Paradis fiscal 

este un termen generic care definește un stat, o țară sau un teritoriu care
practică impozite de nivel redus sau chiar zero, oferind în același timp o legislație stabilă, condiții
economice bune și o rată scăzută a corupției[1], inclusiv pentru sursele de venituri străine, respectiv, o
țară care încurajează prin politica sa fiscală exercitarea pe teritoriul ei a anumitor activități
economice specifice.[2]

Conceptul modern de paradis fiscal a apărut în 1926, când micul stat Liechtenstein a adoptat o lege
de autorizare pentru a atrage capital străin.[3]

Paradisurile fiscale sunt folosite, mai ales, pentru inginerii financiare cum ar fi neplata TVA sau
efectuarea de importuri fictive. Estimări recente apreciază că, din cauza crizei, 70% din tranzacțiile pe
plan mondial se fac prin intermediul sistemului offshore.[3]

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) a constat că în lume există treizeci și

cinci de paradisuri fiscale.[4] Cele mai cunoscute „paradisuri fiscale” erau Andorra, Insulele Virgine
Britanice, Seychelles, Insulele Cayman, Luxemburg, Cipru sau Malta. În toate aceste state, legislația
permite înființarea așa numitelor firme „offshore”. Acestea profită de diferențele de legislație fiscală
dintre două sau mai multe țări, sunt utilizate pentru spălarea banilor obținuți ilegal sau, cel puțin,
pentru evaziune fiscală.[1]

Cel mai mare paradis fiscal al comunității europene este Marele Ducat de Luxemburg, unde
funcționează 141 de bănci din 26 de țări, aducându-i reputația de oază fiscală sigură.[5]

În urma presiunilor internaționale, unele dintre aceste state au fost obligate să-și modifice legislația.

Deoarece definiția unui paradis fiscal este foarte laxă, România, cu cota unică de impozitare a
veniturilor de 16%, ar putea fi considerată un paradis fiscal pentru Germania, unde nivelul maxim de
impozitare ajunge la 42%.[6]