EREDITATE ȘI MEDIU ÎN DEZVOLTAREA INDIVIDULUI

Ereditate versus mediu, reprezintă un mod dihotomic de gândire cu privire la originile

comportamentului și dezvoltării umane (și animale), în care „ereditatea” se referă la factorii nativi,
înnăscuți, cauzali, care funcționează independent sau anterior experiențelor („mediul”)
organismului. Ereditatea reprezintă funcţia organismului de transmitere a caracterelor
morfologice, funcţionale, biochimice şi psihologice în succesiunea generaţiilor. Mediul reprezintă
ansamblul elementelor naturale, sociale, economice, culturale şi educaţionale cu care omul
interacţionează pe parcursul vieţii. Influenţa eredităţii şi a mediului asupra dezvoltării individului
reprezintă o problemă îndelung dezbătută şi cercetată în lumea ştiinţifică.
În prezent, se afirmă adesea că dezbaterile despre importanța eredității in fața mediului, sau
invers, au fost rezolvate și s-a trecut la înțelegerea faptului că, dezvoltarea implică în mod necesar
atât ereditatea cât și mediul. Întrebările care au urmat, s-au concentrat pe obținerea răspunsurilor cu
privire la modul în care interacționează cele două (Honeycutt, 2019). De exemplu, există deosebiri
între oameni în ceea ce priveşte numărul dinţilor, la unii indivizi pot lipsi unul sau mai mulţi incisivi
sau molari, aceste diferenţe fiind ereditare. De asemenea, exista diferenţe de structură între dinţi
care pot fi atât ereditare, cât şi cauzate de boli sau carenţe alimentare şi vitaminice în perioadele
dezvoltării. Starea danturii la un individ de 21 de ani va fi expresia factorilor genetici şi a celor de
mediu. Un alt exemplu priveşte musculatura oamenilor. Diferenţele individuale sunt de grade
diferite şi pot fi ereditare. Există oameni costelivi a căror musculatura rămâne slabă indiferent de
cât antrenament fizic fac aceştia şi indivizi cu o construcţie solidă care, cu un antrenament minim,
îşi dezvoltă musculatura în mod considerabil. Aceste diferenţe se exprimă la un nivel nutritiv
normal.
La începutul secolului 21, au fost raportate sute de studii genetice comportamentale despre
personalitate, inteligență și psihopatologie. Cu rare excepții, aceste studii converg pentru a
argumenta o influență omniprezentă a geneticii asupra variației psihologice umane (Honeycutt,
2019). Cu toate acestea, s-a constatat că, aproximativ 30% din bolile care apar pe parcursul vieții
unui om, sunt produse de factori de mediu, 40% au legătură cu stilul de viață necorespunzător și
doar 30% sunt produse de factori genetici. Astfel, se poate observa că, în mare parte predomină
factorii epigenetici (Buzinschi, 2020).
Povestea vieții noastre începe cu informația genetică, conținută în molecula de ADN. Totuși,
această informație, singură, nu poate stabili parcursul genetic al organismului, deoarece pot
1
interveni condiții favorabile sau nu, din partea mediului (Buzinschi, 2020). Spre deosebire de
secvența ADN, mecanismele epigenetice nu sunt fixe, ci sunt dinamice, deși unele pot persista până
la câțiva ani sau toată viața. Mai mult, ele sunt puternic influențate de mediu și de expunerea la
factori externi precum dieta, condițiile de viață, exercițiile fizice, stresul, substanțele chimice,
medicamentele și toxinele. Atât factorii pozitivi, cât și cei negativi pot modula epigenomul. De
exemplu, factorii pozitivi, cum ar fi condițiile de viață satisfăcătoare, cum ar fi interacțiunile sociale,
activitatea fizică și schimbările de mediu pot dezvolta markeri epigenetici benefici, în timp ce stresul
sever sau toxinele, pot modifica definitiv unele gene într-un mod dăunător. Mai mult, evenimentele
traumatice timpurii și stresul cronic sever din perioada copilăriei, pot modifica epigenomul într-o
manieră persistentă și uneori ereditară (Perna, 2017).
Experiențele timpuriii exercită o influență profundă și de lungă durată asupra sănătății fizice
și mentale de-a lungul vieții. Înțelegerea mecanismelor implicate în inițierea, menținerea și
transmiterea epigenetică a devenit un aspect important al cercetării actuale în biologie, în special în
studiul învățării și al memoriei, emoției și comportamentelor sociale la om (Weaver, 2017).
Epigenetica ”se referă la studiul modificărilor moștenite în exprimarea genelor, fără a exista
modificări ale structurilor primare” (Buzinschi, 2020, p. 38) și oferă un cadru pentru înțelegerea
modului în care expresia genelor este influențată de experiențe și mediu, în producerea diferențelor
individuale de comportament, cogniție, personalitate și sănătate mentală (Weaver, 2017).
Numeroase studii empirice au subliniat impactul efectelor emoționale, comportamentale și
cognitive pe termen lung ale traumelor psihologice, precum abuzul și neglijarea. Se crede că
expunerea la aceste experiențe poate provoca modificări epigenetice și deci, schimbări pe termen
lung. Se crede că există peste 40 de tipuri de modificări epigenetice. O astfel de modificare include
modificări ale histonei, proteină alcalină, comună persoanelor cu tulburări din spectrul autismului.
Se consideră, de asemenea, că factorii de mediu activează sau opresc diverse gene. Genele pot fi
activate sau dezactivate de o serie de factori de mediu, cum ar fi stresul și nutriția (Perna, 2017).
S-a constatat că epigenetica are rol în dezvoltarea sistemului nervos central (SNC),
funcționării cognitive, dependențelor și psihopatologiei și este implicată în dezvoltarea tulburării de
stres posttraumatic, a bolii Alzheimer, a schizofreniei și a tulburărilor de neurodezvoltare, inclusiv
a tulburării de spectru autist (Perna, 2017). În toate bolile sau stările organismului intervin factori
epigenetici. De exemplu, în momentul în care ne hrănim, când ingerăm lapte sau carne,
mecanismele epigenetice vor activa gene care sintetizează lactoza, respectiv pepsina. Îmbrățișarea
unui copil, va duce la activarea de către mecanismele epigenetice, a genelor care sintetizează
oxitocina. Stilul de viață care a depășit posibilitățile de adaptare a mecanismelor epigenetice este
ceea ce duce la apariția majorității bolilor cu care omul se confruntă pe tot parcursul vieții. Astfel,
se poate spune că, starea de sănătate sau boală a unui om și chiar a urmașilor acestuia, este
2
influențată de factorii epigenetici, care se transmit prin intermediul unor mecanisme epigenetice.
Mecanismele ereditare reprezintă atât un mijloc de adaptare a genomului la mediu, cât și un alt
mijloc de transmitere a caracterelor ereditare de la o generație la alta (Buzinschi, 2020).
Metodele de studiu în determinarea influenței eredității și a mediului au luat în considerare:
studiul gemenilor, studiul adopţiilor, studiul emigranţilor, studiul arborelui genealogic și studiul
copiilor instituţionalizaţi.
Gemenii monozigoți (univitelini) provin din diviziunea unui singur ovul fertilizat, motiv
pentru care ei sunt identici din punct de vedere genetic. Considerând ereditatea ca factor generator
al unei trăsături, aceşti fraţi (gemeni identici) vor semăna între ei în mai mare măsură decât se
aseamănă cu părinţii cu care împărtăşesc doar jumătate din materialul genetic. Studiile pe gemeni
s-au orientat asupra comparării gemenilor univitelini cu gemenii bivitelini care au acelaşi sex şi s-a
plecat de la ipoteza că gemenii identici vor fi mai similari decât cei fraternali în ceea ce priveşte o
trăsătură determinată genetic.
Cu toate că la naștere, gemenii monozigoți, au un genotip comun și sunt identici din punct
de vedere genetic și similari epigenetic însă, pe măsură ce îmbătrânesc, devin tot mai diferiți ca și
tipare epigenetice, prezentând adesea diferențe de comportament, personalitate sau chiar la nivelul
aspectului fizic, având, de asemenea, niveluri diferite de risc în dezvoltarea bolilor cronice (Weaver,
2017).
Caracterele care se dezvoltă la membrii unei familii se pot datora atât eredităţii, cât şi
mediului. Cea mai directă cale de a distinge influenţa mediului sau a eredităţii este considerată
adopţia. Prin metoda adopţiei se obţin indivizi înrudiţi din punct de vedere genetic care nu
împărtăşesc acelaşi mediu. Asemănările dintre aceştia vin în sprijinul influenţei eredităţii. În acelaşi
timp, studiul adopţiilor presupune apariţia de membrii ai unei familii care împărtăşesc acelaşi mediu
de viaţă fără a fi înrudiţi din punct de vedere genetic. Asemănarea acestora vin în sprijinul influenţei
mediului. Design-urile experimentale utilizate în studiul adopţiilor sunt realizate prin comparaţii
între: copilul adoptat, părintele natural şi părintele adoptiv, sau copilul adoptat, fratele natural şi
fratele adoptiv.
Studiul emigranților reprezintă un design experimental asemănător cu studiul adopţiilor
deoarece studiază oameni ai căror mediu social şi fizic a fost modificat în mod substanţial. Cadrul
acestor studii a fost oferit de emigraţia oamenilor din multe ţări europene de exemplu către Statele
Unite. Emigranţii tind să se căsătorească cu persoane din ţara lor de origine, copiii rezultaţi din
astfel de căsătorii fiind similari din punct de vedere genetic cu părinţii lor, dar crescuţi în condiţii
de mediu diferite. Design-ul experimental folosit presupune comparaţia caracteristicilor
imigranţilor şi a copiilor lor născuţi în ţara „de adopţie”. Rezultatele au arătat diferenţe în
caracteristicile fizice privite până atunci ca fiind constante pentru grupuri rasiale particulare şi puţin
3
influenţabile de mediu. De exemplu copiii japonezilor care au emigrat în Statele Unite erau mai grei
şi mai înalţi decât părinţii lor, aveau modificări ale formei capului şi o tendinţă spre piept şi faţă mai
înguste; aceste aspecte fiind caracteristice mai degrabă americanilor

PRINCIPII ALE INTERACŢIUNII EREDITATE-MEDIU

• Ereditatea transmite un set de predispoziţii, potenţialităţi care se pot manifesta în diferite

grade în funcţie de natura şi intensitatea intervenţiei mediului.
• Determinările eredităţii se pot exprima fenotipic la vârste diferite (nu este necesar să se
manifeste încă de la naştere) sau pot să rămână nemanifeste pentru toată durata vieţii. De
exemplu, unii oameni sunt sensibili la anumite substanţe cum ar fi polenul unor plante.
Expunerea la aceste substanţe le dezvoltă o patologie specifică recunoscută sub numele de
„febră de fân”. Un exemplu de astfel de polen aparţine unei plante care nu creşte în partea
nordică a continentului american, în consecinţă, acolo nu există în aer polenul respectiv, iar
oamenii nu vor dezvolta această patologie, chiar dacă au o predispoziţie genetică pentru
aceasta.
• Diversitatea, variabilitatea oamenilor se datorează atât factorilor de mediu, cât şi factorilor
ereditari.
• Ereditatea oferă limitele între care se poate dezvolta un anumit caracter în condiţii favorabile
de mediu. Nivelul de expresie al acestuia fiind modelat de influenţa mediului.

Referințe:
Epigenetica in practica medicala - Sorin Buzinschi by Editura Amaltea - issuu. (n.d.). Retrieved
February 23, 2020, from https://issuu.com/edituraamaltea/docs/epigenetica_
in_practica_medicala
Honeycutt, H. (2019). Nature and Nurture as an Enduring Tension in the History of Psychology. In
Oxford Research Encyclopedia of Psychology. Oxford University Press.
https://doi.org/10.1093/acrefore/9780190236557.013.518
Perna, R. (2017). Nature (Genes), Nurture (Epigenetics), and Brain Development. Journal of
Pediatrics & Neonatal Care, 6(2), 10–11. https://doi.org/10.15406/jpnc.2017.06.00238
Weaver, I. (2017). Epigenetics in Psychology. Noba Textbook Series: Psychology, 199–211.