sarcina subiectului este să reconstruiască seria de elemente în ordinea originală. Se va
produce o diferenţă de rang între ordinea originală şi cea nouă.
Evaluarea performanţelor se realizează prin evaluarea diferenţei de rang între
prezentarea originală şi reconstrucţia subiectului; se poate calcula coeficientul de
corelaţie Spearman. Cu cât valoarea acestui coeficient este mai ridicată (ideal apropiată
de unu) cu atât performanţa subiecţilor va fi mai bună.
Într-o altă variantă încercările pot fi continuate până când subiectul reuşeşte o
reconstrucţie fără eroare. În acest caz performanţa este dată de timpul necesar şi de
numărul de încercări.
Procedeul economiei propus iniţial de către Ebbinghaus şi dezvoltat de către
Hilgard.
În prima etapă subiectul trebuie să facă faţă unei sarcini de memorare a unor
materiale (silabe fără sens, cuvinte, cifre, litere, figuri etc.) urmată de reproducerea
acestor informaţii; se evaluează performanţa în reproducerea iniţială; apoi, se lasă un
interval de timp variabil în funcţie de necesităţile experimentale care vizează capacitatea
memoriei de lungă durată (ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani de zile).
În al doilea moment, subiectul trebuie să reînveţe acelaşi material, în aceleaşi
condiţii şi, apoi, este supus unei probe de reproducere comparându-se performanţele cu
cele iniţiale. Economia este dată de diferenţele calitative între prima şi a doua memorare.
IO − R
Hilgard a propus o formulă de calcul a coeficientului economiei relative: × 100
IO − C
unde: IO = numărul de încercări în prima etapă (originală) de memorare; C = numărul de
încercări necesare până la obţinerea criteriului de stăpânire a materialului şi R = numărul
încercărilor la reînvăţare.
Procedee de studiu al organizării şi sistematizării:

Procedeul lui Bousfield (1953), se utilizează o listă de 60 de cuvinte
selectate din patru categorii semantice: animale, profesiuni, legume, pronume.
Cuvintele se prezintă amestecat în ordine aleatoare.
Sarcina subiecţilor este să grupeze răspunsurile după apartenenţa lor categorială.
Procedeul lui Mandler (1967), a utilizat un număr de 52 (în altă variantă
experimentală 100) de cartonaşe cu cuvinte din diverse categorii şi apoi a solicitat
subiectul să le clasifice în mai multe categorii distincte după criterii pe care şi le putea
stabili singur. Se evaluează numărul de categorii utilizate spontan de către subiecţi,
numărul stimulilor reproduşi corect şi numărul elementelor reproduse corect.
- 21 -
Numărul mediu de categorii utilizate spontan de către subiecţi este relativ

constant de la o experienţă la alta.
O altă constatare este, valoarea ridicată a coeficientului de corelaţie dintre
numărul de categorii utilizate şi numărul stimulilor reproduşi corect.
Vizează numărul optim de stimuli reproduşi; astfel sistemul categorial este optim
când se utilizează un număr de 5±2 categorii distincte cu 5 ±2 elemente din fiecare.
Procedeul lui Tulving (1972) şi Ehrlich (1975) vizează rolul criteriului
semantic şi alte criterii cum ar fi:
– organizarea sintagmatică (construirea unor propoziţii sau fraze din cuvinte
aleatoare);
– organizarea după criterii gramaticale (substantive, verbe, adjective);
– organizarea pe baza prefixelor sau rimelor, organizarea pe baza unor
criterii mixte.
Alte procedee în studiul memoriei:

Procedeul variaţiei volumului de memorat în care variabila
independentă o constituie cantitatea de informaţie memorată.
Procedeul prezentării de materiale omogene sau heterogene în care
variabila independentă o constituie gradul de omogenitate ale materialului.
Procedeul gradării semnificaţiei materialului în care se operează cu
gradienţi de semnificaţie în funcţie de sistemele categoriale.
Procedeul dublei stimulări verbale şi imagistice utilizat mai ales în
cercetarea nivelelor de profunzime ale procesării.
- 22 -
ÎNVĂŢAREA
Conţinuturi:
3.1 Modalităţi de abordare experimentală a învăţării

3.2 Variabile experimentale în studiul învăţării
Obiective:
1. Prezentarea modalităţilor de abordare experimentală a învăţării din perspectiva
principalelor şcoli, curente şi orientări în psihologie.
2. Analiza variabilelor experimentale implicate în studiul învăţării.
3. Prezentarea tehnicilor, procedeelor şi aparaturii de lucru.
Precerinţe:
Nu este cazul.
Expunere:
3.1 Modalităţi de abordare experimentală a învăţării

Învăţarea este un proces prin intermediul căreia descriem performanţele pe
care le achiziţionează animalul sau omul şi care devin observabile în comportamentul
său. Problema esenţială a învăţării este modificarea şi achiziţia unui comportament. În
baza experienţelor dobândite în mediul înconjurător. Învăţarea trebuie să fie considerată o
modificare de comportament permanentă produsă prin practică sau prin întărire.
Sunt unele dificultăţi de definire rezultate din faptul că învăţarea se poate produce
şi în absenţa unor modificări comportamentale măsurabile, detectabile în timpul învăţării.
De exemplu, elevii în clasă pot să înveţe şi fără să fie prea atenţi.
Până una alta, o caracterizare adecvată a învăţării trebuie să ţină cont de
experienţă şi efectele comportamentale.
Schema generală a experimentelor privind învăţarea (Hearst, 1988) se prezintă
astfel: în momentul T1 subiecţilor li se administrează o situaţie stimul; în momentul T2
este măsurat comportamentul şi dacă a intervenit o modificare în performanţă înseamnă
că s-a produs o învăţare.
Situaţiile experimentale pot fi clasificate în trei categorii:
1. Există un stimul S1 prezentat o dată sau de mai multe ori, individual, separat
(hrană, şoc electric, zgomot) sau în cadrul general. Acest stimul este prezentat
independent de răspunsul subiectului sau de alţi stimuli şi va produce o
modificare de comportament ce poate fi clasificată ca obişnuinţă, adaptare sau
sensibilizare. Atunci când stimulul prezentat de mai multe ori duce la o
scădere a răspunsurilor este vorba despre obişnuinţă. Dacă însă expunerea
anterioară facilitează efectul ulterior al stimulului, se produce o sensibilizare.
În ambele situaţii se demonstrează că în T1 s-a învăţat ceva despre S1.
- 23 -
2. Al doilea tip de situaţie îl constituie condiţionarea clasică pavloviană. S1 (SN

– stimul necondiţionat) este un stimul nesemnificativ din punct de vedere
biologic (hrană) precedat de S2 (SC – stimul condiţionat), un stimul neutru
(zgomot, lumină). Efectul aplicării este măsurat în momentul T2 (RC –
reflexul condiţionat). RC este determinat SC şi este similar celui iniţial ce
apărea la SN. T2 oferă indicii privitoare la modul în care relaţia dintre S1 şi S2
afectează subiectul, respectiv descrie modul în care a survenit învăţarea.
3. Al treilea tip de situaţie presupune prezentări ale S1 care depind de apariţia
unor răspunsuri din partea subiectului. Acest răspuns atrage fie primirea
hranei, fie evitarea unui şoc. Aceasta este condiţionarea instrumentală sau
operantă. Stabilirea acestui tip de dependenţă între răspuns şi stimul duce la
creşterea probabilităţii unui anumit răspuns la T2.
După cum susţine Hearst (1984) clasificarea acestor experimente asupra
condiţionării şi învăţării are mai mult o importanţă teoretică întrucât, în practică, cele trei
tipuri de experimente nu pot fi izolate unele de altele, intersectându-se în mod inevitabil.
De asemenea, sunt numeroase asemănări în ceea ce priveşte efectele şi aceasta
demonstrează că în toate cele trei situaţii operează mecanisme sau procese similare.
Pentru a se putea evidenţia aspectele particulare ale acestei situaţii se impune utilizarea
grupurilor de control cărora la T1 li se aplică situaţii diferite sau nu li se prezintă nici un
stimul.
Învăţarea dintr-o încercare
Aceasta este una dintre formele bazale de învăţare prezentă chiar şi la cele mai
primitive animale. Ea este rezultatul unui proces rapid de asociere între un stimul puternic
şi efectul acestuia. Efectul acestei unic aplicări a stimulului este puternic în măsura în
care pune în pericol supravieţuirea sau creează reacţii puternice de disconfort, de
neplăcere. S-au realizat experimente sugestive prin aplicarea de şocuri electrice la
animale primitive cum ar fi viermii şi la alte animale până la om. Cel mai adesea s-a
folosit şocul electric la animale iar la om avem de-a face cu o bogată paletă de experienţe
individuale. Oricine a trecut printr-o experienţă nefericită tinde să o evite pe viitor. Acest
tip de învăţare este foarte rezistentă la stingere. Experienţe cu alimente alterate, de
exemplu, ne pot marca tot restul vieţii. După cum arată Seligman (1970) acest tip de
învăţare pune în evidenţă reacţiile evolutive ale speciilor animale pentru că ţine de
mecanismele de supravieţuire. Faptul că avem reacţii atât de puternice faţă de un anumit
aliment, de exemplu, chiar în condiţiile în care ştim că este foarte gustos arată că este
vorba despre o învăţare care nu are legătură cu gândirea ci cu reacţiile emoţionale
primare. Prezenţa acestui tip de învăţare de-a lungul tuturor speciilor de animale
sugerează că avem de-a face cu un mecanism evolutiv de apărare.
O constatare accidentală a lui Pavlov, în laboratorul său, a sugerat că acest tip de
învăţare poate fi la originea unor fobii. În laboratoarele sale a avut loc o inundaţie şi unii
câini au fost prinşi în dispozitivul experimental fără scăpare şi a trebuit să suporte apa
care creştea din ce în ce mai mult. Din acel moment câinii au manifestat o teamă
permanentă faţă de apă chiar dacă inundaţia nu a avut loc decât o singură dată. Putem
spune că învăţarea dintr-o încercare pune în evidenţă cel mai bine mecanisme de apărare
ale speciei.
- 24 -
Învăţarea din experienţe repetate

Unul dintre primele studii comportamentale asupra expunerii la o stimulare
repetată s-a realizat în 1887 de către Peckham şi Peckham. Autorii au pornit de la
următoarea observaţie empirică: un păianjen cade din pânza sa la prima vibraţie a unui
diapazon, dar intensitatea răspunsului său la acest stimul se diminuează dacă stimulul este
repetat de mai multe ori în aceeaşi zi. În ziua următoare forţa, intensitatea reacţiei este la
fel ca la început şi apoi se produce din nou adaptarea. Este tipic pentru o învăţare prin
obişnuinţă ca efect al unui fenomen adaptativ de minimalizare şi ignorare a unor stimuli
nesemnificativi.
Alteori se produce un fenomen invers, de sensibilizare. De exemplu, aplicarea
repetată de şocuri electrice accentuează reacţiile de retragere. Sensibilizarea răspunsului
este determinată de o stimulare puternică şi este corelată cu nivele mari de excitabilitate
provocate de stimuli necondiţionaţi, puternici, nocivi. Sensibilizarea face parte dintre
mecanismele de supravieţuire opuse obişnuinţei.
Pe lângă sensibilizare sau obişnuinţă, prezentarea repetată a unui stimul poate
conduce uneori la denaturarea efectului său ulterior dacă este prezentat ca SC sau întărire
în condiţionare. Dacă un sunet este repetat de multe ori înainte de a fi folosit ca SC
pavlovian condiţionarea este întârziată (fenomen de inhibiţie latentă)
Învăţarea prin condiţionare:

Conexionismul lui Thorndike
În lucrarea sa „Inteligenţa animală” (1898) Thorndike descrie concepţia sa şi
experimentele cruciale care au marcat în mod profund dezvoltarea psihologiei americane
şi apoi apariţia curentului behaviorist. Spre deosebire de experimentele lui Ebbinghaus
care încercau să facă abstracţie de condiţiile subiective Thorndike îşi propune
reconsiderarea motivaţiei. El demonstrează că învăţarea este rezultat al unui proces de
încercări şi erori succesive.
Experimentul clasic al lui Thorndike utiliza drept subiecţi animale, pisici, câini,
peşti, maimuţe şi un dispozitiv sub forma unei cutii prevăzute cu un mecanism manevrat
de un mâner cu ajutorul căruia se putea deschide uşa. Animalul înfometat era închis în
cutie şi dacă manevra mânerul uşa se deschidea şi avea acces la mâncarea din afară.
Primele încercări sunt haotice până când reuşea să acţioneze mânerul şi să deschidă uşa.
Pe măsură ce se repetau încercările timpul scădea ceea ce sugera că animalul a învăţat
gradat prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor greşite.
Legea efectului ne spune că întărirea sau slăbirea unei legături este rezultatul
consecinţelor care pot avea loc. Astfel, o legătură urmată de satisfacţie este consolidată
iar dacă este urmată de insatisfacţie este îndepărtată.
Legea propagării efectului reacţiile mai bine stabilizate sunt mai puternic
influenţate de sancţiune iar cele mai puţin stabilizate sunt influenţate mai mult de
recompensă.
Legea propagării efectului a fost demonstrată experimental de către Thorndike în
1935. El a prezentat o listă lungă de cuvinte şi fiecare cuvânt era asociat cu o cifră: se
citeşte fiecare cuvânt şi se cere subiectului să spună o cifră asociată. La unele asocieri
experimentatorul spune greşit, la altele corect. Se citeşte lista de câteva ori şi
experimentatorul va proceda la fel cu aceleaşi cuvinte (însoţite de sancţiune sau
- 25 -
recompensă). Rezultatele au demonstrat că răspunsurile „corecte” au fost mai des repetate

decât cele „greşite”.
Condiţionarea clasică (Pavlov, 1927)

Ivan Petrovici Pavlov, savant rus, a studiat iniţial procesul digestiei măsurând prin
intermediul unei fistule cantitatea de salivă pe care câinii de experiment o eliminau în
condiţiile flămânzirii. O observaţie accidentală l-a condus la dezvoltarea cerebralelor sale
experimente privitoare la elaborarea reflexului condiţionat. Astfel a constatat că de
fiecare dată când în încăpere intra îngrijitorul care aducea mâncare şi aprindea lumina se
producea o creştere semnificativă a salivaţiei. De aici, Pavlov a trecut la elaborarea unor
experimente sistematice pornind de la sugestia că stimulul condiţionat – lumina – poate
declanşa procesul de salivare şi singur după asocieri repetate cu stimul necondiţionat –
hrana.
În experimentul său clasic mai întâi se presară pe limba câinelui pudră de carne
care provoacă salivaţia. Hrana este SN, salivaţia este RN. Asociind un stimul neutru –
lumina, care apare o dată cu mâncarea, după câteva repetiţii, lumina va provoca salivaţie.
Lumina, ca stimul condiţionat, provoacă un reflex condiţionat. Pavlov a numit acest
reflex „secreţie psihică” pentru a-l deosebi de reacţiile fiziologice neînvăţate. Schema
experimentului poate fi prezentată astfel:
I. Stimul condiţionat → nici un răspuns
(sonerie)
Stimul necondiţionat → reflex necondiţionat
(hrană) (salivare)
………………………………………………………………………………….
II.Stimul condiţionat + Stimul necondiţionat → reflex necondiţionat

Asociere repetată
…………………………………………………………………………………..
III. Stimul necodiţionat → reflex condiţionat
Cercetările lui Pavlov s-au extins asupra studierii întăririi, stingerii, restabilirii
reflexului condiţionat. Achiziţionarea unui reflex condiţionat începe cu întăriri repetate.
Dacă SC este prezentat singur în absenţa SN, reflexul condiţionat scade din intensitate
progresiv şi dispare. Acesta este procesul de stingere experimentală. O dată cu trecerea
timpului, dacă nu mai apare nici un fel de întărire, reflexul condiţionat se stinge.
Variante experimentale ale condiţionării de tip pavlovian:
a) condiţionarea simultană se realizează în situaţia în care SC şi SN sunt
prezentaţi exact în acelaşi timp;
b) condiţionarea întârziată se realizează în situaţia în care SC este prezentat
mai întâi şi apoi este urmat de SN; cei doi stimuli îşi încetează acţiunea în
acelaşi moment;
c) condiţionarea vestigială se produce în cazul în care SC este prezentat şi îşi
încetează acţiunea înainte de apariţia SN.
Cele trei tipuri de condiţionări pot conduce la rezultate diferite mai ales sub
aspectul eficienţei condiţionării. Cea mai eficientă este forma b) – condiţionarea
- 26 -
întârziată, apoi a) şi în fine c). S-a constatat o relaţie invers proporţională între lungimea
intervalului de timp şi eficienţa condiţionării.
Condiţionarea instrumentală realizată de către Miller şi Konorski, în 1928, la
Varşovia, apoi în laboratoarele lui Pavlov, la Sankt Petersburg.
Experimentul tipic consta în următoarele: câinele era învăţat să ridice laba la un
stimul condiţionat; laba era îndoită de către experimentator şi apoi câinele era hrănit.
Această instruire prin recompensare a fost denumită mai târziu, în 1940, de către Hilgrad,
condiţionare instrumentală, pentru că flexarea labei piciorului era instrumentală
primirii întăririi.
Condiţionarea prin contiguitate (Guthrie, 1935)

Inspirat de cercetările lui Thorndike şi Pavlov contribuţia lui Guthrie este legată
de începuturile behaviorismului experimental.
Legea unică a asociaţiei este contiguitatea dintre semnal şi reacţie.
Legea unică a învăţării ne spune că o combinaţie de stimuli care a însoţit o
mişcare, la repetare tinde să fie urmată de aceeaşi mişcare. Cu alte cuvinte, un model de
stimuli îşi capătă întreaga forţă asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie.
Experimentul clasic a lui Guthrie şi Horton a utilizat un dispozitiv asemănător cu
cutia lui Thorndike. Pisica intră printr-un tunel în cutie; în mijlocul cutiei se află o pedală
care deschide o uşă din sticlă aflată în faţă; apăsarea pedalei declanşează un aparat de
fotografiat şi deschide uşa. Prima încercare se face cu uşa din faţă întredeschisă pentru a
vedea mâncarea. Rezultate: pisica poate să acţioneze asupra pedalei după mai multe
încercări şi erori. Fiecare încercare reuşită este fotografiată. Se constată că animalul tinde
să repete mişcarea care l-a condus la succes: dacă i-a reuşit prin muşcarea pedalei va
repeta mereu acest lucru; dacă i-a reuşit rezemându-se de pedală va repeta mişcarea
respectivă. Concluzia cea mai importantă a acestui experiment este marea frecvenţă a
repetitivităţii şi stereotipiei în comportament atunci când situaţia este favorabilă unui
astfel de comportament monoton.
Alte aspecte importante pentru învăţare cum ar fi: impulsul, recompensa,
sancţiunea, repetiţiile nu sunt menţionate de către autor. El susţine că exerciţiul este
necesare dar că acesta nu produce urmări în concordanţă cu legea frecvenţei ci cu simpla
ataşare a semnalelor la mişcări. De asemenea, starea motivaţională, foamea, setea nu sunt
tratate de către autori. Foamea este importantă numai în măsura în care determină
prezenţa şi forţa mişcărilor care intră în legătura asociativă. Motivaţia influenţează
învăţarea în mod indirect prin ceea ce îl determină pe animal să-l întreprindă.
Recompensa nu este importantă, ea nu întăreşte reacţia corectă dar previne slăbirea ei
pentru că nici o altă reacţie nu se poate ataşa de semnalul care a dus la reacţia corectă.
Recompensa prin mâncare nu este semnificativă întotdeauna, uneori animalele nici nu
mănâncă hrana aflată în afara cutiei.
O observaţie se poate impune faţă de această constatare a lui Guthrie: probabil că
animalele doresc în primul rând să iasă din cuşcă ci nu neapărat să mănânce. Desigur,
înfometarea este o condiţie dar credem că această condiţie a fost cel mai bine demonstrată
în experimentele lui Pavlov.
- 27 -
Condiţionarea operantă (Skinner, 1935, 1938)

Skinner a elaborat cele mai complexe şi numeroase cercetări asupra învăţării prin
condiţionare. În modelul său face distincţia între: a) comportamentul de răspuns – ce
oferă răspunsuri provocate – şi b) comportamentul operant – ce oferă răspunsuri emise.
Pentru situaţia a) sunt specifice răspunsurile la stimulii cunoscuţi şi avem de-a
face cu condiţionarea de tipul S (Pavlov). Pentru situaţia b) răspunsurile nu pot fi corelate
cu un stimul cunoscut şi avem de-a face cu condiţionarea de tipul R, operantă, prin
întărire deoarece răspunsul este în legătură cu întărirea.
În experimentul său clasic Skinner a utilizat un dispozitiv tip cutie în care
şobolanul trebuie să apese pe o pedală pentru a primi mâncare. Deci, nu vederea pedalei
este importantă ci apăsarea ei. În acest caz întărirea este întâmplătoare faţă de răspuns.
Legea condiţionării reacţiei operante spune că dacă apariţia unui operant este
urmată de prezentarea unui stimul de întărire, forţa sa este mai mare. Elementul de
control este creşterea ritmului răspunsurilor alese.
Într-un alt experiment, Skinner a utilizat un dispozitiv numit „cutia porumbelului”
alcătuit similar şi permiţând înregistrarea răspunsurilor porumbelului care ciuguleşte într-
un anumit loc. Reacţia lui este întărită prin hrănirea cu boabe. Consecinţa este vizibilă în
creşterea ritmului răspunsurilor emise.
O singură întărire este suficientă pentru a produce un număr de răspunsuri
operante condiţionate. După ce a primit o singură dată porţia de mâncare şobolanul sau
porumbelul sunt capabili să repete reacţia de foarte multe ori apoi înregistrându-se o
curbă tipică a stingerii reacţiei.
În viaţa reală întărirea comportamentului operant nu are caracter de regularitate
sau uniformitate. De exemplu, pescarul nu prinde peşte la fiecare aruncare a undiţei, dar
prinzând din când în când primeşte întăriri la intervale variabile ceea ce îl face rezistent la
stingerea răspunsului (renunţarea la pescuit). De altfel, întărirea la intervale variabile se
pare că produce efecte mai persistente în timp decât întărirea la intervale fixe.
Skinner a descris trei tipuri de programe de întărire. Important este că întărirea
trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului dezirabil.
a) întărirea la proporţie fixă este aplicată în raport cu numărul de
răspunsuri corecte, astfel încât recompensa creşte pe măsura creşterii
numărului de răspunsuri corecte. Pe termen scurt acest program are efecte
bune dar când încetează întărirea comportamentul se stinge repede;
b) întărirea la intervale fixe se aplică imediat ce a fost emis răspunsul; şi la
acest tip de întărire apare riscul de stingere;
c) întărirea la intervale variabile care se realizează la intervale aleatorii şi
care produce efectele cele mai bune de consolidare a comportamentului
condiţionat.
Din punctul de vedere al nivelelor de întărire, respectiv al trebuinţelor care sunt
satisfăcute prin întărire şi în acest fel fixează mai bine comportamentul condiţionat,
Skinner face distincţia între întărirea primară – care satisface direct nevoile primare,
biologice, fiziologice şi întărirea secundară – care oferă satisfacţii indirecte prin
intermediul unor mediatori cum ar fi banii, lauda, sancţiunea.
În privinţa relaţiei dintre recompensă şi pedeapsă Skinner a fost categoric
împotriva utilizării pedepsei ca metodă de întărire, ca metodă de educaţie. El a subliniat
că sancţionarea copiilor pentru o greşeală nu-i împiedică să facă altceva care este la fel de
- 28 -
greşit. Dimpotrivă, copilul trebuie să fie recompensat sau încurajat atunci când se
comportă bine. Pedeapsa nu este automat eficientă pentru că îl determină pe individ să o
evite şi nu să renunţe la comportamentul nedorit. Apoi, foarte adesea, pedeapsa este
asociată cu cel care o aplică şi nu cu comportamentul indezirabil. În al treilea rând,
pedeapsa arată ceea ce nu trebuie să facă nu şi ceea ce trebuie să facă cel pedepsit.
În concluzie, referitor la întărire, recompensă şi pedeapsă s-au impus următoarele
sugestii operaţionale ale sistemului lui Skinner.
a) întărirea pozitivă constituie prezentarea unui stimul pozitiv şi astfel
comportamentul se va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut
(hrană, recompense);
b) întărirea negativă semnifică întreruperea sau absenţa unui stimul negativ
aşteptat;
c) pedeapsa presupune transformarea unui comportament nedorit prin
aplicarea unui stimul care produce neplăcere, aversiune.
Condiţionarea şi formarea deprinderilor (Hull, 1932, 1933, 1934)

Hull a fost un continuator desăvârşit al cercetărilor lui Thorndike şi Pavlov.
Conceptul său de bază este deprinderea pe care o studiază în experimentele sale asupra
reflexelor condiţionate. În raport cu modelul iniţial a lui Watson S → R el adoptă formula
S – O – R. Stimulul (S) afectează organismul (O), iar răspunsul (R) depinde în egală
măsură de O ca şi de S. Concluzia sa era clară: în experimente trebuie să măsurăm
influenţa mediului asupra organismului (input) şi apoi răspunsurile organismului (output).
Input-ul şi output-ul nu sunt epuizate de stimulii şi răspunsurile studiate experimental
întrucât există şi alte influenţa exercitate asupra organismului cum ar fi: învăţarea
anterioară, programe de deprivare senzorială, administrarea de droguri ce pot fi tratate
drept variabile experimentale constituind influenţe la fel de obiective ca şi stimulii
iniţiali.
Hull observă că simpla repetiţie succesivă nu duce decât la inhibiţie. Orice
perfecţionare depinde de întărire. Cantitatea de întărire nu afectează intensitatea
deprinderii cu condiţia ca un minimum de cantitate să existe. Ceea ce constituie variabila
de bază în achiziţionarea unor deprinderi este numărul de întăriri.
În ceea ce priveşte învăţarea, Hull a făcut experimente mai complexe decât simple
condiţionări sau încercări şi erori. A apelat la învăţarea prin discriminare, învăţarea
labirintului, învăţarea mecanică, utilizarea de instrumente etc.
Hull (1952) a descris opt mecanisme automate de comportament adaptativ:
a) tendinţele de răspuns înnăscute asigură primele mecanisme automate
necesare în adaptarea la situaţii critice;
b) capacitatea primitivă de învăţare este al doilea mecanism dar ceva mai
lent de adaptare la situaţii mai puţin acute;
c) reacţia de apărare antecedentă este al treilea mecanism ce rezultă din
învăţarea combinată cu generalizarea stimulului;
d) stingerea actelor nefolositoare, învăţarea reacţiei negative;
e) învăţarea prin încercare şi eroare;
f) învăţarea prin discriminare;
g) reacţia defensivă antecedentă ce depinde de persistenţa urmelor lăsate de
stimul;
- 29 -
h) reacţia antecedentă funcţională asigură ghidarea automată a

comportamentului către obiectiv.
4.4.7. Behaviorismul intenţional (Tolman, 1932)
Sistemul lui Tolman este un behaviorism original caracterizat drept molar şi
intenţional.
Este molar pentru că un comportament are proprietăţi distinctive, strict specifice
care trebuie să fie identificate şi descrise independent de procesele musculare, glandulare
sau neurale care stau la baza sa.
Este un behaviorism intenţional întrucât comportamentul este întotdeauna
îndreptat spre un scop. Întotdeauna ne îndreptă spre ceva sau ne îndepărtăm de ceva şi
comportamentul este reglat de aceste scopuri pentru atingerea cărora foloseşte ceea ce
există în mediul ambiant (căi, instrumente, resurse) pentru a depăşi obstacolele sau pentru
a ocoli situaţiile periculoase. Aşadar, comportamentul omului este molar, intenţional şi
cognitiv.
De asemenea, comportamentul manifestă o preferinţă pentru activităţile scurte şi
uşoare după principiul celui mai mic efort.
Comportamentul este în acelaşi timp maleabil, flexibil, se caracterizează prin
posibilitatea de a fi învăţat, nu rămâne la nivel mecanic, la nivel stereotipizat.
În procesul de învăţare comportamentul este influenţat de stimulii din mediu şi de
stările fiziologice. Tolman subliniază existenţa unor variabile intermediare ca includ
procese cognitive.
Baza fiziologică şi fizică ce se află la debutul unui comportament constă în
variabile ale mediului (programele de întărire, tipuri şi caracteristici ale stimulilor, tipuri
de reacţii motrice, natura şi numărul încercărilor etc.) şi variabile ale diferenţelor
individuale (ereditate, vârstă, educaţie anterioară, medicamente, vitamine etc.).
Tolman insistă asupra acestor variabile intermediare care apar între variabilele
independente (stimuli) şi cele dependente (răspunsuri). Aceste variabile intermediare par
subiective dar fiecare poate fi măsurată prin experimente în care toate celelalte variabile
sunt menţinute constante pentru a fi cunoscute efectele lor asupra comportamentului.
Modelul clasic al învăţării presupune că organismul este condus de stimuli interni
şi externi spre o situaţie în care el învaţă secvenţele corecte de mişcare care să ducă la
obţinerea unui anumit rezultat şi implicit la scăderea tensiunii.
Alternative lui Tolman susţine că omul se orientează după semnele care îl pot
conduce spre scop; deci nu învaţă mişcări ci semnificaţii. Aceasta este şi contribuţia lui
Tolman asupra învăţării: organismul nu învaţă un model de mişcare ci relaţii
semnificative, o cale comportamentală.
Aceste două modele asupra învăţării nu pot fi distinse clar întotdeauna. De
exemplu, dacă animalul fuge tot mai repede şi există o singură cale la capătul căreia este
mâncare, nu vom şti dacă este controlat de întărire sau de cunoaştere, rezultatul
comportamental fiind acelaşi.
Tolman a elaborat experimente prin care să demonstreze valabilitatea teoriei sale
asupra învăţării relaţiilor semnificative. Acestea sunt experimente de aşteptare a
recompensei, de învăţare a poziţiei şi de învăţare latentă.
În experimentele de aşteptare a recompensei o maimuţă vede cum hrana este
ascunsă sub un vas din două existente în faţa ei, dar nu avea acces imediat la mâncare.
Mai târziu i se permite să aleagă între cele două vase şi a reuşit o alegere corectă.
- 30 -
Experimentul a fost continuat şi banana ascunsă sub o cană a fost înlocuită cu o frunză de
salată, mai puţin interesantă pentru maimuţă. Maimuţa refuză salata şi începe să caute
banana. Alte experimente au fost realizate pe şobolani cu aceleaşi rezultate. Concluzia lui
Tolman este că animalele deţin un fel de precunoaştere sau expectanţă a obiectelor-scop
specifice, astfel încât, în condiţiile schimbării obiectului-scop se produc dereglări
comportamentale.
În experimentele de învăţare a poziţiei s-a demonstrat că animalul este capabil de
un comportament ce diferă uneori în funcţie de condiţiile schimbate ca şi cum ar
„cunoaşte” unde se află obiectul. De asemenea, s-a demonstrat că învăţarea poziţiei este
mai uşoară decât învăţarea răspunsului. În experiment au fost utilizaţi şobolani care
trebuie să parcurgă un labirint. Labirintul are trei căi. Şobolanul este lăsat să se
familiarizeze cu toate cele trei căi şi se stabileşte ordinea preferinţelor. Se constată o
alegere în ordinea inversă lungimii drumului. Când începe experimentul propriu-zis,
şobolanul trebuie să ajungă la cutia cu mâncare şi calea preferată este blocată. După ce va
găsi calea unu blocată va încerca să ajungă pe calea doi care are un prim segment comun
cu calea unu şi pe care o va găsi de asemenea blocată ceva mai încolo. În continuare el nu
va mai încerca calea doi ci va merge direct spre calea trei, cea mai lungă şi mai puţin
preferată. După Tolman şobolanul a acţionat conform unei „scheme” a situaţiei şi nu
potrivit unei deprinderi automatizate.
În experimentul pentru demonstrarea învăţării latente Tolman a apelat la un
labirint complicat şi la trei grupuri de şobolani.
În grupul unu şobolanii au fost hrăniţi drept recompensă atunci când au atins
capătul labirintului.
Celor din grupul doi nu li s-a dat nici un fel de recompensă dar au fost lăsaţi să
exploreze liber labirintul la fel de des ca şi cei din primul grup.
Grupul trei nu a primit nici o recompensă, în primele zece zile, dar au început să
fie recompensaţi din a unsprezecea zi.
Analiza rezultatelor a pus în evidenţă următoarea distribuţie a numărului mediu de
erori. Grupul unu a făcut din ce în ce mai puţine erori, iar după a 17-a zi a ajuns să
termine labirintul foarte repede cu o medie de două erori la încercare.
Grupul doi nu a obţinut ameliorări deosebite, iar în 17-a zi avea în medie, în
continuare, cinci-şase erori pe încercare.
Grupul trei nu a demonstrat nici o ameliorare în primele zece zile pentru ca, după
ce au început să primească recompense, performanţele lor să se îmbunătăţească brusc şi
în câteva zile să ajungă la media de erori a primului grup, iar în a 17-a zi au ajuns la o
singură eroare.
Tolman explică performanţele grupului trei prin faptul că şobolanii au reuşit să-şi
construiască o imagine mentală a labirintului, o hartă cognitivă.
Învăţarea prin intuiţie

În 1925, Wolfgang Köhler publica lucrarea „Inteligenţa maimuţelor”, carte ce
reprezenta o critică puternică la adresa modelului învăţării prin încercare şi eroare descris
de către Thorndike.
Köhler pune pe primul plan învăţarea intuitivă şi a demonstrat modul în care
maimuţele puteau obţine recompensa fără să mai treacă prin procesul de înlăturare a
încercărilor eronate şi fixare a celor corecte.
- 31 -
Experimentele lui, realizate între 1913-1917, au fost efectuate pe maimuţe. Cele

mai cunoscute sunt cel cu cutiile şi cel cu bastoanele.
Experimentul cutiilor a avut loc în cuşca maimuţei; deasupra cuştii este atârnat un
ciorchine de banane; maimuţa înfometată va încerca să ajungă la banane. După mai multe
salturi nereuşite se retrage într-un colţ şi pare că a abandonat. În cuşcă se află şi o lădiţă
de lemn, banana poate fi obţinută dacă maimuţa se suie pe cutie şi sare după banană.
Problema este dificilă pentru cimpanzei şi unul singur dintre ei, cel mai inteligent a
rezolvat-o fără ajutor. Celelalte şase maimuţe au rezolvat-o după ce prima dată au fost
ajutate fie prin amplasarea lădiţei sub banană, fie prin imitaţie. Dacă maimuţa a văzut
cum procedează o altă maimuţă, înaintea ei, a învăţat şi s-a descurcat.
Într-o variantă mai complexă, maimuţele trebuiau să suprapună două lădiţe şi să
se caţere pe ele pentru a ajunge la hrană. Dacă maimuţele au reuşit să aşeze o lădiţă
deasupra celeilalte, totuşi nu au intuit natura structurii stabile a celor două lădiţe.
Experimentul al doilea, cu bastoane. În acest caz pentru a ajunge la banană, aflată
în afara cuştii, maimuţa trebuie să folosească unul sau mai multe bastoane de bambus.
Intuiţia se manifestă în momentul în care bastonul intră în câmpul vizual al maimuţei, dar
şi atunci, deseori fără succes pentru că maimuţa aruncă cu bastonul după banană. Puţine
reuşesc să utilizeze bastonul cu succes în a atrage banana către sine. Cel mai inteligent
dintre cimpanzei, sultan, a reuşit chiar mai mult asamblând două bastoane, dar numai
după ce le-a văzut asamblate de către experimentator. Atunci a prins ideea şi a repetat de
foarte multe ori îmbinarea celor două bastoane.
La modul schematic avem de a face cu următoarele elemente:
1. obiectul scop – hrana;
2. obiectul mijloc – lădiţele sau bastoanele;
3. subiectul – maimuţa;
4. rezolvarea în baza intuiţiei prin integrarea într-un singur câmp a obiectului-
scop şi a obiectului-mijloc. Cu alte cuvinte, învăţarea este rezultatul intuiţiei
în baza restructurării datelor câmpului perceptiv.
Punctul de plecare al modului de tratare a învăţării de către Köhler şi Koffka este
ipoteza că legile organizării percepţiei pot fi aplicate în învăţare. Descoperirea
răspunsului corect depinde de structura câmpului, în măsura în care acesta este deschis
celui care învaţă.
Intuiţia este rezultatul restructurării datelor câmpului prezent.
Este respins rolul experienţei: Koffka face distincţie între conceptul de proces şi
cel de urmă. Procesul este ceea ce are loc datorită situaţiei de stimulare prezente, iar urma
este rezultatul proceselor precedente. Unele procese depind direct de stimuli. Când
stimulii sunt prezentaţi a doua oară, procesele sunt deosebite de cele precedente. Astfel, a
doua expunere devine familiară. Această diferenţă demonstrează că învăţarea s-a produs
încă de la prima expunere.
Birch (1945) sublinia că, într-o anumită măsură, intuiţia depinde de experienţa
anterioară. Un copil nu poate avea intuiţie la problemele de matematică dacă nu înţelege
simbolurile.
Totuşi au fost dispute legate de faptul că pe parcursul obţinerii soluţiei intuitive a
fost prezent şi un comportament de încercare şi eroare. Răspunsul gestaltiştilor la această
critică a fost că intuirea soluţiei nu este o simplă încercare şi eroare, că se impune o
deosebire între căutarea oarbă şi căutarea inteligentă.
- 32 -
Drept argument este adus experimentul realizat de către Yerkes (1943): banana se
pune printr-o trapă care apoi este închisă. Cimpanzeul vede şi caută să atace direct trapa,
caută la ambele capete, apoi dă impresia că renunţă, „este din câmp”. Comportamentul
său ia formă de joacă. Ia o coadă de sapă ce se află într-un colţ, se joacă cu ea, o aruncă.
În momentul în care cade lângă mânerul deschis cimpanzeul se opreşte din joacă, priveşte
atent, şi foloseşte coada de sapă ca pe o unealtă pentru a împinge banana prin capătul
opus. Înseamnă că poziţia potrivită a coadei de sapă a structurat perceptual situaţia şi a
facilitat soluţia. După cum spune Yerkes scopurile modifică învăţarea în baza principiului
celei mai bune forme. Procesele care duc la succes sau eşec sunt transformate de
consecinţele lor. Yerkes acceptă legea empirică a efectului dar neagă acţiunea oarbă a
acestuia doar ca rezultat al încercărilor şi erorilor întâmplătoare.
Învăţarea conceptuală
Învăţarea conceptuală implică o analiză în termenii teoriei informaţionale a lui
Hovland (1952). De asemenea, implică modelul de formulare şi testare a ipotezelor în
legătură cu operaţiile logice (Bourne, 1970). Învăţarea conceptuală sau cognitivă este
tratată în psihologia cognitivă din perspectiva teoriei testării ipotezelor.
Cercetările întreprinse de către Bruner, Goodnow şi Austin (1956) au investigat
învăţarea cognitivă pornind de la secvenţele decizionale pe care trebuie să le întreprindă
cel ce învaţă în vederea surprinderii regulilor necesare înţelegerii şi învăţării. Cele două
secvenţe decizionale sunt focalizarea şi scanarea. Prin strategia de focalizare subiectul
formulează o ipoteză pornind de la toate trăsăturile exemplarelor prezentate în prima
secvenţă a învăţării. Pe această cale se ajunge la o încadrare categorială şi o primă
verificare a ipotezelor. În strategia de scanare subiectul selectează o ipoteză raportând-o
la structurile memoriei şi corectând-o prin formularea unei noi ipoteze. În experimentul
subiectului îi era prezentat în fiecare probă un singur exemplar al unuia dintre categorii
urmat de desemnarea categoriei şi apoi era solicitat să formuleze verbal ipoteza în raport
cu regula. Subiecţii urmau strategiile de focalizare dar rezultatele lor erau incerte întrucât
cerinţa de verbalizare a ipotezelor putea avea efecte asupra procesului de învăţare.
Trabasso şi Bower (1968) s-au raportat tot la procesul de selectare a ipotezelor dar
s-au bazat pe atenţia selectivă şi fluctuaţia stărilor de atenţie. În momentul în care
subiecţii încheie asamblarea ipotezelor respingându-le pe cele incorecte el ajunge la o
categorizare corectă şi se află în pragul soluţiei. Cei doi autori au formulat ipotezele într-
o manieră probabilistică avansând predicţii cantitative în ceea ce priveşte nivelul de
performanţă. Indicatorii nivelului de performanţă erau frecvenţa, distribuţia erorilor în
timpul învăţării, nivelul expectat al erorilor şi nivelul corespondenţei între predicţii şi
evaluarea performanţelor.
Tentative de demonstrare a teoriei selecţiei ipotezelor mai apropiate de concepţia
modernă asupra tratării informaţiei în gândire, rezolvare de probleme şi învăţare regăsim
la Feigenbaum (1963), Hunt (1962) şi Newell şi Simon (1972), descrise pe larg de către
Estes (1988). Hunt consideră că gândirea trebuie tratată ca o rezolvare inductivă de
probleme, iar ipotezele care mijlocesc performanţele în sarcinile de categorizare provin
dintr-un proces de învăţare conceput ca o formă de inducţie a relaţiilor perceptive dintre
aspectele unui concept. Rezultatul învăţării conceptuale este formarea unei structuri
cognitive care ia forma unei decizii ce implică la rândul ei ipoteze avansate asupra
posibilelor aspecte ale conceptelor.
- 33 -
Influenţele recente ale psihologiei cognitive au adus în discuţie problema rolului

reprezentărilor în învăţarea conceptuală pornindu-se de la întrebarea privitoare la forma
informaţiei stocate şi stadiile procesării individuale sub forma unor reprezentări generale.
S-a demonstrat că în sarcinile de clasificare categoriile sunt definite în termenii unor
trăsături sau atribute ceea ce face posibil ca formarea conceptului să depindă de
recunoaşterea acestor trăsături şi învăţarea relaţiei lor cu categoriile. Reprezentarea unor
concept constituie o listă de trăsături sau valori dimensionale care şi-au dovedit
validitatea. Validitatea este demonstrată prin probabilitatea ca un stimul să aparţină unei
categorii dacă el include trăsăturile specifice acesteia. Psihologia cognitivă merge mai
departe şi consideră că învăţarea conceptuală ia forma unei reprezentări abstracte cu
caracteristici schematice care întrunesc elementele esenţiale ale conceptului. Aceste
reprezentări abstracte sunt numite prototipuri. Nu este exclusă nici posibilitatea ca
reprezentarea individuală a unui concept să ia forma unei colecţii de amintiri ale
conceptelor individuale din experienţa anterioară.
Învăţarea conceptuală empirică a fost abordată într-o manieră sugestivă în
experimentele lui Brooks (1978). El a dat subiecţilor exerciţii de memorare a
exemplarelor şi apoi a încercat să determine în ce măsură această informaţie memorată
poate influenţa performanţa de categorizare spontană. În prima etapă subiecţii au primit
exerciţii asociate două câte două, stimulii aparţinând la două categorii gramaticale
diferite. Răspunsurile subiecţilor trebuiau să se refere la denumiri de oraşe sau animale
categorizate în două grupări majore: cele care aparţineau de lumea nouă (America) şi cele
care aparţineau de lumea veche (alte continente). După exerciţiile asociate, subiecţilor li
se spunea despre diferenţele dintre lumea veche şi lumea nouă, apoi li se cerea să sorteze
noile litere extrase din cele două gramatici în categorii potrivite. S-a obţinut o proporţie
de 60% categorizări corecte la sarcina de transfer ceea ce era mult mai mult decât simpla
probabilitate. Apoi, autorul a comparat performanţele acestor subiecţi cu cele ale
subiecţilor care nu au fost antrenaţi în prima etapă. Aceşti subiecţi au obţinut un procentaj
de 47% răspunsuri corecte. Rezultă că este posibilă o categorizare spontană ca rezultat al
acumulării reprezentărilor stimulilor în memorie şi prin clasificarea noilor stimuli pe baza
asemănărilor cu cei amintiţi. În ultimă instanţă, se presupune că în cadrul învăţării
conceptuale empirice noi acumulăm la nivelul memoriei reprezentări ale exemplarelor
specifice întâlnite în timpul învăţării şi le combinăm trăsăturile pe diferite dimensiuni. În
final, surprindem asemănările dintre stimulii noi şi reprezentările stocate în memorie ceea
ce permite includerea acestor stimuli în categoriile cu care se aseamănă mai mult.
Modelul învăţării conceptuale bazat pe abstractizarea schematică reuneşte
avantajele modelului exemplarelor individuale şi al prototipurilor într-un model mai
complex propus de către Anderson (1976). Este vorba despre modelul ACT (Adaptive
Control Thought). Conform acestui model se consideră că în cadrul fiecărei prezentări a
unui exemplar al unei categorii, reprezentarea acestuia este stocată în memorie sub forma
unor subseturi de trăsături ale acestuia. Dacă două exemplare diferite apar împreună cu o
informaţie ce aparţine aceleiaşi categorii se formează o reprezentare secundară
cuprinzând trăsăturile comune celor două reprezentări stocate. Aceasta este reprezentarea
generală ce va fi activată şi care va determina pe viitor categorizarea unora dintre aceste
exemplare sau oricare altele ce deţin trăsăturile reprezentării generale. Experimentele
realizate de către Elio şi Anderson (1981) au demonstrat valenţele acestui model astfel
seturile de puncte constituite pentru a permite generalizarea erau învăţate mult mai repede
- 34 -
decât seturile negeneralizate chiar şi atunci când acestea din urmă aveau un grad mai
ridicat de similaritate. Pe de altă parte, învăţarea a fost mult mai rapidă şi performanţele
de transfer mult mai bune atunci când punctele generalizate erau fixate în seriile
sarcinilor de antrenament astfel încât să faciliteze formarea generalizărilor.
Modelul nivelelor de procesare implicate în învăţarea conceptuală a fost propus
de către Fried şi Holyoak (1984). Cei doi autori au pornit de la ipoteza că finalitatea
învăţării o constituie reprezentarea mentală a distribuţiei exemplarelor unei categorii în
descrierea trăsăturilor. Această construcţie se realizează prin combinarea celor două tipuri
de strategii de procesare de tip „top-down” şi „bottom-up”. Strategia „top-down”
presupune implicarea structurilor conceptuale, o procesare dirijată de concepte şi structuri
mentale anterior elaborate în baza asimilării unor instrucţiuni, reguli şi implică o estimare
de tip probabilist a distribuţiei observaţiilor cumulate. Strategia „bottom-up” (jos-sus)
porneşte de la baza de date, de la stocarea mentală a reprezentărilor exemplarelor
observate şi apoi gruparea lor în funcţie de asemănările dintre ele. Este un tip de strategie
de grupare a reprezentărilor prin care cel ce învaţă procedează în acord cu un model. O
dată formată reprezentarea categoriei cel care învaţă va trebui să adopte decizii de
clasificare în baza unor reguli care presupun stabilirea unor trăsături ale categoriei din
care este foarte probabil să fi fost extrase informaţiile acumulate.
Modelul experimental propus de către Fried şi Holyoak (1984) utilizează stimuli
sub forma unor patternuri de puncte formate prin distorsionările posibile ale unui prototip
tipar de bază pentru o categorie astfel încât să genereze distribuţii de modele alternative.
Subiecţilor supuşi învăţării li s-a spus că vor vedea o serie de tipare realizate de doi artişti
şi vor trebui să încerce să le clasifice. Unul dintre grupuri a primit feed-back la fiecare
etapă experimentală, iar grupul de control nu a primit acest feed-back. Desigur
performanţele au fost superioare la grupul care a primit feed-back. Dar, diferenţele de
transfer au dispărut atunci când li s-a cerut subiecţilor să facă alegeri forţate între cele
două categorii posibile. Cele două categorii posibile vizau nivelul de asperitate dintre
două tipuri de modele.
Învăţarea conceptuală semantică se bazează pe achiziţionarea sensurilor
cuvintelor şi a variatelor informaţii semantice. Cercetările în acest sens s-au oprit pe de o
parte la studiile statistice privitoare la bogăţia vocabularului dar şi asupra modului de
acumulare a cunoştinţelor şi a sensului cuvintelor. În mod obişnuit s-a utilizat metoda
asociativă pe bază de liste de cuvinte, măsurându-se timpul de reacţie. Procesul învăţării
se echivalează cu modul în care aceste liste se îmbogăţesc şi încorporează tot mai variate
tipuri de stimuli. Modelul ACT oferă posibilitatea de a produce stimulări computerizate
ale cultivării sensurilor cuvintelor.
Un model experimental dedicat verificării ipotezelor privitoare la dezvoltarea
reţelelor semantice este propus de către Rosenberg şi Simon (1977). Subiecţii au asimilat
informaţii cuprinse în liste de stimuli despre evenimente şi înţelesul unor propoziţii sau
ilustrate. Apoi, experimentatorii au prezentat noi liste care cuprindeau stimulii vechi şi
stimulii noi supuşi unui proces de transformare din propoziţii în desene sau invers. La
proba de recunoaştere verbală subiecţii au identificat corect stimulii verbali iniţiali în
proporţie de 80% şi într-o proporţie mult mai redusă stimulii transformaţi. În schimb,
atunci când transformările nu afectau semnificaţia procentul de recunoaşteri corecte a
crescut. Într-un program realizat pe calculator, după modelul ACT, se porneşte de la
- 35 -
supoziţia că elementele învăţării cum ar fi analizele stimulilor impuşi în termeni

semantici sunt integrate într-o reţea semantică care capătă o anumită independenţă.
3.2 Variabile experimentale în studiul învăţării

Variabilele dependente
Învăţarea în sine constituie variabila dependentă fundamentală dar ea nu poate fi
evaluată ca atare ci prin componentele, secvenţele şi manifestările ei:
frecvenţa răspunsurilor: o frecvenţă înaltă a răspunsurilor este expresia unui
comportament bine învăţat. În variate forme de terapie este cercetată eficienţa
acesteia prin măsurarea frecvenţei comportamentului ce trebuie să fie
schimbat, instituirea terapiei şi apoi observarea din nou a comportamentului
urmărit, verificându-se dacă acesta se modifică într-adevăr. În psihologia
experimentală acesta este un design AB, unde A este condiţia de bază înainte
de începerea terapiei iar B este aceeaşi condiţie (comportament) după
introducerea terapiei. În acest model terapia reprezintă variabila independentă.
Unii autori susţin că designul AB este destul de precar şi trebuie să fie evitat
pentru că multe dintre schimbările din timpul terapiei pot fi produse de alţi factori de care
experimentatorul să nu fie conştient şi deci nu-i controlează.
Soluţia acestei probleme este utilizarea a două grupuri de subiecţi eşantionate
aleatoriu. Grupului experimental i se administrează terapia, iar grupului de control nu i se
administrează nici o terapie. Se urmăreşte în ce măsură s-au produs modificări
comportamentale la grupul experimental în comparaţie cu cel de control, respectiv în ce
măsură terapia a avut rezultate pozitive.
Eysenck (1952) a demonstrat că pacienţii care urmau terapie psihanalitică
prezentau ameliorări în 44% din cazuri, iar ceilalţi 64% trataţi prin alte tehnici au
prezentat ameliorări. Mai mult, subiecţii care au fost îngrijiţi sau trataţi de practicanţi
nespecializaţi, în vreo formă de psihoterapie, au manifestat ameliorări în aceeaşi
proporţie. Deşi observaţiile lui Eysenck au stârnit dispute acerbe cercetările actuale în
domeniu susţin că psihoterapia are un efect moderat pozitiv. Dar, în cazul terapiei
individuale, nu se poate vorbi despre grupuri de control ci despre un subiect într-un grup
experimental, fiecare subiect fiind unic. În acest caz nu se folosesc modele experimentale
tradiţionale cu „N” (număr mare de subiecţi, repartizaţi aleatoriu, în diferite condiţii
experimentale ş.a.m.d.) ci au fost elaborate proceduri speciale numite design de tipul „n”.
Design-ul cu „n” este un design de tip intragrupal şi este utilizat mai ales în
psihofizică şi în analiza experimentală a comportamentului prin condiţionare operantă.
Un design eficace în aceste cercetări este cel de tip ABA sau de tipul „inversare”.
Design-ul ABA este constituit din trei etape:
Etapa 1 (A) – în care se măsoară nivelul de bază al comportamentului urmărit
înainte de terapie.
Etapa a 2-a (B) – în care se intervine prin terapie. Dacă apar modificări nu putem
spune cu precizie că ele au fost determinate de terapie deci. modificările
suferite de variabila dependentă ar fi putut să apară oricum chiar fără
tratament datorită unor variabile secundare necontrolate.
Etapa a 3-a (A) – în care se revine la condiţiile iniţiale când variabila
independentă nu mai este aplicată. Dacă, măsurându-se comportamentul se
- 36 -
constată modificări, înseamnă că acestea s-au datorat aplicării variabilei

independente.
Într-un experiment al lui Hart şi colab. (1964) a fost studiat cazul unui copil de
patru ani care plângea excesiv la grădiniţă. Copilul era altfel normal şi sănătos. Plânsul
apărea în situaţii de frustrare, când alţi copiii rezolvau acest gen de situaţie. Cercetătorii
au ajuns la concluzia că plânsul copilului era determinat de atenţia care i se acorda de
către adult, atenţie ce constituia întărire pentru conduita de plâns. S-a iniţiat un design
experimental de tip ABA. Iniţial au măsurat variabila dependentă – plânsul, respectiv
numărul total de episoade, durata. Educatoarea îi acorda atenţie de câte ori plângea, iar
numărul episoadelor era de cinci până la zece zilnic. În zilele următoare, s-a trecut la
stadiul B, aplicându-se o formă de terapie: au fost ignorate episoadele de plâns şi au fost
recompensate situaţiile când copilul reacţiona în mod adecvat. În a treia etapă (A),
comparându-se comportamentul s-a constatat că episoadele de plâns au scăzut între zero
şi două pe zi.
Pentru a fi siguri că modificarea comportamentului s-a produs ca urmare a terapiei
şi că nu au intervenit alţi factori s-a trecut la un nou design ABA. De această dată, în
stadiul A episoadele de plâns au fost din nou întărite prin acordarea de atenţie. În doar
patru zile episoadele de plâns s-au înmulţit din nou. Aşa s-a ajuns la concluzia că terapia
şi nu alţi factori a fost responsabilă de modificarea comportamentului. În final s-a recurs
la o nouă etapă B, instituindu-se o terapie de stingere a comportamentului de plâns.
amplitudinea răspunsului este folosită mai ales în condiţionarea clasică
pavloviană. De exemplu, salivarea produsă de stimuli: nu ne limităm să
constatăm producerea salivaţiei ci vom măsura şi cantitatea de salivă;
latenţa răspunsurilor este o variabilă folosită în special în experimentele de
învăţare în labirint şi se află în relaţie inversă cu viteza răspunsurilor;
rezistenţa la „stingere” pentru care să măsoară frecvenţa, amplitudinea şi
viteza răspunsului. Rezistenţa la stingere este un bun indicator al gradului de
învăţare. Frecvenţa, amplitudinea, viteza răspunsului pot să scadă în timpul
fenomenului de stingere experimentală şi de aceea rezistenţa la stingere este o
bună modalitate de măsurare a efectului unei variabile independente asupra
învăţării.
Variabilele independente
Variabilele independente au o legătură directă cu natura întăririi.
Intensitatea întăririi: poate fi variat programul de administrare al întăririlor
cum ar fi de exemplu intervalul de timp dintre răspuns şi stimulul întăritor. Cu
cât aceste interval este mai lung cu atât scade calitatea învăţării.
Motivaţia animalului, subiectului prin variaţia duratei de timp, cât subiectul
a fost privat de stimul întăritor înainte de experiment.
Intensitatea stimulului este o variabilă independentă specifică modelului de
condiţionare clasică. Ipoteza este că, cu cât stimul este mai puternic, cu atât
condiţionarea se produce mai rapid şi este mai puternică. Dar, o serie de
cercetări au constatat că intensitatea stimulului nu pare să aibă un efect asupra
condiţionării pavloviene întrucât şi stimulii slabi produc o condiţionare la fel
de bună ca şi cei puternici.
- 37 -
Grant şi Schneider (1948) au realizat un experiment de condiţionare a clipitului.

Stimulul SC era o lumină a cărui intensitate era variată. Subiecţii erau conectaţi la un
aparat care trimitea curenţi de aer către ochi şi înregistra răspunsurile (clipitul). Curentul
de aer era SN, clipitul era RN iar lumina care preceda curentul de aer era SC. Iniţial
lumina îl face pe subiect să clipească, apoi este asociată cu curentul de aer iar în final
lumina va declanşa clipitul chiar atunci când apare singură. În continuarea experimentului
s-a mărit intensitatea luminii şi au fost testate grupuri diferite de subiecţi în cele două
condiţii. Rezultatele experimentului au demonstrat că reflexul condiţionat de clipire se
produce atât la intensitate crescută cât şi la intensitate scăzută a luminii.
Experimentul a fost replicat de către Beck (1963) care a folosit două nivele de
intensitate a SC (lumină), prezentate aleatoriu în 100 de încercări. Rezultatele au arătat,
de această dată, că intensitatea stimulului are un efect puternic şi semnificativ asupra
formării reflexului condiţionat.
Grice şi Hunter (1964) au pus sub semnul întrebării experimentul lui Beck şi au
efectuat un experiment de condiţionare a clipitului utilizând trei grupe de subiecţi: la
primele două grupuri variabila intensităţii stimulului era modificată între grupuri: un grup
cu intensitate mare celălalt cu intensitate scăzută. La al treilea grup, manipularea
variabilei independente s-a realizat în interiorul grupului pe aceeaşi subiecţi. Astfel,
primul grup primea ca stimul un sunet slab de 50 dB, al doilea grup un sunet puternic (de
100 dB), iar la al treilea grup jumătate dintre încercări sunt realizate cu sunet tare cealaltă
jumătate de încercări cu sunet puternic, prin administrare aleatorie. Fiecare încercare,
dintre cele 100, era anunţată de o sonerie, apoi după două secunde se administra stimulul
sonor (SC) şi după cinci secunde urma curentul de aer îndreptat asupra ochilor (SN).
Rezultatele experimentului au arătat că atunci când subiecţilor li s-a administrat un singur
stimul (SC) de intensitate fie mică, fie mare, ei nu prezentau nici o diferenţă în reacţie.
Atunci când li s-au administrat ambele intensităţi ei au reacţionat diferit. Concluzia este
că alegerea modelului experimental intergrupuri sau intragrup are importanţă şi
influenţează rezultatele experimentului.
Această discuţie legată de rezultate aparent contradictorii obţinute în baza unor
diferenţe de design experimental pune în discuţie problema contrabalansării.
În experimentele în care se foloseşte un proiect experimental intragrup (pe aceeaşi
subiecţi, în cadrul unui grup experimental) trebuie acordată o mare atenţie ordinii în care
sunt prezentate subiecţilor condiţiile experimentale pentru a nu exista nici o suprapunere
a condiţiilor experimentale cu etapa de exersare. În acest caz se preferă folosirea
contrabalansării.
Contrabalansarea poate fi considerată ca o tehnică pentru a varia sistematic
ordinea, succesiunea condiţiilor experimentale în cadrul unui experiment pentru a
diminua efectele exerciţiului, obişnuirii cu sarcina sau oboselii sau a altor variabile ce ar
putea afecta experimentul.
O astfel de variabilă, în experimentele de învăţare prin condiţionare, este
mărimea recompensei. S-a constatat că această variabilă poate influenţa mult
performanţa care tinde să crească proporţional o dată cu mărirea recompensei, dar
depinde şi de experienţa avută în alte condiţii de întărire.
Bower (1961) a realizat un experiment în care a utilizat contrabalansarea folosind
două recompense diferite ca mărime. A utilizat trei grupe de cobai, de câte 10 şobolani, şi
a aplicat câte patru încercări pe zi timp de 32 de zile (în total 128 încercări). Evident,
- 38 -
variabila independentă era mărimea recompensei folosite. Primul grup experimental

primea constant aceeaşi cantitate de mâncare (opt cocoloaşe), al doilea grup primea
constant un cocoloş iar grupul de control primea un cocoloş atunci alerga pe un culoar de
o culoare şi opt cocoloaşe când alerga pe culoarul cu o altă culoare. S-a urmărit în ce
măsură va fi influenţată viteza de alergare de mărimea recompensei.
La grupul de control s-a impus problema contrabalansării astfel încât cobaii să nu
primească hrană multă întotdeauna când traversau un culoar de o anumită culoare şi
puţină când traversau celălalt culoar. Exista riscul confundării culorii labirintului cu
mărimea recompensei. De aceea grupul de control a fost împărţit în două subgrupe,
jumătate primeau hrana mai multă când alergau pe labirintul alb şi cealaltă jumătate când
alergau pe labirintul negru. Apoi, s-a inversat situaţia şi au primit hrană mai puţină pentru
labirintul alb, hrană mai multă pentru labirintul negru.
Rezultatele experimentului arată că într-adevăr mărimea recompensei constituie o
variabilă independentă care influenţează viteza de parcurgere a labirintului. Un efect
interesant s-a observat comparând viteza alergării pentru cobaii care primeau recompensă
mică. Astfel, cobaii din grupul de control, contrabalansaţi, care au primit recompensa
mică aleatoriu alergau mai încet decât cei din grupul care a primit întotdeauna o
recompensă mică. Explicaţia pare să fie de ordin afectiv ca „efect al contrastului negativ”
întrucât aceşti cobai au fost frustraţi când au fost puşi să alerge pe culoarul care le indica
faptul că vor primi o recompensă mică. Dar nu s-a identificat şi un efect de contrast
pozitiv la cobaii care alergau în condiţiile unei recompense mai mari după o recompensă
mică, faţă de grupul care în mod constant primea o recompensă mare. Explicaţia ar putea
fi un efect de limită superioară (efect de plafon) pentru că performanţa era deja destul de
bună, cobaii alergau cât puteau de repede. Se pare că efectele de contrast negativ se obţin
mai uşor decât cele de contrast pozitiv.
Procedeul contrabalansării poate fi folosit într-o varietate de situaţii experimentale
şi pentru a realiza un control adecvat al variabilelor independente. Astfel, pentru
controlul efectului de obişnuire cu sarcina dată sunt sugerate două soluţii. Prima
variantă ar fi ca înainte de experiment să se acorde subiecţilor un număr de încercări de
probă pentru a se obişnui cu sarcina, cu situaţia experimentală obţinându-se o stabilizare
a performanţei înainte de intrarea în situaţia experimentală. Cea de-a doua variantă este
de a introduce cel puţin două scheme de contrabalansare: jumătate dintre subiecţi
realizează schema ABBA iar cealaltă după schema BAAB. O soluţie foarte bună este
aplicarea ambelor variante respectiv obişnuirea cu sarcina înainte de experiment şi apoi
contrabalansarea.
Pentru situaţiile cu mai mult de două condiţii experimentale se poate folosi
schema „pătratului latin” ca procedură de contrabalansare. Elaborarea unui pătrat latin
este uşoară dacă condiţiile experimentale sunt în număr par. Când sunt condiţii
experimentale în număr impar trebuie folosite două pătrate, al doilea fiind inversul
primului. (Pentru detalii vezi: P. Fraisse, J. Piaget, 1963, 1989; M. Aniţei, 2003; B.
Kantowitz, H. Roediger III, D. Elmes, 2005).
Variabilele de control
Controlul variabilelor externe este dificil putând să apară probleme foarte subtile.
În condiţionarea clasică apare pseudocondiţionarea ce constă în creşterea temporară a
amplitudinii stimulului condiţionat dar nu ca urmare a asocierii stimulului condiţionat şi a
- 39 -
stimulului necondiţionat, nefiind vorba despre o condiţionare reală. Pseudocondiţionarea

este recunoscută datorită perioadei ei scurte de existenţă, faptului că este variabilă şi este
determinată de obicei de punerea în alertă a subiectului (animalului) prin situaţia
experimentală creată. Controlul pseudocondiţionării se va face prin existenţa unui grup de
control la care prezentările stimulilor trebuie să fie realizate la întâmplare. Ambele
grupuri experimentale şi grupul de control trebuie să fie afectate de situaţia
experimentală. Singurele diferenţe dintre cele două grupuri trebuie să fie cele legate de
învăţare, produse de asociaţia SC-SN.

Tehnica labirintului a fost cel mai frecvent utilizată în studiile asupra
condiţionării operante, în cadrul căreia subiecţii erau cobaii (şobolanii). Dar tehnica
labirintului poate fi utilizată şi în experimentele pe subiecţi umani. Labirinturile pot să fie
construite în relief sau cu şanţuri, în mod obişnuit subiectul trebuie să parcurgă cu
ajutorul unui stilet sau cu degetul arătător şi fără control vizual. În acest caz criteriile de
evaluare a performanţei sunt:
• numărul încercărilor sau repetiţiilor efectuate;
• numărul erorilor până ce subiectul ajunge să parcurgă labirintul de dou-trei ori
corect;
• timpul total utilizat.
Labirinturile pot fi prezentate şi pe hârtie, iar în acest caz parcurgerea se
realizează cu ajutorul creionului. Numărul de erori este dificil de estimat prin revenirile
subiectului în schimb timpul parcurs pentru un traseu corect poate fi un indicator bun.
Desenul în oglindă. Dispozitivul nu permite subiectului să-şi vadă mâna într-un
mod direct ci numai prin reflectarea ei într-o oglindă aflată în faţă. Sarcina subiectului
este să reproducă prin desen anumite imagini. Dificultatea constă în imaginea inversată a
mişcărilor în oglindă, ceea ce presupune o anumită coordonare ochi-mână. Dispozitivele
care conţin imaginile etalon sub forma unor plăcuţe cu figura încastrată ca un şenţuleţ
permit o evaluare mai bună a performanţelor întrucât subiectul trebuie să urmărească
figura etalon cu ajutorul unui stilet. Abaterile sunt măsurate cu ajutorul unui contor de
impulsuri. Calitatea învăţării este dată de reducerea numărului de erori după cât mai
puţine încercări.
Sinusoida Bonnardel este un dispozitiv elaborat de către Bonnardel şi urmăreşte
măsurarea preciziei şi fineţii mişcărilor manuale. Dispozitivul conţine o placă metalică în
cadrul căreia este săpat un şanţ de formă sinusoidală; sub placă se află un disc circular cu
doi pinteni. Subiectul trebuie să manipuleze astfel discul circular încât să parcurgă traseul
sinusoidal şi să realizeze cât mai puţine atingerii ale marginilor acestuia cu cei doi pinteni
metalici. Se măsoară numărul de erori şi durata parcurgerii
Aparatul pentru studiul disocierii mişcărilor manuale (strunguleţul). Acest
aparat a fost imaginat de către Lahy şi este destinat investigării coordonării senzorio-
motorii ochi-mână şi a învăţării acesteia. Subiectul are la îndemână două manivele a căror
axe se află în unghi de 90° şi cu ajutorul cărora poate să manevreze un stilet şi să
parcurgă un traseu aflat pe un platan. Traseele sunt variate şi conţin în mod obişnuit linii
curbe, drepte, unghiuri. Stiletul este conectat la un contor, cu ajutorul cărora se măsoară
abaterile de la traseu. În acelaşi timp se măsoară şi durata parcurgerii traseului.
- 40 -
Proba de coordonare ambidextră pentru studiul învăţării senzorio-motorii

(Vienna Test System) este o variantă a celebrului strunguleţ Lahy. Proba este utilizată în
evaluarea învăţării şi coordonăriii senzorio-motorii sau, mai precis, a celei vizual-motorii,
în special coordonarea dintre ochi şi mişcările mâinii.
Sarcina subiectului este aceea de a muta un cursor de-a lungul unui traseu dat pe
ecranul aparatului de testare cu ajutorul a două manete (2 mânere/2 pârghii), una pentru
mişcări orizontale ale cursorului şi alta pentru mişcările verticale. Cursorul trebuie să fie
mutat de-a lungul traseului, de la început până la sfârşit, cât de repede posibil. Deviaţiile
de la traseu sunt notate ca greşeli.
Traseul (figura 1) constă din 3 secţiuni cu grade diferite de dificultate (arc
circular, în formă de V, L inversat), care sunt evaluate individual.
Secţiunea 1 Secţiunea 2 Secţiunea 3
Variabilele dependente observate şi înregistrate de către experimentator cu

ajutorul acestei probe sunt: numărul greşelilor, timpii greşiţi (extra-timpii) şi timpul total
obţinut. Rezultatele astfel obţinute pot fi corelate cu o serie de trăsături de personalitate, o
ipoteză ce poate fi urmărită este aceea conform căreia un număr mare de greşeli realizat
în cadrul testului poate fi un indicator pentru impulsivitatea, nestăpânirea subiectului.
Ceea ce manipulează experimentatorul sunt variabilele independente, acesta
modificând calitatea şi cantitatea deoarece apreciază că ele vor cauza schimbări în
comportamentul subiectului testat. Astfel de variabile pot fi obţinute prin alternarea
variantelor de testare, numite blocuri de parametrii. Spre exemplu, examinatorul poate
alege din setul de parametrii apariţia unui feedback acustic, ce poate apărea în
următoarele situaţii: eroare, atingerea punctului de start, începerea timpului de testare sau
atingerea ţintei şi epuizarea timpului. Folosind această nouă variabilă, cercetătorul poate
studia, spre exemplu, influenţa stimulării asociate sonore asupra reacţiei de alegere la
stimulii vizuali simplii sau asociaţi. Alte variabile independente ce pot fi programate cu
ajutorul blocului de parametrii sunt: numărul de rulări posibile, poziţia punctului de start,
lungimea traseului, numărul de exerciţii pregătitoare. Prin varierea acestora, putem
observa rezistenţa subiectului la efort prelungit sau influenţa setului pregătitor asupra
performanţei subiectului la testul propriu-zis.
Rezultatele testului sunt continuu afişate pe monitorul examinatorului, ceea ce
permite un bun control asupra testului şi asupra variabilelor. Acestea includ: numărul de
timpi parţiali, lungimea / întinderea timpilor parţiali, numărul de erori, eroare de timp,
eroare de timp în procente (relativ la lungimea timpului parţial).
Testul permite afişarea rezultatelor sub forma unui raport ce conţine următoarele
variabile: numărului blocului de parametrii selectat, identificarea subiectului (vârsta,
sexul şi codul de evaluare ale acestuia) şi datele pentru începerea testului.
- 41 -
Fiecare încercare (timp parţial) e subdivizată în 4 părţi, care corespund celor 3

secţiuni ale traseului marcat (arc circular, în formă de V, L inversat) şi rezultatelor
globale. Fiecare parte va permite afişarea următoarelor rezultate: numărul timpului
parţial, întinderea (durata) probei (în secunde), numărul de erori, eroarea de timp în
secunde, eroare de timp în procente (faţă de timpul total al probei).
- 42 -
BIBLIOGRAFIE
Aniţei, M.(2007), Psihologie experimentală, Ed. Polirom, Iaşi.
Aniţei, M. (2007), Istoria psihologiei, Ed. Psihomedia, Sibiu.
Aniţei, M. (2007), „Posibilităţi şi limite în abordarea experimentală a

conştiinţei. Aspecte metodologice”, Revista de Psihologie, 3-4, Ed.
Academiei, Bucureşti.
Aniţei, M., Mincu, C. M., Popa-Chraif, M., (2007), „Correlative Study

Between The Processing Of Stimuli In The Peripheral Perceptual Field And
The Appreciation Of Speed And Distances in Perceptual Central Field In
Driving”, Revista Psihologia resurselor umane, 2, Cluj-Napoca.
Aniţei, M., Buzea, E., Popa-Chraif, M. (2007), „Correlative study between

the motor reactivity, the speed reaction and processing distances in road
vehicle”, in M. Aniţei, M. Popa, C. L. Mincu, Ana Pap (coord), Centenary of
Psychology at Bucharest University, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007,
Proceedings of International Conference , Bucureşti 26-29 octombrie 2006.
Boanţă, Fl., Aniţei, M., Vasilescu, I.P. (1987), „Relaţia dintre

hemodinamica cerebrală şi unele particularităţi ale activităţii psihice a
aviatorilor şi paraşutiştilor”, în V. Ceauşu (coord.), Solicitări psihice la aviatori
şi paraşutişti, Editura Militară, Bucureşti.
Ciofu, I. (1978), „Metodologia psihofiziologică”, în I.Ciofu, M.Golu,

C.Voicu, Tratat de psihofiziologie, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti.
Ciofu, I. (1978), „Sensibilitatea vizuală”, în I.Ciofu, M.Golu, C.Voicu,

Tratat de psihofiziologie, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti.
Ciofu, I. (1974), Comportamentul simulat. Cercetări psihofiziologice

experimentale., Ed. Academiei, Bucureşti.
Dănăilă, L., Golu, M.(2006), Tratat de neuropsihologie, Ed. Medicală,

Bucureşti
Delacour, J. (2001), Introducere în neuroştiinţele cognitive, Ed. Polirom,

Iaşi.
Floru, R. (1967), Psihofiziologia atenţiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Floru, R. (coord). (1968), Psihofiziologia activităţii de orientare, Ed.

- 43 -
Fraisse, P., Piaget J. (1989), Traité de psychologie experimentale, P.U.F.,

Paris.
Fraisse, P. (1970), Psihologie experimentală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Golu, M., „Aspecte Metodologice generale ale psihofiziologiei proceselor

senzoriale”, în I.Ciofu, M.Golu, C.Voicu, Tratat de psihofiziologie, vol. I, Ed.
Golu, M., „Sensibilitatea auditivă”, în I.Ciofu, M.Golu, C.Voicu, Tratat de

psihofiziologie, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti.
Golu, M., „Sensibilitatea cutanată, kinestezică, vestibulară, olfactivă,

gustativă şi viscerală”, în I. Ciofu, M. Golu, C. Voicu, Tratat de psihofiziologie,
vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti.
Golu, P., Bogatu, N. (1993), „Posibilitatea abordării, cu ajutorul

calculatorului, a unor indicatori fiziologici cu semnificaţie psihologică şi
psihosocială”, Revista de psihologie, nr. 1 şi 2, Editura Academiei, Bucureşti.
Hilgard R. E., Bower G. H. (1974), Teorii ale învăţării, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.
Lungu, N. (2000), Psihologie experimentală, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti.
Mărgineanu, N. (1973), Condiţia umană. Aspectul ei bio-psiho-social şi

cultural, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Miclea, M. (1994), Psihologie cognitivă, Ed. Gloria, Cluj-Napoca
Pavlov, I. P. (1953), Experienţa a duazeci de ani în studiul obiectiv al

activităţii nervoase superioare a animalelor, Ed. Academiei, Bucureşti
Popescu-Neveanu, P., Golu, M. (1970), Sensibilitatea, Bucureşti, Ed.

Ştiinţifică.
Reuchelin, M. (2005), Totalităţi, elemente, structuri în psihologie, Ed.

Tehnică, Bucureşti.
Roman. I. (1989), „Investigaţia electroencefalografică în bolile psihice”

în V. Predescu (sub red.), Psihiatrie, vol. 1, Editura Medicală, Bucureşti.
Roşca, Al. (1971), Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
- 44 -
Stevens, S. S. (1989), Handbook of Experimental Psychology, Second

Edition, 2 vol., John Wiley and sons, New York.
Voicu, C. (1980), „Procesele memoriei”, în B. Zörgö, A. Cosmovici, M.

Golu, P. Popescu-Neveanu, A. Tucicov-Bogdan, Probleme Fundamentale ale
Psihologiei, Editura Academiei, Bucureşti.
Zdrenghea, V., Butoi, T. (1992), „Biodetecţia judiciară”, în N. Mitrofan

(coord.), Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa“ S.R.L.,
Bucureşti.
- 45 -

Psihologie Experimentala Mihai Anitei PR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologie Experimentala Mihai Anitei PR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai ANIŢEI Psihologie experimentală

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE DEPARTAMENTUL DE

BAZELE METODEI EXPERIMENTALE

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii

Universitatea din Bucureşti

Copyright © DEPARTAMENT ID 2011

CURIOZITATE, OBSERVAŢIE, EXPERIMENT

1.1 Psihologia ca ştiinţă experimentală

Orice abordare a domeniului psihologiei experimentale trebuie să înceapă prin a

următoarea definiţie: „psihologia experimentală reprezintă ansamblul principiilor,

1.2 Observaţie şi experiment

Factorii determinanţi ai observaţiei

conţinutul acesteia trebuie să fie particularizat în raport cu natura experimentului şi cu

1.3 Etapele experimentului

maximă introducerilor articolelor: ce se ştia în momentul când autorii şi-au început

trebuie să fie încorporată în modul nostru de a înţelege comportamentul, astfel încât ea ar

că doriţi să realizaţi un anumit grad de precizie al rezultatelor obţinute. Desigur, cu cât

cofeina 150mg 500mg

Timp X’’ Y’’

instructaj 1 minut 4 minute

• FEEDBACK STIMA DE SINE

• POSITIVE 2,3,4,5,1 6,9,9,7,9

25Celsiuc a1b1 a1b2

40 celsius a2b1 a2b2

Temperatura din clasă şi cofeina ingerată influenţează performanţele la testul grilă

temperatura din clasă

Gradul de dificultate nivel: 24 celsius Nivel: 40 celsius

Nivel 1:dificultate dificultate crescută dificultate crescută

Nivel 2:dificultate dificultate redusa la 24 Cdificultate redusă la 40 C

Notele obţinute în funcţie de:gradul de dificultate al testului

Planul factorial 2x3

Experimentul cu trei factori:2*2*2: medicaţie, terapie, zona de locuinţă

Medicatie Medicatie MEDICATIE

Terapie A1B1 A2B1

Terapie A1B2 A2B2

Pacienţii care locuiesc la munte

Medicatie Medicatie MEDICATI

Terapie A1B1 A2B1

Terapie A1B2 A2B2

Pacienţii care locuiesc la oraş

motive) se va trece la prelucrarea statistică a acestora pentru a verifica validitatea ipotezei

1.1 Variabila independentă

Factorii care afecteaza validitatea variabilei independente

experimentator masculin cu jumătate din subiecţi şi un experimentator

Controlul variabilei independente

asemenea, încercăm să neutralizăm temerile şi suspiciunile subiecţilor. (de exemplu, când

2.2 Variabila dependentă

Variabila dependentă este observată şi înregistrată de către experimentator. Ea

Variabila dependentă şi sistemul operaţional pe care îl utilizăm depind de

condiţie. Această modalitate implică o anumită procedură, subiectul trebuind să aleagă

Controlul variabilei dependente

Este foarte important ca în experimentele noastre să ne asigurăm că materialele şi

1.3 Variabila subiect

Factorii care afectează reprezentativitatea variabilei subiect

Controlul varaibilei subiect

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

VARIABILE DEPENDENTE FAVORIZATE

3.1 Indicatorii fiziologici

Ritmul cardiac (pulsul) prezintă următoarele corelate de ordin psihologic:

• între 100-160 pulsaţii/minut exprimă un activism psihofiziologic crescut,

Modificările conductibilităţii electrice ale pielii

d) durata sau timpul necesar stabilizării curbei, apreciată în secunde sau

psihogalvanometru, fără să trebuiască să răspundă. Apoi li s-a cerut să indice stimulii

Experimentul cu trei factori:222: medicaţie, terapie, zona de locuinţă