TERITORIALITATEA ȘI SPAȚIUL PERSONAL

1. TERITORIUL UMAN
Conceptul de teritorialitate s-a dezvoltat în studiile asupra comportamentului animal. De
aceea, nu-l putem utiliza în psihologia socială fără anumite precauţii, căci propietăţile fizice ale
spaţiului nu determină comportamentul animal în aceeaşi manieră ca şi comportamentul uman.
Omul atribuie sensuri spaţiilor fizice, ca atare teritoriul uman este prin excelenţă social.
Teritoriul nu există în sine; el nu are realitate decât prin cel ce-l foloseşte şi face din el obiect de
cunoaştere. De aceea, teritoriul a fost definit ca un câmp topologic, o decupare a spaţiului fizic în
zone delimitate în mod subiectiv prin calitatea relaţiilor stabilite cu el. Termenul de proxemică al
lui Hall (1966) desemnează tocmai felul în care utilizările spaţiului depind de calitatea lui de
teritoriu şi de componentele lui culturale.
Conceptul de teritoriu se referă la maniera în care folosim locurile sau spaţiile potrivit
semnificaţiilor psihologice şi culturale pe care le-o conferă cadrele sociale. Un teritoriu
corespunde, în general, unui spaţiu fizic precis delimitat; adesea, el este amenajat pentru o
activitate definită şi pentru a primi o persoană sau un grup. El are o configuraţie particulară după
funcţiile pe care le îndeplineşte şi impune un stil de ocupare a spaţiului pentru cei ce-l folosesc.
În plus, ideea de teritoriu desemnează în mod obişnuit personalizarea locului cu ajutorul unor
marcatori şi a unor elemente care indică cine îl ocupă la un moment dat.
Teritoriul reprezintă, aşadar, un loc socializat în măsura în care caracteristicile sale fizice
şi aspectele culturale ce-i sunt atribuite se combină într-un singur sistem. Din acest punct de
vedere, Altman (1975) a distins trei tipuri de teritorii:
1. Teritoriul primar este ocupat în mod constant de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup
de persoane. Ocupantul este întotdeauna cunoscut şi controlează teritoriul. Exemplul cel mai
utilizat de teritoriu primar este locuinţa. Un astfel de teritoriu asigură intimitatea. El poate fi
personalizat şi orice intruziune este resimţită ca o violare.
2. Teritoriul secundar nu este la fel de central pentru viaţa indivizilor ca şi teritoriile
primare. De obicei, nu este foarte clar cui aparţine. Adesea, un număr relativ mare de persoane
au acces la un teritoriu secundar. Un bun exemplu de teritoriu secundar îl constituie locul unui
student într-un amfiteatru. Fiecare din noi are obiceiul de a sta pe un anume loc atunci cînd
participă la un curs într-o anume sală. Dacă o altă persoană se aşează pe “locul nostru”, lucrul
acesta ne va deranja, însă nu vom putea să o alungăm de acolo – tot ce vom putea face va fi să
sosim mai repede la curs săptămâna următoare pentru a ocupa locul.
3. Teritoriul public este “deschis publicului” şi nici un individ nu crede că are drepturi
asupra acestor teritorii atunci cînd nu le ocupă. Cabina telefonică sau scaunul din tramvai
constituie exemple de teritorii publice.
Distincţia dintre tipurile de teritorii este importantă pentru că ne ajută să înţelegem
sentimentele cu care indivizii se raportează la teritoriu şi să prezicem cum va reacţiona un
individ cînd un anume teritoriu este invadat. Oamenii sunt extrem de ataşaţi faţă de teritoriile
primare. Altman a arătat că mulţi indivizi derivă o parte din identitatea lor din aceste teritorii.

1. 1. Funcţii ale teritorialităţii

Studiile asupra comportamentului animal au indicat numeroase funcţii ale controlului
asupra teritoriului. Delimitarea teritoriului ajută la reglarea densităţii speciei. În general, orice
mascul revendică un teritoriu. Pentru a-l controla, animalul trebuie să aibă puterea să-i alunge pe
invadatori. Astfel, numai exemplarele bine adaptate controlează teritorii şi numai ele se
împreunează cu femelele. Ca atare, teritorialitatea constituie un factor important în perpetuarea
exemplarelor cu potenţial reproductiv.
Şi în cazul speciei umane teritorialitatea are numeroase funcţii. Edney (1975) a arătat că
teritorialitatea constituie baza organizării sociale stabile. De pildă, diadele izolate îşi împart
camera pe care o ocupă în teritorii distincte. Aceasta le ajută să evite conflictele, dat fiind că cei
doi membri nu-şi vor disputa de fiecare dată patul în care să doarmă ori scaunul pe care să se
aşaze. Grupurile care funcţionează cel mai bine în izolare sunt cele care au stabilit delimitări
teritoriale clare de la începutul cohabitării. Cuplurile căsătorite au un coportament teritorial mai
pregnant decît cele care locuiec temporar la un loc. Pentru ele, organizarea socială are mai multă
importanţă, încît se ştie exact ce loc ocupă la masă fiecare individ, pe care parte a patului doarme
fiecare, etc.
 Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Individul se poate retrage în teritoriul
primar şi poate rămne singur. În felul acesta el “închide” lumea exterioară pentru el şi reglează
interacţiunile cu ea.
O a treia funcţie a teritorialităţii la oameni prezintă analogii cu protejarea teritoriului în
lumea animală. Oamenii par să aibă un avantaj limpede al “terenului propriu”: ei au performanţe
mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. În fotbal, avem de-a face cu o “surpriză” atunci
când se întâmplă să câștige echipa-oaspete. Desigur, familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un
rol însemnat în cadrul acestui fenomen.
Cei ce studiză comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă pentru
teritoriu, cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii de carieră ştiu că soldaţii luptă
cu mult mai multă tragere de inimă “acasă” decât într-un teritoriu străin. Cînd se află pe propriul
teritoriu, indivizii se simt mai bine şi acţionează cu mai multă autoritate. Martindale (1971) a
efectuat un experiment în care subiecţilor li se cerea să discute cazul unui criminal ce urma a fi
executat. Subiecţii erau cu toţii studenţi, convorbirile aveau loc în diade şi se desfăşurau în
camera de cămin a unuia din membrii diadei. Autorul a putut nota faptul că cel ce locuia în
camera în care se purta discuţia vorbea mai mult şi aducea mai multe argumente.

1. 2. Stabilirea şi protejarea teritoriului

Atît animalele, cît şi oamenii utilizează marcatori pentru a-şi defini teritoriul. Marcatorii
sunt obiecte care indică posesiunea teritoriului de către un anumit individ. Unele animale,
precum cerbul, îşi trasează graniţele teritoriului zgîriind coaja copacilor. Cîinele domestic
urinează în jurul teritoriului pe care-l revendică. Oamenii înalţă garduri pentru a delimita
teritoriile care le aparţin în exclusivitate.
În general, marcatorii utilizaţi pentru a defini şi a proteja teritoriul sunt vizibili şi
recunoscuţi de toată lumea. Există studii care atestă faptul că indivizii încearcă să protejeze
teritorii secundare sau chiar publice prin intermediul marcatorilor. Sommer şi Becker (1969) au
examinat eficienţa diferiţilor marcatori în protejarea teritoriului. Pe un scaun dintr-o sală de
lectură relativ aglomerată a unei biblioteci, experimentatorii au plasat marcatori şi au observat
reacţiile celor ce aveau intenţia să ocupe scaunul. Rezultatele au indicat că eficienţa marcatorilor
depinde de numărul lor şi de caracterul lor personal. De pildă, atunci cînd pe scaun au fost lăsate
o haină şi un caiet, nimeni nu a îndrăznit să se aşaze. Haina singură este un marcator eficient,
deşi se produc acte de invazie. Cînd s-au folosit ca marcatori reviste din rafturile bibliotecii,
scaunul a fost ocupat de alţi indivizi. Cu privire la marcarea teritoriilor secundare, un bun
exemplu îl reprezintă situaţia din tramvai în care cineva îşi lasă geanta pe un scaun pună îşi
cumpără bilet.
Totuşi, adeseori teritoriul pe care-l revendică un individ este invadat de altul. Animalele
adoptă lupta deschisă pentru a-şi apăra teritoriul. Şi oamenii fac acelaşi lucru cînd este vorba de
teritoriul primar. Numai rareori indivizii intră în conflict pentru a proteja un teritoriu secundar
sau public.

2. SPAȚIUL PERSONAL
Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix. Există
însă şi un alt tip de comportament teritorial, legat de un teritoriu mobil.
Existenţa acestui teritoriu mobil a fost mai întâi semnalată în studiile asupra
comportamentului animal. Hediger (1950) a arătat că animalele au tendinţa de a păstra o anume
distanţă între ele atunci cînd interacţionează. Aceste distanţe rămîn constante înăuntrul speciilor;
ele nu variază foarte mult în funcţie de context. Animalele se retrag sau reacţionează agresiv de
îndată ce spaţiul invizibil din jurul lor este invadat. Hediger a numit această distanţă distanţă
personală.
Hall (1959), un antropolog, a fost fascinat de felul în care animalele utilizează spaţiul şi
s-a întrebat în ce măsură aceste patternuri de comportament se regăsesc la om. El a propus
termenul de proxemică pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către om. De asemenea, el
a folosit termenul de spaţiu personal pentru spaţiul din imediata apropire a persoanei. Potrivit lui
Hall, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul nutreşte sentimente de propietate pentru
această sferă mobilă în care se include. Antropologul american a realizat cercetări interculturale
şi a constatat că în orice cultură există norme privind distanţa pe care indivizii trebuie să o
păstreze între ei atunci cînd interacţionează. Mărimea acestor distanţe de interacţiune este
determinată de cultură şi de natura interacţiunii. Pentru el, individul uman este o fiinţă
înconjurată de cîmpuri care se contractă şi se dilată, iar fluctuaţia acestor câmpuri oferă
informaţii preţioase despre persoană şi despre interacţiune.
 Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile indivizilor
din societăţile vestice:
1. Distanţa intimă – caracterizează interacţiunile dintre îndrăgostiţi, soţi, mamă şi copil,
etc. Ea presupune contactul fizic sau interacţiuni de felul comunicării în şoaptă.
2. Distanţa personală – apare în interacţiunile dintre prieteni, soţ şi soţie, etc. Distanţa
personală înseamnă în general o lungime de braţ şi constituie distanţa obişnuită în interacţiunile
cotidiene dintre prieteni şi cunoştinţe care discută chestiuni de interes personal dar nu se
angajează în contacte fizice.
3. Distanţa socială – aceasta este utilizată atît în interacţiunile cu cei pe care-i cunoaştem
superficial, cît şi în interacţiunile formale – de pildă, atunci când ne adresăm unui funcţionar sau
unui vânzător.
4. Distanţa publică – caracterizează interacţiunile deosebit de formale. Ea presupune o
distanţă fizică de 3-8 metri. Este distanţa pe care o păstrăm faţă de personajele foarte importante,
înzestrate cu putere sau devenite celebre.
Little (1965) a căutat să testeze în laborator observaţiile lui Hall. El a cerut subiecţilor să
joace rolul unui prieten, al unei cunoştinţe sau al unui străin şi să interacţioneze de pe aceste
poziţii cu un complice al experimentatorului într-un birou, pe un hol sau în stradă. Astfel, Little a
constatat că subiecţii se plasau la diferite distanţe în raport cu complicele, în funcţie de presupusa
lor relaţie cu el. Aceste distanţe au corespuns destul de exact cu cele descrise de Hall. Studiul lui
Little a demonstrat că oamenii au norme precise pentru reglarea distanţelor de interacţiune.
Alte două descoperiri au completat cunoştinţele noastre despre spaţiul personal. Potrivit
lui Horwitz, Duff şi Stratton (1964), spaţiul personal nu are o formă perfect circulară: el este mai
mare în faţa individului, şi mai redus în spate şi pe părţi. Pe de altă parte, un studiu al lui
Knowles (1973) a evidenţiat faptul că grupurile, ca şi indivizii, au spaţii personale. Knowles a
plasat grupuri de două sau patru persoane în centrul sălii de aşteptare a unui aeroport şi a
constatat că rareori existau “invadatori” care treceau prin grup; cei mai mulţi trecători ocoleau
grupul. Cu cît grupul era mai mare, cu atît era mai puţin probabil ca spaţiul său să fie violat.

2. 1. Dezvoltarea spaţiului personal

Comportamentele spaţiale pe care le-am descris nu sunt înnăscute, ci învăţate. Există
cercetări care atestă că numai la vîrsta de patru sau cinci ani copii încep să arate comportamente
spaţiale consistente. La 12-13 ani normele spaţiale ale preadolescentului sunt foarte
asemănătoare cu cele ale adultului.
Un aspect interesant al comportamentului spaţial îl constituie relaţia dintre copii şi adulţi.
În mod firesc, indivizii respectă drepturile spaţiale ale celorlalţi, ferindu-se să le violeze spaţiul
personal. Totuşi, Fry şi Willis (1971) au arătat că adulţii acţionează ca şi cum copiii n-ar avea
dreptul la spaţiu personal; pe de altă parte, ei nu reacţionează atunci cînd copiii le violează
spaţiul personal. Cei doi autori au instruit nişte copii de 5, 8 şi 10 ani să se aşeze cît de aporape
pot de adulţii care aşteptau în holul unui cinemograf, fără însă să-i atingă. Adulţii au reacţionat
cu zîmbete şi mîngîieri pe creştet la invazia spaţiului lor personal de către copiii de cinci ani.
Apropierea copiilor de opt ani nu provoca nici o reacţie deosebită, dar faţă de cei de zece ani
adulţii se comportau de parcă le-ar fi stat prea aproape un alt adult: dădeau semne că se simt
deranjaţi şi făceau un pas înapoi. Ca atare, adulţii tolerează sau chiar agreează invadarea spaţiului
lor personal de către copiii mici, dar resimt ca pe o violare a apaţiului personal apropierea
copiilor mai mari.

2. 2. Factori care afectează spaţiul personal

Spaţiul personal depinde de sexul persoanei. Cercetările au relevat că femeile au, în
general, un spaţiu personal mai redus decât acela al bărbaţilor. Indivizii de sex opus menţin o
distanţă personală mai mare între ei decît indivizii aparținând aceluiaşi grup sexual. O explicaţie
posibilă pentru acest fenomen ar putea face apel la tabu-urile privind homosexualitatea. Copiii
sunt adesea pedepsiţi de părinţii lor dacă ating sau mângâie un copil de acelaşi sex. Pe de altă
parte, ei află că preferinţele heterosexuale sunt acceptate. De aceea, comportamentul sexual al
copiilor ar putea rezulta din normele asupra comportamentului sexual permis. Un argument
suplimentar în această privinţă îl constituie faptul că normele ce reglează spaţiul personal se
dezvoltă la vîrsta pubertăţii.
Fischer şi Byrne (1975) au mai stabilit o diferenţă între comportamentul spaţial al
femeilor şi cel al bărbaţilor: bărbaţii răspund mai negativ la invaziile frontale ale spaţiului lor, în
vreme ce femeile reacţionează mai negativ la invaziile laterale. Fischer şi Byrne au făcut
predicţia că bărbaţii vor fi mai preocupaţi să-şi apere spaţiul frontal, în vreme ce femeile îşi vor
apăra mai curînd spaţiul lateral. Pentru a testa această ipteză, cei doi psihologi au observat
comportamentul studenţilor şi studentelor într-o bibliotecă. Ei au constatat că studenţii îşi puneau
lucrurile în faţa lor, încercînd astfel să-i împiedice pe alţii să se aşeze de cealaltă parte a mesei, în
vreme ce studentele le puneau pe scaunul de lîngă ele, reducînd posibilitatea unei invazii din
acea direcţie.
Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Locuitorii Americii latine,
francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decît o fac cei din Statele Unite, englezii
sau suedezii. Willis (1966) a arătat că indivizii interacţionează la distanţe mai mici cu cei
aparţinînd aceleiaşi culturi decît cu cei dintr-o cultură străină.
Şi caracteristicile personale afectează mărimea spaţiului personal. S-a arătat, de pildă, că
indivizii consideraţi a fi violenţi au spaţii personale de trei ori mai mari. Sommer (1959) a
descoperit că persoanele schizofrene stau fie foarte aproape, fie foarte departe de o altă persoană,
în vreme ce indivizii normali aleg distanţe intermediare.
În sfârșit, tipul relaţiei îşi pune amprenta asupra spaţiului personal. Proximitatea
determină atracţia, dar la rândul ei este determinată de aceasta. Cu cît membrii grupului se
simpatizează mai mult unul pe altul, cu atît distanţele interpersonale dintre ei sunt mai mici.
Rosenfeld (1965) a realizat un experiment în care a cerut subiecţilor să încerce să se facă
simpatizaţi de un complice sau, dimpotrivă să facă în aşa fel încât acţiunile lor să fie dezaprobate
de aceştia. Complicele stătea aşezat într-o încăpere relativ goală; subiectul primea un scaun şi era
îndemnat să-şi plaseze scaunul în ce poziţie doreşte. Autorul a putut nota că subiecţii care
încercau să se facă acceptaţi de către complice se aşezau mai aproape de acesta decît ceilalţi.
Mehrabian (1968) a folosit două metode pentru a demonstra că indivizii comunică
sentimentele de simpatie prin intermediul distanţei interpersonale. Într-unul din studii, el a arătat
subiecţilor fotografii cu diade ce interacţionau la diferite distanţe şi a cerut subiecţilor să
aprecieze în ce măsură membrii diadei se simpatizează unul pe celălalt. Cu cît distanţa care
separă personajele din fotografie era mai mică, cu atît subiecţii au inferat relaţii mai apropiate
între ele.
Într-un alt tip de studiu, Mehrabian le-a cerut subiecţilor să joace rolul cuiva care
simpatizează sau antipatizează o altă persoană. Ei trebuiau să se poziţioneze la distanţe
comfortabile, în funcţie de rolul pe care-l jucau. Subiecţii se plasau cu atît mai aproape de
cealaltă persoană cu cît trebuiau să arate celuilalt mai multă simpatie. Potrivit unei cercetări a lui
Heshka şi Nelson (1972), femeile sunt mai înclinate decât bărbaţii să comunice atracţia prin
variaţii în distanţa interpersonală.
 2. 3. Reacţii la invadarea spaţiului personal
Există foarte multe studii care atestă că oamenii au spaţii personale clar definite, deşi
mărimea acestor spaţii depinde de un număr de variabile. Indivizii evită, pe cît posibil, să
invadeze spaţiul personal al altora. Totuşi, în viaţa cotidiană apar multe împrejurări în care se
produc astfel de violări. Cum reacţionează indivizii în aceste situaţii şi ce efecte au astfel de
intruziuni?
Una din reacţiile obişnuite la violarea spaţiului personal este stresul. Subiecţii raportează
că nu se simt în largul lor şi că au o senzaţie de inconfort. Astfel de sentimente sunt însoţite de
excitare fiziologică. McBride, King şi James (1965) au pus în evidenţă creşterea conductibilităţii
electrice a pielii în cazul subiecţilor care resimt violarea spaţiului personal. Acest răspuns
fiziologic al subiecţilor este mai accentuat cînd invadarea spaţiului personal se produce frontal.
Într-un studiu foarte elegant, dar mult criticat pentru încălcarea reglementărilor de etică a
cercetării, Middlemist şi colegii săi (1976) au studiat maniera în care violarea spaţiului personal
influenţează urinarea subiecţilor bărbaţi în toaletele publice. Cercetătorii aşezau complici la
diferite distanţe de subiecţii care urinau. Ei foloseau un fel de periscop, cu ajutorul căruia puteau
examina comportamentul subiectului. Astfel, au constatat că la bărbaţii care aveau un complice
foarte aproape, jetul urinar era întârziat. Cercetarea aceasta bizară, care încalcă în mod grosolan
dreptul la intimitate al subiecţilor, se justifică prin faptul că jetul urinar întârziat este recunoscut
ca una din cele mai bune măsuri ale excitării fiziologice ce însoţeşte stresul. Astfel, această
procedură simplă, chiar dacă neobişnuită, furnizează o dovadă peremptorie pentru ideea că
invadarea spaţiului personal amplifică excitarea fiziologică.
De asemenea, indivizii reacţionează la violarea spaţiului lor personal retrăgându-se,
mişcîndu-se pentru a restabili distanţa pe care o consideră potrivită sau părăsind situaţia. Sunt
celebre experimentele lui Sommer în care se observă astfel de gesturi ale subiecţilor. Sommer a
instruit complici de sex feminin să se aşeze, în bibliotecă, la masa ocupată de o studentă.
Complicele se aşeza 1. pe scaunul de lîngă studentă şi îl trăgea mai aproape de aceasta; 2. pe
acelaşi scaun fără să-l mişte; 3. faţă în faţă cu studenta; 4. pe un scaun în spatele acesteia. S-a
folosit un grup de control, alcătuit din subiecţi al căror spaţiu personal nu era invadat. Autorul a
constatat că în prima condiţie 70% din subiecţi părăseau masa după 30 de minute – în grupul de
control, numai 10% din subiecţi făceau lucrul acesta. Sommer a remarcat că subiecţii încercau
să-şi apere teritoriul înainte de a pleca – îşi mutau scaunul, îşi schimbau poziţia, ridicau bariere
între ei şi invadatori. Psihologul american a notat, de asemenea, că din cei 149 de subiecţi
“agresaţi” astfel, numai trei au protestat verbal, cerând complicelui să păstreze distanţa cuvenită.