Sunteți pe pagina 1din 75

UNIVERSITATEA „ PETROL-GAZE ’’ PLOIEȘTI

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN

1
INTRODUCERE

Gazul metan este alături de petrol și cărbune o însemnată materie primă și un


combustibil valoros. Istoria acestei activități este scrisă în sufletul atâtor generații de gaziști
care prin ei și cărțile la care ei au contribuit cu relatările și amintirile lor au reconstituit
cronologic evenimentele care au marcat istoria gazului metan de la începuturi până în zilele
noastre.
’’ Ideal pentru iluminat și încălzit, igienic , ușor de transportat prin conducte, neinfluențat
de intemperile externe, în exploatare țâșnind prin propria să tensiune din zăcământ, iar că
materie prima are o importantă deosebită pentru industria chimică, iată ce este gazul metan
întâlnit în cantități considerabile în subsolul Transilvaniei ’’ – scria în 1927 în relatările sale V.
Latiu.
Descoperit ulterior în mai multe zone ale țării, gazul metan rămâne totuși unul dintre
atuurile Transilvaniei. Apariția gazelor naturale cunosc o vechime de câteva secole dovedite
atât de ’’ vulcanii noroioși ’’ cât și de ,, focurile nestinse ’’. În lume existența gazului metan
este semnalată din cele mai vechi timpuri , popoarele antichității precreștine semnalând
existența ,, focurilor sfinte’’ sau a ,, focurilor veșnice ’’.
Existența gazelor naturale la noi în țara a fost semnalată într-o descriere de către
Valentin Frank von Frankenstein relatează că ’’ se povestește că în anul 1672 , așadar
aproape cu 240 de ani înainte de asta, niște băieți de români care erau cu vițele la câmp au
vrut să facă foc în apropierea unui izvor, care dintr-o data apa a început să ardă . Era
amestecată cu gaz de pământ. De pretudindeni veneau oameni care voiau să vadă minunea
fântânei arzătoare. ’’
La 29 septembrie 1907 se hotărăște forajul la 1000 de m în piața din Sărmaș a unei sonde
care începe pe 9 februarie 1908 pentru exploatarea sărurilor de potasiu. Dar care este oprită
din motive tehnice la adâncimea de 627 m.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


În 26 iunie 1908 se proiectează un nou foraj la 1500 m la Sarmasel, care începe în 26
noiembrie 1908 dar care nu a putut depăși adâncimea de 302 m datorită mai multor rânduri
de erupții de gaze. Cercetătorii vremii situand sondă 2 Sarmasel pe locul 4 în lume în ceea ce
privește debitul de gaze. Erupția la sondă 2 Sarmasel s-a produs în 22 aprilie 1909. Data la
care este consemnat descoperirea primului zăcământ de gaze din România.
-Prima conductă pentru transportul gazului metan în vederea iluminatului stradal a fost
Sarmasel – Turda prin care s-a transportat o producție de 113000 st.mc( Bucureștiul a fost
primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant, în anul 1857)
- În 1915 se înființează societatea ungară de gaz metan ( U.E.G) capitalul de bază aparținând
unui consorțiu financiar economic.
- În 1919 serviciul de stat pentru exploatări care funcționa la Cluj se reorganzeaza în regie de
stat.
- În 1925 regia de stat de la Cluj se transformă în Societate Națională de Gaz Metan
SONAMETAN
- În 1939 s-a produs incediul de la sondă 5 Copșa Mică – incediul care a fost stins după 7 ani.
- În 1957 – 1961 se experimentează și operează primul depozit de înmagazinare gaze
naturale , premieră în Europa.
- În 1972 începe exploatarea zăcămintelor de gaze naturale, utilizând agregate de
comprimare
- În 1976 se înregistrează producția maximă de gaze naturale din România: 29834 mil. st.mc.
Debitul maxim zilnic fiind înregistrat în luna februarie de 116,3 mil. st.mc.
- În 1979 începe importul de gaze din U.R.S.S.
- În 1983 se pune în funcțiune prima stație de electrocompresoare de la Bând, jud. Mureș
- În 1976, vârful de consum de gaze din România 44,8 miliarde st.mc

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


- În 1993 s-a săpat cea mai adâncă sondă din Transilvania. Sondă nr. 6042 Deleni care a atins
adâncimea de 5062 m.
- în 2009 s-a semnat acordul pentru conductă de trasport gaze NABUCO cu următorii
parteneri: Turcia, Bulgaria, Austria, Ungaria și România cu o capacitate de transport de 35
miliarde normal mc/an .
- În luna aprilie 2015 a finalizat lucrări privind punerea în exploatare experimentală a 2 noi
acumulări descoperite în Platformă Moldovenească și în Bazinul Transilvaniei pe rază
localităților Frasin jud Suceava, respectiv Cris jud Mureș.
Sondă de la Frasin cu adâncimea de 4100 m se află în permietrul explorare – dezvoltare-
exploatare RG Moldova Nord, zonă în care Romgaz extrage gaze încă din 1972. Prin acest
foraj a fost pus în evidența un zăcământ de gaz condesat.
Sondă de la Cris cu adâncimea de 2600 m este cuprinsă în perimetrul RG03 Transilvania Sud,
unde este unul dintre cele mai vechi zăcăminte de gaz din România
Producția zilnică realizată prin aceste 2 sonde noi este de 2600 barili echivalent petrol/zi ,
adică aprox. 3% din producția zilnică de gaze a companiei. Ambele zăcăminte se înscriu în
zăcămintele convenționale de hidrocarburi.
Industria extractiva de gaze reprezintă o ramură prioritara având sarcina de a realiză
resursele necesare pentru că România să devină independeța din punct de vedere energetic.
În această direcție o atenție deosebită trebuie acordată tuturor metodelor care duc la
creșterea factorului final de recuperare a hidrocarburilor din zăcământ. Pentru îndeplinirea
acestor cerințe industria extractiva de gaze își propune următoarele obiective:
- descoperirea de noi rezeve de gaze prin prospecțiuni geologice
- creșterea factorului de recuperare a gazelor din zăcământ
cresterea productiei anuale de gaze in functie de necesitati

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


- marirea capacitatii de inmagazinare in depozitele existente si amenajarea de noi
depozite
- cresterea capacitatii de comprimare a gazelor pe principalele directii de consum
- cresterea numarului de retele de conducte si interconectarea acestora
creșterea producției anuale de gaze în funcție de necesități
- mărirea capacității de înmagazinare în depozitele existențe și amenajarea de noi
depozite
- creșterea capacității de comprimare a gazelor pe principalele direcții de consum
- creșterea numărului de rețele de conducte și interconectarea acestora
Pentru a realiza aceste obiective este necesar cercetarea subsolului țării atât terestru
cât și marin la adâncimi din ce în ce mai mari, reactivarea unor zăcăminte și sonde rămase în
consevare și folosirea motocompresoarelor de câmp pentru sondele depletate pentru a
realiză un factor de recuperare cât mai mare.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


CAPITOLUL 1.CONSIDERAȚII GENERALE
PRIVIND STRUCTURA
BAZNA
1.1.POZIȚIONAREA GEOGRAFICĂ A STRUCTURII BAZNA

Structura Bazna se află pe teritoriul localităților Bazna, Boian și Blăjel, la circa 6 km Nord –
Vest de municipiul Mediaș.
Geomorfologic, structura Bazna se încadrează în marea unitate a ”Podișului Transilvaniei”,
pe cumpăna de despărțire a apelor dintre cele două Târnave.
Relieful este accidentat, fiind reprezentat de dealuri a căror altitudine variază de la nord la
sud între 400 – 600 m.
Structura Bazna se prezintă sub forma unui dom cu sare critodiapiră de formă eliptică,
având axa mare orientată Est – Vest. Acest dom, împreună cu domul structurii Deleni și cel al
structurii Cetatea de Baltă, face parte din grupul central de domuri amplasat în zona de
maximă afundare a depresiunii Transilvania și care corespunde unui maxim de grosime a
sedimentelor.
Depozitele ce aflorează la suprafață sunt pliocene, exceptând unele petice de sarmațian,
care au fost scoase la zi datorită coroziunii de la sfârșitul pliocenului.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN
1.2. DATE GEOLOGICE DE BAZĂ

1.2.1 Stratigrafia

Succesiunea stratigrafică prezentă în zona Bazna este, pornind de la suprafață: pliocen, sarmațian,
buglovian, tortonian.

PLIOCENUL este reprezentat prin etajele meoțian și ponțian, ambele fiind constituite din
marne, nisipuri, gresii, calcare albe sau dolomitice și marne calcaroase foioase cu intercalații
de tufuri andezitice, dintre care cel mai cunoscut este ”Tuful de Bazna”.
Grosimea sedimentelor pliocene traversate prin foraje, de pe structura variază de la 485
m. pe flancul sudic (sonda 43) la 320 m. pe flancul nordic (sonda 39) și 248 – 363 m. pe flancul
estic (sondele 46, 60).
Aceste depozite nu au valoare economică, neprezentând conținut de hidrocarburi.
Depozitele inferioare aparținând meoțianului prezintă elemente microfaunistice și anume:
- Obstracode (Cyprideis micropunctata Tr., Candona balcanica Zal., Candona labiata
Zal., Candona acuminata Zal.);
-Foraminifere (Elphidium crispum Linne, Rotalia beccarii Linne, Nonion granosum
d’Orb., Globigerina bulloides d’Orb.).
Limita micropaleontologică dintre depozitele meoțianului și cele ale miocenului superior
se situează la 30 de m. sub ”Tuful de Bazna”, fapt pentru care în literatura de specialitate s-a
considerat că ”Tuful de Bazna” reprezintă limita M/Sa.
MIOCENUL, interceptat prin foraje în zona Bazna, este reprezentat prin sarmațian,
buglovian și tortonian.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


Sarmațianul este deschis la zi sub forma a două petice, unul mai mare în zona centrală a
structurii Bazna, unde este erodat pe o grosime de cca. 110 m. și alta mai mică spre vest,
unde este erodat cca. 20 m.
Sarmațianul este alcătuit din alternanțe de nisipuri cu marne nisipoase sau marne
compacte cu intercalații de tufuri dacitice. Grosimea totală a sedimentelor sarmațiene
nedivizate variază între 748 m. pe flancul sudic al structurii (sonda 43) la 588 m. pe flancul
nordic (sonda 39) și 748 – 858 m. pe flancul estic, pentru ca în zona centrală să atingă o
grosime în jur de 600 m.
Microfauna este reprezentată de: Globotruncata arca Cush, Quinqueloculina laevigata
etc.
În cuprinsul depozitelor sarmațiene de la Bazna s-au separat șase complexe nisipoase sau
marno-nisipoase, productive în gaze, numerotate de sus în jos cu Sa II – Sa VII.
Complexul Sa I a fost degradat prin eroziune din zona maximă de elevație a boltirii,
permițând o drenare în liber a gazelor, precum și a apelor de zăcământ.
La traversarea prin foraj a acestui complex în zona unde el există (pe flancuri), se mai
semnalează prezența gazelor, dar neavând condiții de zăcământ acest complex nu a fost luat
în considerare la calcului rezervelor.
La baza depozitelor sarmațiene se situează ”Tuful dacitic de Ghiriș”, gros de 2 – 10 m.,
care constituie un bun reper electric și litologic. Nivelul acestui tuf se situează cu cca. 25 m.
deasupra bazei complexului Sa VII, poziția lui fiind evidențiată pe toate diagrafiile electrice și
pe secțiunile geologice întocmite.
Limita micropaleontologică între sarmațian si buglovian a fost determinată având o
poziție cu cca. 40 m. deasupra acestui reper litologic, dar pentru ușurința corelării s-a admis
ca limită tuful de Ghiriș. Această limită este marcată de urmatoarele microfilme fosile:
anomalia grosserugossa Gumbel, Articulina sarmatica, Rotaria becarii linne, Orbulina universa
d’Orb., Gasteropode mici deformate etc.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


BUGLOVIANUL din zona Baznei are o grosime medie de 780 m. Este constituit din
alternanțe dese de marne vinete compacte cu marne slab nisipoase, marne nisipoase și
straturi centimetrice de nisipuri bine cimentate, care pe alocuri trec în gresii cu oglinzi de
fricțiune. În cuprinsul acestor sedimente, la cca. 230 m. sub Tuful de Ghiriș, se intercalează un
strat de tuf dacitic gros de 8 – 10 m., cunoscut sub numele de ”Tuful de Hădăreni”. Prin
caracterul său litologic, foarte compact, el generează un aspect caracteristic pe diagrafiile
electrice prin căderi bruște spre linia de zero atât a curbei PS, cât și a curbei de receptivitate,
element ce se menține pe o suprafață întinsă din Depresiune Transilvaniei.
Datorită litologiei sale, acest tuf de Hădăreni este un foarte bun strat reflector pentru
undele seismice, ajutând la descifrarea tectonicii regiunilor cercetate fie seismic, fie electric.
Vârsta acestor sedimente a fost stabilită pe criterii morfologice (lipsind microfauna).
În cuprinsul sedimentelor bugloviene s-au departajat două mari complexe productive de
gaze și anume complexul Bg VIII și zona marnoasă, cu litologii ușor diferențiate, în sensul unei
mai mari frecvențe de intercalații nisipoase în complexul Bg VIII decât în zona marnoasă.
Zona marnoasă se dezvoltă pe o grosime remarcabilă de cca. 550 m. sub tuful de
Hădăreni și cca. 90 m. deasupra acestuia. Numai jumătatea superioară a zonei marnoase a
fost verificată din punct de vedere al conținutului de hidrocarburi, dar în majoritatea cazurilor
prin probe simultane cu Complexul Bg VIII sau chiar cu Sa VII + Bg VIII. Astfel până la 200 m.
sub tuful de Hădăreni, nivel până la care se mențin unele caracteristici ceva mai bune în ceea
ce privește dezvoltarei curbei rezistivității și a PS-ului.
TORTONIANUL a fost interceptat în puține sonde. Are o grosime medie de 800 – 850 m.
Tortonianul de pe structura Bazna se dezvoltă sub forma unui facies marnos de adâncime ca
și buglovianul inferior, fiind constituit din depozite marnoase, marno-nisipoase și marno-
grezoase.
Depozitele tertoniene sunt delimitate la partea superioară de marne cu Globigerina și
Spirialis, iar în partea inferioară prezintă două elemte importante atât din vedere stratigrafic
cât și structural: sarea și tuful de Dej.
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN
Sarea de Dej a fost interceptată și chiar traversată în câteva foraje din zonele vecine:

 Copșa Mică – 324 m.


 Bratei – 283 m.
 Tăuni – 222 m.
Sarea de Dej apare ca o structură macrogranulară, de culoare albă, cu incluziuni
marnoase.
Tuful de Dej este situat imediat sub sare și are un caracter de dezvoltare sporadică, el
fiind discordant peste o morfologie a depozitelor pretortoniene. Tuful de Dej încheie seria
sedimentelor tortoniene din Bazinul Transilvaniei. El are o grosime ce variază de la 2 la 12 m.
în zona centrală a depresiunii, grosime ce poate ajunge la 100 m. spre sursa de proveniență a
materiei prime (cenușa vulcanică). Formele fosile caracteristice întâlnite în zonele tortoniene
sunt:

 microfauna – Nonion communae d’Orb., Cibides lobatulus W.J., Planulina ornata


d’Orb., etc.
 macrofauna – Murex spinicostata Bron., Notica milipunctata Lam., etc.
Depozitele tortoniene s-au dovedit a fi saturate cu gaze printr-o încercare în gaura
netubată (sonda 31) pe o grosime de 632 m (1102 – 1732), unde s-au pus în evidență gaze cu
un debit Q = 10 000 mc./zi și o presiune de 188 bar. Nu se cunoaște o grosime totală a
tortonianului pentru depozitele tortoniene.
Sub depozitele tortoniene, HERVEȚIANUL prezintă o alternanță de marne vineții-roșcate-
gălbui cu nisipuri cenușii-roșcate, micafere, pe alocuri fiind înlocuite cu gresii sau
conglomerate.

1.2.2. TECTONICA STRUCTURII

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


În centrul Bazinului Transilvaniei sedimentele mai noi se află peste cele mai vechi până la
nivelul sării și a tufului de Dej.
Aceste sedimente sunt caracterizate din punct de vedere tectonic printr-o cutare largă
sub formă de domuri în concordanță cu cele evidențiate de lucrările seismice în care sarea are
un caracter criptodiapir.
Depozitele paleogene și cele miocene inferioare, prinse între fundamentul cristalin și
sedimentele de deasupra sării nu sunt cutate. Ele îmbracă morfologia fundamentului care
este accentuată.
Tectonica sedimentelor de deasupra sării se datorează componentelor tangențiale ale
gravitației, care au determinat alunecarea pe patul plastic al sării, dând naștere la cutele
existente.
Domurile cu sare criptodiapiră din centrul cuvei transilvane, s-au format singure pe cale
izostatică.
Domul gazeifer de la Bazna apare cu o formă alungită pe direcția Est-Vest, cu flancuri
asimetrice, cu căderi mai accentuate spre sud. Flancul estic apare mai domol în complexele
sarmațiene superioare ( complexele II și III). Căderile de pe flancuri se accentuează în raport
cu adâncimea.
Structura Bazna, ca și majoritatea structurilor din Depresiunea Transilvaniei, nu este
afectată de accidente tectonice dar prezintă o deviere de ax. În raport cu adâncimea,
devierea axului structurii Bazna este de la NE spre SV.
O caracteristică generală a acestei structuri Bazna, este aceea datorată faptului că pe
măsura înaintării în adâncime, procentul de nisipuri scade făcând loc marnelor, iar suprafața
productivă la nivelul complexelor crește simțitor:

Complex Litofacies Caracter Suprafața Aadâncimea

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


productiv %nisipuri productiv productivă medie
Sa II 20 – 30 productiv 5,945 207,5
Sa II 20 – 30 productiv 5,970 270,0
Sa III 20 – 30 f. productiv 7,747 341,0
Sa IV 20 – 30 f. productiv 9,292 415,5
Sa V 20 – 30 f. productiv 10,725 521,0
Sa VI 20 – 30 f. productiv 16,504 648,0
Sa VII 0 – 25 productiv 17,974 748,0
Bg VIII 0 – 25 productiv 24,628 878,0
Bg ZM 0 – 25 slab productiv 24,314 1084,0

1.2.3. DESCRIEREA LITOLOGICĂ A STRUCTURII BAZNA

Din analiza carotelor extrase din sondele săpate pe structura Bazna s-a putut face o
descriere litologică a acestei zone:

Complex Adâncimea Descrierea litologică


P1 200 – 202 Marne cenușii, slab compacte, micacee
P1 255 – 258 Marne cenușii, slab nisipoase cu urme cărbunoase și o
intercalație de 0,03 m gresie cenușie
Sa 300 – 302 Marne cenușiu deschis, slab compacte, fin micacee, nisipoase
Sa 320 – 326 Marnă nisipoasă
Sa II 351 – 356 Marnă vânătă
Sa III 400 – 403 Marne cenușiu negricioase, slab nisipoase, cu resturi
cărbunoase, cu două intercalații de 0,05 – 0,1 m nisip cu bob fin
presat
Sa III 408 – 412 Marne negricioase, slab nisipoase, micacee cu urme
cărbunoase
Sa III + IV 415 – 433 Alternanțe de straturi subțiri de nisip cu bob fin și marnă
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN
vânătă
Sa IV 467 – 473 Marne vinete compacte cu intercalații subțiri de nisip cu bob
fin
Sa IV 598 – 601 Marnă cenușie nisipoasă
Sa V 601 – 607 Marnă nisipoasă
Sa VI 622 – 628 Marne vineții, fin nisipoase, cu resturi de plante cărbunoase,
nisipoase pe fețele de stratificație, cu intercalații de 0,05 – 0,15
m. nisip alburiu
Sa VII 750 – 754 Marnă vânătă cu 30 % gresie alburie pe alocuri cu elemente
negre, fin micacee, cu aspect de tuf
Bg VIII 793 – 796 Marne cenușii uneori nisipoase cu o intercalație de 0,05 m. de
gresie cenușie, micacee, dură
Bg VIII 800 – 804 Marnă vânătă compactă
Bg ZM 908 – 912 Marnă cu intercalație de gresie
Bg ZM 1047 - 1052 Marnă cenușie compactă

1.2.4. DESCRIEREA ZĂCĂMINTELOR

Acumulările de gaze din sarmațianul și buglovianul structurii Bazna, care au fost


puse în evidență pe o grosime totală de circa 900 m. sunt în jos: II’’, II’, III, IV, V, VI, VII
în sarmațian și VIII, ZM pachetele a, b, c, d, în buglovian. Sub pachetul ”d” al zonei
marnoase au mai fost separate ”e” și ”f”, fiind considerate rezerve geologice.
Pachetele ”e” și ”f” din zona marnoasă bugloviană s-ar putea să conțină acumulări
diferite de gaze, în zona poros-permeabilă discontinuă. Limitele de gaz-apă pentru
acestea au fost estimate prin analogie cu pachetul ”d”.
Rocile colectoare sunt reprezentate prin straturi nisipoase și marne nisipoase
separate de intercalațiile marnoase impermeabile.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


Gazele sunt acumulate în zona de boltă a colectoarelor poros-permeabile, fiind
însoțite la partea inferioară pe zonele de flanc, de ape marginale de zăcământ.
Investigațiile geofizice din zonele care au deschis tortonianul au pus în evidență
sedimente predominante marnoase, lipsite de straturi colectoare.
Zăcămintele de gaze grupate în cele 9 complexe productive sunt de tip stratiform
de boltă nefaliate. În ceea ce privește variația în grosime a complexelor pe suprafața
productivă, ce pune în evidență o ușoară îngroșare pe flancul nordic și pe flancul estic.
Fiecare din aceste complexe, deși este construit dintr-un număr variabil și destul
de mare de straturi de nisipuri, separate prin fascicule impermeabile, ele au trebuit să
fie considerate ca reprezentând o singură unitate hidrodinamică.

1.3.ISTORICUL EXPLOATĂRII

Până la data de 31.12.1995, pe structura Bazna au fost săpate un număr de 90 de sonde,


dintre care 16 sonde de explorare și 74 sonde de exploatare, sonde care au indicat gaze cu

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


debit industrial. Până la aceeași dată, din zăcământul Bazna a fost extrasă o cantitate de
27.006 mil.mc. gaze, ceea ce reprezintă 90,5% din rezerva geologică inițială.
Sinteza datelor de exploatare privind debitele în liber și presiunile inițiale la nivel de
complexe este redată în următorul tabel:

Complexul productiv Debit în liber(mc/zi) Presiunea inițială


minim maxim măsurată la gaura
sondei
Sa II’’ 55.000 132.000 19,2
Sa II’ 28.000 384.000 34,5
Sa III+IV 89.000 2.300.000 46,5
Sa V 177.000 2.143.000 66,0
Sa VI 480.000 3.500.000 87,0
Sa VIII 260.000 660.000 103,0
Bg VIII + ZM 40.000 152.000 118,0

La ora actuală sunt în producție 73 de sonde, dintre care 3 sonde sunt duale, situația
sondelor săpate pe structura Bazna fiind prezentate în următorul tabel:

Obiectivul Sonda nr. Situația sondei Nr. sonde


Sa II’ 7, 26 prod. 2
Sa III + IV 10, 12, 14, 18, 21, 24, 29, 52 C, 53 C, 54 C, 59, prod. 14
132, 151
Sa V 15, 17, 20, 23, 33, 52 t, 53 t, 54 t prod. 8
Sa VI 13, 16, 19, 22, 32, 40, 43, 47, 48, 161, 162, 163, prod. 17
164, 165, 166, 167, 168
Sa VII + Bg 25, 27, 29, 30, 31, 34, 35, 36, 38, 41, 49, 51, 55, prod. 32
VIII + Bg 56, 57, 58, 61, 63, 64, 65, 66, 67, 68, 69, 170, 171,
ZM 172, 173, 174, 176, 177, 178
TOTAL SONDE ÎN PRODUCȚIE 73
CASATE 14
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN
ABANDONATE DIN FORAJ 1
ABANDONATE DIN PROBE 2
TOTAL SONDE SĂPATE PE STRUCTURĂ 90

CAPITOLUL 2. PROPRIETATILE FIZICE ȘI CHIMICE


ALE FLUIDELOR DE ZĂCĂMÂNT

2.1. COMPOZIȚIA GAZELOR NATURLE

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


Conform Buletinului de analiză cromatografică, compoziția gazelor naturale ce se extrag
de pe structura Bazna este:

Compo UM Sa II’ Sa III + IV Sa V Sa VI Sa VII+Bg


-nenți VII+ZM
%vol 0,02 0,007 0,008 0,006 0,008
O2 %grav 0,001 0,01 0,01 0,012 0,019
g/m³N 0,114 0,099 0,114 0,085 0,144
%vol 0,34 0,318 0,301 0,275 0,366
N2 %grav 0,59 0,68 0,520 0,478 0,635
g/m³N 4,25 4,875 3,762 3,439 4,576
%vol 99,56 99,608 99,602 99,593 99,476
CH4 %grav 99,20 99,17 99,280 99,26 99,050
g/m³N 712,849 713,193 713,15 714,08 713,242
%vol 0,07 0,05 0,06 0,11 0,13
C2H6 %grav 0,14 0,09 0,12 0,204 0,242
g/m³N 0,943 0,673 0,862 1,464 1,747
%vol 0,022 0,314 0,025 0,017 0,020
C3H8 %grav 0,06 0,68 0,07 0,046 0,054
g/m³N 0,444 0,323 0,505 0,335 0,394
2.2. PRESIUNEA DE ZĂCĂMÂNT

Presiunea de zăcământ a fost calculată pentru fiecare complex productiv în parte, ân


funcție de adâncimea medie de referință și pe baza rezultatelor măsurătorilor de presiuni
inițiale.
Adâncimea medie de referință pentru fiecare complex a fost calculată cu ajutorul relației:
1
Hr = Elm + Izm + hs
2
unde:
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN
Hr – adâncimea medie de referință[m];
Elm – elevația medie a sondelor cuprinse în interiorul suprafeței productive [m];
Izm – izobata medie obținută prin media aritmetică între izobata conturală a suprafeței
productive și cea de pe apexul structurii [m];
hs – grosimea medie a complexului [m].

Complex Izobata Elevația 1 Adâncimea Presiunea


hs
productiv medie medie 2 medie inițială
Sa II’’ +173,3 366 15 207,5 19,2
Sa II’ +141,0 366 45 270,0 34,5
Sa III+IV +40,0 367 14 341,0 46,5
Sa V -109,0 368 44 521,0 66,0
Sa VI -229,0 368 51 648,0 87,0
Sa VII -350 368 30 748,0 103,0
Bg VIII+ZM -448 364 62 1084,0 118,0

2.3. TEMPERATURA MEDIE DE ZĂCĂMÂNT

Temperatura medie de zăcământ a fost stabilită pe baza măsurătorilor directe în


zăcământ, în funcție de adâncimea medie de referință a fiecărui complex.
Valorile temperaturii medii de zăcământ sunt trecute în următorul tabel:

Complexul productiv Adâncimea medie de Temperatura medie de zăcământ


referință
M °C K
Sa II’’ 207,0 14,2 287,2
Sa II’ 270,0 16,0 289,0
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN
Sa III+V 341,0 18,2 291,2
Sa V 521,0 23,5 296,5
Sa VII 748,0 30,4 303,4
Bg VIII+ZM 1084,0 34,2 307,2

2.4. CALCULUL DENSITĂȚII

Cunoscând densitățile relative față de aer a fiecărui component al amestecului de gaze


extras din sondele de pe structura Bazna, se poate calcula densitatea relativă a amestecului
cu formula:

y 1 ∙ δ CH + y 2 ∙δ C H + y 3 ∙ δ N
δ a= 4 2 4 2

y1 + y2 + y3

unde:
δ a – densitatea relativă față de aer a componentului I;

δ CH =0,554
4

δ C H =1,049
2 4

δ N =0,967
2

y 1 – concentrația molară a componentului I;

99,1996 ∙ 0,554+0,1312 ∙1,049+ 0,591∙ 0,967


δ a=
99,1996+ 0,1312+0,591
Densitatea normală a amestecului este dată de relația:

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


ρa =δ a ∙ ρaer [kg/m3]

unde:

ρaer =1,293 kg /m3

ρa =0,557 ∙1,293=0,720 kg /m3

Complexul productiv δa ρa
Sa II’’ 0,05 0,720
Sa II’ 0,557 0,721
Sa III+IV 0,5577 0,721
Sa V 0,5570 0,720
Sa VI 0,5572 0,720
Sa VII 0,5580 0,722
Bg VIII+ZM 0,5580 0,722

2.5. MASA MOLECULARĂ A AMESTECULUI

Cunoscând masa moleculară a fiecărui component se poate calcula masa moleculară a


amestecului cu formula:

y1  M CH 4  y2  M C 2 H 4  y 3 M N2
Ma 
y 1  y2  y 3 [kg/kmol]
unde:
M a=masa moleculară a componentului i;

M CH =16,043kg/kmol
4

M C H =30,062kg/kmol
2 4

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


M N =28,016kg/kmol
2

99,1996  16,046  0,1312  30,062  0,591  28,016


Ma   16,135kg / kmol
99,1996  0,1312  0,591

Complexul productiv Masa moleculară


Sa II” 16,135
Sa II' 16,134
Sa III+IV 16,1373
Sa V 16,122
Sa VI 16,1287
Sa VII 16,150
Bg VIII+ZM 16,153
2.6. CALCULAREA FACTORULUI DE NEIDEALITATE Z

Componenta termodinamică de stare a gazelor reale se abate de la ecuația de stare a


gazelor perfecte. Această abatere se exprimă printr-un factor Z, denumit factor de
neidealitate.

Calculul factorului de neidealitate Z am se face pe baza legilor amestecurilor de gaze.


Apelând la Legea lui Amagat pentru componentul i se poate scrie:

p  Vi  n i Z i  RM  T
unde:
p – presiunea la care se află amestecul de gaze (Pa);
V i – volumul ocupat de componentul i (m);

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


ni – numărul de kilomoli din componentul i (Kmol);
Rm – constanta universală a gazelor (j/Kmol . K)

T ❑ - temperatura la care se află amestecul de gaze (K);


p T
Zi =( , )
pcr T cr

pcr – presiunea critică a componentului i;

T cr – temperatura critică a componentului i.

După însumare pentru toți componenții, rezultă:

p  V  RM  T  ni  Z i

Z am  yi  Z i

unde y i – concentrația molară a componentului i a amestecului.

În cadrul acestei metode, Zi se obține din diagramă în funcție de presiunea redusă și


temperatura redusă, unde:
p
pri 
pcri

T
Tri 
Tcri

O altă metodă de determinare a factorului de neidealitate a amestecului este cea care


utilizează relația lui A.Z. Istomin:

Z am  1  102  (0, 76  Tpr  13)  (8  p pr )  p pr


CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN
unde:

p
p pr 
p pcr

T
Tpr 
Tpcr
Domeniul de valabilitate pentru această relație este:
pcr [0;3]

T cr[1,3 ; 1,9]

2.7. VÂSCOZITATEA DINAMICĂ

Vâscozitatea gazelor reprezintă frecarea interioară care apare la mișcarea unor


particule în raport cu altele. Vâscozitatea gazelor reale nu este constantă, ea variind cu
presiunea și temperatura astfel:
> pentru aceeași densitate a gazului, cu creșterea temperaturii, până la o anumită
presiune, vâscozitatea absolută să scadă, iar peste această limită, vâscozitatea
crește;
> pentru aceeași temperatură, vâscozitatea gazelor crește până la o anumită presiune,
după care scade;
> la aceeași temperatură și la aceeași densitate, vâscozitatea gazelor crește cu
creșterea presiunii.
La presiune atmosferică, vâscozitatea dinamică ca funcție de temperatură, poate fi
calculată cu relația lui Sutherland:

273  Ci T 3/2
Ti  oi ( )
T  Ci 273
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN
unde:

Ti - vâscozitatea dinamică la t oc a componentului i;

oi - vâscozitatea dinamică la 00 C a componentului i;

T – temperatura (K);
Ci – coeficientul lui Sutherland;
C CH =140
4

C C =280
2H 4

C N =110
2

Pentru determinarea vâscozității amestecurilor de gaze, în literatura de specialitate


există mai multe metode, unele care se bazează pe calcule, altele care se bazează pe
grafice.
Formula empirică propusă de Herning și Zipperrer pentru calculul vâscozității
amestecurilor de gaze, are următoarea expresie:
n

y 1 μ1
√ M 1 T c + y2 μ 2 √ M 2+ T c + . .. . .+ yn μ n √ M n T c
∑ yi μi √M T i ci
i=1
μam = 1 2
= n
n

y1
√M 1T c 1
+y
2√
M T
2 c2 n√
+. . . . . + y M T
n cn ∑ y i√ M T
i=1 i ci

În care: y1, y2,..., yn – procentajele volumetrice ale componenţilor gazoşi din amestec, %;

M1, M2,..., Mn – masele moleculare ale componenţilor, kg/kmol;


CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN
Tc1, Tc2,..., Tcn – temperaturile critice ale componentelor, k;
M1, m2,..., mn – vâscozităţile dinamice ale componenţilor, kg/ms

2.8.CĂLDURA SPECIFICĂ IZOBARĂ MASICĂ

Calculul puterii calorice reprezintă energia termică necesară unităţii de cantitate dintr-o
substanţă pentru a-şi mări cu un grad temperatura în absenţa unei transformări de fază.
Unitatea de masa poate fi molil. Kilogramul sau metrul cub normal.
Căldura specifică variază cu temperatura şi mai puţin cu presiunea.
Pentru că variază cu temperatura, se va lucra cu căldura specifică instantanee şi cu
căldura specifică medie pe un interval de temperaturi.
În funcţie de natura transformării se poate lucra cu mai multe călduri specifice şi anume:
Cv – căldura specifică la volum constant;
Cp - căldura specifică la presiune constant;
Cn - căldura specifică politropică.
Dependenţa dintre căldura specifică izocoră şi căldura specifică izobară este dată de
relaţia lui Robert – Mayer:
R=Cp-Cv (1.24.)

C p −C v
A=
Iar raportul R reprezintă echivalentul caloric al lucrului mecanic. Raportul este
supra unitar şi reprezintă exponentul adiabatic:

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


Cp
K=
Cv (1.25.)
Pentru calculul căldurii specifice a gazelor, la presiune constantă, se poate utiliza ecuaţia
empirică:
Cp= a +bT+cT2+...; (1.26.)
Cunoscând participarea fiecărui component (fracţii masice) „Xi” şi căldurile specifice
izobare ale fiecărui component, se poate determina căldura specifică masică izobară a
n
C p=∑ C p X i
i
amestecului ca medie ponderată: i=1 J/kg×k

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN


Complex CH4 C2H6 N2 Cp am
C P=2218 C p= 1716 C P = 1042

Sa II' 2200,247 2,251 6,158 2208,656


sa Ill+IV 2199,568 1,609 7,054 2208,231
Sa V 2201,808 2,042 5,449 2209,299
Sa VI 2201,808 3,483 4,980 2210,049
Sa VII+Bg 2196,929 4,152 6,6167 2207,697

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 1


CAPITOLUL 3.CALCULUL DE DIMENSIONARE AL
ECHIPAMENTULUI SONDELOR DE GAZE

3.1 ŢEVILE DE EXTRACŢIE

La sondele de gaze se folosesc ţevi de extracţie pentru a proteja coloană de


exploatare împotriva acţiunii corozive şi abrazive a fludelor extrase din sondă. Totodată ţevile
de extracţie se mai folosesc pentru executarea unor lucrări şi operaţii în sondă. Exemplu unde
sunt folosite ţevile de extracţie sunt instrumentaţiile, tratamentele, circulaţii cu diferite fluide,
fixări şi degajări de packere şi dopuri, pistonări, injecţii de fluide sub presiune, denivelări,
împachetări cu nisip, etc.
Pentru că lucrează într-un mediu dificile şi în condiţii variate, ţevile de extracţie
trebuie să fie confecţionate din nişte material special cu calităţi mecanice deosebite.
Conform STAS 824-88, ţevile de extracţie se confecţionează cu capete îngroşate
sau cu capete îngroşate, iar după modul de îmbinare, ţevile de extractive pot fi cu mufe
detaşabile sau cu mufe din corp.
Caracteristicile mecanice ale oţelurilor folosite pentru confecţionarea ţevilor de
extractive (STAS 8185-88) sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Tabel 1.5.
Marca oţelului
UM
H-40 J-55 C-75 N-80 P-105

Efortul unitar la curgere daN/mm2 28,1 38,7 52,7 56,2 73,8

Efortul unitar la rupere daN/mm2 42,2 70,3 66,8 70,3 84,4

Efortul unitar la turtire daN/mm2 35,2 45,2 59,8 63,3 84,4

Compoziţia oţelurilor din care se confecţionează ţevile de extracţie se stabileşte astfel


încât aceasta să reziste la acţiunea corozivă a fluidelor extrase.

Din practica de şantier s-a constatat că oţelurile mai moi sunt mai rezistenţe la
coroziune.

Concentraţia limită de hidrogen sulfurat în gaze pentru aceste oţeluri este de 50 ppm, iar
pentru oţelurile superioare această limită este de 2 ppm.
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 2
Îmbinările ţevilor de extracţie sunt concepute astfel încât acestea să asigure rezistenţa
necesară la întinderea dată de greutatea proprie plus alte sarcini ce apar în timpul diferitelor
lucrări şi operaţiuni ce se execută în sondă uneori combinată cu o diferenţă de presiune între
interiorul şi exteriorul coloanei de extracţie.

De asemenea îmbinarea trebuie să asigure etanşeitatea coloanei de extracţie. Pentru


ţevile de extracţie STAS 824-88 îmbinarea se face cu filet rotund, având unghiul la vârf de
60° cu 8 sau 10 paşi/în şi cu o conicitate de 1:16.

Fig. 3.3. Ţevi de extracţie: a-cu capete neîngroşate şi mufe detaşabile;

B-cu capete îngroşate şi mufe detaşabile

C-cu capete îngroşate şi mufe din corp.

În figura 3.3 sunt prezentate ţevile de extracţie STAS 824-88 cu capete îngroşate şi
neîngroşate cu mufe detaşabile şi cu mufe din corp.
Pentru că în timpul utilizării coloanei de exploatare solicitările sunt combinate, dar sunt
cazuri în care predomină solicitate, au fost concepute mai multe tipuri de îmbinări ale ţevilor
de extracţie, fiecare din aceste îmbinări fiind recomandată pentru o anumită combinaţie de
solicitări a coloanei de extracţie.
În funcţie de felul îmbinării s-au realizat următoarele tipuri de ţevi de extracţie:
a) Ţevi de extracţie Hydrill se fabrică în următoarele variante de îmbinări:

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 3


Hydrill CS (Compled Seal) cu mufă din corp cu filet Hydrill şi îngroşate la exterior,
figura 3.4;
Hydrill PH 6 are îmbinarea similară tipului Hydrill CS, dar ţeava are peretele mai gros.
Hydrill FJ (Flush Jaint)-Filetele sunt tăiate direct în peretele ţevii. Aceste ţevi se
folosesc în situaţiile în care este necesar să se realizeze un spaţiu inelar mai mare în exteriorul
garniturii de ţevi de extracţie.
B) Ţevi de extracţie Atlas Bradford Aceste ţevi sunt prevăzute cu un inel de teflon
pentru etanşarea suplimentară a îmbinării figura 3.5.
Rezistenţa la smulgere din filet este mai mare, filetul având o formă specială de tip
ferestrău cu conicitate de 1,104 mm/mm.
Aceste ţevi se realizează în următoarele variante:
Ţevi Atlas Brandford D.S. (Double Seal) cu mufă din corp cu etanşare suplimentară din
teflon.
Rezistenţa îmbinării este mai mare decât a corpului ţevii atât la presiunea interioară cât
şi la presiune exterioară. Îngroşarea exterioară a îmbinării corespunde cu aceea a ţevilor API
cu capete îngroşate. Exteriorul îmbinării nu este prelucrat, ci rămâne brut din laminare. Aceste
ţevi se execută pentru grosimile normale din oţelurile H-40, J-55, N-80 şi P-105.

Fig. 3.4. Îmbinarea Hydrill

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 4


Fig. 3.5. Îmbinare Atlas-Brandford – detaliul îmbinării

Ţevi Atlas Bradford D.S.S (Double Seal Special) au acelaşi filet cu ţevile Atlas-
Bradford D.S. cu deosebirea că îngroşarea exterioară a îmbinării este prelucrată după laminare
şi diametrul interior este mai mic.

Ţevi Atlas Bradford G.S.T. – Asigură etanşarea îmbinării de asemenea prin inel de
teflon. Îmbinarea se face cu mufă din corp cu filet ferestrău, cu îngroşare exterioară îngrijit
prelucrată şi cu îngroşare interioară de asemenea îngrijit prelucrată. Această variantă de
îmbinare este prezentată în figura 3.6 a - Atlas-Bradford şi figura 3.6 b - îmbinare
asemănătoare realizată de firma Manesman.

Fig. 3.6. Ţeava de extracţie Atlas Brodford:

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 5


C) Ţevi de extracţie Graylock tip B. Aceste ţevi au mufa din corp şi filete ACMF de 5
paşi/in. Se mai numesc şi ţevi cu înşurubare rapidă. Filetul îmbinării asigură rezistenţa la
tracţiune, iar etanşarea este asigurată de un inel metalic prin presare, figura 3.7.

Fig. 3.7. Etanşarea ţevilor de extracţie Graylock tip B

D) Ţevi de extracţie Armce Seal-leck. Aceste ţevi au îmbinări cu filete speciale de tip
ferestrău asimetric, figura 3.8. Conicitatea îmbinării este 1:12 şi filetul are 6 paşi/in, deci
îmbinarea este rapidă.

Fig. 3.8. Îmbinările ţevilor de extracţie Armce-Seal-leck.

E) Ţevi de extracţie Pheeni-Rheinrehr cu îmbinare tip Omega. Sunt ţevi de extracţie cu


mufă din corp neîngroşată cu filet de formă specială, figura 3.9, tip Omega.

Fig.3.9. Îmbinare cu filet tip Omega

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 6


Acest tip de filet se taie în capul ţevii umflate la rece. Datorită formei şi jocului redus se
asigură etanşeitatea chiar în timpul unor tracţiuni mari.

F) Ţevi de extracţie Pittsburg-ACME neîngroşate. Aceste ţevi asigură rezistenţa egală


cu a ţevilor API cu corp îngroşat, însă cu diametrul mufei apropiat de al ţevilor API
neîngroşate. Îmbinarea se face prin filet ACMF cu 8 paşi/in, având lungimea mai mare şi fiind
cositorite.

3.1.1.CALCULUL MECANIC AL ȚEVILOR DE EXTRACȚIE

a) Calculul la turtire
D
Pentru tevile de extractie la care < 14 se determina rezistenta la turtire cu relatia:
t
D
−1
t (2.1)
p=0,75∙ σ t ∙
¿¿
in care s-a notat cu p presiunea minima la turtire in daN/cm2, D este diametrul nominal al
tevii in metri, t este grosimea de perete la corp in metri, iar ϭt este efortul unitar la turtire in
daN/cm2.
D
Daca ≥ 14 presiunea minima la turtire se determina cu relatia
t
2,503
p=0,75 σ
( D
t
−0,046
) (2.2)

notatiile avand semnificatiile prezentate mai sus. Presiunea minima la turtire in domeniul
elastic se calculeaza cu relatia:
4,4 ∙ 102
p=0,75 σ
D D (2.3)
(
t t
−1 )
b) Calculul la presiune interioara. Calcuarea rezistentei la presiune interioara se face cu
relatia:
t
pi=0,875 ∙ 2 σc ( 2.4)
D
in care pi este presiunea interioara maxima in daN/cm 2, iar σ c este efortul unitar la
curgere al otelului din care este confectionata țeava in daN/cm2.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 7


c) Calcularea rezistentei la imbinarii la tractiune pentru țevile API cu capete ingrosate
se face luand in calcul sectiunea metalica la baza ultimului filet angajat.

Relatia este: F i= π ¿ (2.5)


4

in care F i este sarcina maxima la imbinare in daN, D este diametrul nominal in cm, h este
inaltimea filetului in cm , d este diametrul interior in cm, σ c este eforul unitar la curgere in
daN/cm2, iar λ este coeficientul de siguranta.
Pentru tractiune se poate lua λ=1,5 … 2. La tevile de extractie API cu imbinari de 10
pasi/in inaltimea filetului h= 0,141 cm, iar cele cu imbinari de 8 pasi /in h=0,181 cm.

d) Calculul rezistentei la smulgere din filet se face cu relatia:

πdb σ c
F= (2.6)
λ¿¿
in care F este efortul axial in N, d este diametrul tevii la mijlocul flancului ultimului filet
in m, b este grosimea peretului tevii la fundul ultimului pas al filetului in m , l este lungimea
imbinarii filetate in metri, α este unghiul la care flancul filetului il face cu axa burlanului in
grade, iar φ este unghiul de frecare in grade.
* Se admite φ=15 ° … 18 °
Pentru smulgere din filet se admite
* λ=1,4 … 1,5

3.1.2. CALCULUL DE DIMENSIONARE AL TEVILOR DE EXTRACTIE

Se va dimensiona garnitura de ţevi de extracţie pentru sonda 31 Bazna, unde se


cunosc datele următoare:
H = 1050 m
T0 = 273,15 K
Tce = 288,15 0C
P0 = 1,013 bar
Pz = 128 bar
Tz = 307,2 K
Qg = 6350 m3/zi

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 8


Pşiu = 23,5 bar
Zm = 0,96
Se calculează diametrul ţevilor de extractive cu formula:

Q g⋅T z
d=0 ,078
√ p siu (2.7)

6350  307,2
d  0,078  20,5mm  20,5  10 3 m
28,5
Din STAS 824-80/88 se alege:
diSTAS  21 mm

Din calcul se observă că diametrele interioare calculate sunt mult mai mici decât
diametrele interioare ale țevilor de extracție de 2 7/8 in, dar o redimensionare a țevilor nu
este justificată, deci în calculele ulterioare se vor folosi diametrele de 2 7/8 in, existente la
țevile de extracție din sondele de pe structura Bazna.

Sonda 11 18 26 29 31 35 38 43 52 59 173
dSTAS 73,0 73,0 73,0 73,0 21,0 47,1 47,1 73,0 73,0 73,0 73,0
WCE 5,5 5,3 7,7 5,6 2,1 5,4 7,6 6,4 5,0 5,2 6,6

3.1.3. ȘIUL ȚEVILOR DE EXTRACȚIE

Are rolul de a asigura ghidarea capului de jos a coloanei de extracție la introducerea în sondă. De
asemenea este astfel conceput încât asigură ghidarea aparatelor si sculelor ce trec prin el.
Șiul are diametrul interior mai mic decat cel mai mic diametru interior al conoalei de extracție pe
care se echipează. La extragerea coloanei de extracție din sondă, șiul ne asigură de integritatea
coloanei de extracți, lipsa șiului indicand faptul că o parte din coloană este rămasă în sondă.
Caracteristicile tehnice ale șiurilor țevilor de extracție
Şiurile se confecţionează conform STAS 216-75/88 din OLC 60 îmbunătăţit sau din OLC 65.
Suprafeţele interioare şi exterioare trebuie să fie netede şi să nu prezinte defecte de prelucrare.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 9


3.1.4. DUZELE DE FUND

Dacă sonda produce cu presiuni mari, pentru protejarea echipamentului de fund şi de


suprafaţă, precum şi pentru prevenirea criohidraţiilor se echipează coloana de ţevi de extracţie
cu duze de fund.
Duzele de fund se montează pe ţevile de extracţie şi se introduc în sondă odată cu
acestea.
Clasificare:
A) Duza fixă – este formată dintr-un corp cilindric masiv prevăzut cu un inel exterior şi
un canal cilindric interior (fig.3.10). Duza se intercalează între două ţevi de extracţie.
Principalul dezavantaj este că nu poate fi controlată decât după extragerea garniturii de
ţevi de extracţie.

Fig. 3.10. Duza fixă.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 10


B) Duza reglabilă – se montează tot între două ţevi de extracţie (fig.3.11), numai că
secţiunea de curgere se poate modifica prin rotirea garniturii de ţevi de extracţie sau prin
introducerea unor tije de la suprafaţă.

Fig.3.11. Duza reglabila

C) Duza mobilă – poate fi introdusă şi extrasă din sondă fără extragerea ţevilor de
extracţie. Ea este compusă dintr-o parte fixă (niplu de fixare), care se introduce în sondă cu
ţevile de extracţie, şi o parte mobilă care se lansează cu un cablu şi care este prevăzută cu o
geală hidraulică cu bătaie în jos şi cu o coruncă pentru extragere.
D) Duza diferenţială – prezintă avantajul că se închide automat când este depăşit debitul
admisibil.

3.1.5. PACKERE

Packerele sunt dispozitive de lucru folosite în industria extractivă de petrol pentru


izolarea spaţiului inelar dintre ţevile de extracţie şi coloana sondei, împiedicând trecerea
fluidelor între acest spaţiu şi interiorul ţevilor de extracţie ca să izoleze partea inferioară a
găurii de sondă.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 11


Această izolare este necesară, în unele cazuri, pentru ca presiunile mari din zăcământ să
nu se transmită coloanei, care trebuie protejată; de asemenea în cazul în care sonda produce
fluide corozive, evitându-se astfel corodarea care duce de cele mai multe ori la abandonarea
sondei.
Un alt rol pe care îl are packerul este şi acela de a reduce tendinţa pe care o au sondele,
spre sfârşitul perioadei de erupţie, de a produce în rafale sau cu dopuri, datorită acumulării
gazelor în coloană.
De asemenea, packerele se folosesc la exploatarea simultană şi separată a mai multor
strate din aceeaşi sondă.
Utilizarea packerelor poate fi numai temporară (ocazională) în vederea protejării coloanei
la fisurarea hidraulică, la tratarea termică, la probele de producţie etc.
După modul de folosire, packerele sunt:
A) packere permanente – odată introduse în sondă nu se mai pot extrage. Îndepărtarea lor
se face prin frezare, motiv pentru care se confecţionează numai din materiale frezabile.
B) packere recuperabile – se introduc în sondă numai pentru executarea unor operaţii,
după care se extrag din sondă.

Fig. 3.12. Schema unui pacher cu


supapă.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 12


Fig. 3.13. Schema unui pacher

cu fixare mecanică

3.2 ECHIPAREA SONDELOR DE GAZE


ECHIPAMENTUL DE SUPRAFAȚĂ

3.2.1 ECHIPAMENTUL DE SUPRAFAȚĂ

Echipamentul de suprafaţă a sondelor de gaze este compus din următoarele elemente


prezentate în figura 3.14:
1. Echipamentul de la gura sondei alcătuit din:
A) ansamblul capetelor de coloană
B) capul de erupţie
C) duzele de suprafaţă ce pot fi: - fixe: - normale, convergente, reglabile,
autoreglabile
2. Instalaţia tehnologică de suprafaţă:
- Conducta de aducţiune
- Separator
- Calorifer
- Poligonul de măsurare

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 13


Fig.3.14. Echipamentul de suprafaţă al sondelor de gaze
1-cap de erupţie; 2-duza reglabilă; 2-conducta de aducţiune; 4-separator orizontal; 5-conducta de evacuare a
lichidului din separator; 6-rezervor de lichid; 7-incalzitorul; 8-arzatorul caloriferului;
9-plogonde măsură; 10-rampa colectoare; 11-conducta colectoare; 12-conducta magistrală

3.2.2. ECHPAMENTUL DE LA GURA SONDEI

CAPUL DE COLOANĂ

Capul de coloană figura (3.15.) este un ansamblu de flanşe duble care serveşte la
susţinerea coloanelor de burlane tubate şi totodată, de a realiza etanşarea spaţiului inelar
dintre ele.
Capetele de coloană se construiesc de diferite tipuri şi dimensiuni şi sunt alcătuite din
piese de mare rezistenţă şi anume: flanşe, pene, elemente de etanşare şi asamblare.
Componenţa ansamblului
- flanşă cu mufă;
- flanşă dublă;
- flanşă intermediară;
- dispozitiv pentru suspendarea ţevilor de extracţie;
- bonetă.
La stabilirea componenţei ansamblului capului de coloană se ţine seamă de: programul
de tubaj, presiunea de lucru în fiecare coloană, dimensiunile ieşirilor laterale ale flanşelor şi
de tubing.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 14


Fig.3.15. Cap de coloană

DISPOZITIVUL PENTRU SUSŢINEREA ŢEVILOR DE EXTRACŢIE

Dispozitivul este o flanşa dublă care se monteză pe capul coloanei de exploatare având
rolul de a susţine coloana de extracţie în condiţii de etanşeitate a interiorului coloanei de ţevi
de extactie faţă de spaţiul inelar dintre colaona de extracţie şi coloana de exploatare.
Dispozitivele de suspendare se deosebesc prin modul de fixare a ţevilor de extracţie prin
înşurubare sau rezemare.
Dispozitivul de suspendare prin înşurubare asigură o etanşare mai bună în special la
gaze în timp ce dispozitivul de suspendare prin rezemare oferă posibilitate de manevră a
ţevilor de extracţie sub presiune.
După destinaţie deosebim două tipuri de dispozitive:
- tip T (pentru sonde de ţiţei) – fig. 3.16a;
- tip G (pentru sonde de gaze) - fig.3.16b.
Dispozitivul de suspendare tip G este construit din flanşa redusă în care se înşurubează
direct ţevile de extracţie. Flanşa superioară este redusă la 3 in., servind la montarea directă a
capului de erupţie, fără bonetă. Dispozitivele de suspendare, atât T cât şi G, se construiesc
pentru presiuni de 70, 140, 210 şi 350 bar.

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 15


CAPUL DE ERUPŢIE

Capul de erupţie este un ansamblu de armături de presiune fitinguri, cruci, teuri, ventile,
flanşe, supape de reţinere, cu care închidem etanş sonda fiind posibile operaţiile de circulaţie
directă şi indirectă precum şi producerea sondei prin ţevi, prin coloană sau simultan prin ţevi
şi coloană în condiţii de siguranţă pentru personalul operativ.
Capul de erupţie cuprinde şi elemente care servesc la reglarea fluidelor extrase sau la
închiderea sondei.
Capul de erupţie trebuie să reziste la presiunea fluidelor extrase, la acţiunea corozivă a
acestora precum şi la acţiunea abrazivă a particulelor de rocă eventual antrenate din strat de
către fluidele extrase.
Capetele de erupţie pot fi formate prin asamblarea elementelor componente sau pot fi
confecţionate monobloc. Ventilele cu care se formează capul erupţie pot fi de tipul robinet cu
pană sau de tipul robinet cu sertar paralel. Simbolul capului de erupţie precizează tipul
(monobloc sau asamblat), cu câte braţe este montat, câte robinete are pe linia principală, ce
diametru are şi care este presiunea nominală. Dacă în simbol apare litera C, aceasta semnifică
calitatea anticorozivă a oţelului din care este confecţionat.
De exemplu CEAC-11-21/2-210 înseamnă cap de erupţie asamblat, pentru fluide
corozive, cu un braţ, cu un ventil principal, diametru de 2 1/2 in şi presiunea nominală de 210
bar sau CEMC-12-2-350 înseamnă cap de erupţie monobloc pentru fluide corozive, cu un
braţ, cu două ventile principale, diametru de 2 in şi presiunea nominală de 350 bar.
Se construiesc capete de erupţie pentru următoarele presiuni: 140, 210, 350, 700 şi 1050
bar (STAS 12100/6-85).

3.2.3. CALCULUL DE ALEGERE AL DUZELOR FIXE

DUZA DE SUPRAFAŢĂ
Duzele sunt ajutaje cu ajutorul cărora se reglează debitele sondelor.
Procedeul de laminare al gazelor serveşte la reglarea presiunii de curgere a gazelor prin
reţeaua de conducte şi instalaţii de suprafaţă la care este conectată sonda. Laminarea se
realizează prin duze, ajutaje şi diafragme.
După construcţia şi modul de funcţionare duzele de suprafaţă se împart în:
- duze fixe;

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 16


- duze reglabile;
- duze autoreglabile.
Duza fixă
A) Duza fixă de suprafaţă este construită din oţel, în formă de trunchi de con având
conicitatea de 1/6 şi un canal central de diametru constant.
Se construiesc duze fixe standardizate având orificiile în următoarele dimensiuni ( 0,05
mm): 2,5; 3; 3,5; 4; 4,5; 5; 5,5; 6; 6,5; 7; 8; 10; 11; 12; 13; 14; 16; 18; 20; 22; 25.
La trecerea gazelor prin orificiul duzei, pot avea loc două tipuri de curgeri:
1. Regim sonic sau critic
2. Regim subsonic sau necritic
Pentru calculul debitului se folosesc următoarele relaţii:
1. Regimul de curgere sonic:
p2
< 0 ,56
p1 (3.1.)

Unde: p1, p2 – presiunile gazelor la intrarea respectiv ieşirea din duză; în bar;
În acest caz curgerea este supersonică, adică viteza de curgere a gazelor este egală cu
viteza de curgere a sunetului prin gaze. La gazele naturale această vitea este de 400 m/s.
2. Regimul de curgere subsonic:
p2
<0 ,56 . .. 1
p1
(3.2.)
În acest caz gazelle curg prin duză cu o viteză mai mică decât viteza de propagare a
sunetului prin gaze. Debitul sondei în acest caz scade odată cu creşterea contrapreiunii din
conducta de aducţiune.

Tabelul 3.1.
Diametrul duzei Coeficientul de debit c Diametrul duzei Coeficientul de debit c
mm m3N/24h x bar mm m3N/24h x bar
2,5 83,2 9 1216
3,0 127,3 10 1479
3,5 162,2 11 1698
4,0 211,3 12 1995
4,5 275,4 13 2630
5,0 346,7 14 3020
5,5 421,7 16 4074
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 17
6,0 512,9 18 5248
6,5 616,6 20 6761

Duza reglabilă
Duza reglabilă se mai numeşte şi ventil colţar, se montează la capul de erupţie şi este
utilizată pentru reglarea debitului de gaze şi pentru închiderea sondei.
Duzele reglabile se folosesc în special la sondele echipate cu capete de erupţie cu un
singur braţ, specific sondelor din Transilvania, pentru a se evita schimbarea duzelor, operaţie
ce necesită închiderea sondei.
În cazul sondelor de mare presiune se pot înseria două duze reglabile, în acest caz duza
din amonte este utilizată numai pentru reglarea debitului, iar duza din aval este utilizată pentru
închiderea sondei. Duza reglabilă este prevăzută cu un sistem de indicare a închiderii.
Deschiderea este dată pe o rigletă etalonată, în mm, diametrul de duză fixă echivalentă. Prin
închiderea repetată a duzei reglabile se pot produce deformaţii în zona de contact între acul
duzei şi scaunul duzei, ceea ce provoacă diferenţe între deschiderea reală a duzei şi indicaţiile
de pe rigletă. Din acest motiv este bine ca o duză să fie utilizată numai pentru reglarea
debitului şi duza din aval să fie utilizată numai pentru închiderea şi deschiderea sondei.
În cazurile în care la sondă este montată o singură duză reglabilă, în aval se va monta o
diafragmă pentru menţinerea debitului de regim al sondei.
Ca urmare a laminării în regiunea ventilului colţar, se produce o scădere de temperatură
care poate duce la formarea de criohidraţi.

3.2.4 CALCULUL DE DIMENSIONARE AL DUZELOR

Pentru Sonda 31 Bazna:

- se calculează raportul p2/ p1:


p2 10, 0
  0, 97
p1 10, 3
- fiind regim necritic, ϕ=0,364850
- coeficientul de compresibilitate va fi egal cu 0,594, ales pentru p=10,3 și t=16,0 C
- se calculează coeficientul C:
6350
C  28446,945
10,3  0, 0594  0,364850
Se alege diametrul duzei de 10,0 mm.
Se calculează debitul care poate trece prin duza de 10,0 mm:
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 18
Q  27926 10,3  0,364850  0, 0594  6233, 71[m 3 N / zi ]

SONDA P1 P2 c Cales Ѳ Q
11 7,1 3,5 40860,98 43634 18252
12.5
18 7,2 4,2 50126 50895 13,5
13463,3
26 3,5 3,4 77121 80706 17,0
5975
29 6,4 3,5 45931 47195 13,0 2769
31 10,3 10,0 28440 30788 10,5 6873

3.2.5.CALORIFERUL

Caloriferul serveşte la încălzirea gazelor după trecerea provocată de laminarea gazelor,


cu scopul de a evita formarea criohidraţilor în conductele colectoare şi de transport.

Fig.3.19 Calorifer

Caloriferul se compune din următoarele elemente:


- cutia de protecţie;
- arzătoarele;
- focarul cu ţevile de extracţie;
- instalaţia de tiraj;
- schimbătorul de căldură apă calda-gaze;

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 19


- cutia caloriferului;
- capacul caloriferului;
Cutia de protecţie are rolul de a proteja focul pentru a nu se stinge din cauza vântului
şi de a asigura o ardere liniştită, asigurând şi o uşoară preîncălzire a aerului în jurul cutiei de
foc.
După mărimea caloriferului se montează un număr de 1 - 5 arzătoare cu duze având
diametrul de 3 mm. Focarul cu ţevi de fum asigură procesul de ardere, iar cedarea căldurii de
la gazele arse la apa caldă se realizează în focar, iar în ţevile de fum, prin radiaţie şi convecţie.
Instalaţia de tiraj asigură evacuarea gazelor arse.
Schimbătorul de cadura se compune din 3 rânduri de ţevi paralele, legate între ele prin
ştuţuri de legătură. În schimbător se realizează transmiteea căldurii de la apa caldă la gazele
care circulă prin aceste ţevi.
Cutia caloriferului are rolul de a stoca apa necesară transmiterii căldurii. Aceasta este
prevăzută cu un orificiu de evacuare a apei. Cutia se execută din tablă cu pereţii dubli în care
se introduce, ca material izolant, vată minerală pentru a reduce pierderile de căldură prin
pereţii caloriferului.
Capacul caloriferului, care acoperă cutia se confecţionează tot din tablă cu pereţii dubli
între care se introduce vată minerală.
Pentru reglarea tirajului, cutia caloriferului este prevăzută cu un cursor cu orificiu cu
care se realizează reglarea aerului, iar coşul este prevăzut cu o clapetă de reglare. Alegerea
tipului de calorifer se face funcţie de cantitatea de căldura necesară hazului pentru a-şi ridica
temperatura la o anumită valoare. Ţinând cont de prevederile STAS în ceea ce priveşte
temperatura minimă admisibilă a gazelor la trecerea acestora în sistemul de transport (tg = 15 o
C), cât şi de condiţiile impuse gazelor la ieşirea din calorifer la valoarea de 293 K.

3.3.CALCULUL CONDUCTELOR DE ADUCȚIUNE

Gazele ce ies din sonda sunt colectate într-o conductă colectoare, prin care se poate
transporta gazele ce vin de la mai multe sonde. De asemenea, gazele mai pot fi colectate
separat, în funcţie de presiunea sondelor care produc din strate diferite pentru a fi transportate

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 20


pe conducte separate. Indiferent de modul cum se colectează gazele, într-un singur colector
sau în colectoare separate, reţelele de gaze se împart de obicei în următoarele tipuri: - reţea
liniară
- Reţea radială
- Reţea inelară
Reţeaua liniară se deosebeşte prin faptul că punctele de colectare pot fi unite printr-o
punte de legătură. Avantajul acestui tip de reţea de colectare constă în aceea că alimentarea cu
gaze se realizează fără întrerupere. În caz de avarie, în oricare punct din reţea există
posibilitatea de izola această porţiune, în timp ce restul sistemului continuă să funcţioneze. Pe
colector din loc în loc se montează ventile de secţionare şi răsuflător pentru suflarea gazelor în
atmosferă în caz de intervenţie pentru remedierea unei avarii ce s-a produs într-un anumit
sector. De asemenea, pe colectoare, în puncte mai joase, în funcţie de relieful terenului, se
montează oale de scurgere care trebuie purjate la anumite intervale de timp.
Înainte de a lega colectorul la conducta magistrală, la schele de gaze naturale este
prevăzut un punct de colectare unde se mai face odată separarea apei cumulate pe traseu şi
măsurarea gazelor care intră în conducta magistrală. Tot în acest punct gazele sunt odorizate
pentru a fi mai uşor depistate după miros, eventualele locuri unde se produc scăpări de gaze.
Reţeaua radială este asemănătoare cu o variantă a reţelei reţelei liniare, deoarece
principiul de colectare este acelaşi; în locul unui singur colector pentru toate sondele, sunt
câteva colectoare liniare.

3.3.1. DIMENSIONAREA CONDUCTELOR DE ADUCTIUNE ALE


SONDELOR DE GAZE

Gazele ce sunt extrase din zăcământ, ajunse în capul de erupţie al sondelor, trebuie să fie
transportate la grupul de instalaţii tehnologice unde sunt separate impurităţile lichide, sunt
măsuraţi parametrii principali, iar prin intermediul conductele colectoare vor fi transportate la
conducta de racord a câmpului naţional de transport. În funcţie de presiunile din conductele
acestea, au fost construite pe trepte de presiune astfel:
- înaltă presiune;
- medie presiune;
- joasă presiune.
Debitul unei sonde este condiţionat de presiunea pe care o au gazele la capul de erupţie
pentru a fi introduse în reţeaua de conducte corespunzătoare la care este racordată sonda.
CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 21
Calculul de curgere al gazelor pe conductă se face în ideea conservării pe cât posibil a
unei perioade mai lungi a energiei de zăcământ sau a consumului raţional al energiei
respective.
Pentru calculul de dimensionare a conductelor de gaze se vor folosi următoarele
formule:
- formula „Gaz metan”
- formula „Weymouth”
- formula „Biel”
Pentru gazul metan din Transilvania a cărui densitate relativă ∆ = 0,554, şi pentru starea
normală fizică a gazelor: T0 = 288 K şi P0 = 1,013 bari, determinarea diametrelor conductelor
se face folosind următoarele formule:

Formula Gaz metan


0, 389
L⋅Z
( √ )
D1 =0 ,780⋅ Q1⋅ 2 2
P1 −P2
, cm
(3.6.)

0 ,389
L⋅Z
( √ )
D2 =0 ,18018⋅ Q2⋅ 2 2
P1 −P2
,m
(3.7.)

Formula Weymouth
0 , 375
L⋅Z
( √
D1 =0 , 834⋅ Q1⋅ 2
P1 −P 22 ) , cm
(3.8.)

0, 375
L⋅Z
( √
D2 =0 ,17232⋅ Q2⋅ 2 2
P1 −P2 ) ,m
(3.9.)

Formula Biel

0,2
L⋅Z
( √
D1 =0 , 842⋅ Q1⋅ 2 2
P1 −P2 ) , cm

(3.10.)

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 22


0,2
L⋅Z
( √
D 2 =0 , 2126⋅ Q 2⋅ 2 2
P 1−P2 ) ,m
(3.11.)

Unde:
Q1 – debitul gazelor, m3N/h;
Q2 – debitul gazelor, m3N/h;
D1 – diametrul interior al conductei, cm;
D2 – diametrul interior al conductei, m;
P1 – presiunea gazului la intrarea în conductă cu diametrul interior (D1), atm;
P2 – presiunea gazului la ieşirea din conductă cu diametrul interior (D1), atm;
P1 – presiunea gazului la intrarea în conductă cu diametrul interior (D2), Pa;
P2 – presiunea gazului la ieşirea din conductă cu diametrul interior (D2), Pa;
L – lungimea conductei cu diametrul interior (D1), km;
L – lungimea conductei cu diametrul interior (D2), km;
Z – factorul de abatere.
În continuare voi folosi metoda Weymouth pentru Sonda 31 Bazna:
- debitul Q=6350 mcN/zi;
- densitatea relativă a gazului δ=0,558;
- lungimea conductei L = 450 m;
- presiunea în punctul inițial al conductei p1 = 10,3 bar;
- temperatura în punctul inițial al conductei T 1=288,799 K;
- presiunea statică în conductă ps =28 bar;
- se impune o pierdere de presiune de 0,2 bar;
- presiunea în punctul final al conductei p2=10,3·0,45= 10,21 bar.
- temperatura pseudoredusă:
288, 799
Tpr   1,5239
189,50
- presiunea pseudoredusă:
10, 03
p pr   0, 218
47,16
- factorul de abatere de la legea gazelor perfecte:
Z  1  102  (0, 76 1,52393  9,36 1,5239  13)  (8  0, 218)  0, 218  0, 4918
- diametrul interior al conductei;
63502  0.558  0.4918  0.45 1/5,33
D i[ 2 ] 47 ,208−3
24 1209  (10,32  10, 212 ) = m
- se alege din STAS diametrul exterior al conductei;
De =75,3 mm;
- grosimea de perete:

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 23


28, 0  75,3
t  (0,107  0,1)  0,921 103 m
2  0, 6  2460 1
- din STAS se citește t = 3,650 mm
- diametrul interior recalculat rezultă 68,0 mm
- presiunea în punctul final al conductei:
63502  0,558  0, 4918  0, 45 1/
p2  [10,32  ]  10, 29bar
242  685,33 1, 209
- pierderea de presiune pe unitatea de lungime:
p 10,3  10, 29
  0, 022bar / km
L 0, 450

Calculul conductelor de aducție pentru celelalte sonde alese de pe structura BAZNA s-a
concretizat în tabelul următor:

son D Δp/ Di
p1 T1 p pr T PR Z ps tc t stas p2
da L Di e L rec
11 7,1 284,2 54 0,150 1,49 0,9 46,0 75, 0,4 3,6 6,8 0,4
0 9 6 3 3 9,8 6 5 4 8 68
18 7,2 283,52 27 0,4 1,54 0,9 47,4 75, 0,4 7,1 0,02
0 6 8 3 10,0 6 3,65 9 4 68
26 7,5 283,8 45 0,159 1, 0,9 39,2 75, 0,4 7,3 0,3
0 497 7 8 3 9,0 3 3,65 3 8 68
29 6,4 284,4 60 0,135 1,50 0,9 47,5 75, 0,4 6,3
0 0 8 5 3 10,0 6 3,65 8 0,03 68
31 10,3 287,8 46 0,22 1, 0,9 47,2 75, 0,9 10,2
0 523 7 1 3 28,0 2 3,65 9 0,02 68

CĂLUGĂR DAN SEBASTIAN 24


3.4.SEPARAREA GAZELOR

Cea mai importanta misune de functionare a instalatiilor tehnologice de suprafata la


o sonda de extractie a gazelor naturale este separarea si retinerea impuritatiilor lichide si
solide aduse din strat odata cu gazele , sau rezultate prin condensare ca urmare a scaderii
temperaturii.
Pentru separarea gazelor s-au cnstruit si experimentat mai multe tipuri de separatoare
bazate atat pe forte gravitationale cat si forte centrifuge si de adeziune.
Se admite ca o separare eficienta se produce daca gazele care ies din separator contin
circa 20% mai multa umiditate decat cea de saturatie. In multe cazuri aceste performante sunt
suficiente ca sa asigure o desfasurare normala a utilizarii gazelor mai ales in cazul conductelor
scurte in care presiunea nominala este coborata , astfel incat scaderea temperaturii este
compensata de scaderea presiunii, iar la punctul final, datorita maririi volumului specific al
gazului, acesta sa devina nesaturat.
In alte cazuri insa, cand presiunile de plecare sunt mai ridicate (> 4Mpa) si caderea de
temperatura este mul mai importanta decat caderea de presiune, simpla separare in schela de
productie nu este suficienta de aceea se impune o deshidratare a gazelor.
Separarea si deshidratarea gazelor se poate face la fiecare sonda in parte in punctul
initial al conductei, inaintea statiilor de uscare si comprimare, functie de parametrii de
exploatare ai sondelor , distanta intre sonde si de calitatea si cantitatea lichidelor retinute.
Curatirea gazelor de impuritati mecanice( nisip, noroi, roci diseminate) si lichide, dupa iesirea
din sonda se efectueaza in recipienti metalici datorita factorilor :
- forta gravitationala
- schimbarea busca a curentului de gaze
- contactul dintre curentul de gaze si o suprafata lichida sau una solida umeda
- trecerea gazelor prin filtre
Eficienta procesului de separare depinde de:
- tipul si dimensiunile separatorului
- constructia(folosirea dispozitivelor de deflegmare)
- modul de introducere al gazelor
- viteza curentului de gaze
- proprietatile fizice ale amestecului de gaze
- regimul tehnologic de separare (presiune, temperatura)
Principiul de functionare al separatoarelor utilizate in industria gazului metan se
bazeaza pe depunerea particulelor in stare de suspensie in urmatoarele grupe:
- gravitationale( orizontale si verticale)
- inertiale (separatoare cu ciclon)
- mixte

3.3.1 SEPARATORUL GRAVITAȚIONAL

Pentru că particulele care se găsesc în suspensie să înceapă să se depună trebuie că viteză


ascensională a curentului w_a să fie mai mică decât viteză limită de cădere w_0, deci:
la w_0>w_a □(⇒┬ ) particulele se depun
la w_0=w_a □(⇒┬ ) particulele vor pluti în masă de gaze
la w_0<w_undefined □(⇒┬ ) particulele vor fi antrenate de către curentul de
gaze fără să se poată depune.

Separatorul Gravitațional Vertical


Fluidele venite de la sondă intră în separator, unde datorită reducerii vitezei de deplasare,
că efect al creșterii secțiunii începe un proces de separare gravitațională.
Astfel, gazele fiind mai ușoare merg în partea de sus a recipientului, iar lichidul cade la
partea de jos a acestuia. În acest fel sunt separate cele 2 faze – fază lichidă și fază gazoasă –
care în continuare sunt evacuate separat.

Viteză ascensională a curentului de gaze

w_(a=q/(S )∙P_(0∙T∙Z)/(P∙T_0 )) , m/s


în care: w_a – viteză ascensională a curentului de gaze, m/s
q – debitul de gaze al sondei, m^(3 )N/s
S – suprafața separatorului
P_0 – presiunea în condiții normale, Pă
T_0 – temperatură în condiții normale
P – presiunea în separator, Pă
T – temperatură fluidelor din separator, K
Z – factorul de abatere
Diametrul separatorului vertical
D=2,70∙ 〖10〗^(-6)∙((q∙T∙Z)/(w_0∙P∙k) )^0,5
în care : D – diametrul separatorului,m
q – debitul de gaze al sondei , m^(3 )N/s
T – temperatură fluidelor din separator
Z – factorul de abatere
w_0 – viteză limită de cădere a particulelor de lichid , m/s
P – presiunea în separator , Pă
k – coeficientul de utilizare a secțiunii separatorului

În industria extractiva a gazelor naturale se consideră eficiente separatoarele care separă


particule până la limită de 0,25 mm.
Practică a confirmat că separatoarele gravitaționale verticale funcționează mai bine la
presiuni mai mari respectiv atunci când sunt montate în amonte la laminare.
La un conținut mare de lichide în gaze pot fi folosite separatoarele verticale sau
orizontale care în cazul obținerii unei eficiente mai mari de separare pot fi folosite în două
sau trei trepte montate în serie.

3.3.2.SEPARATORUL GRAVITAȚIONAL ORIZONTAL

În mișcarea orizontală , particula în suspensie, este antrenată în sensul curgerii de către


curentul de gaze și tinde să se depună.

La curgerea gazelor prin conducte orizontale, direcția de depunere a particulelor lichide


și solide este verticală. Pentru că apa și condensul , separate din gaze, să nu fie antrenate de
către curentul de gaze, acestea trebuie eliminate din conductă. Eliminarea menționată se
realizează de către acumulatoare de lichid care se montează pe conductă.

Separatoarele orizonatale sunt recipiente sub presiune destinate să separe fază lichidă de
cea gazoasă . Ele se construiesc în funcție de presiunea gazului.

Separatoarele orizontale prezintă următoarele avantaje:

- capacitate de separare mai mare față de cele verticale la aceleași dimensiuni și


condiții de lucru
- sunt mai ușoare și mai ieftine
Separatorul orizontal îngropat este utilizat cu precădere la sondele de gaz metan.

La acest tip de separator, apa separată din gaze se acumulează în corpul inferior , de unde
este descărcată într-un bazin special amenajat.

În continuare, apa poate fi pompată la o stație de injecție sau în cazul în care conține și
hidrocarburi lichide ea este pompată la o stație de epurare și apoi se injectează, prin sonde, în
diferite acvifere situate la adâncimi pe cât posibil mai mici fără a polua pânzele de apa
freatică.

3.4.MĂSURAREA GAZELOR NATURALE

3.4.1. GENERALITĂȚI

Preluarea, predarea și evaluarea cantitătilor de gaze intrate în sistemul de transport din


schelele de extracție se face pă bază calitătilor respective.

Măsurarea cantitătilor de gaze ne oferă posibilitatea de a calculă pierderile de gaze într-un


sistem de transport precum compararea acestui sistem de transport cu altele la aceleași
regimuri tehnologice.

Volumul gazului variază cu presiunea și temperatură astfel este necesar să se aleagă la


determinarea cantitătilor reale o stare de referintă (așa zisă stare normală) la care se reduce
volumu gazului, în realitate el având un alt volum.

În industria gazului metan se intrebuintează că stare de referintă:

t=15℃ T=288,15 K
p=760 mm col Hg

Instalația de măsurare este formată din:

- manometru diferențiaL,
- manometru de presiune,
- termometre.

Manometrul diferntial este destinat măsurării debitelor de fluide compresibile și


incompresibile în limite foarte lărgi, precum și la măsurarea nivelului. Face parte din
categoria manometrelor diferențiale cu plutitor pe mercur, cu cuplaj mecanic, apărat
înregistrator, înregistrarea făcandu-se pe o diagramă tip circulară care este actionată de un
mecanism de tip ceasornic.
Aparatul mai este prevăzut cu o penită suplimentară pentru înregistrarea presiunii
statice.Toate piesele aparatului sunt confecționate din oțeluri corespunzătoare, protejate la
exterior prin acoperiri galvanice sau prin nitrolacuri.

3.4.2. PRINCIPII DE MĂSURARE A GAZELOR

Masurarea cu element deprimogen

Această metodă se bazează pe montarea unui element deprimogen


(duza, disc Lapuk, diafragma, ajutaj) într-o conductă sub presiune în interiorul căreia
curge un fluid.
Instalarea elementului primar (deprimogen) creează o presiune diferenţială între
cele două feţe ale elementului, amonte şi aval. Debitul se calculează prin măsurarea
diferenţei de presiune, precum şi după cunoaşterea caracteristicilor fluidului în curgere
cât şi cunoaşterea caracteristicilor elementului primar.
În cazul ştrangulării secţiunii de trecere a unei conducte, datorită creerii unei
rezistenţe la curgerea fluidului, se produce o pierdere locală de presiune, măsurată ca diferenţa
între presiunea statică a fluidului în amonte şi, respectiv, în aval de elementul deprimogen
.Această pierdere de presiune este proporţională cu debitul care trece prin secţiunea
ștrangulată.

DEBITMETRU DIFERENTIAL CU
PLUTITOR PE MERCUR

Debitmetru diferenţial cu plutitor pe mercur cu plutitor pe


mercur este arătată in figura alaturata.
Debitmetrul se compune din 2 vase cilindrice 1 si 2, vasul 1
numit vasul plus (+) si vasul 2, vasul minus (-). In interiorul
vasului plus se afla plutitorul 3, care datorita
diferentei de nivel se deplaseaza in sus si in jos odata cu
lantul sau cremaliera 4, ce antreneaza acul indicator 5 prin
intermediul pinionului 6.

CALCULATOARE DE DEBIT
Debitmetrele electronice de măsurare a cantitaţilor de gaze sunt tot mai des utilizate la
punctele de predare. Elementul central al acestora este traductorul multivariabil sau celula
DPE. Aceasta asigură atât măsurarea presiunii, cât şi măsurarea presiunii diferenţiale
Principalii parametrii care se pot afişa pe panoul frontal sunt:
- presiunea statică
- presiunea diferenţială
- debitul de gaz care a trecut prin panoul respectiv la un anumit interval de timp (cel
mai des utilizat este intervalul de o zi)
- debitul instantaneu de gaz
- temperatura gazului
- nivelul de încarcare a bateriei acumulatorului
- denumirea panoului
- energia
Calculatoarele de debit pot fi:
a. unistream
b. multistream

a. Masurarea unistream

CALCULATOR DEBIT BARTON UNISTREAM

b. Masurare multistream
DEBITMETRE CU TURBINA

Cel mai utilizat dispozitiv de măsură pentru debite


mari la presiuni reduse că și la presiuni ridicate rămâne
actualmente debitmetrul cu turbină.
Debitmetrul cu turbină este un dispozitiv ce măsoară viteză fluidului , convertind viteză
fluidului direct în impulsuri ce sunt contorizate , prin sesizarea vitezei de rotație a unui rotor.

CALCULATOR DEBIT FLOBOSS EMERSON UNISTREAM


1- EGALIZATOR
2- ROBINET
3- PURJA

DEBITMETRE CU ULTRASUNETE

Principiul de măsurare:
Se măsoară timpul de tranzit al undei ultrasonice prin flux.
Calculează debitul în baza diferenţei de timp între unda directă şi cea reflectată.

3.5 CALCULUL VARIATIEI PARAMETRILOR DE STARE

Calculul variaţiei parametrilor de stare se face pentru a se putea alege instalaţiile de


suprafaţă şi pentru a stabilii tehnologiile de extracţie care sunt necesare.
Variaţia presunuii la ascensiunea gazelor în lungul coloanei de ţevi de extracţie
Ecuaţia generală la curgerea gazelor prin conducte înclinate este:

2⋅M⋅g⋅L⋅sin α 2 2 2 2 2⋅M⋅g⋅L⋅sin α

p21 =p 22⋅e
Z m⋅R⋅T m
+λ⋅
G ¿ Z m ¿ R ¿T m
2⋅S⋅D⋅M 2 ¿ g⋅sin α
(
¿e
Z ⋅R⋅T
m m
−1 )
(3.14.)
Unde:
P1 - presiunea gazului la capătul iniţial al conductei, N/m2;
P2 – presiunea gazului la capătul final al conductei, N/m2;
M – masa moleculară a gazului, kg/kmol;
G – acceleraţia gravitaţională, m/s2;
L – lungimea conductei, m;
α - unghiul dintre axa conductei şi planul orizontal;
Zm – factor de neidealitate pentru condiţii de stare medii, Zm = f (Pm, Tm);
Tm – temperatura medie a gazelor, K;
R – constanta universală a gazelor, R = 8316 J/kmol K;
λ - coeficient de pierderi liniare de sarcini, a cărei valoare se stabileşte în funcţie de
regimul de curgere;
G – debitul masic de gaze scurs în conductă, kg/s;
D – diametrul interior al conductei, m;
S – secţiunea de curgere a conductei, m2.

Când extracţia gazelor natural se face prin spatiul inelar, în acest caz relaţia este
următoarea:
π
S= ⋅( D2i −d 2e )
sin  = 1; 4 ,

Unde diametrul D se înlocuieşte cu diferenţa ( Di2−d2e ) :

Di – diametrul interior al coloanei de exploatare, m;


De – diametrul exterior al coloanei de extracţie, m;
Celelalte mărimi rămânând aceleaşi:

2⋅M⋅g⋅L⋅sin α 2⋅M⋅g⋅L⋅sin α
8G 2 ¿ Z 2m ¿ R2 ¿ T 2m
¿ (e )
Z m⋅R⋅T m Z ⋅R⋅T
p21 =p 22⋅e + λ⋅ 2
m m
−1
π 2 ¿ ( D2i −d 2e ) ¿ ( D i−d e ) ¿ M 2 ¿ g (3.15.)

Când extracţia gazelor se face prin colaona, atunci relaţia devine:


π
S= ⋅d 2i
sin  = 1; 4 ,
Unde diametrul D, devine diametrul interior al coloanei de extracţie, celelalte mărimi
rămânând aceleaşi:

2⋅M⋅g⋅L 2⋅M⋅g⋅L


2 2 2 2

p1 = p22⋅e
Z m⋅R⋅T m
+λ⋅ 2 5 2 ¿e (
8G ¿Z m ¿ R ¿T m Z m⋅R⋅T m
)
−1 , N /m
2

π ¿d i ¿ M ¿ g (3.16.)

Variaţia presiunii în conducte orizontale se calculează cu următoarea formulă:

2 2 16⋅G 2⋅Z m⋅R⋅T m


p1 =p 2 + λ⋅ ⋅L , N / m2
π 2⋅d 5ic⋅M
(3.17.)

Unde: dic este diametrul interior al conductei, m.

3.5.1.VARIAȚIA TEMPERATURII GAZELOR ÎN LUNGUL COLOANEI


DE EXTRACȚIE

Este important ca să se ştie temperatura gazelor în ascensiunea prin coloana de


extracţie pentru a şti în ce regim să se exploateze în aşa fel încât să nu existe pericolul
formării criohidraţilor.
Se consideră o sondă de gaze care produce prin ţevile de extracţie. Luăm un element
de ţeava dl, la o distanţă l de la şiul ţevilor de extracţie. Căldura cedată de gaze este dată de
relaţia:
Q=q⋅ρ⋅ΔT⋅c p⋅( ΔT + ΔT p )
(3.18.)

Unde:
Q – cantitatea de căldură cedată;
Q – debitul de gaze, m3N/s;
 - masa specifică la presiune constantă a gazelor, J/kg  K;
T – variaţia temperaturii gazelor ca urmare a cedării căldurii din interiorul ţevilor către
zona adiacentă sondei, K;
Tp – variaţia temperaturii ca urmare a scăderii izoentalpice a presiunii cu valoarea P,
K.
Cantitatea de căldură dată de relaţia de mai sus este aceeaşi cu cantitatea de căldură
pierdută prin pereţii ţevilor de extracţie.

Q=π⋅di⋅k⋅Δl⋅( T −T sol )⋅ΔT


(3.19.)

T sol =T sg⋅gradT⋅( L−l )=T z −gradT⋅l (3.20.)

În care:
Di – diametrul interior al ţevilor de extracţie, m;
K – coeficientul de schimb de căldură prin suprafaţa laterală a ţevilor de extracţie,
J/m2sgrad;
T – temperatura gazelor în ţevi, K;
Tsol – temperatura solului în zona adiacentă sondei, K;
Tsg – temperatura la care începe să se măsoare gradientul geotermic, K;
GradT – gradientul geotermic, 0/m;
L – adâncimea de fixare a şiului ţevilor de extracţie, m;
Tz – temperatura de zăcământ, K.
ΔT p

χ=
( gradT −
L )(
⋅ 1−e− χ⋅L )
,1/m
T ce −T sol (3.21.)

Temperatura gazelor în ţevi va fi dată de relaţia:

1 ΔT
(
T =T sol + ⋅( 1−e− χ⋅L )⋅ gradT − p , K
χ L )
(3.22.)

În care:
T – temperatura gazelor în ţevi, K;
 - factorul complex de schimb de căldură.

Dacă admitem l = L şi dacă se cunoaşte Tsol cu ajutorul relaţiei de mai sus se poate
calcula temperatura gazelor la intrarea în capul de erupţie Tce.

1 ΔT
χ (
T ce =T sol + ⋅( 1−e− χ⋅L )⋅ gradT − p , K
L ) (3.23.)
Prin încercări succesive pentru sonda considerată ca reprezentativă şi la care s-au
măsurat: Tce, Tsg, gradT, ∆Tp, se poate calcula factorul complex de schimb de căldură (K), cu
relaţia:
χ⋅q⋅ρ⋅c p
K= , J / m2⋅s⋅grad
π⋅d i (3.24.)

La debite mari, căderea de presiune este mare rezultând o scădere pronunţată a


temperaturii. La debite mici valoarea factorului complex de schimb de căldură creşte, deci Tce
tinde către Tsg.
În foarte multe cazuri pentru prevenirea formării criohidraţilor este necesar să se
găsească valoarea debitului pentru care Tce este maxim.
Pentru calcularea temperaturii gazului în capul de erupţie se va utiliza aceeaşi relaţie
stabilită pentru conducte de gaze şi pentru valoarea factorului complex de schimb de căldură
„k” vom utiliza măsurătorile efectuate la un număr de sonde din şantier.
- variaţia temperaturii gazelor în capul de erupţie neizolat
Variaţia temperaturii gazului în capul de erupţie neizolat pentru diferite temperaturi ale
aerului, în condiţii de vânt şi în funcţie de valorile factorului complex de schimb de căldură
temperatura se va stabili prin măsurători.
Izolaţia poate fi de două feluri: cu vată minerală şi cu poliuretan. În aceste condiţii şi în
funcţie de condiţiile mediului înconjurător factorul complex de schimb de căldură se
calculează după relaţia:
π⋅d ice⋅k
χ= ,l/m
q⋅ρ⋅c p (3.25.)

π
k= , J / m 2⋅s⋅grad
1 1 d 1 d 1
( )
+ ⋅t c⋅ln e + ⋅t iz⋅ln iz +
ad 2 di 2 de ( )
a⋅d iz
(3.26.)

În care:
 - factorul complex de schimb de căldură, l/m;
Dice – diametrul interior al capului de erupţie, m;
K – coeficientul global de schimb de căldură, J/m2s grad;
Q – debitul de gaze, m3N/s;
 - masa specifică a gazului, kg/m3N;
Cp – căldura specifică la temperatură constantă a gazelor, J/kg K;
Di – diametrul interior al conductei, m;
A – (transmitivitatea termică de la gaz la pereţii ţevii) = 418,7 kJ/m2h K;
Tc – (conductivitatea termică a oţelului) = 195,8 kJ/m2h K;
De – diametrul exterior al ţevii, 0.07 m;
Tiz – conductivitatea termică a materialului izolat:
· pentru vată minerală tiz = 187,2 kJ/m2h K;
· pentru poliuretan tiz = 0,067 kJ/m2h K;
Diz – diametrul exterior al stratului izolator, m;
Ad – coeficientul parţial de transfer de căldură la exteriorul izolaţiei.

Variaţia temperaturii gazelor, în conducte îngropate de gaze.

În cazul conductelor îngropate, temperatura solului la adâncimea de îngropare 0,8... 1,5


m, în anotimpul rece este de 2... 40C se calculează cu formula:

− χ⋅l
T ci=T sol + ( T i −T sol )⋅e ,K (3.27.)

π
k= , J / m 2⋅s⋅grad
1 1 d 1 4⋅h
ad 2 di 2( )
+ ⋅t c⋅ln e + ⋅t sol⋅ln
de ( )
(3.28.)

În care:
Tcî – temperatura gazelor în conducte îngropate, K;
Ts – temperatura solului, K;
Ti – temperatura gazelor în conductă, K;
X - factorul complex de schimb de căldură, l/m;
L – distanţa dintre capul de erupţie şi locul în care se calculează Tcî, m;
Tsol – (conductivitatea termică a solului) = 4,18 kJ/m2h K;
H – adâncimea de îngropare a conductei.

Se calculează variaţia temperaturii gazelor în lungul coloanei de extracţie pentru


sonda 31.
Date de intrare:
H – (adâncimea sondei) = 1050 m;
Q – (debitul de gaze) = 6350 m3/zi = 264,91 m3/h;
Tce – (temperatura în capul de erupţie) = 15 0C = 288,15 K;
Tz – (temperatura de zăcământ) = 34,4 0C = 322,55K;
Di – (diametrul interior) = 0,021 m;
Pz – (presiunea de zăcământ) = 128 bar;
Pce – (presiunea în capul de erupţie) = 4,8 bar;
Ts – (temperatura solului) = 100C

Se calculează factorul complex de schimb de căldură:


 Tp 
 1 e   25 
  1  e   1050 
  H
 gradT   0, 033  
H  1050 
   0.001255l / m
Tce  Ts 27.12  10
Tz   T0  12  68   0  12 
gradT    0, 032 0C / m
H  10 1050  10
1
Tp  f  Pp ;    250 C
1  T 
Tce  Tsol    1  e   H    gradT  p 
  H 
1  25 
Tce  10    1  e 0,0121050    0, 032    10.178 C
0

0, 001255  1050 
  g    c p 0, 01255  9,81  48.25  2205, 2
K   78710 J / m 2  s  grad
 d 3,14  0, 021

gradT H k Tce
SONDA
11 0.032 313 298,01 13,581
18 0,031 496 294,32 10,37
26 0,032 252 291,11 11,715
29 0,033 294 296,08 13,27
31 0.032 1050 306,85 15,65

3.6. EVACUAREA FAZEI LICHIDE ACUMULATĂ ÎN


SONDELE DE GAZE
Aplicarea metodelor de producere a sondelor de gaze şi instalarea echipamentelor de
completare este determinată de evoluţia exploatării zăcământului şi în mod deosebit de
presiunea dinamică şi raţia gaze-lichide.Din variaţia în timp a acestor principali factori,se
poate stabili perioada în care este necesară aplicarea unor măsuri suplimentare pentru
asigurarea exploatării sondelor fără dificultăţile provocate de acumularea de lichide la talpa
sondelor.
Astfel se pot delimita mai multe faze:
1.Faza în care stratul productiv are suficientă energie proprie.
-lichidele se pot evacua continuu prin mărirea controlată a duzei de exploatare (scade
presiunea dinamică de zăcământ - creşte Δp - creşte Q - creşte viteza de antrenare)
- lichidele se pot evacua intermitent prin refularea periodică (manuală sau automată) prin
instalaţiile destinate în acest sens(scade presiunea dinamica de zăcământ -creşte Δp-creşte Q-
creşte viteza de antrenare)
-echiparea cu ţevi de extracţie de diametru mai mic(scade secţiunea de curgere - creşte
viteza de antrenare)
-echiparea sondelor cu piston liber(se elimina coloana de lichid - scade presiunea
dinamică de zăcământ - creşte Δp - creşte Q - creşte viteza de antrenare)
2.Faza în care stratul productiv nu are suficientă energie proprie.
-introducerea de substanţe spumogene
-echiparea şi producerea sondelor în sistem gaz lift
-denivelarea cu gaze
În prezent cea mai utilizată metoda de evacuare a apei de la talpa sondei este introducerea de
substanţe spumogene solide sau lichide
Sondele care exploatează zăcăminte de gaze semiepuizate, acumulează lichide la
nivelul stratului productive datorită faptului că debitul şi presiunea sunt insuficiente pentru a
asigura evacuarea la suprafaţa a apei de la nivelul perforaturilor. Apa din sonde rezultă fie din
condensarea apei de saturaţie fie că este antrenată din stratul deschis împreună cu gazele.
Dintre dificultăţile întâlnite în exploatarea sondelor de gaze acumularea de lichide în
talpa este cea mai importantă întrucât duce la reducerea productivităţii sondei sau la
autoinundarea şi oprirea acesteia. Din acest motiv evacuarea continuă a lichidelor din sonda
este foarte importantă pentru acesta folosindu-se diverse meteode:
- Injecţia de substanţe spumogene
- Gaz-liftul
- Plunger-liftul
- Echiparea sondelor cu tubing de diametru mai mic

3.6.1. INTRODUCEREA SUBSTANTEI SPUMOGENE


În prezent cea mai utilizată metodă de evacuare a apei din talpa sondei este introducerea
de substanţe spumogene solide în tubing sau lichide în coloană.
În condiţiile acumularii de lichide în sondele de gaze,energia necesară evacuării
acestora este cu mult mai mare decât în cazul evacuării
continue. În această situaţie,evacuarea lichidelor poate fi
mult uşurată prin utilizarea agenţilor de spumare,fără a fi
necesară o sursă externă de energie.
Principiul metodei constă în evacuarea la suprafaţă
a lichidului acumulat, sub formă de spumă, de către gazele
produse de stratul productiv.
Spuma este un sistem dispers gaz-lichid,în care
cele două faze se află în echilbru,astfel încât să nu se
producă spargerea bulelor formate la suprafaţa lichidului
sau să se producă lent.Pentru obţinerea spumelor,este
necesar ca în afară de gaz şi lichid să existe şi agent de
spumare.Acesta are rol şi de stabilizator al sistemului
dispers format.
Acţiunea agentului de spumare constă,pe de o
parte,în scăderea tensiuni superficiale a soluţiei formate,
iar pe de altă parte în formarea de membrane protectoare.
Spuma formată,reduce densitatea coloanei de fluid
din sondă, fapt care conduce la scăderea presiuni dinamice
de zăcământ, cu efecte pozitive privind creşterea productivităţii stratului.
Agenţi de spumare folosiţi, se prezintă sub formă solidă sau lichidă. Spumanţi solizi se
introduc prin interiorul ţevilor de extracţie,iar cei lichizi se introduc prin lubricare în coloana
sondei. Spumanţi solizi pot avea densitate subunitară sau supraunitară.Alegerea tipului de
spumant care să aibă eficienţă maximă depinde de construcţia şi echiparea sondei şi de
densitatea fluidului ce se acumulează la talpa sondei.

Pentru eficientizarea efectului agentului de spumare solid, acesta se poate introduce cu


ajutorul echipamentelor de măsurători speciale. Astfel într-un dispozitiv special,se introduce
spumantul solid şi se coboară controlat prin masa de lichid acumulat,până la baza
perforaturilor.Spumarea se realizează mult mai repede şi în profunzime.
În cazul agentului de spumare lichid,se utilizează şi instalaţii speciale pentru injectie
controlată şi continuă direct în zona de acumulare a lichidelor.Aceasta se poate face direct în
coloana sondei sau prin tub capilar până în zona nivelului de lichid din sondă.

Evolutia debitului sondei dupa dupa injectia spumantului cu pompa


comparative cu introducerea de sticksuri
45 Productie zilnica cu sticks
Productie zilnica cu pompa de
40 spumant

35

30

25

20

15

10

0
1 2 3 4 5 6 7

3.6.2. EVACUAREA PRIN GAZ – LIFT

Acesta metodă de evacuare a apei din sondă presupune injecţia de gaz în coloana
sondei cu tendinţa de încărcare, în vederea eliminării continue a apei din sondă. Având în
vedere legătura directă între viteza minimă de antrenare a apei din sondă şi debit, în sondă se
vă injecta diferenţa de debit necesară evacuării continue a apei. Metoda gaz-liftarii presupune
existenţa unie reţele de conducte de injecţie, precum şi a unui debit de gaz suplimentar
disponibil, care să aibă şi energia necesară liftării apei de la talpa sondei.
3.6.3. EVACUAREA PRIN PLUNGER – LIFT
(tehnologia pistonului liber)

Metoda este folosită la sondele care nu au un debit suficient încât să antreneze în mod
continuu apa din sondă, dar au suficientă energie de zăcământ încât să elimine intermitent
dopurile de lichid acumulate în sondă.
Sonda funcţionează
intermitent, perioadele de
funcţionare alternând cu cele în
care sonda este închisă pentru
refacerea presiunii necesare
împingerii apei acumulate în
timpul funcţionării. Plungerul
este practic o interfaţă între apa
acumulată şi gaz, pentru a mării
eficienţa eliminării dopului de
apă.
Prin utilizarea în aceste sonde a tehnologiei de exploatare cu ajutorul pistonului liber
se realizează evacuarea lichidelor în felul următor:
Un dispozitiv special (controler) comandă închiderea sondei după un algoritm stabilit,
prin acţionarea robineţilor pneumatici ai instalaţiei. În acest moment prin ţevile de extracţie se
produce căderea unui piston de construcţie specială până în baza ţevilor de extracţie, unde este
oprit într-un dispozitiv prevăzut cu amortizor de şoc.
Acţionarea robinetului care închide şi deschide sonda se realizează prin comenzi
pneumatice transmise de către controler. Gazul de comandă se asigură cu ajutorul unie
instalaţii de reducere a presiunii.

CAP 4. CRIOHIDRAȚII
Formarea criohidraţiilor se produce prin interacţiunea în anumite condiţii dintre
hidrocarburi şi vaporii de apă conţinuţi în gaze, la temperaturi relativ scăzute şi la presiuni
ridicate, în prezenţa apei libere.
Există o serie de condiţii secundare care favorizează formarea criohidraţiilor şi anume:
- Prezenţa hidrogenului sulfurat şi a mercaptanilor în gaze
- Viteza mare a gazelor
- Turbulenţa mişcărilor bruşte de direcţie şi de secţiune ale conductei şi în general toţi
factorii care contribuie la amestecarea curentului de gaze din conductă.

Mecanismul de formare al criohidraţilor cuprinde mai multe faze cum sunt:


- Saturarea gazelor cu vapori de apă; apariţia punctului de rouă (condensarea primei
picături de apă);
- Condensarea separarea şi depunerea apei;
- Acumularea apei în anumite zone; - crearea condiţiilor de presiune şi temperatură
necesare;
- Amorsarea cristalizării şi cristalizarea (apariţia criohidraţilor);
- Crearea condiţiilor de dezvoltare şi dezvoltarea criohidraţilor;
- Stabilizarea criohidraţilor;
Condiţia de bază pentru începutul apariţiei criohidraţilor este prezenţa vaporilor de apă
în gaze la saturaţie sau la suprasaturaţie. Chiar dacă la intrarea în conductă nu se depune apa
condensată, gazele nefiind saturate, prin scăderea presiunii şi temperaturii în lungul conductei
se ajunge la saturaţie şi vaporii de apa încep să condenseze. După condensarea vaporilor şi
acumularea apei libere în anumite zone, care devin astfel favorabile formării criohidraţiilor,
urmează faza de amorsare şi de apariţie a primelor cristale.

4.1. METODE DE COMBATE ŞI PREVENIRE A


CRIOHIDRAŢILOR
Metode de combatere, adică de descompunere a dopurilor formate în conductă se
bazează fie pe observaţia că toţi criohidraţii se descompun dacă nu mai sunt realizate
condiţiile de presiune şi temperatură favorabile existenţei lor, fie prin introducerea în
conductă a unor inhibitori care descompun criohidraţii.
O primă metodă este aceea a scăderii presiunii din conducta în zona în care s-au
format dopurile de criohidraţi. În acest scop se izolează această porţiune de conductă prin
închiderea ventilelor de acţionare şi se evacuează gazele prin refulatoare.La presiunea
atmosferică, criohidraţii se descompun şi apoi după un anumit timp resturile de criohidraţi
sunt evacuate din zona respectivă prin curentul de gaze ce se creează după închiderea
refulatoarelor şi deschiderea ventilelor de acţionare. În cazul în care se formează dopuri de
amestec de criohidraţi şi gheaţă este recomandabil să se sufle în conductă gaze încălzite în
prealabil.
A doua metodă de combatere a criohidraţilor este metoda ridicării temperaturii,
aceasta constând în încălzirea conductei în porţiunea în care s- au format dopurile de
criohidraţi. Încălzirea se face fie prin flacără directă, procedeu nerecomandabil deoarece se
poate distruge izolaţia conductei, fie cu ajutorul unor agenţi purtători de căldură (aburi sau
lichide încălzite). În ceea ce priveşte introducerea inhibitorilor în conductă, cel mai des
întrebuinţat este alcoolul metilic (metanolul). Vaporii de metanol, împreună cu vaporii de apă,
formează o soluţie care produce condensarea vaporilor de apă. Temperatura de îngheţare a
soluţiei metanol-apa este sensibil mai coborâtă decât cea a apei.
În cazul în care se utilizează această metodă, zonele respective din conductă trebuie să
fie prevăzute cu instalaţii de evacuare a apei decantate, tot cu ajutorul unui refulator.
Cantitatea de metanol necesară este de 0,25 – 1 dmc/Nmc gaze, iar introducerea acestuia în
conductă se realizează printr-o aparatură de tipul odorizatorului prin picurare.Ca inhibitori
mai pot fi utilizaţi amoniacul, glicolii şi alte substanţe, metanolul rămânând însă cel mai
recomandabil. Se precizează faptul că metodele expuse pot fi combinate între ele. Procedeele
cele mai utilizate pentru prevenirea formării criohidraţilor în conductele de gaze sunt:
- menţinerea pe toată lungimea conductei a unei temperaturi superioare aceleia care la
presiunile din conductă permite formarea criohidraţiilor (aceasta se realizează prin încălzirea
repetată a gazelor la temperaturi de 20..300C, cu ajutorul unor calorifere montate pe traseul
conductei) deasemenea conducta se îngroapă pe toată lungimea ei;
- menţinerea pe toată lungimea conductei a unei umidităţi a gazelor care să nu permită
atingerea punctului de rouă;
- injectarea de inhibitori; Injecţia de inhibitori poate fi utilizată deşi este mai degrabă
indicată pentru distrugerea criohidraţilor formaţi accidentali în conductă.
Procedeul cel mai indicat rămâne menţinerea umidităţii gazelor la o valoare care nu
permite apariţia punctului de rouă, aceasta se realizează prin uscarea gazelor.Se menţionează
de la bun început că nu este necesar să se realizeze o deshidratare completă, ci numai una la
care temperatura corespunzătoare punctului de rouă este mai mică decât temperatura cea mai
joasă din conductă.
Datorită presiunii scăzute la sondele care sunt analizate, rezultă că nu există risc de
formare a criohidraţilor.