Obiceiuri Etnice

EDUCAŢIE INTERCULTURALĂ DOBROGEANĂ
Auxiliar didactic
Educaţie interculturală dobrogeană – auxiliar didactic
PREFAŢĂ:
PROF. UNIV. DR. MARIAN COJOC
ILUSTRAŢIE COPERTĂ:
FLORIN PETCU
EDITOR-COORDONATOR:
MĂDĂLIN ROŞIORU
AUTORII ÎŞI ASUMĂ PATERNITATEA TEXTELOR TRIMISE SPRE PUBLICARE.

RESPONSABILITATEA PRIVIND CONŢINUTUL MATERIALELOR LE APARŢINE.
~2~
Asociaţia pentru Resurse Culturale – Constanţa, 2011

Auxiliar didactic
ASOCIAŢIA PENTRU RESURSE CULTURALE

CONSTANŢA, 2011
~3~
VOLUM COLECTIV EDITAT DE

ASOCIAŢIA PENTRU RESURSE CULTURALE
www.resurseculturale.ro

AUXILIAR DIDACTIC
CONSTANŢA, 2011
ISBN 978-973-0-11845-2
~4~
CUPRINS
 Prof. univ. dr. Marian Cojoc, Cuvânt înainte
I. Partea ştiinţifică
 Cristina Gîlă, Civilizaţie musulmană în Dobrogea

 Ervin Ibraim, Tradiţii şi obiceiuri la turcii dobrogeni
 Adrian Ilie, Unele aspecte privind investiţiile edilitare, economice şi culturale la Medgidia
(1878-1953)
 Gabriela Niţă, Imaginea turcilor şi tătarilor în presa românească dobrogeană (1878-1900)
 Anişoara Paris, Mihai Paris, Scurtă incursiune în istoria comunității germane din Dobrogea
în perioada 1840-1940
 Ioana Prahoveanu, Iulia Eftei, Ruşii lipoveni din Dobrogea
 Mirela Rotaru, Originea, limba şi migrarea ţiganilor în spaţiul românesc în relatările unor
călători străini prin Principatele Române în prima jumătate a secolului al XIX-lea
 Dumitru Şopu, Românii şi minorităţile etnice din Dobrogea în perioada 1918-1940
II. Partea metodică
 Liliana Bîrlădeanu, Limba maternă – expresie a individualităţii etnice

 Magda Colesniuc, Cultivarea toleranţei – excursie într-o localitate locuită majoritar de
ruşi-lipoveni
 Cristina Gîlă, Activităţi şi materiale-suport în susţinerea lecţiilor de istorie
 Sorina Elena Groza, Popoare de ieri şi de azi. Un proiect didactic despre greci
 Adriana Dobre, Valenţe multiculturale în Dobrogea
 Nina Nicolau, Dobrogea, fiică de rege get și dansatoare tătăroaică
 Mirela Roşioru, Proiect de activitate extracurriculară: „Ziua Internaţională a Limbii
Materne”
~5~
~6~
Prof. univ. dr. Marian Cojoc, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius”
Constanţa
CUVÂNT ÎNAINTE
Acest auxiliar didactic de educaţie interculturală apare, nu întâmplător, la Constanţa, ca o ilustrare

firească a modelului interetnic dobrogean.
Am constatat, în urma unei îndelungate reflecţii, că Dobrogea oferă, dincolo de dimensiunea

multiculturală şi în prelungirea benefică a acesteia, un exemplu fast de interculturalitate, bazată
pe o comunicare constantă în convieţuirea interetnică.
În acceptarea alterităţii, interculturalitatea îşi asumă rolul de liniuţă de unire între diversele
comunităţi etno-culturale din acest spaţiu în care educaţia interculturală se fundamentează atât
pe analiza obiectivă a trecutului, cât şi pe aprofundarea firească a componentelor de natură
etnică.
În acest auxiliar didactic, cu o structură interesantă, dedicată în egală măsură abordării ştiinţifice şi
metodice, şi de o consistenţă şi utilitate indubitabilă, se remarcă transpunerea creativă în practica
didactică a unui cadru legislativ, deja existent, favorabil educaţiei interculturale, dar încă lipsit de
suficiente bune practici în domeniu: remarc că partea metodică a acestui volum poate sta la baza
unui volum distinct, de sine stătător.
O colecţie de bune practici pentru învăţământul preuniversitar s-ar dovedi mai mult decât
benefică: în experienţa mea în inspecţiile pentru acordarea gradelor didactice, ca preşedinte de
comisie sau coordonator de lucrare metodico-ştiinţifică, foarte rar mi-a fost dat să fiu martor la
aplicarea reuşită a unor componente teoretice bine gândite.
De cele mai multe ori autorul se încrâncena în ştiinţificitate, iar metoda, calea, nu avea o
obiectivare suficient de clară: nu este cazul acestor materiale, operă a unor cadre didactice cu
îndelungată experienţă la catedră, a căror creativitate în predarea noţiunilor de educaţie
interculturală ţin s-o salut în mod deosebit...
~7~
~8~
I. Partea ştiinţifică
~9~
~ 10 ~
Prof. Cristina Gîlă, Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”
CIVILIZAŢIE MUSULMANĂ ÎN DOBROGEA
RELIGIE ŞI LĂCAŞURI DE CULT MUSULMANE

Turcii şi tătarii din Dobrogea sunt de religie islamică – religie monoteistă, revelată şi profetică, care
încorporează mesajul divin în Coran, deci religie a «Cărţii», ca şi religiile mozaică şi creştină.
Conform Coranului, Islamul este adevărata religie, indiferent de profetul care a iniţiat-o sau de
epoca iniţierii. În concepţia Coranului, toţi cei care cred într-un Dumnezeu unic se conformează şi
se supun învăţăturilor Lui transmise de orice profet; Moise, Iisus, Muhammad sunt musulmani
indiferent dacă aceasta se întâmplă înaintea revelaţiei Coranului sau după aceea. (1) Musulmanul
este acel care se află în pace cu Dumnezeu (Allah), cel care-l situează pe Dumnezeu şi puterea lui
în afara oricărei contestări.
Conform contextului istoric şi al civilizaţiei, Islamul este, cronologic, ultima dintre religiile
monoteiste, o religie născută la Mecca, în Arabia, la începutul secolului al VII-lea d. Hr.. Ea se
socoteşte continuarea, confirmarea şi completarea iudaismului şi creştinismului. În timp record,
Islamul a cucerit popoare de diferite limbi şi mentalităţi din cinci continente ale lumii.
În Peninsula Balcanică şi Dobrogea, Islamul se răspândeşte mai ales în timpul stăpânirii otomane,
multe oraşe precum Russe, Sarajevo, Skopje, Belgrad, Vidin, Varna, Salonic, Babadag, Isaccea şi
altele le datorează turcilor întemeierea şi înflorirea.
Din perspectivă etică, Islamul promovează o serie de principii de egalitate socială, de moderaţie,
înţelegere între oameni şi caritate. În Islam nu există mântuitor şi lipseşte şi noţiunea de păcat
originar. Calea unică de mântuire pentru om este buna purtare asumată conştient, personal, de
fiecare. Omul este răspunzător în faţa lui Allah de propriul său drum în viaţă, fiind judecat într-o
bună zi de El Însuşi. Profetul Muhammad, alesul lui Allah, a spus că omul va fi judecat pentru cum
a dispus şi a folosit cele trei daruri oferite lui de către Allah: bogăţia, tinereţea şi sănătatea.
În materie economică, Coranul, născut într-un oraş negustoresc, nu condamnă comerţul, chiria,
proprietatea, munca salariată, ci doar reaua folosire a activităţii economice, câştigul exorbitant
nejustificat. Islamul nu iubeşte sărăcia, o combate cu toată forţa mai întâi prin îndemnul la muncă,
la independenţă financiară, care asigură demnitatea individului. Un om ce-şi asigură existenţa prin
propriul efort este preţuit mai mult de către Allah decât un om evlavios şi cucernic care nu are cu
ce se întreţine. Profetul Muhammad a spus că sărăcia se aseamănă mult cu lipsa de credinţă,
amândouă sunt detestabile şi trebuie combătute. Omul trebuie să prevină îmbolnăvirea sa printr-o
hrană cu alimente curate, prin evitarea abuzurilor, chiar prin perioade de post, care-l învaţă
experienţa privaţiunii şi-l sensibilizează la neajunsurile celorlalţi. Omul, potrivit Islamului, trebuie
să-şi cultive mintea, raţiunea, cu ajutorul cunoaşterii, al ştiinţei. Un bun musulman trebuie să-şi
exprime profesiunea de credinţă, să se roage de cinci ori în 24 de ore, să respecte postul anual
(Ramadanul), să facă o dată în viaţă, dacă are posibilitatea, pelerinaj la Mecca şi să respecte dania
(zakat).
Contrar aparenţelor şi a prejudecăţilor răspândite mai ales în Europa, Islamul consacră demnitatea
femeii şi dreptul ei la fericire, recunoaşte drepturile ei succesorale, protejează soţiile contra
abuzurilor sau consecinţelor repudierii, le face părtaşe cu toate drepturile la obligaţiile credinţei,
chiar la pelerinaj, dacă sunt însoţite de o rudă, pentru a fi protejate. De asemenea, respectul
femeii-mamă, care a purtat pruncul cu dureri („l-a născut în dureri”), a crescut copilul cu sacrificiu,
este în afară de orice discuţie.
Musulmanul are câteva „reguli de aur” pentru viaţa de aici, „râurile să poarte apă nu sânge”,
„oamenii să fie ca trandafirii nu ca spinii”, scopul vieţii este unitatea, frăţia, nu diviziunea, nu
fragmentarea, „urechile să-ţi audă cuvinte precum fericire, pace”, iar „ochii să surprindă lucrurile
~ 11 ~
frumoase”, „în mâini să ai creion, nu arme” (2). Toate acestea şi multe altele în acelaşi registru
ideatic şi afectiv, al iubirii, concordiei şi păcii, sunt înscrise în Cartea Sfântă a Coranului ce conferă
unitate comunităţii islamice.
Islamul, ca şi alte confesiuni, îndeamnă la iubire, la prietenie şi la pace. Pacea este cuvântul de
ordine al Islamului, deşi în Coran putem citi şi pagini în care sunt exaltate virtuţi militare. Ca atare
în Coran este prevăzută obligaţia musulmanilor de a lupta împotriva celor care nu acceptau Islamul
„până la supunerea lor prin plata djiziei”, confundată uneori cu haraciul. Islamul a adaptat această
instituţie intereselor sale, accentuându-i trăsătura superiorităţii protectorului şi conferindu-i
acestuia drept de dominaţie asupra protejatului nemusulman. Aşa se face că în apărarea Islamului
şi a credincioşilor musulmani războiul este doar ultima cale. Ulterior a apărut termenul de jihad cu
sensul de „război sfânt”, de păstrare prin război, dacă altfel nu se poate şi când s-au epuizat toate
celelalte căi, a propriei religiozităţi; război de autoapărare, de apărare a credinţei şi a identităţii pe
care ţi-o dă credinţa islamică. Iar dacă istoria a consemnat multe evenimente nefericite, de ele
sunt răspunzători conducătorii politici, şefii religioşi, grupurile de presiune şi putere, nicidecum
Cărţile Sfinte ale religiilor monoteiste şi cu atât mai puţin oamenii simpli credincioşi.
Textul coranic – învăţătură şi morală – este astfel formulat încât omul, pus la încercare, să-şi adune
„conştiinţa” să revină la discernământul şi vigilenţa de care, eventual, s-ar fi putut îndepărta.
Coranul – în viziune islamică – are valoare universală şi este valabil pentru toţi oamenii, din toate
timpurile.
Cultul musulman se numără printre cele mai timpurii culte din Dobrogea, dacă ţinem seama de
prezenţa şi stabilirea aici, încă de peste şapte secole, începând cu 1262-1263 a grupurilor
turcomane, sub conducerea prinţului selgiukid Izeddin Keykavus şi a misionarului Sarı Saltuk Baba.
Musulmanii autohtoni sunt sunniţi (3) şi aparţin şcolii hanefismului, predominant în Turcia şi în
ţările care au fost sub stăpânire otomană. În anumite oraşe şi în special în satele din sudul
Dobrogei trăiesc şi familii răzleţe de şiiţi.
Limba turcă şi Islamul au reprezentat, pentru populaţia turcă şi tătară, factorul esenţial în
păstrarea unităţii şi identităţii etno-profesionale şi spirituale, au reprezentat suportul unui mod de
viaţă şi a unei culturi vii specifice, cu puternice manifestări şi cu rezonanţă până în zilele noastre.
În Dobrogea, sub administraţie otomană, de la începutul secolului al XV-lea şi până în ultimul
pătrar al secolului al XIX-lea, vreme de aproape cinci secole, credinţa islamică a comunităţii turce şi
tătare s-a consolidat. Au fost clădite moschei, geamii şi mesgiduri (lăcaşuri de cult modeste în sate
şi cătune) s-au înfiinţat medrese (şcoli religioase), Kadiate (tribunale religioase), în care judecătorul
dădea sentinţa pe baza Coranului şi a preceptelor Islamului. Din acele timpuri se păstrează multe
vestigii ale civilizaţiei şi culturii islamice precum Mausoleul (turbe) Sarı Saltuk din Babadag
(sfârşitul secolului al XV-lea), Mausoleul Mischin Baba din Ada Kaleh (mutat acum pe insula Simian)
multe fântâni rituale cu tradiţie (ceşmele), geamia Esmahan din Medgidia (sfârşitul secolului al
XVI-lea), moscheea Gazi Ali Paşa din Babadag (sfârşitul secolului al XVIII-lea), resturi de fortificaţii
militare medievale la Hârşova, Isaccea, Mangalia, case de lemn cu acoperiş de şindrilă, cimitire
turceşti. Alte vestigii ale culturii şi civilizaţiei turceşti şi islamice sunt creaţia secolelor XVIII şi XIX.
Cultul musulman din România dispune de peste 100 de cimitire, din care unele au valoare istorică.
Prin cercetările realizate în 1993 de Imre Baski din Budapesta, cu ajutorul hogelui Omar
Negimiddin şi imamului Anefi Enver, în cimitirele din satele Valul lui Traian (Asanca) şi Valea Seacă
(Omurca), a semnelor tamga de pe pietrele funerare, s-a putut stabili asemănarea uimitoare dintre
cele mai vechi cimitire din Crimeea şi cele din satele dobrogene amintite mai sus. (4) Cercetătorul
presupune că au aceeaşi vârstă şi reflectă identitatea tradiţiei pe care au păstrat-o locuitorii
acestor locuri. Prezenţa semnelor tamga identice sau asemănătoare în Dobrogea şi Crimeea poate
fi explicată prin relaţiile directe sau indirecte dintre populaţiile acestor regiuni.
Atât în perioada în care Dobrogea era sub administraţie otomană (1418-1877), dar şi în perioada
de după revenirea Dobrogei la România, turcii dobrogeni s-au bucurat de libertatea de conştiinţă şi
~ 12 ~
de cult religios „au trăit în curăţenie şi înălţare spirituală potrivit perceptelor Islamului”. Ei nu au
abuzat niciodată de această libertate, au respectat reglementările şi legislaţia otomană şi română
în materie.
Ion Ionescu de la Brad, un cunoscător al realităţilor dobrogene din prima jumătate a secolului al
XIX-lea, menţiona că în fiecare sat şi cătun exista o şcoală şi o geamie, că pe unde a trecut nu a
văzut şi nici nu a auzit de vreun incident, cât de mic, între români şi turci.
Ziarul „Ikdani” care apărea la Istanbul, scria, într-un număr al său din 1909, că: „În ambele judeţe
(Tulcea şi Constanţa)” musulmanii au 300 moschei, slujesc 107 hogi (hatipi), 100 imami, 81
muezini şi 30 kaimi. Cultul era dirijat de doi muftii plătiţi de către stat. În cele două judeţe existau
două tribunale religioase.
Geamiile au reprezentat cele mai sănătoase şi mai înalte construcţii din piatră, fiind ridicate în
locul cel mai bun şi mai înalt din sat. Ele sunt întreţinute până în pragul secolului al XIX-lea de
vakâfuri, fundaţii religioase islamice. Vakâful apare în Dobrogea pe la 1484, când Baiazid al II-lea a
oferit o suprafaţă de teren pentru întreţinerea mormântului lui Sarı Saltuk Baba şi a moscheii
aferente. Un alt vakâf a fost înfiinţat la Mangalia de prinţesa Esmahan Sultan, fiica lui Selim al II-
lea. La Isaccea a existat în 1621 un vakâf de mari dimensiuni înfiinţat de sultanul Osman al II-lea,
iar la Sulina, pentru apărarea şi întreţinerea farului, Veghir Ali, a oferit un teren de la Beştepe la
Chilia şi Sulina (5).
Înmulţirea vakâfurilor proprietare de terenuri, livezi, cirezi şi turme, geamii, şcoli şi alte bunuri a
determinat ca în perioada administraţiei otomane în Dobrogea să fie creat un „Oficiu al fundaţiilor
religioase islamice” administrat de funcţionari numiţi de la Constantinopol sau autohtoni.
Cea mai reprezentativă geamie din Dobrogea este moscheea-catedrală, aflată în Constanţa. În
secolul al XVIII-lea, exact pe acest loc a fost ridicată o geamie pentru puţinii credincioşi musulmani
de aici, numită Mahmudie, de la numele sultanului Mahmud I (1730-1754), care i-a fost ctitor. La
începutul secolului XX, edificiul trebuia restaurat, fiind necesară o reconstrucţie aproape totală. Pe
baza proiectului întocmit de inginerul G. Constantinescu, arhitectul I. Ştefănescu a executat
lucrarea în forma actuală, între anii 1910-1912. De la vechea geamie a fost păstrat numai altarul
(mihrabul), lucrat în stil maur, întâlnit în special la construcţiile din Orient.
Construcţia geamiei din beton armat şi cărămidă, cu soclul placat cu piatră de Dobrogea, constituie
prima construcţie de acest fel executată în lume. (6) Stilul arhitectural este egipteano-bizantin, cu
unele motive româneşti. Modelul folosit este cel al geamiei Konia din Anatolia. Moscheea are o
suprafaţă de 458,50 m.p., cuprinzând sala de rugăciune, pronaosul, camera personalului clerical,
curtea interioară. Intrarea în geamie se face printr-o poartă principală străjuită de două inscripţii în
limba arabă. Prima: „În numele lui Dumnezeu milostiv îndurător”, este formula cu care credincioşii
musulmani îşi încep orice muncă. A doua mărturiseşte că „Dumnezeu iartă toate păcatele, căci El
este atotiertător”. Moscheea are în curte cele două spălătoare cu câte şase robinete numite
„muslâcuri”, care înlocuiesc vechile şi tradiţionalele fântâni (cişmele) pentru „abdest”, adică
purificarea impusă de religia musulmană, constând în spălarea mâinilor până la coate, faţa,
umezirea capului şi a picioarelor până la glezne, ce se face înainte de slujba religioasă. Robinetele
sunt lucrate în calcar marmorat de Albeşti. Din curtea interioară se pătrunde într-un vestibul, unde
credincioşii se descalţă şi unde se păstrează încălţămintea în timpul slujbei, deoarece credinţa cere
o perfectă curăţenie în geamie.
În dreapta se află uşa care duce către minaretul lipit de geamie, înalt de 47 metri, în care muezinul
se urcă în balcon pe o scară în spirală alcătuită din 142 trepte, pentru a anunţa credincioşilor ora
slujbei prin ezan, formulă în exclusivitate a acestui ritual. Muezinul din balcon vesteşte de cinci ori
pe zi slujbele numite namaz: dimineaţa, la prânz, la chindie, la apusul soarelui şi seara înainte de
culcare, constând dintr-o cântare rostită în limba arabă – ezan. Seara, în postul Ramadanului,
muezinul aprinde şi luminile, vestind credincioşii că au voie să mănânce.
~ 13 ~
Minaretul este acoperit cu o cupolă octogonală, care se termină cu turla geamiei şi în vârf
semiluna, ce constituie simbolul Islamului.
În stânga, o altă uşă duce în balconul în care-şi fac rugăciunea femeile ce nu stau la un loc cu
bărbaţii. Tot din acest balcon cântă corul, iar muezinul dă răspunsurile la slujba făcută de imam.
Mihrabul (altarul) se află la mijlocul peretelui de sud, de unde imamul oficiază slujba. Deasupra
mihrabului, care simbolizează locul unde se închină Fecioara Maria la templul din Ierusalim
„Mesgidul-Aksa”, stă scris textul din Coran: „De câte ori Zecheria intră în mihrab…”
Toate geamiile din Dobrogea au altarul aşezat spre sud, determinate de o indicaţie din Coran care
spune: „Întoarce-te cu faţa spre mesgidul harem (Kaaba)”. În jurul mihrabului se găseşte
„memberul” (amvonul mare), de unde hatipul ţine slujba de vineri şi de sărbători: Ramazan-
bayram şi Curban-bayram, numită hütbe, formată din sfaturi şi îndemnuri din Coran, apoi începe
oficierea slujbei. Amvonul mic numit „chiursi” este instalat în stânga mihrabului, de unde se
oficiază restul predicii. În zidul de la răsărit, în dreapta şi stânga unei firide, se află două sfeşnice
mari cu lumânări care în timpul slujbei se aprind.
Interiorul moscheii este sobru şi simplu. Singura ornamentaţie o constituie picturile murale de pe
cupola mare şi cele patru arcade. Pe pereţii laterali este scris cu aur, între cadre ovale, numele
celor patru apostoli, primii Ebu Bechir, Omar, Osman şi Ali, iar la balcon cel al muezinului
Profetului Hazaret Bilal Habeşi. „Pereţii sunt căptuşiţi – spune Gala Galaction – cu o crustă albastră
şi plină de flori geometrice…” În geamie se află cel mai mare covor persan de la noi din ţară, lucrat
în Turcia, având o greutate de 490 kg, cu dimensiunile de 16 X 9 m, în culorile vişiniu, azur şi gri.
Covorul datează din 1730, de pe vremea sultanului Mahmud I, dar reprezintă donaţia sultanului
Abdul Hamid din 1904, către insula Ada-Kaleh.
O parte din edificiile de cult musulman din Dobrogea au fost declarate monumente istorice:
Moscheea Carol I şi geamia Hunchiar din Constanţa, geamia Esmahan Sultan din Mangalia,
geamiile din Medgidia, Hârşova, Babadag, Isaccea, Amzacea, geamia Azizie din Tulcea. Lipsa unor
date scrise mai consistente privind geamiile din Dobrogea, existente până în secolul al XVIII-lea, se
datorează, între altele, fie vicisitudinilor istoriei (războaie, incendii, distrugeri de documente sau
chiar vânzarea lor ca deşeuri) fie unei administraţii ineficiente, dezinteresate în a consemna fapte,
evenimente, situaţii economice sau culturale.
Călătorii străini care au trecut prin Dobrogea ne dau însă câteva informaţii. Astfel, Ioan Gninski,
palatinul de Kulm, în 1667-1668, în solia ce o are la Istanbul observă, trecând prin Dobrogea, că
Babadagul – „oraş lung între dealuri” – are case de zid, forturi mici şi patru geamii; iar un cronicar
turc care făcea parte din solie amintea că „la Isaccea nu sunt decât două moschei acoperite cu
plumb”. (7)
Învăţatul turc Evlya Celebi, care a trecut prin aceste locuri în secolul al XVII-lea, nota că „Babadagul
era domeniul sultanului, un domeniu ce cuprindea terenurile agricole cele mai fertile, că oraşul
Constanţa cu 150 case acoperite cu olane şi scânduri subţiri, cu 40-50 magazii şi câteva prăvălii,
avea o geamie mică, dar frumoasă; în orăşelul musulman Kara-Murat (Mihail Kogălniceanu) cu 100
case, 10 prăvălii şi trei şcoli primare era o geamie acoperită cu scânduri subţiri, ca în Mangalia,
reşedinţă de kaza (plasă) geamia Esmahan Sultan – era o moschee luminoasă cu mulţi credincioşi”
(8).
Un rol activ în consolidarea religiei islamice în Dobrogea l-au avut ordinele religioase, care mai ales
în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au fost prezente aici, mai ales prin exponenţii cei mai de seamă
ai comunităţii – Sarı Saltuk Baba şi Simavli Şeyk Beddredin.
Un alt ordin religios răspândit în Dobrogea şi în zona Deliorman, ce a reprezentat un factor major
în răspândirea islamismului printre populaţiile creştine băştinaşe, a fost bektaşismul Hagi Bektas,
care a avut un rol important în înfiinţarea corpului de ieniceri, recunoscut la sfârşitul secolului al
XVI-lea, ca sfânt patron al ienicerilor, şi care a promovat tema toleranţei între toate religiile, nu a
impus respectarea unor rituri islamice ca ritualul rugăciunii, a respins postul, a permis consumul de
~ 14 ~
vin, a permis femeilor să nu-şi acopere faţa în public, a considerat că ele pot avea, din punct de
vedere social, aceleaşi obligaţii şi îndatoriri ca şi bărbaţii.
Alt ordin religios cunoscut în satele Dobrogei este cel numit Naskbendi, grupări conduse de Seykh
Ahmed, care a deschis o mănăstire în satul Bayramdede (Independenţa), şi de Şevki Bey în satul
Osman-Facî (Bărăganul). Sevki Bey a studiat într-o instituţie de învăţământ superior religios din
Turcia, a fost adeptul mişcării „Junimea turcă”, a vizitat Parisul şi alte centre culturale ale Europei,
a fost un om cu vederi largi. (9) Mici şeici predicatori s-au aflat şi în satele Chioseler (Petroşani),
Azaplar (Tătaru), Perveli (Moşneni). Şeicii, în zilele considerate sfinte de către credinţa islamului, în
geamii sau în mânăstirile lor, recitau versete din Coran, se rugau, înălţau chemări spre Allah,
cântau texte religioase. În finalul ceremoniilor religioase participanţii consumau carne şi mâncăruri
gătite în cazane mari. Cei veniţi din împrejurimi aduceau bani, oi, făină, ulei etc. Astfel şeicul şi
simpatizanţii săi adunau provizii pentru un an.
Dintre puţinele urme materiale ale ordinelor religioase musulmane, amintim mausoleul (turbe) al
lui Sari Satuk Baba din Babadag şi mormântul lui Murat Baba din comuna Mihail Kogălniceanu,
judeţul Tulcea. Prezenţa sporadică a acestor ordine religioase în Dobrogea nu a tulburat pacea şi
liniştea ţinutului, neexistând aici dispute intraconfesionale sau interconfesionale.
Din cauze multiple, dar mai ales religioase, între cele două războaie mondiale o parte a populaţiei
musulmane a emigrat în Turcia: astfel numărul etnicilor musulmani a scăzut aproape la jumătate.
Sate întregi au fost complet părăsite, în consecinţă şi lăcaşurile de cult au scăzut la aproape 80 iar
slujitorii moscheilor în jur de 40. Musulmanii din România au astăzi un singur muftiat cu sediul la
Constanţa (10). Problemele de cult sunt conduse cu ajutorul unei sura-i islam, alcătuit din 23
membri. Majoritatea lor sunt imami, absolvenţi ai seminarului teologic din Medgidia. Pentru
rezolvarea diferitelor probleme cultul musulman beneficiază şi de sprijinul a 66 de comunităţi
musulmane ai căror preşedinţi sunt aleşi de către adunarea generală a comunităţilor, pe localităţi
pe o durată de 4 ani şi confirmat de şeful cultului (muftiul).
Cadiatele (judecătoriile religioase) bazate pe sistemul canonic musulman erau depăşite. Lupta
împotriva acestui sistem juridic medieval a început chiar din rândul populaţiei turce din România
care, prin senatorul Card Ali Mehmet, depunea în 1928 o comunicare adresată preşedintelui
Consiliului de Miniştri, cerând, în numele tuturor musulmanilor, desfiinţarea cadiatelor. După 1930
au fost desfiinţate cadiatele, iar Codul civil rămânea singurul îndreptar în pricinile de judecată ale
acestei populaţii.
Regimul comunist nu şi-a manifestat deschis ostilitatea faţă de cultul islamic, însă prin măsurile
luate, ca şi în cazul celorlalte culte religioase, viza stingerea acestui cult într-un timp limitat.
Măsurile luate de către stat, prin plata a numai 1 / 3 din salariul imamului, cât şi desfiinţarea
seminarului musulman din Medgidia, vizau de fapt lipsirea musulmanilor, în viitor, de slujitori ai
cultului. În anii regimului comunist nu s-a manifestat ostilitate făţişă faţă de cultul islamic, dar
măsurile luate aveau menirea de a-i scădea rolul în viaţa spirituală a populaţiei musulmane.
Cultul musulman a fost organizat şi a funcţionat după un statut din 1949, aprobat de statul român.
Potrivit acestui statut, încă neabrogat, şi Legii pentru regimul cultelor, cultul musulman este
autonom, nu se supune jurisdicţiei nici unei autorităţi sau organizaţii religioase din străinătate,
este condus de un muftiu, şef al cultului musulman, împreună cu un Colegiu Sinodal compus din 23
de membri clerici şi laici aleşi prin vot secret. Alegerea muftiului este confirmată prin decret
guvernamental, azi prin decret prezidenţial. Muftiatul şi Colegiul Sinodal îşi au sediul în Constanţa.
Din datele oferite de muftiu în 1976, credincioşii cultului musulman erau organizaţi în 82 de
comunităţi, aveau, pentru practicarea credinţei lor, peste 70 de lăcaşuri de cult (moschei, geamii,
mesgiduri) şi dispunea de 108 cimitire.
După evenimentele din decembrie 1989 asistăm la o revigorare benefică şi pentru credincioşii
cultului musulman care pot respecta, în deplină libertate şi după posibilităţi, principiile de bază ale
credinţei islamice. Cultul musulman are mari probleme de rezolvat atât în ceea ce priveşte
~ 15 ~
consolidarea, restaurarea lăcaşurilor de cult, construirea lor, cât şi pregătirea unui personal de cult
calificat, inclusiv cu reprezentarea intereselor comunităţii musulmane în faţa organelor de stat şi a
raporturilor cu celelalte organisme ale societăţii civile. Muftiatul a acţionat în vederea
reconstituirii actelor de proprietate ale geamiilor construite şi întreţinute de comunităţile
teritoriale, întrucât acestea fuseseră distruse sau pierdute.
Din nefericire, în multe centre unde trăieşte populaţie musulmană nu există geamii, cimitire, hogi.
Este cazul localităţilor Năvodari, Eforie Sud, Eforie Nord, Galaţi, Brăila, Călăraşi.
ÎNVĂŢĂMÂNT. LITERATURĂ, PUBLICISTICĂ ŞI ARTĂ

Nediscriminarea dintre etnii şi existenţa şcolilor în limba populaţiilor din Dobrogea a fost un
principiu şi o practică a autorităţilor otomane şi apoi a administraţiei româneşti. Astfel, au existat
şcoli româneşti, dar şi şcoli ale celorlalte etnii: turcă şi tătară, bulgară, ruşii-lipoveni, armeană,
greacă, germană, israelită. Organizarea, conţinutul şi metodele învăţământului de limbă turcă s-a
pliat, firesc, pe cerinţele de viaţă spirituală ale comunităţii musulmane.
Până în 1878 a predominat învăţământul cu conţinut preponderent religios, învăţarea şi
comentarea Coranului, ca practică religioasă. Reţeaua de învăţământ era, contrar aparenţelor,
foarte dezvoltată şi nu exista un sat turc sau tătar – oricât de mic ar fi el – pe vremea lui Said Paşa,
care să nu aibă o şcoală şi o moschee. Said Paşa era pe la 1850 valiul provinciei Rusciuk. El a
construit drumul Silistra-Rasova-Mahmudchioi-Medgidia. El a construit la Medgidia podul de
piatră peste valea Carasu şi a înfiinţat oraşul căruia îi dă numele sultanului Abdul-Megid, a înfiinţat
şcoli şi geamii (11).
Tot pe la mijlocul secolului al XIX-lea, un om al locului, Ion Dumitrescu, consemna: „cred că
întotdeauna a existat o şcoală în limba lor, deduc aceasta din faptul că cea mai mare parte din
locuitori ştiu să scrie şi să citească, chiar şi bătrânii.” (12)
Sistemul de învăţământ cuprindea, în primul rând şcoli de tip elementar, organizate şi întreţinute
material, financiar şi sufleteşte de comunitatea musulmană; alături de şcolile primare (mekteş-i
subian) erau gimnaziile (rustiye) cu durata de 3 ani, ca şi şcolile seminariile (medrese).
Pe lângă fiecare moschee a funcţionat atât o şcoală confesională, ce pregătea personal de cult
musulman (imami) cât şi o şcoală gimnazială, ce pregătea învăţători sau cadre pentru administraţia
locală.
Cursurile primare erau obligatorii şi gratuite începând de la vârsta de 6 ani. Localul şcolii se afla în
curtea geamiei şi de obicei avea 2 camere. Învăţătorul, în cele mai multe cazuri, îndeplinind şi
funcţia de preot (hoge), era plătit fie în bani, fie în natură de către părinţii elevilor. Cursurile
şcolare începeau cu o ceremonie şcolară deosebită.
Cei ce începeau să înveţe Coranul erau sărbătoriţi în casa părintească, unde se aşezau în semicerc
având în mijloc colegul sărbătorit. Unul din elevii mai mari citea din Coran apoi se sculau cu toţii în
picioare, iar părinţii copilului aduceau două tăvi pline cu bunătăţi. Una plină cu plăcinte „Katlama”
destinată învăţătorului, iar cealaltă cu gogoşi numite „ulkum” pentru şcolari. Apoi plecau spre
şcoală, având în mijloc sărbătoritul ce purta Coranul înfăşurat într-o batistă (cevre). De notorietate
este: „Apariţia unui abecedar turco-român”, în 1874, la Silistra, autor Constantin Petrescu.
Gimnaziile existau numai în câteva oraşe: Constanţa, Medgidia şi Tulcea. Profesorii gimnaziilor
erau salariaţii statului, materia de bază era Coranul, urmau apoi limbile arabă şi persană, morala,
istoria Imperiului Otoman, istoria Islamului. Figurau şi unele discipline moderne: pedagogia,
matematica, muzica, ortografia, desenul, geografia, geometria, educaţia fizică etc. (13)
Gimnaziile au existat în Dobrogea până la primul război mondial, fiind apoi înlocuite cu şcoli
elementare de 7 ani. Intelectuali din Turcia, membri ai mişcării Junilor turci, refugiaţi în timpul
despotismului sultanului Abdul Hamid al II-lea, au fost profesori la gimnaziile din Constanţa,
Medgidia şi Tulcea; acestea au devenit, astfel, centre de unde se propagau în rândul tineretului şi
populaţiei dobrogene ideile Junilor turci. Organizaţia Junilor turci din România a fost înfiinţată şi
~ 16 ~
coordonată de dr. Ibrahim Themo (1895-1945), de origine albaneză din Ohrida. Simţind pericolul
unei condamnări sau deportări, el s-a refugiat la Constanţa. Alegerea României ca loc de refugiu
era dictată de faptul că-i oferea posibilitatea menţinerii legăturii cu mişcarea Junilor turci, apoi aici
se găsea o numeroasă populaţie turcă, în plus România manifesta o deosebită simpatie faţă de
mişcările de eliberare naţională din Imperiul Otoman. Ibrahim Themo s-a stabilit la Medgidia şi a
pus la punct împreună cu Şefik-Bey, consulul Imperiului Otoman la Giurgiu, organizarea mişcării
Junilor turci de pe teritoriul României.
Primul dobrogean care l-a sprijinit pe dr. Ibrahim Themo a fost Kemal Hagi Ahmet, primarul de
atunci al oraşului Medgidia. Cele mai puternice organizaţii se aflau la Constanţa şi în satul
Tatlâgeac. Uniunea dobrogeană a Junilor turci avea o compoziţie foarte eterogenă: „din ea făceau
parte emigranţi politici din Turcia şi fruntaşii populaţiei locale, intelectuali de diferite profesii,
învăţători şi chiar câţiva preoţi” (14). În decembrie 1897 s-a creat la Bucureşti o societate anonimă
cu scopul editării ziarului „Sedei Millet” (Vocea Naţiunii), funcţia de director a fost încredinţată lui
Vasile Kogălniceanu, apreciat de Junii turci pentru vederile sale progresiste şi pentru simpatia sa
faţă de mişcările de eliberare din Balcani. Ziarul ducea o propagandă susţinută împotriva
absolutismului din Imperiul Otoman, de aceea guvernul otoman a intervenit pe lângă guvernul
român cerând interzicerea lui. Cererea a fost repetată în câteva rânduri iar guvernul român, dorind
să nu strice bunele relaţii cu Poarta, dădu curs doleanţelor Turciei. Astfel, Junii turci din România s-
au trezit într-o situaţie de semiilegalitate, activitatea lor căpătând două aspecte, una legală,
constând în înfiinţarea de şcoli în localităţile dobrogene şi încadrarea unor învăţători şi profesori
cu idei înaintate; îndemnul către populaţia turcă de a-şi trimite copiii la şcolile româneşti şi
emanciparea femeii. Latura ilegală a activităţii lor consta în continuarea activităţii politice,
difuzând publicaţiile organizaţiei primite din alte părţi, ţinând conferinţe şi atrăgând noi membri în
mişcarea Junilor turci (15). Unele din locuinţele membrilor asociaţiei deveniseră adevărate cluburi
şi biblioteci unde se discutau nu numai probleme politice, ci şi probleme ştiinţifice şi culturale.
Şcolile turceşti din Dobrogea erau un loc de refugiu precum şi un loc de muncă pentru refugiaţii
politici din Turcia, membri ai organizaţiei Junilor turci. După 1900 mişcarea Junilor turci în
ansamblu a intrat în declin. Comitetul din Dobrogea şi Bulgaria al organizaţiei Junilor turci, sub
președinția lui Ibrahim Themo, şi-a continuat activitatea de propagandă şi luminare a populaţiei
turce din România. Pachete de cărţi şi ziare, referitoare la libertate şi regim constituţional, sosite
de la Paris, Geneva, Cairo, erau difuzate în rândul populaţiei.
Seminarul musulman (medrese) din Babadag, instituţie şcolară de tradiţie a comunităţii
musulmane, a fost înfiinţat în 1610 de generalul Gazi Ali Paşa, comandant al corpului de armată,
care a donat pentru întreţinerea lui moşia sa din satul Zebil, de 10 000 ha. În 1837, cu sprijinul
sultanului Mahmud al II-lea, s-a construit o nouă clădire ce va funcţiona până în 1901. În noiembrie
1891 prin Decret regal a luat fiinţă noul seminar din Babadag, care prin regulamentul de
funcţionare stabilea ca Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice să stabilească profesorii ce
predau limba arabă şi legislaţia musulmană religioasă. Muftiul judeţului avea dreptul să
supravegheze numai partea religioasă a programului de învăţământ. Director al seminarului a fost
numit Demirgean-efendi. În anul 1895 din iniţiativa lui Take Ionescu, a luat fiinţă în cadrul
seminarului o catedră de limbă română, fiind numit profesor Alexandru Alecu, un bun cunoscător
al limbii turce.
Seceta din 1899 a avut urmări asupra învăţământului din acest ţinut, populaţia din Babadag
emigrând din această cauză, iar situaţia seminarului a devenit critică din punct de vedere al
numărului de elevi. Din 1901, la cererea doctorului Ibrahim Themo, vechiul seminar musulman din
Babadag a fost transferat la Medgidia. Programul inspirat tot de Themo prevedea pregătirea de
hogi (preoţi) şi de învăţători de limba turcă. De altfel, însuşi Themo a funcţionat la această şcoală
în calitate de profesor, căutând să imprime programului de pregătire a elevilor un conţinut cât mai
ştiinţific.
~ 17 ~
Numirea lui Spiru Haret în fruntea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice a schimbat radical
structura organizatorică şi orientarea seminarului din Medgidia. Spiru Haret, în 1904,
convingându-se că pregătirea elevilor seminarului nu se face în mod suficient (16) îl însărcinează
pe directorul şcolii să convoace o consfătuire cu reprezentanţii populaţiei turce şi tătare în frunte
cu muftii, cadii, profesorii seminarului şi să pregătească un proiect de reorganizare a instituţiei.
Spiru Haret atrăgea atenţia că „mijloacele bugetare ale statului sunt foarte restrânse, cerea ca
seminariştii să capete instrucţiune cât mai intensă, pentru ca astfel populaţia turcă şi tătară să se
trezească cu un moment mai devreme la o viaţă activă, astfel să se prevină ca acest element
autohton să se piardă în masa conglomeratului etnic al Dobrogei.” (17) „Educaţia morală şi
adaptarea elevilor trebuinţelor noastre de stat, va face obiectul celor mai vii preocupări din partea
comisiunii.” (18) În urma mai multor memorii şi rapoarte adresate Ministerului Cultelor, cu privire
la reaua întocmire a seminarului musulman de la Medgidia, domnul director Alexandru Alecu,
directorul seminarului, primeşte o scrisoare, în decembrie 1903, de la domnul ministru Spiru
Haret, referitoare la noua organizare a seminarului (anexa 5) (19). Consfătuirea cu reprezentanţii
naţionalităţiilor turcă şi tătară a fost urmată şi de o călătorie de studii a directorului administrativ
al seminarului la Istanbul. Abia după aceea a fost prezentat ministrului noul regulament, care a
fost adoptat fără nicio modificare la 16 august 1904. Conform noului regulament s-a stabilit la 8
ani durata studiilor, urmat de un examen de absolvire obligatoriu în faţa unei comisii speciale.
Diploma obţinută permitea absolvenţilor să ocupe posturi de hogi şi învăţători de limba turcă.
Absolvenţii seminarului au fost asimilaţi în grad cu învăţătorii normalişti. Potrivit regulamentului
studiile de cultură generală se făceau în limba română. În limba turcă şi arabă se studiau: Coranul,
interpretarea Coranului, limba şi literatura turcă, istoria religiei, limba arabă, muzica bisericească
(20). Programul stabilit pentru elevii seminarului musulman din Medgidia din iniţiativa ministrului
Spiru Haret, căreia naţionalitatea turcă din România îi poartă şi astăzi o vie recunoştinţă, permitea
ca absolvenţii să aibă o pregătire multilaterală, echivalentă cu pregătirea ce se dădea la orice liceu
sau şcoală normală din România, având în plus pregătirea în limba turcă şi arabă. La seminar au
fost încadraţi profesori români de cultură generală, care prin dăruirea profesională, apropierea şi
dragostea faţă de elevi, au adus o contribuţie exemplară cauzei prieteniei şi convieţuirii dintre
populaţia românească din Dobrogea şi naţionalităţile turcă şi tătară. Numele unora ca: Alexandru
Alecu, Mehmet Niyazi, Mircea Dragomirescu, Habib Ilmi, Petre Dragoş, Sobri Sadîk, Vasile
Vasilescu etc. sunt evocate cu veneraţie de foştii elevi, precum şi de populaţia turcă şi tătară. Unii
dintre absolvenţi şi-au completat studiile la universităţile din Bucureşti, Iaşi, Timişoara etc.
devenind cercetători, medici, ingineri, profesori.
Semnificativ şi de un profund patriotism este discursul rostit de învăţătorul musulman Bectas
Osman la sosirea învăţătorilor congresişti la Constanţa în iulie 1910. „Este un moment de rară
fericire pentru noi, învăţătorii de religie islamică, că avem prilejul să vă primim pe voi, pe luminaţii
poporului din România mamă, aici pe malul Mării Negre, pe acest colţişor de pământ frământat cu
sângele soldaţilor lui Mircea şi a lui Ştefan cel Mare, unde elementul românesc ascuns sub
pulberea veacurilor şi a uitării a ieşit la viaţă în toată plenitudinea vigoarei sale odată cu primele
brazde trase de bătrânii dascăli în ogorul naţional.” (21)
Seminarul avea, în 1928, 8 clase cu 136 elevi şi 15 profesori, 2 institutori pentru practica
pedagogică. Atât numărul elevilor cât şi al profesorilor a variat în jurul acestor cifre până în 1948.
Întreaga muncă desfăşurată în această instituţie de cultură a urmărit să dea nu numai învăţători
luminaţi, dar şi buni patrioţi. Eforturile conducerii în acest sens au dat pe deplin rezultate. Astfel,
într-un articol publicat în „Analele Dobrogei” în 1928 de fostul director al seminarului Alexandru
Alecu, rezultă că populaţia turcă datorită strădaniei absolvenţilor seminarului, a început să-şi
trimită copiii la şcolile publice cu mai multă bunăvoinţă şi că s-a „apropiat foarte mult de sufletul
românesc”. (22) Cheltuielile pentru întreţinerea şcolii erau suportate de către stat. În anul 1928
guvernul român a alocat pentru seminarul musulman din Medgidia peste 3 milioane lei. (23)
~ 18 ~
În deceniile următoare, programul seminarului a fost completat în raport cu necesităţile vremii

introducându-se studiul limbilor străine: franceza, germana, precum şi chimia, astronomia,
didactica, metodica, istoria pedagogiei.
Libertatea învăţământului în limbile minorităţilor a fost fixată prin Legea învăţământului primar şi
normal din 26 iulie 1924 cât şi prin Legea învăţământului secundar din 8 mai 1928, legi care
prevedeau crearea de şcoli de stat cu predare în limba maternă în localităţile şi regiunile unde
minoritarii sunt în număr important, iar Legea învăţământului particular din 19 decembrie 1925
asigura autonomie şcolilor confesionale ale minorităţilor din România.
În localităţile cu densă populaţie musulmană şi în centrele urbane, învăţământul în limba maternă
se consolidează. Cursurile primare erau gratuite şi obligatorii. Ele începeau la 6-7 ani, în localuri de
şcoală separate sau în încăperi alipite de clădirea moscheii. Şcolile cu 2-3 încăperi, mobilate
modest, au şi un teren de agricultură. Curtea şcolii era folosită ca teren de educaţie fizică şi loc de
întrunire cu elevi şi părinţi, ocazionate de serbări şcolare, de manifestări cultural-artistice sau cu
tentă de evocare a liderilor comunităţii, a unor evenimente istorice importante pentru locul natal
şi pentru ţară.
Reformele lui Kemal Ataturk au înlăturat pânza neagră a ignoranţei, a fatalismului şi intoleranţei.
Prin laicizarea învăţământului şi adoptarea alfabetului latin a fost uşurată pătrunderea în patria sa
a razelor civilizaţiei şi progresului deschizând o punte solidă către naţiunile moderne ale Europei.
Schimbarea aspectului vestimentar a înlăturat deosebirea exterioară izbitoare între lumea turcă şi
cea modernă. Până în 1930-1932 aspectul vestimentar al elevilor seminarului era cel medieval
turc, pe cap purtau turban sau fes şi umblau în şalvari şi giubele (un fel de anteriu). După reforma
lui Ataturk s-a schimbat şi uniforma elevilor seminarului din Medgidia. Au fost introduse şapca în
locul fesului, costume de croială europeană, matricole la mână etc. Totodată s-a introdus şi
alfabetul latin, menţinându-se şi cel arab pentru disciplinele islamice. Forurile de învăţământ din
România au încurajat acest proces de înnoire, deoarece el crea o punte solidă între naţionalităţile
turcă şi tătară şi poporul român.
După reforma învăţământului din 1948 seminarul musulman a încetat să mai pregătească cadre
didactice pentru învăţământul în limba turcă, rămânându-i doar atribuţiunea de pregătire a
viitorilor hogi. La Constanţa a luat fiinţă o şcoală pedagogică tătară, care a preluat acţiunile de
pregătire a învăţătorilor de limbă turcă, pentru naţionalităţile turcă şi tătară din Dobrogea care a
funcţionat până în anul 1960. La sate s-a introdus sistemul de învăţământ de stat în limba turcă. În
aceste şcoli se învăţa în limba turcă două ore, restul orelor erau afectate învăţământului în limba
română.
Profesorii de limba turcă de la şcolile primare şi gimnaziale de stat, acolo unde numărul copiilor
era peste 30, primeau salarii de la Ministerul Educaţiei Naţionale.
După 1930 alfabetul latin s-a introdus nu numai la seminarul musulman din Medgidia, ci în toate
şcolile elementare turce din Dobrogea. Pe baza unei înţelegeri dintre România şi Turcia au fost
aduse manuale din Turcia. Cu toate acestea procesul de modernizare se realiza lent şi rămăşiţele
concepţiei medievale din domeniul învăţământului şi culturii şi în felul de viaţă al acestei populaţii
nu erau deplin înlăturate. Astfel, în 1935, ziarul Yildîrîm, într-un articol, arăta faptul că „în
Dobrogea mai sunt învăţători care nu posedă diplomă de absolvire a seminarului din Medgidia, că
unele cadre didactice nu au pregătirea corespunzătoare pentru această funcţie”. Referindu-se la
seminarul musulman scria că: „nu corespunde cerinţelor actuale ale culturii” (24).
Înapoierea economică, numărul foarte mic de intelectuali care să contribuie la progresul cultural al
acestei populaţii au făcut ca ea să aibă un procent mare de analfabeţi.
Prin reforma învăţământului din 1948 populaţia turcă din Dobrogea a obţinut localuri pentru şcoli,
iar învăţământul în limba turcă să fie predat de 120 cadre de învăţământ bugetar. S-a hotărât şi
înfiinţarea a două posturi de control pentru învăţământul musulman şi a unei secţii pedagogice pe
lângă şcoala medie pedagogică din Constanţa. Învăţământul laic în limba maternă a devenit
~ 19 ~
obligatoriu şi gratuit. Au fost deschise şcoli dotate cu materiale didactice şi un colectiv a pregătit
manualele şcolare în limba turcă. Învăţătorii au fost recrutaţi din rândul absolvenţilor seminarului
din Medgidia, iar mai târziu din rândul absolvenţilor şcolii pedagogice din Constanţa. Pe lângă
şcolile turceşti existente au fost înfiinţate şcoli de ciclul II la Constanţa, Medgidia şi alte localităţi cu
populaţie musulmană numeroasă. Aceste şcoli ulterior au fost desfiinţate (1959-1960),
adoptându-se sistemul predării facultative a limbii şi literaturii pe lângă şcolile generale româneşti.
Neutilizată în şcoli, în administraţie, justiţie, practic limba maternă s-a rezumat la cadrul închis al
familiei sau al sărbătorilor Islamului.
Anuarele unor prestigioase licee din Constanţa şi Tulcea consemnează numele unor elevi care,
serioşi şi pregătiţi, au devenit studenţi şi apoi profesionişti de excepţie.
Din păcate, nu există o tradiţie a manualelor şcolare şi a textelor reprezentative din literatura turcă
şi tătară. În perioada 1956-1959, prin strădania unor intelectuali ca Ismail H. A. Ziyaeddin, Ali
Ahmet Nagi, au apărut „Alfabetul”, „Cărţi de citire” şi „Gramatica” pentru clasele I-V, iar în 1972-
1973 cărţi de citire pentru clasele I-VII (25).
Reluarea firului tradiţiei unui învăţământ în limba turcă, îndeosebi în ciclul primar, gimnazial şi
liceal, după evenimentele din 1989, a fost facilitată, legislativ, în primul rând de Constituţia
României din 1991, dar şi de Legea învăţământului nr. 84 din 1995. Copiilor turci care învaţă în
şcoli cu limba de predare română li se asigură, la cerere şi în condiţiile legii, studiul limbii şi
literaturii turce, a istoriei şi tradiţiilor minorităţii (art. 121).
În anul şcolar 1994-1995, elevii proveniţi din rândul minorităţilor turce şi tătare studiază limba
maternă ca obiect de studiu în 43 şcoli din judeţele Constanţa şi Tulcea, la care predau 56 de cadre
didactice. Numărul elevilor care au optat pentru studiul limbii materne în învăţământul primar,
gimnazial şi liceal era de 1936 din care 1149 elevi (clasele I-IV), 749 elevi (clasele V-VIII) şi 38 elevi
(clasele IX-XI).
Manualele şcolare de limbă şi literatură turcă, pentru ciclul primar, tipărite de Editura Didactică şi
Pedagogică, sunt revizuite. Lor li se adaugă o nouă antologie de texte literare, pentru clasele de
gimnaziu şi liceu. Pentru preşcolarii şi elevii din clasele primare, ca lectură ajutătoare, s-a tipărit o
culegere de basme în ediţie bilingvă româno-turcă. Cărţile pentru clasele V-VIII sunt şi traduceri
din română în turcă ale lui Ismail Ziyaeddin, dar şi scrieri originale.
În anul şcolar 1997-1998 predarea limbii turce în municipiul Constanţa se face pentru copii turci şi
tătari de 15 cadre didactice în 18 şcoli cu limba de predare română (clasele I-IV), iar în 12 unităţi
şcolare, în ciclul gimnazial, cu un total de 441 elevi. Limba turcă se mai studiază în Liceul
Internaţional Particular de Informatică Constanţa de către toţi 142 elevi, din care 50 sunt de etnie
turcă şi 92 sunt români.
În municipiul Medgidia predarea limbii turce se face în 7 unităţi de învăţământ elementar, dar şi la
Liceul pedagogic şi teologic musulman „Kemal Ataturk”, fiind cuprinşi în această activitate 14 cadre
didactice – (fără cei ai liceului) şi 858 de elevi, din care 584 în ciclul primar şi 274 în ciclul gimnazial.
În clasele IX-XII ale liceului „Kemal Ataturk” sunt 138 de elevi. Cu excepţia celor două licee – unităţi
de predare şi în limba turcă, toate celelalte sunt unităţi cu predare în limba română.
În municipiul Mangalia predarea limbii turce se face în 4 unităţi şcolare, cu 3 învăţători şi profesori
şi 146 de elevi (124 ciclul primar şi 122 ciclul gimnazial). Cei mai mulţi elevi se află în localităţile cu
populaţie musulmană, cum ar fi Valul lui Traian (128 elevi), Tuzla (64 elevi), Făurei (52 elevi),
Castelu (50 elevi), Cumpăna (41 elevi) şi Independenţa (39 elevi).
În învăţământul preşcolar, învăţarea limbii turce se face în 7 grădiniţe, din care: grădiniţa nr. 58
Constanţa, grădiniţa nr. 1 Medgidia – grădiniţe bilingve româno-turce; grădiniţa din Cobadin şi
grădiniţele numerele 12, 22, 25 şi 59 din Constanţa.
S-a înfiinţat la Universitatea Ovidius din Constanţa în 1991 şi specializarea de filologie universitară,
de limbă turcă, care s-a adăugat celei de la Bucureşti, cu peste 40 de ani de existenţă.
~ 20 ~
Cele mai importante şi răspândite genuri lirice la populaţia turcă din Dobrogea sunt mani (catren),
türkü (cântecul) şi strigăturile. Învăţătorul Dumitrescu-Frasin, în însemnările sale despre turcii
dobrogeni, scrie: „Unul începu să cânte o melodie molcomă, tărăgănată. Ascultând-o, ţi se strecura
în suflet o pace, o visare, nu ştiu ce nelămurit… În cântecul lor parcă se revărsase toată durerea,
toată speranţa, toată iubirea unor suflete zbuciumate.” (26)
Un exemplu tipic de cântec de acest gen îl constituie elegia, exprimând nostalgia locurilor de
baştină şi durerea despărţirii de aceste locuri. Este ştiut faptul că unii din turcii dobrogeni au sosit
în această provincie după 1783, când hanatul Crimeii este desfiinţat şi teritoriul lui intră în
componenţa Rusiei ţariste. O parte din populaţia fostului hanat din Crimeea, neputându-se adapta
noilor condiţii economice, sociale şi politice, instaurate după 1783, a emigrat în Imperiul Otoman.
Unii din aceştia s-au stabilit şi în Dobrogea, pe atunci sub administraţia statului otoman.
O elegie care exprimă atitudinea evenimentelor istorice este cea culeasă din satul Moşneni şi
tradusă în româneşte, publicată în original de către Dumitrescu-Frasin:
Bız ketermız Kırımdan, ey yar Noi vom pleca din Crimeea, vai
Cıyınday toyday, aytar da cılarman Ca nunta în lung alai, cânt şi plâng
Tuganlarımız kalacak, ey yar Rudele noastre vor rămâne, vai
Manraşkan koyday, aytar da cılarman Plâng cu amar şi vai, cânt şi plâng.
Ot bastırıp ketermız Focul din vatră în cenuşă îngropăm,

Kapını şeklep Uşile le ferecăm
Kayerlerde cürermız Iar noi în pribegie,
Kalentır beklep. În lume plecăm.
Greutăţile impuse de pribegie, privaţiunile materiale şi mizeria îndurată în timpul emigrării

constituie tema unei alte elegii din folclorul dobrogean.
Printre culegerile de folclor publicate în Analele Dobrogei figurează şi un cântec patriotic. Acest
cântec a fost cules şi publicat tot de către învăţătorul Dumitrescu-Frasin. Prin forma textului,
cântecul aminteşte de poezia turcă din perioada Tanzimatului. Acest lucru îl face pe învăţător să
creadă că a fost creat sau adaptat de un autor local, iar ulterior a intrat în folclor.
Ey, Dobruca, şanlı Vatan! Ei, Dobroge, patrie vestită,

Canlar sana olsun feda; Sufletele noastre pentru tine se jertfesc.
Dobruca evladıyız! Suntem copiii Dobrogei!
Mıllete şan verırız, Să se trâmbiţe în toată ţara
Vatana can Verırızç Că noi ne dăm sufletele pentru patrie!
Mıllet bugün kurban sana! Naţiunea astăzi ţi se sacrifică ţie
Şanlı Vatan, bınler yaşa! Patrie vestită, mii de ani să trăieşti! (27)
Genul cel mai răspândit este catrenul. Denumirea obişnuită a catrenului în limba turcă este
„mani”, însă această denumire variază de la o regiune la alta. De exemplu, în Crimeea şi în
Dobrogea „giîr”, „yir” sau „şîn”, iar în alte regiuni „türkü”.
În urmă cu câteva decenii catrenele erau cântate numai cu prilejul nunţilor, luând forma unui
dialog între fete şi flăcăi, care stăteau doi câte doi, separaţi, la oarecare distanţă unii de alţii,
exprimând statornicia sentimentului de dragoste:
Cılay kette kule kayt Men turarman colında

Kapını şeklep Kalentır beklep.
~ 21 ~
Pleci cuprins de tristeţe, Eu te voi aştepta mereu,

Lăsându-ţi casa pustie Să te întorci cu veselie.
Cele mai răspândite legende sunt cele legate de istoria acesteia: Ciorabatîr, Gelchide-batîr, Erke-
san-batîr, Kengekîz-batîr. În Dobrogea este atestată şi epopeea naţională Dede Korkut, cu titlul
„Daragöz” (Ciclopul). Circulă şi epopeea lui Seid Battal, având ca temă lupta împotriva bizantinilor
creştini. Said Battal a pătruns târziu prin intermediul cărţii în provincie. În schimb, renumitele
legende ale literaturii populare turce cum ar fi de pildă „Fiul orbului”, „Tahir şi Zuhra”, „Sultanul
cel drept”, „Aslî şi Kerim”, „Viteazul Edighe”, „Kozî Kurpeş” se întâlnesc peste tot. Cele mai
răspândite poveşti sunt „Fetiţa orfană” care are oarecare tangenţă cu folclorul românesc, „Omul
cu urechi de urs”, „Degetul cel mic ”.
Activitatea publicistică şi literară începe la turcii dobrogeni la sfârşitul secolului al XIX-lea, din
iniţiativa Junilor turci. Este ştiut că o serie de tineri membri ai acestei mişcări au introdus
publicistica turcă în Dobrogea. În coloanele primelor ziare şi reviste dobrogene au apărut şi
primele încercări literare.
O personalitate în domeniul literaturii dobrogene a fost poetul Mehmet Niyazi, născut în satul
Aşcilar (Vânători), în 1878. A fost profesor la Seminarul musulman din Medgidia, iar opera sa
literară a fost influenţată de mişcarea Junilor turci.
Nostalgia locurilor de baştină şi speranţa de libertate sunt exprimate şi în poeziile „Garib bülbül”
(Privighetoarea singuratică), „Niçin süydüm?” (De ce am iubit?), „Yeşil ada” (Insula verde),
„Dobrucadan sizge selâm ketirdim” (Salutări din Dobrogea) etc. Poetul Mehmet Niyazi are o
putere extraordinară de a evoca în imagini vii trecutul istoric, felul de viaţă al tătarilor dobrogeni.
Un alt reprezentant al literaturii turce din România, format la şcoala lui Mehmet Niyazi, este omul
de cultură şi poetul Iusuf Isa Halim, născut în anul 1894, în satul Ciocârlia. A funcţionat ca învăţător
în satul Abrud, apoi în Cavarna, Bazargic şi Cernavodă. El a publicat primul dicţionar român-turc în
ţara noastră. Lucrarea „Romenceden-Türkçeye kamusu umunı” (Dicţionar universal româno-turc) a
fost editată în 1930 la Bazargic. Din poeziile poetului se degajă un puternic sentiment de dragoste
pentru locurile natale, o puternică iubire de patrie şi preţuire faţă de oameni.
Inginerul poet Ismail Ziyaeddin, spre deosebire de Mehmet Niyazi şi Iusuf Isa Halim, nu se
limitează numai la genul liric al creaţiei literare turce din România. El abordează şi schiţa, nuvela şi
genul dramatic. Scriitorul Ziyaeddin s-a remarcat şi prin traducerea unora dintre cele mai frumoase
poezii din literatura română în limba turcă. Ne referim la Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu, la El
Zorab şi Noi vrem pământ de George Coşbuc, publicate în „Okuma kitabi” (Manual de limba turcă),
clasa a VI-a, Bucureşti, 1958. Unele din aceste creaţii au apărut şi în manualele şcolare turceşti.
Poezia „Pentru pace în lume” este o vibrantă chemare la luptă pentru pace şi frăţie între
popoarele lumii. Ismail Ziyaeddin, bun cunoscător al tradiţiilor şi obiceiurilor turce şi tătare din
România, observă atent viaţa cotidiană şi întâmplările din această comunitate etnică.
Schiţele „Murat vampirul”, „Din glumele muftiului”, „Şi unui hoţ…” sunt adevărate fresce din viaţa
socială a oraşelor dobrogene din perioada interbelică. Eroii acestor schiţe (Murat, Mihail
măcelarul, Ibram ţiganul, Salih etc.) sunt muncitori, hamali, băcani, cafengii etc., care duc o viaţă
specifică oraşelor porturi între cele două războaie mondiale. El a abordat şi genuri mai puţin
obişnuite în literatura contemporană, cum ar fi fabula. Autorul recurge la asemenea modalitate de
expresie atunci când simte nevoia să ridiculizeze comoditatea, lipsa de modestie, linguşeala,
viclenia.
Au mai fost şi alte condeie formate la şcoala lui Mehmet Nıyazı. O parte din creaţiile lor au văzut
lumina tiparului în paginile revistei „Emel” şi în alte publicaţii din perioada interbelică. Unii din
elevii lui Mehmet Niyazi au creat şi lucrări dramatice inspirate din trecutul şi prezentul etniilor
turcă şi tătară. Ele au fost puse în scenă de echipe artistice de amatori în diferite oraşe şi sate din
~ 22 ~
Dobrogea. Ihtiyar ile genç (Bătrânul şi tânărul), Toy (Nunta), Odlek (Fricosul), Kurban bayram
gecesi (Noaptea sărbătoririi jertfelor) sunt numai câteva dintre ele. (28)
Viaţa culturală a populaţiei turce din România s-a îmbogăţit şi prin apariţia unor lucrări cu caracter
memorialistic şi istoric. În 1939 sunt editate la Medgidia memoriile doctorului Ibrahim Themo în
legătură cu înfiinţarea Asociaţiei „Uniune şi progres” şi activitatea sa în slujba patriei şi revoluţiei
naţionale. Ibrahim Themo publicase cu puţin timp înainte şi o carte de popularizare în domeniul
medicinii, lucrare utilă şi plină de sfaturi practice pentru apărarea şi menţinerea sănătăţii
populaţiei turce. A consacrat o lucrare popularizării ideilor lui Atatürk, intitulată „De ce îl stimez pe
Atatürk”.
„Dobruca ve Türkler” (Dobrogea şi turcii) de Müstecıp Ülküsal este prima operă închinată istoriei şi
culturii turcilor dobrogeni, având valoare ştiinţifică.
Un rol important în promovarea activităţii publicistice în Dobrogea l-au avut Junii turci, refugiaţi
aici. La sfârşitul secolului trecut prin publicaţii ca: „Hareket”, „Sadakat”, „Sada-i Milliye” etc. au
propagat ideile înaintate ale epocii, fiind organe de propagandă ale comitetului Junilor turci pentru
Dobrogea. Ziarele „Çardak”, „Türk Birliği” au apărat drepturile ţărănimii, în vreme ce ziarele
bilingve ce-au existat în Dobrogea, „Gümüş Sahil” (Ţărmul de argint), „Halk” (Poporul), „Bora”
(Viscolul), aveau menirea să întărească legăturile dintre naţionalitatea turcă şi poporul român.
Primul ziar în limba turcă „Dobruca Gazetesi” (Gazeta Dobrogei) 1 septembrie 1888-1 aprilie 1894
avea pagini şi în limba română. Ziarul, scos din iniţiativa guvernului român, urmărea pe lângă
propagarea culturii în rândurile naţionalităţilor turcă şi tătare, obiectiv înscris în programul
României privind dezvoltarea Dobrogei, şi câştigarea simpatiei şi ataşamentului acestei populaţii.
În 1896 a apărut la Bucureşti broşura „Hareket” (Acţiunea) introdusă în Imperiul otoman prin
intermediul oficiilor poştale străine din Istanbul, Izmir, Salonic şi Trabzon, cale folosită de Junii
turci aflaţi în emigraţie, pentru introducerea publicaţiilor lor în Turcia.
Ziarul „Şark” (Orient), ce şi-a încetat activitatea în 1897 cu redacţia la Bucureşti, avea misiunea să
denigreze activitatea desfăşurată de Junii turci în străinătate. În aparenţă era destinat „susţinerii
intereselor turco-române şi strângerii relaţiilor dintre cele două ţări”. (29) Ca o ripostă la această
acţiune a guvernului otoman îndreptată împotriva Junilor turci, la 15 decembrie 1898 a apărut
ziarul „Sada-i Millet” (Vocea naţiunii), suprimat câteva luni mai târziu de guvernul român, la
cererea sultanului. Deşi cele două ziare „Şark” şi „Sada-i Millet” apăreau în România, nu oglindeau
decât foarte puţin preocupările şi opiniile naţionalităţii turce din România, ele fiind angajate în
primul rând în marea dispută ideologică şi politică privind destinele Imperiului otoman. „Sada-i
Millet” alarmase Poarta otomană, lucru ce i-a încurajat pe Junii turci, care, în 1901, scot o nouă
publicaţie „Dobrogea” ce-şi propunea „luminarea spiritelor care încă zac în întuneric şi schimbarea
moravurilor înapoiate”. Redacţia ziarului se afla la Constanţa, dar după primul număr a fost
suspendat la intervenţia guvernului de la Istanbul care urmărea atent mişcările Junilor turci din
România. După acest eveniment a urmat o perioadă de gol în viaţa publicistică a naţionalităţii
turce din România.
A doua etapă, 1914-1944, este mult mai bogată şi diversă din punct de vedere al activităţii
publicistice. În 1914 apare ziarul „Işik” (Lumina) din iniţiativa poetului Mehmet Niyazi, era publicat
în prima tipografie cu caractere arabe din Medgidia, denumită tot „Işik”. Directorul ziarului era
Cevdet Kemal iar redactor şef Mehmet Niyazi. Tipografia „Işik” a avut o activitate scurtă până în
1916 dar foarte importantă pentru turcii şi tătarii dobrogeni. Aici s-a tipărit primul manual
autohton în limba turcă pentru şcolile primare, un ghid de conversaţie turco-român şi o carte de
igienă a medicului şi profesorului Ibrahim Themo. Ziarul în cei doi ani de existenţă şi-a propus
luminarea poporului. Astfel în numărul 1 din 1 februarie 1914 se afirma: „Işik va scrie adevărul şi
răspândind lumina sa până acolo unde va putea, va căuta să-i lumineze pe adepţii credinţei
islamice, rămaşi în întuneric, ca urmare a ignoranţei, a nepăsării şi credinţelor eronate şi va lumina
inimile lor înnegrite şi creierele lor ruginite şi le va face să lucească.” (30) Poetul Niyazi,
~ 23 ~
considerând că munca de luminare a populaţiei turce dobrogene trebuie întărită, a fondat în 1915,
singur revista lunară „Mektep ve Ayle” (Şcoala şi familia). În paginile ei va analiza viaţa socială şi
culturală şi se va strădui să descrie cu un limbaj clar, limpede şi necazurile noastre, contribuind
astfel la luminarea vieţii populaţiei musulmane din Dobrogea.
Numit profesor la Şcoala Musulmană din Constanţa, Mehmet Niyazi a înţeles că pentru a face ceva
în folosul unei comunităţi sau populaţii, necesită mari sacrificii materiale sau spirituale. În articolul
său „Câteva cuvinte despre scop şi intenţii”, publicat în „Mektep ve Ayle”, numărul 1 din 1 aprilie
1915 arăta că Asociaţia Dobrogeană pentru răspândirea culturii, înfiinţată la Constanţa, cu scopul
de a aduce servicii musulmanilor din Dobrogea, rămăsese fără rezultate din cauza unor
neînţelegeri de idei (31). Revista şi-a încetat activitatea odată cu intrarea României în primul război
mondial.
După o pauză de aproximativ 3 ani, la 17 decembrie 1919 apare, din iniţiativa profesorului Halil
Fehim, de la Seminarul musulman din Medgidia, al treilea ziar în limba turcă din România, intitulat
„Dobruca” (Dobrogea) care-şi încetează activitatea în 1923.
După primul război mondial activitatea ziaristică în Dobrogea a crescut simţitor, deoarece în cele
două judeţe noi din sudul Dobrogei (Durostor şi Caliacra) exista populaţie turcă mult mai
numeroasă ce dispunea de o tradiţie publicistică mai veche. Profesorul pensionar Mustafa Lütfi
începe la 19 august 1922 să editeze ziarul „Haber” (Informaţia), însă nici acest ziar n-a avut o viaţă
lungă. La fel şi ziarul „Tuna” (Dunărea), scos în martie 1925 de către Ibrahim Cadri, profesor la
Seminarul din Medgidia.
În 1928, din iniţiativa avocatului Octavian Moşescu, apare ziarul „Gümüş Sahıl” (Ţărmul de argint)
în limbile română, turcă şi bulgară, care după al douăsprezecelea număr îşi încetează activitatea.
Paginile în limba turcă au un pronunţat caracter turistic şi erau pregătite de profesorul Süleyman
Faik. În 1929 este fondat ziarul „Bizim Sözümüz” (Cuvântul nostru) sub îngrijirea învăţătorului
pensionar Regep Mustafa, la început într-o singură filă redactat în limba turcă. După primele
numere îşi modifică structura, apărând în două file una în limba turcă şi una în limba română.
Ziarul are aceeaşi soartă ca celelalte: la al douăzecilea număr îşi întrerupe activitatea din lipsă de
fonduri.
Publicaţii cu durată mai îndelungată din Dobrogea sunt „Hak söz” (Adevărul), „Emel Mecmuasi”
(Revista Idealul) şi „Türk Birlığı” (Unitatea turcă). „Hak söz” (Adevărul) fondat în mai 1929 de
profesorul de limbă şi literatură turcă la Seminarul din Medgidia, Habib Hilmi, şi-a continuat
apariţia până în 1941. Tipărit la început cu caractere arabe, apoi în alfabet latin, ziarul a avut un rol
deosebit în răspândirea concepţiilor moderne de viaţă în rândul populaţiei musulmane din
Dobrogea. Prin această publicaţie au fost răspândite multe din principiile lui Atatürk ce au stat la
baza reformelor sale economice, sociale şi culturale. Program asemănător a avut şi ziarul
tineretului turc din România „Türk Birlıği” (Unitatea turcă) 1930-1940, ziar ce a contribuit la
întărirea relaţiilor între România şi Turcia kemalistă. În coloanele sale au apărut multe articole,
menite să întărească spiritul patriotic şi fidelitatea poporului turc din România faţă de statul
român. La „Türk Birliği” au colaborat personalităţi de seamă din Dobrogea, cum ar fi de pildă,
doctor Ibrahim Themo. La 1 ianuarie 1930 a apărut primul număr al publicaţiei „Emel Mecmuasi”
fondată de avocatul Müstegip Hagi Fazîl (Ulküsal), la început apărea bilunar, apoi din 1932 a
devenit lunară, cuprinzând aproximativ 40 pagini şi apare în România până la sfârşitul anului 1940.
Aproximativ un deceniu cât a apărut în România, revista a promovat cultura în rândul populaţiei
turce şi a stimulat simţul patriotic. O serie de tineri, elevi ai poetului Mehmet Niyazi, şi-au publicat
creaţiile în paginile revistei. Un aspect pozitiv al activităţii revistei l-a constituit şi preocuparea
pentru folclor, multe din creaţiile populare de valoare fiind publicate în paginile ei.
În 1936 Ismail Ergün editează ziarul „Tuna” (Dunărea), care după câteva numere îşi încetează
activitatea. Important este faptul că în coloanele ei apar şi articole în limba română, sub
îndrumarea lui Hamdi Nusret. În februarie 1936, la Constanţa, se editează ziarul „Halk” (Poporul)
~ 24 ~
cu o pagină în limba turcă şi una în limba română. Un an mai târziu 1937, Hakki Ibrahim scoate
ziarul „Deli Orman” (Pădurea nebună), care după o scurtă perioadă îşi încetează activitatea. Ultima
publicaţie în limba turcă apărută în România, în perioada interbelică a fost „Bora”, martie 1938,
fondator fiind inginer Irfan Fevzi, iar la al nouălea număr îşi încetează activitatea.
Evenimentele din decembrie 1989 au deschis şi minorităţii turce din ţara noastră perspective de
dezvoltare a culturii în limba naţională. Minoritatea turcă din România dispune de un ziar propriu
intitulat „Hakses”, care numai în anul 2000 a publicat patru volume. Atât ziarul, cât şi revista
„Renkler” (Culori) promovează tinerele talente în domeniul culturii, literaturii, publicisticii şi
ştiinţei. Uniunea Tătară editează cărţi ale autorilor clasici şi contemporani, precum şi două
periodice lunare: „Karadeniz” (Marea Neagră) şi „Cas” (Tânărul).
În domeniul lingvistic, un reper important l-a constituit apariţia în 1996 a „Dicţionarului tătar-turc-
român” cu 10 500 de cuvinte, realizat de Kerim Altay.
Toate monumentele de artă musulmană din Dobrogea sunt rămase din epoca otomană, cele mai
importante edificii de cultură turcă datând din secolele XVI-XIX. Cel mai vechi monument de artă
turcă din Dobrogea este mausoleul lui Sarı Saltuk din Babadag, rămas din secolul al XIII-lea şi
renovat acum câţiva ani. Monumente cu caracter preponderent militar din Dobrogea, datând din
timpul stăpânirii otomane, sunt cetăţile: Hârşova, Enisala şi Constanţa, din care astăzi n-au rămas
decât ruine.
Densă şi majoritară în Dobrogea până în 1850-1860 populaţia turcă şi tătară a clădit în fiecare
cătun, sat sau oraş cel puţin un mesgid (locaş de cult mai modest), o geamie sau moschee (în
centrele mai populate). Lipsa unor date scrise mai consistente privind geamiile din Dobrogea, până
în secolul al XVIII-lea, se datorează, între altele, aşa cum am mai arătat, fie vicisitudinilor istoriei
Dobrogei (războaie, incendii, distrugeri de documente sau vânzarea lor ca deşeuri), fie unei
administraţii ineficiente, dezinteresate, inclusiv atitudinii otomane rezervate faţă de cuvântul scris.
Dintre cele mai reprezentative monumente arhitecturale, religioase şi civile amintim geamiile de la
Babadag, Mangalia, Medgidia, Isaccea, Hârşova, Tulcea, Măcin, geamia Hunchiar din Constanţa,
casa paşei din Constanţa, casa Panaghia din Babadag, unde a funcţionat Seminarul musulman.
Arhitectura religioasă din Dobrogea conţine atât elemente specifice artei musulmane, cât şi unele
trăsături ale artei bizantine. Geamia Gazi Ali Paşa, din Babadag, construită în 1522, constituie un
caz tipic din acest punct de vedere. La construirea acestui edificiu religios au fost folosite atât
cărămizi, cât şi piatră. Arhivoltele de cărămidă ale deschiderilor constituie moşteniri ale artei
bizantine, arcele frânte ale arcadei pridvorului sunt elemente specifice artei musulmane (32).
Stilul clasic turc se observă şi în arhitectura civilă din Dobrogea. Casa Panaghia din Babadag şi o
serie de clădiri din Tulcea, Medgidia, Constanţa şi Hârşova au multe detalii stilistice comune cu
construcţii similare din Anatolia; ziduri de piatră, cornişa îngustă, uneori pilaştri, ancadramente de
ferestre, tavanul cu göbek etc.
În multe sate din Dobrogea mai sunt încă în funcţiune vechile cişmele turceşti. La cişmeaua din
satul Nastraddin, în sudul Dobrogei (aproape de Adamclisi), se distinge şi acum frumoasa inscripţie
votivă.
Muzeul de artă din Babadag adăposteşte piese de mobilier realizate în Dobrogea sau importate,
cum ar fi de exemplu măsuţe, fotolii, paravane decorate cu marchetării de lemn rar, sidef şi
abanos, câteva exemplare de ceramică turcă provenită din renumitele ateliere din Iznik, Bursa,
Kütahya, ceramică ce se individualizează prin policromia delicată, prin motive decorative florale
(garoafe, chiparoşi), scene de dragoste sau cavaleri, caligrafii elegante. Acelaşi muzeu adăposteşte
piese de costum, rochii superbe de epocă, şaluri de caşmir. La costumul femeiesc, lucrat din
mătase violet, reţine atenţia ilicul frumos brodat cu fir de argint. Impresionant este şi costumul
bărbătesc de culoare albastru închis, cu broderie neagră, brâul roşu şi fesul de aceeaşi culoare
Fesul era împodobit cu monede din aur şi argint, cu alte podoabe, iar deasupra se punea gealac-ul
(basma colorată) sau un şal ţesut din lână subţire toarsă. Fesul era rezervat în special femeilor
~ 25 ~
măritate, tinerele purtau mai ales un fel de pelerină prinsă de creştetul capului şi lăsată pe umeri,
confecţionat din stofă subţire sau mătase. Alături sunt mănuşile groase de lână, ce amintesc că cea
care le poartă locuieşte în stepa dobrogeană, unde lâna o dau nenumăratele turme de oi.
Mănuşile împletite sunt viu colorate în roşu sau verde, iar ornamentul lor este alcătuit din motive
geometrice lucrate din lână albă. Obiectele de podoabă, punguliţe (chese), jartiere de mătase sunt
frumos împodobite cu flori şi frunze fin stilizate, iar vălurile de borangic fine şi artistic brodate,
întregesc imaginea portului popular femeiesc. Partea inferioară a costumului bărbătesc o formau
şalvarii lucraţi din aceleaşi materiale (catifea, mătase, stofă subţire) erau foarte largi şi decoraţi cu
bogate broderii de fir auriu sau argintiu, formând motive geometrice, curbilinii mai ales în dreptul
buzunarelor, genunchilor şi părţilor de jos, care erau tivite şi cu dantele. Coloritul şalvarilor şi a
anteriului era somptuos: violet, negru, roz, verde, galben. Mijlocul se încingea cu brâu de pânză
sau cu un cordon de argint cu paftale mari. Fesul se termină cu un ciucure lung, negru. Se purta şi
turbanul (saral) făcut dintr-o fâşie de stofă, înfăşurată într-un mod anume în jurul capului.
Deosebit de frumoase sunt obiectele de podoabă din metal. Dintre ele atrage atenţia cingătoarea
împodobită cu broşe de argint, inclusă într-o mare pafta din acelaşi metal. Atât broşele, cât şi
paftaua sunt lucrate în filigran şi împodobite cu fire colorate. Vasele de aramă de diferite forme,
cele mai multe cizelate, servind pentru întrebuinţări casnice sau ca vase rituale, constituie un alt
aspect al artei lucrată în metal.
Arta sculpturii este mai puţin răspândită la turcii dobrogeni, fiind reprezentată de o oglindă bogat
împodobită sau de o pudrieră ornamentală. Depărtarea Dobrogei de marile centre culturale şi
artistice ale Imperiului otoman, cum ar fi oraşele: Bursa, Istanbul, Konya, Iznik etc., a constituit
motivul pentru care nu au ajuns în această regiune renumitele ceramici viu colorate, folosite în
construcţiile civile şi religioase. Moscheile din Dobrogea nu au nimic din măreţia şi somptuozitatea
celor din oraşele amintite mai sus. Numai clădirea fostului Seminar din Medgidia imită vag stilul
medreselor din marile oraşe ale Anatoliei, fiind departe însă de strălucirea şi eleganţa acestora.
O bună parte din operele de artă amintite au intrat în Ţările Române pe căile comerciale, ce
treceau prin Dobrogea. Se cade să amintim frumoasele covoare de Asia Mică, ţesăturile şi
broderiile de artă, faianţa de Iznik, obiectele de metal, mătăsuri de diferite nuanţe, obiecte de uz
casnic şi diferite genuri de olărie orientală.
ORGANIZAŢII CULTURAL-ARTISTICE
În spiritul timpului şi din iniţiativa cadrelor didactice se înfiinţează asociaţii culturale şi de
învăţământ. Cel care a înfiinţat prima asociaţie culturală turcă din Dobrogea a fost poetul Mehmet
Niyazi, unul dintre membrii Comitetului Junilor turci din Dobrogea. În 1909, când era director al
gimnaziului din Constanţa, cu sprijinul unor prieteni, Mehmet Niyazi a înfiinţat „Societatea
generală de învăţământ din Dobrogea” (Dobroca Tamım-ı Maarif Cemiyeti), cu sediul la Constanţa.
Societatea avea filiale în oraşele Medgidia şi Hârşova, având peste 250 de membri activi. Un
obiectiv important al acestei societăţi era editarea de ziare, cărţi, reviste, ţinerea unor conferinţe
cu caracter ştiinţific şi cultural în satele şi oraşele Dobrogei, sprijinirea materială a copiilor şi
tinerilor săraci, dar talentaţi şi îndemânarea lor spre studii secundare sau superioare etc.
Organizaţia a editat un ziar numit „Dobruca Sadasi” (Glasul Dobrogei) (33).
Iniţiativa poetului Mehmet Niyazi a impulsionat activitatea culturală din Dobrogea, formându-se în
anul 1911 „Asociaţia absolvenţilor seminarului musulman” (Mecidiye Müslüman Seminari
mezunlari cemiyeti), ce îngloba pe toţi absolvenţii Seminarului musulman din Medgidia. Dorinţa
iniţiatorilor era să desfăşoare o muncă culturală organizată cu sprijinul absolvenţilor celei mai
înalte şcoli de limbă turcă, absolvenţi ce-şi desfăşurau munca de învăţători sau hogi, chiar în
mijlocul populaţiei turce. Asociaţia n-a reuşit să-şi concretizeze programul din lipsă de mijloace
materiale şi din lipsă de unitate.
~ 26 ~
În 1916 Hakki Hafiz Veli şi Mustegip Hagi Fazâl au creat „Asociaţia elevilor din Tătaru” (Azaplar
Maarif Cemiyeti) şi „Asociaţia culturală Tonguç din Tătaru” (Azaplar Tonguç kültür Cemiyeti), a
doua având 25 membri elevi, turci şi români, şi luând fiinţă în 1923 (34). Membrii asociaţiei ţineau
conferinţe cu caracter cultural în faţa locuitorilor din satul Tătaru sau satele învecinate, dădeau
mici reprezentaţii artistice, organizau seri literare. Asociaţia dispunea şi de o mică bibliotecă
cuprinzând câteva sute de volume în limbile română şi turcă. În 1930 asociaţia şi-a schimbat
denumirea în „Keneşu” (Consultaţii), iar în 1934 s-a afiliat la „Uniunea culturală turcă din
Dobrogea” (Dobruca Türk Kültürü Birligi).
Tot în 1916, în amintirea locotenent-majorului Kiazim Abdulachim, ofiţer în armata română, căzut
la Mărăşeşti, s-a constituit în Dobrogea „Asociaţia culturală şi sportivă lt. major K. Abdulachim”
(Mülayımmevvel Kâzim Abdulachim Kültür ve Spor Cemiyeti). Asemenea iniţiative au mai fost
întreprinse, astfel, în 1933 a luat fiinţă din iniţiativa revistei „Emel” (Ideal), „Asociaţia culturală
turcă din Dobrogea” (Dobruca Türk Hars Cemiyeti) iar în 1938, la Constanţa, din iniţiativa
inginerului Hagi Ahmet, „Asociaţia culturală Mehmet Niyazi” (Mehmet Niyazi Kültür Cemiyeti).
Asociaţiile au desfăşurat o prodigioasă activitate cultural-artistică, contribuind în mod substanţial
la promovarea culturii în rândul populaţiei turce.
Până în anul 1944 au existat şi alte asociaţii cultural-artistice şi sportive, la care a participat şi
naţionalitatea turcă, care înglobau în special tineretul. Cele mai însemnate dintre acestea au fost:
„Asociaţia studenţilor turci” (1929), „Asociaţia elevilor seminarului musulman” (1919) şi „Asociaţia
elevilor turci de liceu” (1919). Asociaţiile tineretului studios au în statutul şi programul lor de
activitate apărarea identităţii etnice şi religioase, apărarea drepturilor şi intereselor lor economice
şi sociale; ele militează împotriva discriminărilor de orice fel, sunt focare de cultură şi civilizaţie
turcă şi europeană, promovează toleranţa şi apropierea dintre etnicii turci şi populaţia română.
Cadrele didactice s-au implicat în problemele lor de muncă şi viaţă, au fost purtătorii de cuvânt al
noilor mentalităţi. Ele au făcut parte dintr-o delegaţie formată din 15 persoane (medici, avocaţi,
ingineri, imami, muncitori etc.), care, la 30 ianuarie 1939, au prezentat rezidentului regal din
Constanţa, pe lângă o serie de revendicări specifice legate de învăţământ, şi revendicări cum ar fi:
posibilitatea de a munci în instituţiile oficiale, în satele cu o populaţie majoritară turcă, primarii să
fie numiţi din rândurile acestora, să li se permită cetăţenilor români de naţionalitate turcă de la
sate să cumpere pământ, să fie urgentată apariţia Statutului unificat al asociaţiilor musulmane, pe
baza Legii cultelor din 1928, publicat în M. O. R. 89 / 1928, încetarea abuzurilor în numirile
învăţătorilor, hogilor şi altele.
Revoluţia din decembrie 1989 a deschis şi minorităţii turce din ţara noastră perspective de
dezvoltare a culturii în limba naţională. În dorinţa de a se continua tradiţia folclorului tătar au luat
fiinţă ansambluri folclorice Boztorgai (Constanţa), Karasu (Medgidia), Kaytarma şi Efsane (Valu lui
Traian), formaţiile din Tulcea şi formaţia de muzică populară dobrogeană Grigore Kiazim din
Măcin, formaţia Sevgi, formaţia de teatru şi scenete a liceului Mustafa Kemal Atatürk (Medgidia),
corul de băieţi al liceului de informatică din Constanţa, iar „Festivalul Portului, Dansului şi
Cântecului Turco-tătar” a ajuns la ediţia a VII-a. Un loc important în activitatea Uniunii Tătare îl
ocupă organizarea de simpozioane consacrate unor personalităţi tătare. În 2001 au fost organizate
manifestări consacrate lui Hamdi Giraybay, Ismail Gasprinski (sau Gaspirali), centenarului
Seminarului musulman din Medgidia, precum şi comemorării a „70 de ani de la moartea poetului
naţional tătar Mehmet Niyazi”.
OBICEIURI TURCO-TĂTARE
La populaţia turcă şi tătară din Dobrogea mai ales din mediul rural, legăturile de familie sunt foarte
puternice. Strâns legat de credinţa musulmană, vorbind aceeaşi limbă strămoşească, turcii şi tătarii
au reuşit să-şi păstreze identitatea şi să-şi conserve obiceiurile. Cele mai importante sărbători
~ 27 ~
calendaristice Ramazan Bayram şi Kurban Bayram se sărbătoresc prin prepararea de mâncăruri

tradiţionale şi vizite la rude şi cunoştinţe. În timpul sărbătorii de Kurban Bayram se sacrifică un
berbec, care comemorează în fiecare an religios gestul de sacrificiu al lui Ibrahim, care, pus să
aleagă între a-şi sacrifica propriul fiu şi adoraţia lui Allah, alege această adoraţie. Pentru
musulmani, Ibrahim este simbolul credinţei în Allah, o credinţă mai puternică decât dragostea şi
ocrotirea paternă. Văzându-i hotărârea şi nestinsa lui credinţă în El, Allah trimite un berbec. Astfel
că lama cuţitului taie un berbec şi nu un copil. A sacrifica un animal, de regulă un berbec, face
parte din credinţa islamică şi este o obligaţie tradiţională a musulmanului independent, bogat.
Această tradiţie a apărut în anul al II-lea al Islamului. Sacrificarea este un gest de bunăvoinţă şi
adorare a lui Allah, mulţumire şi recunoştinţă pentru împlinirea unor dorinţe.
Carnea animalului sacrificat de Kurban se împarte în trei: una la cei săraci, care n-au avut
posibilitatea de a sacrifica; alta la rude şi prieteni; a treia pentru familia celui ce sacrifică (cei cu o
familie numeroasă şi mai nevoiaşă pot consuma ei carnea în totalitate). Carnea de Kurban poate fi
donată în totalitate, carnea şi pielea nu se vând. Animalele care pot fi sacrificate sunt: oi, capre,
vite, cămile, cu precizările: oaia şi capra ce au împlinit un an, vaca şi bivolul ce au doi ani împliniţi;
cămila – la cinci ani împliniţi. Mâncărurile pentru Bayram se prepară cu o zi înainte. Ele constau în
diverse ciorbe, fasole cu carne de batal, sarmale, yahni (carne tocată cu ceapă), pilaf, fripturi,
salate, orez cu lapte, diverse prăjituri şi tradiţionalele baclavale. Înaintea sărbătorii de Kurban
Bayram se face curăţenie generală în case, se pun cele mai bune cuverturi, covoare, obiecte
lucrate de mână din fire aurii de mătase etc. Bărbaţii merg la rugăciune de Bayram, iar femeile fac
ultimele pregătiri. Se vizitează cimitirul şi se fac rugăciuni în casele celor decedaţi, apoi toţi se
întorc acasă. Se ia masa tradiţională de Bayram, se fac urări între membrii familiei, se sărută
mâinile persoanelor în vârstă. Copiii primesc daruri, dulciuri şi bani. Se fac vizite la rudele mai în
vârstă, la prieteni, se fac urări de sănătate, bucurie, împliniri. Musafirii sunt trataţi cu parfum,
ciocolată, cafele, fructe, baclavale. Sărbătoarea durează patru zile.
Sărbătoarea Ramazanului ocupă un loc deosebit. Repertoriul lor cuprinde colindele „Eşkîşîk”
(Căpriţa), „Şehru-remezan” (Luna ramazan), „Şuval çuval” (Sacul) şi „Şîyîldama” (Cântecul).
Colindele, prin frumuseţea muzicii şi poeziei lor domină luna ramazanului. Se colindă, de obicei,
seara, după sfârşitul zilei de post. La colind participă copiii şi flăcăii. În casă colindătorii sunt
aşteptaţi cu daruri. Unele din colinde cuprind urări foarte frumoase:
Am venit cu colindul Îi urăm ca leagănul căminului său

La casa beiului (gazdei) Să aibă un prunc frumos ca un berbec alb sau sur.
Refrenele acestor colinde sunt fragmente în limba arabă, luate din Coran.
Unele din aceste colinde prezintă un interes deosebit din punct de vedere istoric. De pildă, „Şuval”
(Sacul). Printre tinerii sau copiii colindători se află unul mascat sub un sac. În timp ce corul cântă,
cel mascat dansează.
Restul sărbătorilor calendaristice constau mai ales în zilele de pomenire a morţilor, dintre care cea
mai importantă este a 27 a zi din postul de Ramadan (35).
Ion Dumitrescu, bun prieten al turcilor dobrogeni şi fin observator al obiceiurilor şi felului de viaţă
al acestora, nota în anul 1921 următoarele referitor la legăturile de familie: „Femeile respectă pe
bărbaţi şi tinerii pe cei mai bătrâni. Obiceiul acesta nu poate fi încălcat cu nici un chip. Cel mic nu
poate nici să fumeze în faţa celui mare. Într-un loc unde stau bătrânii de vorbă, tinerii nu pot sta;
iar dacă într-un loc unde stau flăcăii de vorbă, vin câţiva bătrâni, flăcăii trebuie neapărat să plece şi
să lase locul bătrânilor” (36). Acelaşi autor, referindu-se la firea acestui popor, adăuga: „Când stau
de vorbă discută mai ales acum în urma războiului – foarte mult despre politică, lupte şi mişcări de
trupe. Îi interesează totul şi caută să ştie cât mai mult. În vorbirea lor se amestecă glume şi
ridiculizări. Imaginaţia le este destul de fecundă şi de multe ori numesc lucrurile cu numiri
~ 28 ~
frumoase luate prin comparaţie. De pildă, rachiului îi zic aşîi su (apă amară); flăcăului îi zic deli
canli (sânge nebun) etc.” Ei obişnuiesc mult să se poreclească unul pe altul: i se spune Kara (negru)
unuia voinic de tot şi serios, i se spune karel kus (vulturul) unuia mititel de statură şi îndesat,
poreclit cu cuvântul românesc mormoloc (37).
Turcii sunt foarte cumpătaţi, respectând legea haramului (tot ceea ce depăşeşte limita necesarului
a fost declarat haram adică exces sau necurat). Ei nu consuma alcool, iar pâinea şi sarea sunt
considerate sfinte.
Bogate sunt şi obiceiurile vieţii de familie, care pe lângă ritualul religios săvârşit conţin şi
desfăşurarea unor obiceiuri populare. Când tânărul dintr-o familie se căsătorea, nu putea părăsi
casa părintească decât cu consimţământul tatălui. Până acum un sfert de veac, muncea pe
pământul tatălui său (cât timp tatăl era în viaţă), se îmbrăca, mânca, cheltuia din ceea ce îi dădea
tatăl său. Părăsirea locuinţei părinţilor şi stabilirea în propria-i casă, cu consimţământul tatălui, se
făcea pe baza unui ritual deosebit (38). Frecvent feciorii îşi făceau casele împrejurul celei a tatălui
lor: astfel, tot neamul se strângea la un loc. În viaţa populaţiei din Dobrogea haremul a lipsit cu
desăvârşire, iar poligamia a fost un fenomen foarte rar. Divorţurile erau foarte rare, din
documentele vremii aflăm că între 1903 si 1930 au fost adresate cadiatului numai 25 cereri de
divorţ (39).
Datinile referitoare la viaţa unui om (naştere, căsătorie, moarte) au suferit mici modificări, ele
păstrând elementele de tradiţie. Botezul la turci şi tătari cunoaşte două etape. Primului botez i se
acordă mai puţină atenţie şi se face în primele zile după naştere. Ceremonialul este scurt şi se
desfăşoară la fel şi pentru fete şi pentru băieţi. Hogea citeşte la urechea pruncului câteva versete
din Coran şi spune de trei ori numele de botez, după care urmează o masă festivă, la sfârşitul
căreia hogea rosteşte o rugăciune şi urarea de sănătate şi dorinţa de a ajunge un om de nădejde al
comunităţii. Al doilea botez se face numai băieţilor înainte de maturitate. Chirurgi specializaţi
operează băiatul, obicei numit sunnet, prevăzut de legea islamică, la baza lui stând motivaţia de
ordin igienic. Festivităţilor legate de al doilea botez li se spune nunta de botez şi încep vineri.
Vineri seara sunt invitaţi bărbaţii şi hogea care face sfeştania casei şi se spun rugăciuni. Se serveşte
masa şi la anumite intervale hogea spunea rugăciuni pentru familie şi pentru cel botezat. Sâmbăta
participă femeile, care aduc cadouri, servesc masa iar la sfârşit cea mai în vârstă rosteşte o
rugăciune. Duminica este ziua când se efectuează operaţia de către chirurg în prezenţa hogii şi
bărbaţilor din familie sau prieteni. În timpul operaţiei, bărbaţii care stau în picioare cântă versete
din Coran în care sunt adresate rugăciuni lui Allah. Urmează apoi masa mare, petrecere la care
rămâne numai tineretul care după ce a servit masa dansează atât dansuri moderne (în zilele
noastre) cât şi dansuri orientale.
La o cercetare mai atentă se observă că bărbaţilor li se acordă o atenţie sporită, faptul se explică
prin însăşi religia musulmană care dă locul de cinste bărbatului, susţinător de bază al familiei.
Ajuns la maturitate tânărul este considerat apt pentru întemeierea noului cămin. În trecut tinerii
se căsătoreau fără să se cunoască. Părinţii fixau căsătoria cu mult timp înainte, iar tinerii trebuiau
să se supună orbeşte hotărârii părinţilor. Împotriva acestei practici s-au ridicat de multe ori tinerii,
care o considerau ca pe o lezare a demnităţii umane. Metoda de revoltă contra impunerii acestui
obicei a fost răpirea miresei. Geneza acestui obicei este milenară şi a existat aproape la toate
neamurile. Astăzi căsătoria împotriva voinţei tinerilor este considerată ceva perimat şi dăunător şi
nu se mai întâlneşte. Pentru a se căsători cu o persoană străină, turcii şi tătarii au nevoie de
permisiunea muftiului. Dacă părinţii nu sunt de acord cu hotărârea luată de cei doi miri, aceştia nu
participă la cununie şi în zilele noastre, turcii şi tătarii rar se căsătoresc cu cineva de altă
naţionalitate, de obicei se căsătoresc între ei în cadrul comunităţilor musulmane.
Ceremonialul consacrat întemeierii noii familii cunoaşte mai multe etape. Peţitul şi logodna ca
secvenţe de scenariu marital, preceda întemeierea oricărui cuplu şi doar în cazuri speciale, prin
furtul miresei, erau suprimate. Peţitorii discutau probleme legate de starea materială a băiatului şi
~ 29 ~
luau informaţii cu privire la situaţia fetei. Ceremonia de logodnă „nişan” se desfăşura în locuinţa
fetei, tinerii participând la un serviciu religios urmat de un banchet oferit de părinţii fetei. Tot
acum se oferă daruri logodnicei şi familiei sale: veşminte, ţesături, zahăr, cafea şi puţin grâu ca
simbol universal al darului vieţii (40).
Logodna este preludiul actului căsătoriei, obiceiul este vechi şi se întâlneşte la multe popoare. La
turcii dobrogeni nunţile ţin 4-5 zile sau chiar o săptămână. Cinci în concepţia musulmanilor este
socotită cifra fastă şi pentagrama celor cinci simţuri şi a căsătoriei (41).
În prima zi a nunţii, la locuinţa fetei se desfăşoară „kawe toy” cu participarea femeilor venite să
ajute la pisarea cafelei. Cavalerul de onoare este trimis la casa fetei cu un berbec pentru a
completa preparatele culinare. Ziua a doua „kobete toy” era consacrată petrecerii fetelor şi
ospăţului cu nelipsitul „kobete”. Vineri seară, la locuinţa miresei, se derula „kina toy” o petrecere a
tinerilor în care mirele era reprezentat prin 7-8 cavaleri de onoare. Vineri se face rugăciunea de
nuntă, se cere iertare pentru sufletele celor morţi, se citeşte din Coran. Sâmbăta sunt invitate
femeile. Ele vin la mire acasă şi aduc cadourile. Acelaşi act are loc şi la casa miresei. În ziua a treia a
nunţii se face baia, spălarea rituală şi bărbieritul mirelui, ceremonie la care participă două grupuri:
unul din familia miresei, altul din partea mirelui, lăutarii care cântă din goarnă şi bat la tobe.
Bărbierului i se leagă un prosop, apoi se stabileau banii pentru bărbierit, iar la sfârşit mirele este
ridicat cu scaun cu tot în aer de trei ori. Ceremonia semnifică intrarea mirelui în grupul bărbaţilor
căsătoriţi, astăzi se practică doar la sate, la oraş a dispărut. Ceremonialul nunţii continuă cu
îmbrăcarea mirelui şi împodobirea miresei. Îmbrăcămintea miresei este de culoare albă. Pe cap i
se aşează o cunună de culoare roşie. Cununa miresei este lucrată din dantelă. Pentru ceremonie se
adună femeile din partea mirelui şi cele din partea miresei. Ele despletesc părul şi îi taie bucle ca să
se vadă că fata este mireasă. Era împodobită cu flori de ceară şi i se acoperă faţa cu un voal.
Mireasa este luată de la casa ei şi dusă la casa mirelui duminica. Pe automobilul care o duce pe
mireasă, cât şi pe cele care însoţesc cortegiul miresei, se leagă câte un prosop, ca şi la nunţile
româneşti (42). Ajunsă la casa mirelui, mireasa se preface că nu vrea să coboare, iar socrul mare
oferă miresei un dar şi o determină să intre în casă şi trebuie să păşească cu piciorul drept.
Mireasa sărută mâinile socrilor, rudelor şi invitaţilor mai în vârstă, se odihneşte puţin, apoi iese
împreună cu naşul şi dansează dansuri populare turceşti, „Hora miresei”, unde rudele mirelui intră
în joc şi oferă daruri tinerilor căsătoriţi. Înainte de 1930 se organizau jocuri de întrecere la nuntă
ca: trânta, alergările de cai, întreceri de tir cu puşti, concurs de alergări, glume şi păcăleli ce au
continuat până acum. La ceremonie se oferea invitaţilor „masa din noaptea nunţii”, astăzi masa
mare împrumutată de la obiceiurile româneşti. Pe lângă aceasta au „împrumutat” naşul şi naşa.
Bărbaţii şi femeile stau la aceeaşi masă. Tot timpul orchestra cântă şi oaspeţii se distrează. Când
nunta e pe sfârşite se oferă darurile. Dacă mireasa murea după nuntă la câteva luni, familia ei avea
dreptul să ia înapoi zestrea. Înainte de 1990 divorţul era considerat o mare ruşine de turcii şi tătarii
din Dobrogea. Cazurile de divorţ erau foarte rare. Cu toate acestea, soţul putea divorţa foarte uşor
de soţie dacă îşi alunga verbal nevasta în prezenţa unor martori, din punct de vedere religios se
considera astfel că a avut loc divorţul.
În ceea ce priveşte diversele credinţe referitoare la semnele prevestitoare ale morţii, există
aprecieri legate de diferite manifestări ale animalelor, vise, elemente psihologice, astronomie etc.
Încă din timpul vieţii, persoanele vârstnice fac o serie de pregătiri. Pentru ziua morţii se pregătesc
40 de batiste care urmează a fi dăruite. Dacă persoana decedată este femeie, din clipa morţii
căsătoria este desfăcută. În faţa morţii tătarii adoptă o poziţie sobră. Jalea le este întipărită pe
figură, tăcerea lor impresionează.
Înmormântarea copiilor este mai simplă, decât a celor ce au depăşit majoratul. După constatarea
decesului, se face o slujbă religioasă scurtă, este dus la cimitirul musulman şi înmormântat.
~ 30 ~
Ceremonialul înmormântării celor care au depăşit majoratul este amplu. Se consideră majori
băieţii care au împlinit 12 ani şi fetele care au trecut de vârsta de 9 ani. Morţii sunt legaţi cu un
batic de la barbă până în creştetul capului. De asemenea, le sunt legate picioarele.
Mortul este aşezat pe o masă. El este învelit complet cu un cearşaf alb şi ferit de privirea străinilor
de o perdea. Mortul este îngropat în ziua decesului, el nu trebuie lăsat neîngropat peste noapte
(cu excepţia unor situaţii deosebite).
După ce a fost trasă perdeaua care ascunde pe cel decedat, sunt anunţaţi hogea şi câţiva enoriaşi
că serviciul religios poate începe. Slujba se ţine într-o cameră a decedatului, apoi urmează
scăldatul morţilor. Dacă este bărbat, el este spălat de hogea care-i ajutat de câţiva bărbaţi. Dacă
este femeie, ea este spălată de femei specializate.
După terminarea spălării rituale, se pregăteşte o cămaşă fără guler şi fără mâneci cu care este
îmbrăcat mortul, apoi este înfăşurat în giulgiu. Acul cu care a fost cusută cămaşa este rupt pentru
a nu mai fi folosit niciodată. În timpul ceremoniei se varsă peste giulgiu o substanţă frumos
mirositoare. Pe locul unde este îmbăiat trupul, timp de 40 de zile, în fiecare seară, se aprinde o
lumânare sau un felinar. Se aprind lumânări sau felinare timp de 7 nopţi şi în vatra casei
decedatului. Potrivit unei vechi credinţe sufletul mortului, înainte de a se înălţa la cer rătăceşte în
această lume. Focul aprins ajută sufletul să contemple pentru ultima oară locurile amintite.
Urmele cultului focului sunt atestate în manifestări prilejuite de sosirea primăverii. La Nevruz şi în
prima vineri înainte de Paştele creştin şi în dimineaţa Paştelui, turcii dobrogeni aprind focuri mari
în curţile lor sau în centrul satului, peste care sar, purificându-se de duhuri rele care provoacă boli
şi nenorociri.
După ce a fost îmbrăcat, mortul se aşează în coşciug. Coşciugul este comun şi este adus cu puţin
timp înainte de la geamie. După ce coşciugul funebru a ajuns la cimitir hogea întreabă: „Ce fel de
om a fost defunctul în viaţa de toate zilele?” La această întrebare cei prezenţi răspund: „Bun!”
Întrebarea şi răspunsul se repetă de trei ori. Hogea face apoi slujba religioasă. Mortul este scos din
coşciug şi primit de patru oameni care au coborât în groapă. Groapa are o lăţime de 1 m şi o
adâncime de 2 m, iar pe fundul gropii se sapă lateral jumătate de metru. Cât timp durează
aşezarea mortului, hogea face o nouă slujbă religioasă, apoi cei patru oameni şi hogea sfinţesc
puţin pământ şi trei pietricele aşezate pe o lopată, se citesc versete pentru iertarea păcatelor şi
odihna decedatului. Pietricelele, împreună cu pământul sfinţit sunt aruncate peste mort. Se aşează
apoi o scândură sau se astupă cu chirpici pentru ca pământul să nu fie azvârlit direct peste mort,
se umple groapa cu pământ. Conform unei tradiţii, fiecare musulman prezent ia un pumn de
pământ şi-l aruncă peste mort, după aceasta participanţii se depărtează de mormânt.
Organizatorii înstăriţi ai înmormântării pun o masă acasă la ei. Familiile cu stare materială precară
oferă participanţilor la înmormântare doar halva, pesmet şi şerbet. Veşmintele mortului şi
aşternutul pe care a murit se spală imediat după deces şi apoi se dau de pomană. Zilele de
pomenire ale mortului sunt: prima, a doua, a şaptea zi, a cincisprezecea zi, a treizeci şi opta zi, a
treia lună, a patruzecea zi, a şasea lună şi la un an (43).
Nevruzul este una dintre cele mai vechi sărbători etnofolclorice, ce inaugurează anul solar persan,
dar în acelaşi timp este socotit şi momentul în care turcii au început să se răspândească în lume.
Această sărbătoare a echinocţiului de primăvară este considerată de toată lumea turcă o
sărbătoare a înnoirii, a bucuriei şi împlinirilor. În Dobrogea, Nevruzul este sărbătorit mai mult de
comunitatea tătară şi mai puţin de comunitatea turcă de la gurile Dunării.
În perioada Nevruzului (9-15 martie) copiii mergeau cu colindul, urând gazdelor belşug şi sănătate.
Fiecare grup de colindători duce o creangă mare împodobită cu batiste, marame, prosoape etc.
(44). Cu acest prilej se curăţau grădinile, se adunau crengile uscate ale pomilor, după care se
aprindea un foc mare peste care săreau cu toţii, de la mic la mare. Acest obicei a rămas,
simbolizând gonirea spiritelor rele de lângă casă sau sat.
~ 31 ~
Dacă la creştini ouăle se vopsesc de Paşti, la turci, de Nevruz, se ciocnesc ouă vopsite în coajă de
ceapă. Cojile aruncate pe jos semnifică simbolul lepădării de greutate, de urât. Colindul Nevruz,
este de fapt un imn închinat frumuseţii primăverii şi un îndemn pentru munca câmpului.
O altă sărbătoare prilejuită de sosirea primăverii este numită „teferrugi” sau Kîdîrlez / Hâdârlez
(serbare câmpenească). La sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai (în ultimii ani 5 mai)
populaţia se adună într-un loc pitoresc de la marginea satului şi organizează o adevărată
sărbătoare câmpenească. Unii băieţi se luptă kureş, iar alţii în grupuri cântă „şîn” (catrene) cărora
le răspund fetele în cor. Astfel de serbări câmpeneşti au loc şi la pădurea din apropierea satului
Murfatlar. Aici se adună, în fiecare an, flăcăi şi fete, familii din toate localităţile din Dobrogea şi
petrec în mijlocul naturii (45).
O sărbătoare nerecunoscută de religia islamică, dar pe care tătarii o păstrează prin sate, este „Ateş
Bayram” (Bayramul focului). În seara acestei zile, copiii fac pe străzi nişte focuri, pe deasupra
cărora sar strigând: „Aulugîn Giaurghe” (Pieire necredincioşilor).
În folclorul turcilor dobrogeni se păstrează şi urmele cultului unor animale, cum ar fi cultul lupului,
calului, ursului, taurului, caprei etc.
Kureşul, străveche manifestare, cu origini pierdute în negura vremurilor, cultivă virtuţi ca:
dârzenia, curajul, voinţa, inteligenţa, arta de a învinge şi de a fi învins. Aceste lupte aveau loc la
toate nunţile satului, dar mai ales la serbările câmpeneşti, odată cu venirea primăverii. Aceste
lupte au un caracter de masă şi un specific deosebit. Ele se pot desfăşura în sală, pe un stadion sau
pe suprafeţe adecvate în acompaniamentul muzicii, care reprezintă unul din elementele specifice.
Doi interpreţi populari cântă la daula şi zurneaua (clarinet arhaic). O altă particularitate o
reprezintă brâul (centura), confecţionată dintr-un material rezistent. Cei care sunt câştigători
primesc premii în natură, precum: Cülde (efecte din vestimentaţia unui tânăr), Bayrak (steag sau
creangă împodobită cu 7, 9, 11 efecte din garderoba unui tânăr), Batalul (berbec castrat care
trebuie să arate ca un trofeu mare şi impunător).
Manifestare de amploare în toată zona Dobrogei, acest sport de masă s-a integrat în rândul
activităţilor nu numai ale etniei tătare, ci şi ale românilor, contribuind la înţelegerea interetnică,
atât de necesară.
NOTE:
1. Nuredin Ibram, Comunitatea musulmană din Dobrogea. Repere de viaţă spirituală, Editura Ex
Ponto, Constanţa, p. 62.
2. Ibidem, p. 65.
3. Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1991, p. 18.
4. Sunna Profetului Muhammad este o culegere despre vorbele şi faptele Profetului sau de
mărturii despre cele întâmplate în vremea lui Sunna, îi ajută pe credincioşii musulmani să aplice
sensurile Coranului, poruncile şi interdicţiile lui.
5. Imre Baski, Tamgale şi nume, în Originea tătarilor. Locul lor în România şi în lumea turcă, Editura
Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 65.
6. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 234.
7. Nuredin Ibram, op. cit., p. 77.
8. Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 45.
9. Nuredin Ibram, op.cit., p. 83.
10. Ibidem, p. 125.
11. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, Atelierele grafice I. V. Socecu, Bucureşti, 1904,
p. 385.
~ 32 ~
12. Ion Dumitrescu, Însemnări despre tătarii din Pervelia (comuna Tatlageac), în Analele Dobrogei,
nr. 1, 1920, p. 173.
13. Arhivele Statului Constanţa, Fond Şcoala primară mahomedană, dosar 18 / 1960, fila 1-3.
14. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p. 140.
15. Ibidem, p. 142.
16. Analele Dobrogei, vol. I, 1928, p. 183.
17. Ibidem, p. 187.
18. Ibidem, p. 188.
19. Stoica Lascu, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947), volumul I, Muzeul de
Istorie Naţională şi Arheologie, Constanţa, 1999, p. 636.
20. Analele Dobrogei…, p. 182.
21. Stoica Lascu, op. cit., p. 480.
22. Analele Dobrogei…, p. 183.
23. Ibidem, p. 184.
27. Ibidem, p. 168.
28. Ibidem, p. 181.
30. Stoica Lascu, op. cit., p. 630.
31. Ibidem, p. 707.
32. Mehmet Ali Ekrem, op. cit., p.188.
35. Iuliana Băncescu, Tătarii din Kara Murat, în „Buletin Informativ”, nr. 8 (111), august, 2001,
Ministerul Culturii şi Cultelor. Centrul naţional de conservare şi valorificare a tradiţiei şi creaţiei
populare, p. 28.
36. Analele Dobrogei, vol. I, 1921, p. 116.
37. Ibidem, p. 117.
39. Arhivele Statului Constanţa, fond Tribunalul Judeţului Constanta, inv. 94, filele 1-12.
40. Argentina Bărbulescu, Recuzita ceremonialului nunţii la tătarii dobrogeni, în „Karadeniz”, nr.
11, noiembrie 1999, p. 7.
41. Ibidem, p. 8.
42. Mehmet Nacı Önal, Din folclorul turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1997, p. 35.
43. Ibidem, p. 78.
45. Ibidem, p. 162.
~ 33 ~
~ 34 ~
Prof. Ervin Ibraim, Şcoala „Nicolae Titulescu” Constanța
TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA TURCII DOBROGENI
Turcii şi tătarii din România au păstrat cu sfinţenie obiceiurile şi tradiţiile cărora le-au acordat o
deosebită importanţă şi le-au transmis din generaţie în generaţie. Majoritatea etnicilor turci
locuiau la sate şi se ocupau cu agricultura, cultivând aproape orice: pepeni, tutun, porumb, floarea
soarelui etc. Nedespărţită de această ocupaţie era creşterea animalelor (oi, capre, vite, cai). Etnicii
turci ce locuiau în oraşe se ocupau cu comerţul cu amănuntul, pielăria şi multe alte meserii din
diverse domenii (confecţionare şi reparaţie încălţăminte, croitor, frizer, fierar, tâmplar, blănar,
măcelar, bucătar, cofetar). În urmă cu 100-150 de ani comerţul portuar (Mangalia, Constanţa,
Tulcea) era făcut de mari comercianţi turci. Astăzi acel gen de comerţ nu se mai face. În ultimii 40
de ani, mai ales, numărul intelectualilor turci a crescut, având în prezent numeroşi profesori,
doctori, ingineri şi ofiţeri superiori.
Ritualuri
Literatura turcă de specialitate cunoaşte mai multe ritualuri care au loc la diferite populaţii de
origine turcică.
Avem numeroase informaţii privind obiceiurile şi practicile funerare la vechii turci. Atunci când
morţii erau îngropaţi, împreună cu aceştia în mormânt se aşezau armele şi veşmintele. Pe
mormânt se aşezau atâtea pietre câţi duşmani ucisese răposatul în timpul vieţii sale. Peste
mormintele căpeteniilor sau ale oamenilor de vază se făceau nişte movile de pământ, numite
kurgan (gorgane).
În legătură cu starea de boală şi de moarte a mai multor copii din aceeaşi familie, profesorul
Mehmet Naci Onal a semnalat că, în Dobrogea, se mergea la mausoleele şi cavourile (turbe) unor
sfinţi musulmani din Isaccea, Babadag, Cernavodă, Fântâna-Mare, mormintele strămoşilor,
precum şi o serie de copaci sacri. Aceste ritualuri erau îndeplinite şi de către femeile care nu aveau
copii sau nu aveau suficient lapte pentru alăptarea copiilor.
În Nuntaşi, în Dobrogea, după naştere, copilului i se pune un nume oficial şi unul cu care este
strigat numai în familie „pentru a fi ferit de duhurile rele”.
Vechii turci duceau, în general, acelaşi mod de viaţă şi posedau aceeaşi cultură materială.
Locuinţele, mijloacele de transport, îmbrăcămintea, mâncărurile, armele, folclorul, tradiţiile,
modul de distracţie, ritualul de înmormântare, cu mici deosebiri regionale, erau identice.
Veşmintele erau confecţionate în mod obişnuit din lână şi din piele.
Principala hrană a acestei populaţii o constituiau carnea, laptele, brânza şi iaurtul. Principalele
arme folosite de aceştia erau arcul, sabia, suliţa. Săbiile aveau de obicei lungimea de un metru şi
erau late.
În ziua de Anul nou, adică la 21 martie, toţi petrec în jurul meselor bogate. Pilaful, este felul de
mâncare nelipsit de la masa tradiţională turcă. După slujba religioasă încep vizitele la rude şi
prieteni, unde este invitat neapărat la masă. Anul nou este considerat şi ziua împăcării celor
certaţi. Toţi nutresc, în această zi sentimente de bucurie, fericire şi împlinire urându-şi unii altora
tot binele din lume şi zile cât mai frumoase în noul an. Această zi este pentru tineri una din ocaziile
când pot sta laolaltă.
Familia. Căsătoria. Nunta

La populaţia turcă, în special la cea din mediul rural, legăturile de familie sunt foarte puternice.
Părăsirea locuinţei părinţilor şi stabilirea în propria casă se făcea, până de curând, foarte greu.
~ 35 ~
Chiar dacă îşi au gospodăriile proprii, feciorii îşi fac casele împrejurul celei a tatălui lor, pentru ca în
acest fel tot neamul să fie la un loc. Foarte rar un tânăr căsătorit se stabileşte în casa socrilor (ic
guvey), deoarece această faptă este privită cu dispreţ de societatea turcă, iar tânărul respectiv
devine ţinta unor ironii usturătoare şi este privit cu dispreţ.
Familia turcă este organizată astfel în primul rând din motive economice. Proprietatea nu este
parcelată şi familia este numeroasă, oferindu-le în acest fel şi un grad de protecţie şi stabilitate, iar
munca în gospodărie este împărţită tuturor în mod egal. Rudele din partea tatălui sunt considerate
mai apropiate decât cele ale mamei, care sunt de obicei neglijate.
Tradiţia joacă un rol de seamă şi în împărţirea averii. Fetele primesc o cotă mai mică decât fraţii
lor, tot ca o măsură a familiei de a aduce prejudicii cât mai mici averii care le rămâne, după
moartea tatălui, fiilor acestuia.
Lenjeria şi ornamentele viitorului cămin sunt aduse de mireasă, iar mobila de către mire.
Cheltuielile de nuntă sunt suportate de familia ginerelui.
Căsătoria se încheie de obicei prin înţelegere între familiile tinerilor (sozkesen). Până la alegerea
mirelui, tânăra fată este vizitată de o serie de bărbaţi, însoţiţi întotdeauna de mamă sau o mătuşă
(gorucu), care încearcă să fie acceptaţi ca soţi. Dacă se încadrează cerinţelor familiei fetei, dintre
aceştia unul este ales ca soţ. Familia mirelui trebuie să plătească familiei miresei o sumă, în monezi
de aur, numită preţul miresei (başlîk parasî). Această valoare, în aur, este cunoscută încă înainte
de încheierea înţelegerii între cele două familii. Deci mirele trebuie să depună un efort pentru a
putea plăti această sumă, în acest fel demonstrându-şi abilităţile de a se descurca în viaţă şi
capabilitatea de a asigura noii familii un trai decent. Pe de altă parte soţia câştigată atât de greu
este mult mai preţuită şi respectată. În plus acesta este şi un mod de selecţie ai celor ce merită să-
şi întemeieze o familie, garantându-se în acest fel echilibrul şi stabilitatea acesteia.
Dacă am face o raportare la basmul popular românesc am observa că tânărul prinţ este supus unor
încercări pentru a-şi demonstra bărbăţia. Abia după ce reuşea să îndeplinească toate cererile
împăratului, tatăl prinţesei, putea să se căsătorească cu fata acestuia. În acelaşi timp prinţul,
trecând prin toate acele încercări, îşi formează caracterul, maturizându-se, aducând, în acelaşi
timp cu el, o mică comoară pe care o dă tatălui, pentru a-i da mâna fetei. La fel ca în tradiţia turcă,
tânărul bărbat din basmul popular românesc nu se poate căsători decât după ce şi-a demonstrat
bărbăţia şi capacitatea de a-şi proteja şi întreţine familia.
Căsătoriile din dragoste nu sunt acceptate de turci. Aceste căsătorii, nefiind evaluate suficient de
familie, sunt, de obicei sortite eşecului. Tinerii lipsiţi de experienţa vieţii fac alegeri proaste,
mărturie fiind chiar vechile proverbe turceşti: dragostea e ca un fluture, se pune şi pe floare şi pe
murdărie (gonul, gulede konar, bokada). Astfel devine evident faptul că fără implicarea familiei în
acest angajament, finalul acestuia poate fi nefericit.
În ziua căsătoriei religioase (nikah), tinerii miri nu se vedeau. Această legare spirituală se făcea prin
respectarea unor reguli tradiţionale. Primul pas este făcut de tatăl mirelui, care împreună cu 2-3
apropiaţi, în general fraţi, vecini, prieteni, împreună cu imamul cartierului, îl întreabă pe mire dacă
este de acord să se căsătorească. După ce primesc răspunsul favorabil al acestuia, acest grup, mai
puţin mirele, se îndreaptă spre casa miresei unde sunt aşteptaţi tot de un asemenea grup de
bărbaţi. Dintre aceştia, câte unul din fiecare parte, doi sunt părinţii spirituali (vekil baba), iar alţi
doi sunt martori şi garanţi ai evenimentului (sadîc). La această întâlnire, a celor două părţi, tatăl
fetei primeşte aurul sau banii ceruţi, dându-şi binecuvântarea, după care imamul merge în camera
unde mireasa, însoţită de mamă, mătuşi, surori, prietene, vecine, este întrebată dacă este de
acord să se căsătorească cu bărbatul care şi-a îndeplinit obligaţia şi o cere în căsătorie. Este
întrebată de trei ori şi tot de trei ori aceasta răspunde. După primirea răspunsului pozitiv al fetei,
imamul se întoarce la grupul de bărbaţi cu vestea încheierii căsătoriei. Înainte de un mic ospăţ,
pregătit de rudele fetei, tânăra mireasă este pusă să servească cafeaua pregătită de ea. Această
cafea, după cât este de dulce, demonstrează încă o dată tuturor gradul de încântare al fetei în
~ 36 ~
înfăptuirea acestui legământ sacru. Bineînţeles că acest moment este precedat de un ceremonial
religios (mevlid).
După ospăţ rudele mirelui pleacă mulţumiţi să-i dea vestea bună mirelui, care aşteaptă, emoţionat
şi, de ce nu?, îngrijorat, primirea veştii.
Întâlnirea intimă între tineri nu este acceptată până în seara nunţii, care are un ritual specific
acestui moment deosebit din viaţa unui cuplu. Camera matrimonială este împodobită cu dantele,
panglici şi flori.
La sărbătorirea nunţii participă toate rudele şi prietenii celor două familii. Într-o atmosferă de
bucurie şi voie bună toată lumea cântă, dansează şi mănâncă din bucatele tradiţionale pregătite
de cele mai bune bucătărese (aşcî) ale comunităţii respective.
La un moment dat tânărul cuplu se retrage în camera special amenajată. Unul din membri familiei,
de obicei o mătuşă, aşteaptă dovada purităţii miresei. Vestea purităţii este adusă la cunoştinţă
tuturor, fiind un motiv de mândrie pentru familia fetei. În situaţia în care această dovadă nu este
primită, situaţie foarte rară de altfel, fata este gonită, iar această ruşine este adusă la cunoştinţa
tuturor.
În zilele noastre aceste practici au dispărut, fiind considerate nepotrivite şi jenante, viaţa cuplului
fiind considerată privată.
Recăsătorirea unei femei cu copii, rămasă văduvă, nu este privită cu ochi buni şi este foarte rară; în
schimb, bărbaţii, indiferent de vârstă, se recăsătoresc imediat din nevoia de îngrijire, datorită
faptului că aceştia, în urma educaţiei primite, a tradiţiei şi a modului de viaţă, sunt neputincioşi în
faţa problemelor casnice.
Poligamia, interzisă prin lege de Ataturk, nu era un fenomen prea răspândit în mediul turc.
Obiceiuri de nuntă: alegerea fetei (kiz secimi), cererea fetei (kiz isteme), logodna (nişan), nunta
(dugun) cu proprietăţile ei importante şi străvechi.
La turcii dobrogeni petrecerile şi ceremonialul legat de nuntă sunt sărbătorite cu mulţi invitaţi într-
o atmosferă plină de bucurie şi emoţie. Acest obicei născut în jurul întemeierii familiei este
reflectat în toate tradiţiile legate de acest eveniment. Pentru căsătorie, mamele fetelor ajunse la
vârsta măritişului aşteaptă ginerele arătos, iar mamele băieţilor caută o noră frumoasă şi
muncitoare. La căsătorie este cerut întotdeauna consimţământul celor doi.
Alegerea fetei / miresei.

Tinerii ajunşi la vârsta căsătoriei aduc la cunoştinţa familiilor ceea ce îşi doresc cu ajutorul unor
intermediari. Mama, tatăl şi rudele apropiate îi caută fiului fata potrivită să-i fie parteneră de viaţă.
Partea fetei face cercetări pe căi mai ascunse. Cercetarea rădăcinilor şi a situaţiei materiale şi
morale a ambelor părţi este un obicei căruia i se acordă o deosebită importanţă. Sunt interzise
căsătoriile intre rude sub gradul (kuşak) şapte.
După întâlnire a rudelor apropiate ale celor două părţi se ia hotărârea şi încep pregătirile legate de
cererea fetei.
Cererea fetei / dunurculuk / cawşîlîk (soz kesme / soz bir Allah).

Acest obicei începe după alegerea fetei şi este făcut de femei şi de bărbaţi. Rudele apropiate
tânărului împreună cu unu, doi peţitori (dunurcu) merg la fată acasă pentru a o peţi. Cutia cu
bomboane este nelipsită la o asemenea ocazie. După un scurt dialog, între cele două părţi se face
cererea de către tatăl tânărului în felul următor: Din porunca lui Allah profetul o găsim potrivită
fiului nostru pe fata dumneavoastră. Ce ne puteţi răspunde? (Allah în emri, Peygamberin kavliyle
kizinîzî oglumuza munasip bulduk, siz ne dersiniz?) În acelaşi timp se înşiruiesc câteva din calităţile
tânărului. După acest moment bărbaţii se adună la un loc şi cer pentru fată „dreptul laptelui” (sut
hakkî) şi „dreptul tatălui” (başlîk parasî), banii capului de familie. După ce aceste obiceiuri au fost
rezolvate se stabileşte la o dată potrivită ziua logodnei. Se dau mici cadouri şi toţi sunt poftiţi la
~ 37 ~
masă. În acest timp rudele tânărului aşteaptă nerăbdătoare răspunsul pozitiv sau negativ al
familiei fetei. Chiar neliniştiţi ies în stradă să-i întâmpine pe peţitori. Cum îi văd venind îi anunţă pe
cei din casă iar pentru această veste sunt recompensaţi (bahşiş alîr).
Din acest moment încep pregătirile pentru logodnă (nîşan toreni / nîşan toy). La acest ceremonial
participă multe persoane (rude, vecini prieteni) şi este făcut în ambele case. Familia tânărului
trimite tatălui, mamei şi rudelor apropiate ale fetei tot felul de daruri (satîş hediyeleri) puse toate
într-o boccea (bogca kabî). Cadoul pregătit pentru viitoarea mireasă este mai mare şi conţine
printre multe obiecte cosmetice, obiecte din aur (colier, brăţară), rochia de mireasă, lenjerie
intimă şi lenjerie de corp, diverse obiecte vestimentare, încălţăminte (pantofi şi papuci). Tot acest
conţinut al boccelei este arătat de mama fetei tuturor rudelor şi vecinilor după care la rândul ei
trimite ginerelui, tatălui şi mamei acestuia şi unor rude câteva cadouri. Toate cadourile trimise atât
din partea mirelui cât şi de mireasă au prinse etichete pe care este scris numele celui care trebuie
să-I primească. Ca în toate zilele de sărbătoare şi în ziua logodnei se face o masă festivă la care
sunt poftiţi toţi invitaţii, însă nu înainte de a se psalmodia (dua-mevlid). Venirea imamului la acest
ceremonial este obligatorie.
La tătari, partea fetei pregătea un produs culinar specific acestui moment şi anume „cantîk”, făcut
cu cocă dospită şi carne tocată, care era împărţit tuturor invitaţilor.
După logodnă, la două-trei săptămâni înainte de nuntă, se face cununia religioasă (imam nikah).
Toţi cei prezenţi la cununie sunt serviţi cu dulciuri. După cununia religioasă tinerii sunt consideraţi
căsătoriţi.
Cu ani în urmă, dacă între logodnă şi nuntă se întâmpla să fie bayramul sacrificiului (kurban
bayram), familia miresei primea în dar de la mire un berbec împodobit cu panglici şi aţe
multicolore. Dacă în această perioadă era bayramul postului (ramazan bayram), atunci mireasa
primea baticuri (cember), marame, rochii, cămăşuţe, încălţăminte, batiste brodate.
Nunta-dugun / toy.
Este numită astfel deoarece, ca obicei, la nunţi se găteşte, se mănâncă mult şi este chemată multă
lume. La nunţile de la sate era invitat tot satul la masă şi servit cu toate bucatele pregătite. Cei
care veneau la nuntă felicitau mirii şi familiile acestora aducând cadouri frumoase tinerilor miri.
Nunta ţinea patru zile. În cele mai multe cazuri începea într-o zi de joi şi se încheia duminică, zi în
care mireasa vine în casa mirelui, sau poate începe într-o zi de luni terminându-se într-o joi.
La nunţi muzica (davul, turna) este nelipsită. Nunta se face atât în casa mirelui cât şi a miresei.
La tătari exista obiceiul ca în ajunul nunţii un copil să încalece pe un cal şi să galopeze în tot satul,
strigând următoarele: akaynîn uyine bo akşam kobete pîsîrmege. Astfel erau invitaţi toţi vecinii,
rudele şi prietenii. Odată adunaţi în casa miresei erau serviţi cu bucăţi de kobete.
În ziua următoare începea nunta în acorduri muzicale. Cântecul care deschidea nunta se numea
„Să vă fie nunta binecuvântată” (dugun hayîrlî olsun). Toţi invitaţii vin pe rând aducând cadouri
frumoase şi sunt întâmpinaţi într-o atmosferă specială. În acorduri muzicale, ritmate, lăutarul
înştiinţează şi salută în numele familiei gazdă venirea oaspeţilor.
Timp de trei zile sunt ospătaţi pe rând toţi cei veniţi. În prima zi rudele, în a doua zi sătenii iar în a
treia zi musafirii veniţi din alte localităţi. În ziua a patra vine mireasa şi începe nunta mare.
Obiceiuri de aducere a miresei.

Aducerea miresei în casa mirelui se desfăşura astfel: un alai format din mama şi rudele cele mai
apropiate (dunur / kudagî) însoţesc mireasa până la casa mirelui. Aceștia sunt întâmpinaţi şi trataţi
de familia mirelui cu mare respect. Mireasa este adusă într-o căruţă acoperită şi împodobită cu
flori şi panglici (gelin arabasî / mogedek arabasî). Doi tineri încalecă pe caii cei mai buni însoţind
căruţa miresei.
~ 38 ~
Alaiul merge în următoarea ordine. În primele trăsuri, căruţe sunt rudele cele mai îndepărtate iar
în ultimele căruţe sunt rudele cele mai apropiate şi mama miresei. Mama miresei este persoana
cea mai respectată şi cinstită ca cel mai important oaspete. La o distanţă de 2-3 km de sat alaiul
miresei este întâmpinat de tinerii trimişi de mire. Câteodată printre aceştia se află şi mirele (guvei-
kîyeu). După ce ocoleşte de trei ori căruţa miresei, primeşte de la mireasă nouă obiecte de
vestimentaţie (dokuz-tokuz), cusute manual chiar de mireasă. Dokuzul este pus pe gâtul calului şi
mirele se întoarce mândru în sat. Dokuzul poate cuprinde: cămaşă, lenjerie de corp, articole de
artizanat (cevre / şerbentî, uckur, kese).
Toţi cei care o întâmpină pe mireasă, în funcţie de importanţă / apropiere primesc cămăşi, eşarfe,
batiste, articole de artizanat. Aceste cadouri se legau de urechile cailor. După ce aceste obiceiuri se
înfăptuiau tot alaiul pornea la drum traversând satul până în faţa casei mirelui, unde şi rămâne.
Aici începe un alt obicei.
Obiceiul coborârii miresei

Pe lângă cel care conduce căruţa, mireasa este însoţită de un frate mai mic sau un alt băiat ales
dintre rudele apropiate. Acest copil are atârnat de gât un Coran pus într-o husă specială (Kuran
kabî). Ajunşi la uşa mirelui, copilul coboară din căruţă, nu înainte de a primi un dar. În acest
moment o femeie în vârstă, având într-o mână un vas plin cu alune iar în cealaltă mână un pumn
de mărunţiş şi un vas plin cu gogoşi prăjite în ulei (ufak lokma), aruncă din toate acestea peste
căruţa miresei. Începe cu spatele căruţei apoi împrăştie în faţă, după care aruncă în dreapta şi apoi
în stânga. Copii aflaţi în preajma căruţei încearcă să prindă din cele împrăştiate, de femeie. În
continuare o altă femeie în vârstă ce are în mână o găină albă vie cu capul băgat sub o aripă trece
cu aceasta de trei ori peste capul miresei. Acest obicei este numit „lovire” (kakma) şi în acest fel se
alungă spiritele rele (kotu ruhlar, cin, periler) aflate în jurul miresei.
După acest moment mireasa este coborâtă din căruţă de un frate sau rudă apropiată. Acoperită cu
un material special pregătit, mireasa intră în casa mirelui fără a fi văzută de cineva. Chipul şi rochia
de mireasă sunt complet acoperite pentru a nu fi văzute de nimeni Mireasa este aşezată pe un
scaun aflat într-un colţ al camerei pregătit pentru miri (gerdek odasî). În acest timp vecinii, sătenii
se adună în jurul căruţei miresei iar lăutarii cântă din cântecul de chemare la nuntă. Acest obicei
de intrare a miresei în casa mirelui se numeşte „mireasa a coborât” (gelin indi / kelîn tuştî).
După coborârea miresei se fac diferite întreceri. Cel mai îndrăgit de tineri este trânta / lupta
(gureş). Cum începe cântecul luptei (gureş havasî) începe şi trânta. Câştigătorul luptei primeşte
diverse cadouri. Cel mai preţios cadou este cel numit culde, cadouri prinse pe o ramură. Tânărul
câştigător prinde acest culde de căruţă şi face un tur al satului.
La nunţi se organizau şi curse de cai, iar câştigătorii primeau cadouri mari şi preţioase.
Obiceiuri în ultima seară de nuntă.

Odată cu venirea ultimei nopţi de nuntă ginerele era așezat într-un colţ al unei camere şi era
înconjurat de rude, prieteni şi tinerii satului. Ginerele este apoi mutat pe un scaun aflat în centrul
camerei şi începe tunsul şi bărbieritul acestuia. În acest timp muzicanţii cântă „cântecul
bărbieritului” (tîraş havasî). După ce este bărbierit şi tuns, în acompaniament muzical, ginerele se
îmbracă cu haine noi din cap până în picioare şi se aşează din nou în colţul camerei.
După acest moment începe ceea ce se numeşte „discursul ginerelui” (damadîn konuşmasî).
Conform acestui obicei, toţi cei prezenţi, după ce au primit încuviinţarea celui mai în vârstă dintre
ei, vin cu tot felul de propuneri. Vorbitorii respectă o anumită regulă şi toţi cei de faţă sunt obligaţi
să-I asculte pe vârstnic. Acest foarte vechi obicei se desfăşura într-o mare ordine. Tinerii trebuie să
acorde respectul cuvenit vârstnicilor, să aibă un comportament adecvat, iar minciuna nu este
permisă într-un asemenea moment.
~ 39 ~
În această ultimă noapte a nunţii, înainte de ivirea zorilor, bărbatul în vârstă dă semnalul de
plecare şi ginerele este condus la odaia unde este aşteptat de mireasă. Din momentul în care se
ridică ginerele, până ajunge în odaia miresei, muzica se opreşte şi toată lumea amuţeşte.
Odată cu răsăritul soarelui acelaşi vârstnic anunţă că nunta s-a încheiat. Tinerii binedispuşi se
întorc spre casele lor cântând împreună cântecul „hei veterani să ne vedem de drum / veterani se
vede drumul” (Ey gaziler yol gorundu).
Casa miresei
După obiceiurile turcilor dobrogeni, lucrurile pentru împodobirea casei, covoarele pentru pereţi,
şaluri de mătase, articole de artizanat, marame, perne (rotunde, ovale, pătrate), saltea, plapumă,
lenjerie de pat sunt aduse de mireasă. Camerele împodobite cu zestrea miresei semănau cu o
grădină cu flori, o adevărată expoziţie. Achiziţionarea mobilierul (canapea, pat, bufet, fotolii, masă,
scaune etc.), frigiderului, maşinii de spălat este datoria familiei mirelui. Toate articolele lucrate cu
drag de mireasă împodobesc modemul mobilier pregătit de ginere. Tinerele mirese păstrau
camerele împodobite timp de şase luni şi aveau ca sarcină primirea oaspeţilor în această cameră.
Rudele şi prietenii care o vizitau pe mireasă îi dăruiau un şal, un dukuz, diverse articole sau obiecte
de artizanat. În cele şase luni mireasa se îmbrăca cu cele mai frumoase lucruri şi astfel îşi
întâmpina oaspeţii. Femeile care o vizitau priveau cu atenţie toate lucrurile din cameră şi o lăudau
pentru măiestrie şi migală urându-i un trai fericit în noua casă. Acest loc, în care noul cuplu îşi va
continua viaţa împreună, aminteşte de un palat din poveşti. De aceea acest obicei nu ar trebui
uitat.
Obiceiuri legate de naştere

Obiceiurile şi ceremonialul legat de naştere, la etnicii turcii din România, este asemănător cu toate
celelalte popoare turcice, având mici deosebiri. Pentru femeia căsătorită care află că va deveni
mamă începe o perioadă de noi emoţii şi pregătiri. Cea care va aduce pe lume o nouă viaţă începe
să pregătească, împreună cu rudele apropiate, lucrurile necesare bebeluşului. Se fac tot felul de
cămăşuţe, rochiţe, pantalonaşi, totoşei şi ciorăpei, lucraţi cu dragoste, din diverse aţe, căciuliţe şi
fesuleţe pentru protecţia capului şi alte lucruri necesare noului născut. Culoarea aleasă pentru
trusoul bebeluşului este albă şi roşie pentru fete, iar pentru băieţi se alege culoarea albastră.
Pe de altă parte foarte important este găsirea numelui copilului. Mama, tatăl şi rudele propun un
nume însă este ales cel preferat de ambii părinţi. Câteodată se consideră potrivită alegerea
numelui pe care îl are una din rudele apropiate. Acum un secol femeile năşteau acasă ajutate de o
moaşă sau de alte femei apropiate lor. În zilele noastre mamele îşi nasc pruncii în spitalele-
maternităţi. Când venea acasă mama îşi ducea întâi copilul la o vecină sau rudă şi îi dădea bani
acesteia ca şi cum l-ar fi cumpăra. Acest obicei foarte vechi a dispărut cu timpul.
Femeia însărcinată muncea până aproape de naştere, ocolind însă treburile grele. Când se apropie
naşterea toţi membri familiei se bucură aşteptând cu nerăbdare naşterea copilului.
După naştere femeia nu-şi părăseşte locuinţa timp de 40 de zile. În aceste 40 de zile lăuza (logusa)
îi face baie bebeluşului în fiecare seară. La această îmbăiere nu era folosit săpunul sau şamponul ci
doar ouă, lapte şi apă călduţă. Pentru a avea o viaţă lungă, noroc şi bogăţie, la prima băiţă se
puneau în apa pentru spălare bănuţi din aur, o bucăţică de lână şi coaja unui ou. Acestea
însemnau: să fie rezistent precum coaja oului la microbi şi boli; bănuţii de aur pentru a avea parte
de noroc şi bogăţie; bucăţica de lână pentru viaţă lungă şi poftă de viaţă.
După trecerea celor 40 de zile şi nopţi, mama, copilul şi două femei mai în vârstă, de obicei mama
sau bunica lăuzei, încep pregătirile pentru ieşirea din lăuzie (kirklama). Lăuza este îmbăiată de cele
două femei iar apa pentru clătire este pregătită astfel: se ia un ou care se găureşte în partea
superioară şi este golit de conţinut. Acest ou este umplut cu apă de 40 de ori şi este golit tot de 40
de ori în vasul pentru clătire. Din acest vas se toarnă apă peste lăuză tot de 40 de ori cu ajutorul
~ 40 ~
unui vas. Deoarece acest procedeu de clătire s-a considerat obositor s-a găsit o soluţie ingenioasă,
clătirea făcându-se cu ajutorul unei strecurători cu 40 de găuri.
Femeile care au ajutat la spălarea lăuzei sunt recompensate cu un batic sau o maramă. După acest
ritual de îmbăiere a lăuzei se consideră că femeia şi copilul pot ieşi din casă. Este vizitată, de
obicei, o rudă aflată la distanţă iar aceştia îşi aşteaptă micuţul oaspete cu daruri.
Turcii şi tătarii din România organizează un ospăţ (logusa şenligi) imediat după acest „Jorklama” în
casa tinerei mămici sau a părinţilor acesteia. Sunt invitate la petrecere toate prietenele, vecinele şi
rudele. Acestea au astfel ocazia să-I vadă pe nou născut şi să-i ofere cadouri care constau în
obiecte vestimentare, bănuţi din aur şi bani. Toţi musafirii sunt poftiţi la masă unde se servesc
bucate alese şi deosebit de gustoase. Pentru acest eveniment tătarii au un preparat de patiserie
specific, un foietaj cu carne numit kobete, ce este servit tuturor.
Alte obiceiuri: Conform unor credinţe populare lăuza şi bebeluşul trebuie ocrotite de spiritele
(şeytan, peri, albasti, al kansi) care la poate face râu.
Albasti: după credinţa populară, această entitate poate ucide lăuza şi bebeluşul. De aceea cei doi
nu sunt lăsaţi niciodată singuri şi sunt protejaţi de Coran, care este în încăperea unde stau şi este
singurul lucru care îl sperie pe Albasti, ţinându-l departe.
Peri (Ursitoare, Zână): în folclorul turcesc acestea sunt înzestrate cu puteri supranaturale şi fac
fapte bune. În schimb la turcii din România aceasta este o fiinţă care face rău. Conform acestei
credinţe, apropierea acesteia de lăuză şi bebeluş, întotdeauna la căderea nopţii, este motiv de
îngrijorare. Se spune că această fiinţă se pune pe umărul femeii lăuze şi o supune la nenumărate
chinuri, ducând-o în locuri sinistre. Lăuza nu i se poate împotrivi în niciun fel. Această suferinţă nu
ia sfârşit decât atunci când în încăpere intră cineva cu un Coran în mână. Dacă nu intră nimeni cu
un Coran în odaie, suferinţa femeii ţine până în zori, când este lăsată sănătoasă. În schimb nu are
milă de bebeluş pe care îl răpeşte şi îl omoară prin smulgerea ficatului.
Al kansi: este un alt motiv de îngrijorare pentru lăuză şi bebeluş. Despre această fiinţă se spune că
îi sugrumă pe cei doi, mamă şi bebeluş.
Împotriva acestor fiinţe care fac rău, poporul şi-a luat anumite protecţii: pentru a păcăli Zâna,
puneau un nume ascuns copilului şi un nume fals pe care îl spuneau cu voce tare sau băieţilor li se
lăsau plete şi erau îmbrăcaţi în rochiţe iar fetiţele erau tunse scurt şi îmbrăcate ca băieţii. Astfel
bebeluşii erau protejaţi de aceste fiinţe rele.
Mâncărurile specifice
Faţă de turcii şi tătarii din alte zone, cei din România au mâncăruri specifice lor. Ingredientele
principale sunt carnea, făina, uleiul, iaurtul. În ultima vreme ţăranii au gătit şi mâncat produse
preparate din legume cultivate în propriile grădini de zarzavat. Se fac mâncăruri din dovleac, ardei,
vinete, cartofi, spanac, iar friptura, chifteaua, musaca, tocăniţă, pilaf şi diferite feluri de sarmale nu
lipsesc de la mesele turceşti. În unele zile speciale turcii pregătesc mese cu multe feluri de
mâncare. Când sunt aniversate zilele de naştere, al primului dinte ieşit (diş gunu), botez (siinnet),
logodnă, nuntă, luna de Ramazan, mesele de iftar şi safur, zile sfinte şi diverse alte zile importante
se pregătesc mâncăruri tradiţionale, într-o gamă foarte largă.
La înmormântări şi parastase (mevlid) pe lângă siropul de zahăr (şerbet) servit alături de mâncăruri
se oferă helva, un preparat din făină, ulei şi sirop din zahăr. Ciorba (dugun corbasi) este felul cu
care se începe orice masă specială, după care urmează mâncarea de fasole cu carne de oaie sau
vită gătită la cuptor, sarmale, pilaf din kus-kus sau orez, compot, dulciuri ca baclava, sarailii,
minune, orez cu lapte, cafea.
Obiceiuri legate de înmormântare

Turcii sunt legaţi de vechile obiceiuri. Tradiţiile şi obiceiurile ne întâmpină încă din leagăn şi nu ne
părăsesc până în ultima zi de viaţă. Aşa cum în zilele importante, în diverse momente precum
~ 41 ~
naşterea, nunta şi pentru momentul morţii au existat anumite comportamente, obiceiuri,

ceremonial. Toate aceste obiceiuri şi credinţe ce s-au format în jurul morţii, care îi privesc pe toţi
membri comunităţii, sunt împărţite în trei momente: cel de dinaintea morţii; momentul morţii;
după moarte. După credinţa populară a etnicului turc, căreia i se acordă un loc important, există
unele animale care prin unele semne prevestesc moartea. Apoi casa, obiectele, stilul de mâncat
stau la baza unor credinţe care prevestesc moartea. Eclipsa de lună şi soare, stelele căzătoare,
tunetul sunt fenomene care în credinţa populară, sunt de cele mai multe ori aducătoare de
moarte.
Când moare cineva cei apropiaţi lui suferă, plâng. Vecinii se adună în casa decedatului fiind alături
de apropiaţii acestuia şi sprijinindu-i în pregătirile de înmormântare.
După constatarea decesului operaţiile care i se fac mortului de obicei sunt: închiderea ochilor,
legarea bărbiei, aşezarea cu capul în direcţia răsărit (kible), picioarele se pun unul lângă celălalt,
îmbrăcămintea este scoasă, pe burtă i se pune o bucată de fier sau un cuţit. La sfârşit camera
decedatului este curăţată iar lângă cap i se citeşte din Coran.
Pentru înmormântare se aplică următoarele obiceiuri: spălarea, slujba mortului (cenaze namazi),
îngroparea (defnetme). Coşciugul este luat pe umeri de enoriaşi şi dus la cimitir (mezarhk). Mortul
este introdus în groapa pregătită în cimitir fără coşciug. Pe piatra de mormânt îi este scris numele
şi sexul, data naşterii şi a morţii.
Un obicei foarte important, căruia i se acordă o deosebită atenţie, este doliul, care scoate în
evidenţă suferinţa şi durerea creată de pierderea unui apropiat. De obicei, doliul se ţine 40 de zile.
Rudele şi apropiaţii mortului îşi acoperă capul. Scopul acestui doliu este ca persoana care suferă să
se obişnuiască, să-şi micşoreze durerea şi să iasă încet-încet din această situaţie. Un alt obicei după
înmormântare este masa dată (olu yemegi). După credinţe şi obiceiuri legate de moarte această
masă reprezintă un episod important. Toţi cei care se întorc de la cimitir, după înmormântare, toţi
cei venită de aproape sau de departe să fie alături de familia mortului sunt aşezaţi la masă.
Această masă constă în: pesmet, lokma / ulkim, helva / elwa, şerbet şi tocăniţă de cartofi. Slujbe
de pomenire (mevlit) urmate de mese se mai fac la 40 de zile, 52 de zile şi un an (365 zile) de la
deces. În rare cazuri se fac slujbe în ziua a 3-a şi a 7-a de la deces.
Pietrele de mormânt au şi ele o istorie aparte. Pe pietrele bătrânilor este trecută personalitatea iar
pe cea a tinerilor sentimentul că nu s-au săturat de viaţă. Unii au părăsit viaţa într-un mod natural
iar alţii în urma unui accident neprevăzut. Celor care citesc aceste pietre de mormânt le trezesc
sentimente profunde şi varsă lacrimi. Pe pietrele de mormânt pot fi scrise dorinţe şi rugăciuni.
Asta înseamnă că pietrele de mormânt sunt mărturii istorice, file de literatură venite din trecut.
Pietrele de mormânt sunt file uitate de istorie.
Obiceiuri religioase
Religia este una din formele de bază ale umanităţii care s-a arătat ca puterea ce a influenţat-o în
fiecare perioadă a istoriei ei. Fiecare cultură sau civilizaţie şi-a însuşit religia care i s-a potrivit şi a
înţeles-o. De exemplu, turcii care au acceptat religia islamică le-a fost dată de Allah şi a fost
explicitată prin profeţi. Credincioşii musulmani au două sărbători sfinte: Ramazan Bayram şi
Kurban Bayram.
Ramazan Bayramul cunoscut şi ca Bayramul Mic (kucuk) sau Bayramul Dulciurilor (şeker): se
consideră de musulmani bayramul celei mai binecuvântate luni din an. În această lună a început
coborârea versetelor din Coran şi fiecare musulman are obligaţia să ţină post (oruc / oraza).
Rădăcina cuvântului are diverse interpretări: a fi foarte cald, a încinge, a arde. Provenit din unul
din frumoasele nume ale lui Allah, are înţelesul de „iertarea păcatelor” (gunahlarî yok edici). În
această lună este şi noaptea sfântă Kadir (Kadir gecesi).
Deschiderea postului se numeşte iftar, rugăciunea de ramazan care se face după rugăciunea de
noapte (yatsî namaz) şi are douăzeci de rekat, se numeşte teravih. Masa luată după trecerea nopţii
~ 42 ~
se numeşte sahur / temeş. Această lună sfântă este întâmpinată de toţi musulmanii cu mult
respect. Din cele mai vechi timpuri această lună este pentru musulmani o ocazie de a-şi înmulţi
rugăciunile şi de a le întări credinţa.
La turcii şi tătarii din România ramazanul ocupă un loc important având în legătură cu aceasta o
serie de obiceiuri, credinţe, rugăciuni şi o bogată cultură folclorică. Poeţii populari au compus o
mulţime de poezii având ramazanul ca temă. Cele mai frumoase exemple sunt: Şeremezan (Şehr-i
Ramazan), Elvida, Sarî EşkîlKeci, Ey Şuwal, Teravi Cîrî.
Până în a 15-a noapte a ramazanului grupuri de tineri colindau, mergând din casă în casă. Acest
colind aduce de ştire musulmani lor Sosirea lunii de Ramazan, îndemnându-i pe toţi la rugăciune.
Şeremezan aylan dogdu ferman Oi Muhammed Mustafa ya bizden selam

El kaldmp duga kilmak cana derman. Va, Muhammed, Medine de ya, Şeremezan.
Elveda: În ultimele zile ale Ramazanului, după strigarea postului, un grup de 10-15 tineri merg din
casă în casă şi cu o voce frumoasă recitau:
Konuk idm bize bir ay

Şimdi bizi terk ettin
Elveda, artik gittin.
În perioada 1935-1950 poezii ca Teravi, Temeş erau interpretate în acompaniamentul unei tobe
(davul) şi clarinet (zuma) în toată luna ramazan pentru a-i trezi pe credincioşii musulmani pentru
masa de sahur. Pentru înfrumuseţarea zilelor de ramazan bayram turcii dobrogeni aveau obiceiul
să interpreteze cântece (turku) şi mani-uri. În aceste cântece sunt explicate momente istorice,
sociale, educative, obiceiuri vechi, preferinţe, momente frumoase din viaţa cotidiană. Acestor
cântece şi poezii li s-a acordat o mare importanţă şi au fost tipărite în diverse opere aparţinând
unor autori ca: Ahmet Naci Ali Cafer, Mehmet Ali Ekrem, Enver şi Nedret Mahmut.
Mani-uri de Ramazan: Karadeniz boyunda
Ne uyursun, ne uyursun Hoş gel din ya sehru Ramazan

Kalaylanz kazam Sende indirildi yuce Kur an
Şu uykudan ne bulursun? Ihlasla okuyoruz Onu her an
Ey kiz, senin derdinden Hoş gel din ya şehru Ramazan.
Al abtesini, kil namazmi Oruc tutanz buluruz sihat

Tutmadim Ramazam Vermiş oluruz viicudumuzdan zehat
Cennet-Ala'yi bulursun. Sevaplar ellde ederiz kat-kat
Geldi mah-i Ramazamm Hoş geldin ya şehru Ramazan
Işte geldi Ramazan ayi Sen gelince senlerin her yer

Şad oldu sevindi camm Camiler, mescrdler, evler
Hazirlaym maramayi Tekbirler ahmr baglanir eller
Ramazan-i şerefiniz Hoş geldin ya şehru Ramazan
Allah kabul eder bu ay Sen gelince şeytanlar baglamr

Mubarek olsun sultamm Giinahlara tovbe edilip aglamr
Okunan her bir duayi Pişman olunur yurekler daglamr
Hoş geldin ya sehru Ramazan Hoş geldin ya şehru Ramazan
~ 43 ~
Zekatlar, sadakalar sende verilir Gel kardeşim kacma oructan

Fakir fukara hep sevindirilir Mahrum kalma alacagm sevaptan
Konca konca giiller dirilir Oruc bize farzdir yuce Allah tan
Hoş geldin ya şehru Ramazan Hoş geldin ya şehru Ramazan
Ceşit ceşit iftar sofralan kurulur Buyuk bir sevincle cikanz Bayrama
Eş, dost, akrabalar buyurulur Ne olur gidiyorum diye aglama
Bu sayede guzel dostluklar kurulur Seneye tekrar goruşturursun yalvarahm
Hoş gel din ya şehru Ramazan Allaha
Elveda ya şehru Ramazan elveda
Nevzat Cebeci
De obicei cântecele religioase interpretate în geamii sunt foarte profunde, adevărate opere de
artă.
Sărbătorirea Kurban Bayramului are o importanţă deosebită din punct de vedere religios pentru
toată populaţia turcă. Cunoscută şi ca Bayramul Mare (Buyuk Bayram), această sfântă sărbătoare
ţine patru zile şi este întâmpinată cu mult respect de etnicii turci.
Pentru a-şi îndeplini obligaţia religioasă, credincioşii musulmani sacrifică berbeci sau vite, iar
carnea acestora o împart nevoiaşilor. Animalele ce urmează a fi sacrificate sunt aduse cu câteva
zile înainte şi sunt tăiate în prima zi a bayramului, bineînţeles după ce s-a făcut rugăciunea
specifică acestui moment de către imam. Sacrificiul se face atât pentru cei vii cât şi pentru morţi.
Berbecul sacrificat pentru morţi se taie cu o zi înainte de bayram iar carnea se împarte în totalitate
celor săraci, văduvelor şi orfanilor. Din berbecul sacrificat în prima zi a bayramului, pentru
sănătatea şi prosperitatea familiei, se poate păstra o bucată ce este preparată şi mâncată de toţi
membrii acesteia. Tot în prima zi a acestui bayram sacru copiii merg din casă în casă pentru a-i
felicita pe cei în vârstă şi a le săruta mâna în semn de respect. Copiii primesc în schimb fructe,
bani, nuci, dulciuri, bomboane pe care le adună în săculeţe de pânză pe care le au cu ei.
De asemenea în zilele de bayram sunt vizitate şi mormintele celor apropiaţi, împărţindu-se celor
prezenţi în cimitir (mezarhk) diverse mâncăruri preferate în timpul vieţii de cel decedat după care
toţi se felicită cu ocazia bayramului. Pentru ca sărbătoarea să fie totală se vizitează rudele,
prietenii şi într-o atmosferă de voie bună şi fericire cu toţii petrec bayramul. În zilele de bayram
turcii şi tătarii pregătesc, aşa cum este obiceiul, preparate tradiţionale, cumpără îmbrăcăminte
nouă pentru copii şi în fiecare casă fructele, dulciurile, cafeaua sunt din belşug.
Obiceiuri laice (ne-religioase)

Nevruz / Nawrez: Format din contopirea a două cuvinte de origine persană „nev” (nou), „ruz” (zi),
însemnând „noul an” (yiI başi), Noul an / Nevruzul este în a 21-a zi a lunii martie, când ziua este
egală cu noaptea. Legat de această sărbătoare comunitatea turcă din România are o serie de
obiceiuri care se ţin şi în zilele noastre.
Până la sosirea Nevruzului, ziua întâmpinării primăverii, se făceau o serie de pregătiri, se face
curăţenie în case, se cumpără haine noi şi toţi ies în poieniţe unde cu mâncăruri tradiţionale şi
băuturi alese, cântând şi dansând, petrec cu mic şi mare o zi ca de bayram.
Dându-se o mare importanţă acestei zile avem în literatura turcă o serie de presupuneri legate de
naşterea acestei zile şi ar putea fi ziua când: după Potop, Profetul Noe (Nuh) a coborât din Arcă şi a
păşit pe pământ; Profetul Iosif (Yunus) a fost scos din groapa în care fusese aruncat; Profetul
Moise (Musa) a traversat Marea Roşie; Profetul Yona a fost lăsat pe uscat de peştele care îl
înghiţise; poporul turc ar fi coborât / ieşit din munţii Ergenekon şi o sărbătoresc ca zi de bayram.
~ 44 ~
În literatura populară a etnicilor turci găsim multe poezii, cântece legate de acest subiect. Poeziile
dedicate acestei zile sunt numite Nevruziye iar cântecele sunt pline de urări şi felicitări dedicate
zilei de Nevruz. Ghiocelul (kardelen / akbardak) fiind floarea ce vesteşte primăvara este numită şi
floarea de nevruz (nevruz cicegi). Cu această floare în mână şi cu ramuri verzi tinerii turci aveau
obiceiul să meargă din casă în casă, trei zile la rând, să le cânte tuturor frumoase cântece legate de
această zi. Tinerii erau recompensaţi cu bani şi cadouri.
Cântec de Nevruz (Nevruz turkusu) Nawrez Om
Bismillahi vessafa Ummetine kiI vera

Nawrez keldi konmz Cennet bolsm cenmz
Fahri alem Mustafa Raza nevruzum mubarek
Konmhgm benmz Aza nawrezim mubarek
Aceste strofe se repetă ca un refren atât la turci cât şi la tătari fără deosebire.
Obiceiul de Hâdârlez / Kidârlez sau Tepreş / „Ziua verdeţii”

Se sărbătoreşte pe data de 6 mai a fiecărui an. Conform calendarului vechi (takvim) această zi era
numită RUZI Hizir şi este socotită prevestitoare a verii. În vechime se cunoşteau doar două
anotimpuri: vara, 186 zile (6 mai - 7 noiembrie); iarna, 179 zile (8 noiembrie - 5 mai).
Conform acestui obicei străvechi, aceasta este ziua când s-au întâlnit pe pământ profetul Hizir cu
profetul Ilyas (Ilie), doi fraţi, fiecare reprezentând elemente de primă necesitate pentru ca natura
să prindă viaţă, foc şi apă. Urmele paşilor acestora s-a umplut cu verdeaţă. Momentul întâlnirii lor
a fost socotit de atunci ca sărbătoarea sosirii verii.
Hizir, proroc legendar musulman, care nu figurează printre prorocii din Biblie sau Coran, este
închipuit ca o fiinţă misterioasă, înveşmântată în verde şi care a cunoscut taina nemuririi. Este
trimisul lui Allah pe pământ pentru ai ajuta pe cei aflaţi în strâmtoare. Pentru că Hizir vine în locuri
verzi şi curate iar în ceremoniile străvechi legate de primăvară şi vară un rol important îl avea
cultul pentru apă şi copac, serbările au loc în zone verzi, păduri, crânguri, pajişti aflate lângă lacuri
şi izvoare. La sărbătoarea câmpenească participă întreaga comunitate, de la copii la vârstnici. Se
sacrifică miei şi se pregătesc mâncăruri tradiţionale. Una dintre mâncărurile tradiţionale la turci
este corek iar la tătari mayh kalakay. Aceste preparate, un fel de turte, sunt făcute din făină de
grâu şi unt pentru ca întregul an să fie bogat în pâine şi ulei.
Etnicii turci din Isaccea şi Babadag, asemenea celor din alte localităţi sud Dunărene, păstrează
vechile tradiţii de Hâdârlez, chiar dacă astăzi acestea au fost mult simplificate, unele ritualuri
pierzându-se în timp.
Legat de această sărbătoare aflăm de la doamna profesoară Omer Memnune, din Isaccea, că: cu o
zi înainte se aprindeau focuri pe maidan şi toţi cei prezenţi săreau peste foc pentru a se purifica şi
pentru a căpăta curaj; noaptea se atârnau pe sârma de rufe şi pe ramuri de pomi anumite obiecte
vestimentare (basma, ie, cămaşă, bluză) care erau lăsate pentru a le biciui „Judirlezul”, în speranţa
că stăpânul obiectelor va scăpa de rele; în aceeaşi zi premergătoare, două fete umblau cu un
brotăcel (vas de aramă cu toartă, folosit pentru cărat apa) plin cu apă neîncepută de la cişmea sau
izvor, pe la fete nemăritate pentru a le cere obiecte de podoabă (inele, cercei, lănţişoare, brăţări)
pe care fiecare fată le arunca în acea apă, după ce îşi punea o dorinţă legată de obicei de logodnic
şi iubit. Brotăcelul era apoi acoperit cu un batic de mătase fină, de culoare roşie, lucrată cu acul şi
era dat în primire, pe ascuns, unei familii serioase, pentru a-l aşeza sub un trandafir ramificat sau
un liliac. Această familie răspundea de obiecte deoarece flăcăii încercau să găsească brotăcelul şi
să-I aducă ei în ziua următoare, demonstrând fetelor de ce sunt în stare. Numai ca se loveau de
prezenţa de spirit şi responsabilitatea capului de familie, care în noaptea aceea era la datorie.
~ 45 ~
În ziua de 6 mai începeau momentele distractive. Fiecare familie, de la mic la mare, îmbrăcaţi în
haine de sărbătoare se adunau pe pajiştile de pe marginea Dunării. Flăcăii se ocupau de instalarea
leagănelor, pregăteau bărcile, le împodobeau, îşi pregăteau instrumentele muzicale şi apoi se
aşezau la masa de sărbătoare care cuprindea de obicei plăcinte cu brânză şi carne (pide şi
katmerli), dulciuri, sarmale, friptură de miel, drob, floricele, porumb fiert etc. Se bea limonadă,
bragă şi cafea iar poieniţa răsuna de cântecele flăcăilor şi fetelor care se sculau de la masă
aşteptând un moment important al zilei şi anume scoaterea podoabelor (maturfarlar). Aceleaşi
două fete aduceau brotăcelul în mijlocul mulţimii. Un copil era pus să amestece podoabele şi să le
scoată una câte una. Una din fete recita un mani după care copilul scotea pentru ea o podoabă din
brotăcel. Dacă podoaba scoasă se potrivea să fie a ei toţi ci din jur strigau „S-a potrivit, s-a
potrivit!” iar fata pleca fericită. Adeseori nu se nimerea şi fata era supărată. În final toţi se
retrăgeau cu barca la plimbare sau la leagăne.
Mani-uri recitate cu acest prilej:
Poate peste o săptămână Apa curge-nvolburată

Sau poate chiar o lună Chiar şi-n fântână apa creşte,
Iubitul meu drag De când sunt logodită,
Mă va aştepta în prag. N-am de la el nici o veste.
Fată, nu-ţi împleti părul, Am făină într-un chiup

Mie nu mi te va da. Nu-mi pierd nici speranţa.
Mai bine vin noaptea cu calul Dacă acesta va fi al meu,
Să te iau din casa ta. I-aş mulţumi lui Dumnezeu.
Turcii din România încep această zi cu vizitarea mormintelor, dau de pomană săracilor, se roagă,
ies la iarbă verde în poieni şi păduri unde mănâncă şi se distrează petrecând ore minunate pline de
veselie şi voie-bună, cântând şi dansând. Cei bolnavi se rostogolesc pe iarbă pentru a se însănătoşi.
Au loc întreceri de cai şi căruţe şi tradiţionalele trânte (gureş). În practicile de Hâdârlez trandafirul
ocupă un loc special. În zorii zilei de Hâdârlez, cei care vor să li se îndeplinească anumite dorinţe,
agaţă de ramurile trandafirului sau pun sub tufa de trandafir obiecte care să sugereze dorinţele
lor. Cei care doresc un copil pun un leagăn în miniatură, cei care doresc să fie bogaţi pun bani, cei
care vor să se însănătoşească agaţă o fâşie de material rupt de la îmbrăcămintea pe care o poartă
etc. Rolul trandafirului izvorăşte din credinţa că aici, lângă tufă, se întâlnesc cei doi fraţi, care le vor
îndeplini dorinţele.
Obiceiul Saban diigiinii / Saban toy aminteşte de cântecul cu acelaşi nume, care este ca un salut
adresat acestei zile în care toată lumea pregăteşte pământul pentru însămânţare şi este
sărbătorită ca o zi a muncii, se cântă, se spun mani-uri (Saban dugunu, Yagmur Tărkusu / Cawm
Cm, Ey Şuwal). Este o zi a bunăstării şi veseliei.
După ce în magazii, hambare şi cămări a fost depozitată toată recolta şi toate pregătirile pentru
iarnă s-au încheiat, sătenii turci mulţumiţi de zilele îmbelşugate pe care le trăiesc organizează
diverse festivităţi.
Ey Şuwal / Hey Kapşik este un obicei specific acestui moment la tătari. Cu ani în urmă acest obicei
se făcea astfel: câţiva tineri mergeau din casă în casă şi cântau cântecul Ey Şuwal. Unul din tineri îşi
punea un sac pe cap şi se rostogolea pe pământ făcând tot felul de gesturi pentru a-i distra pe
oameni, petrecând ore frumoase şi distractive.
Obiceiurile legate de munca de îngrijire şi creştere a animalelor domestice sunt amintite în
cântecele San Eski, San Keci, Siyildamay. Aceste cântece erau cântate de băieţi în lunile de
~ 46 ~
primăvară, în săptămânile când aveau loc fătări. În anii când luna de Ramazan era în această
perioadă, se cânta împreună cu cântecele Şeremezan şi Elveda.
Rugăciunea pentru ploaie (yagmur duasi) şi obiceiul legat de această.

În vreme de secetă, etnicii turci aveau un obicei important şi anume să se adune şi să se roage
împreună la Allah / Tann pentru a da ploaie. În lunile de vară fără ploaie, toţi enoriaşii, copii şi
tineri, ieşeau la rugăciunea pentru ploaie. Rugăciunea se organiza de regulă la cimitir (mezarhk),
pe câmp sau în curtea geamiei. Ca şi în alte obiceiuri religioase, rugăciunile pentru ploaie se citeau
în limba arabă. De exemplu, începutul rugăciunii dintr-un cântec religios (ilahi) ia forma unui vers
„Mevlaye salli ve sellim dahi meu ebeda, ...Ala habibike hayril halki kiillihimi...”
În momentul în care imamul psalmodiază, cu mâinile ridicate, copii şi tinerii din preajma acestuia
nu îşi ţin mâinile ridicate ca la o rugăciune normală, dimpotrivă mâinile sunt îndreptate în jos, spre
pământ. Sensul acestui gest este că rugăciunea este făcută pentru ca ploaia să cadă pe pământ.
După această rugăciune toţi cei prezenţi puneau la un loc băuturile şi mâncărurile aduse de acasă
şi se aşezau cu toţi la masă. După rugăciunea de după servirea mesei (sofra duasi) toată lumea se
întorcea mulţumită acasă.
În unele sate, acest obicei al rugăciunii pentru ploaie are o altă formă. Cunoscut ca sut kadnnvo,
acest obicei este organizat de băieţi având vârsta cuprinsă între 10-12 ani. Înainte de amurg,
băieţii având ramuri din pomi împodobite cu batiste colorate ce au cusute pe ele motive florale
multicolore, mergeau din casă în casă şi le cântau tuturor cântecul Sutkadim. La terminarea
cântecului stăpânul casei arunca cu apă peste copii şi le dădeau cadouri, bani sau fructe.
Tradiţiile şi obiceiurile străvechi sunt nemăsurat de frumoase, atrăgătoare şi putem vedea că
poartă în ele o puternică calitate. De aceea este necesar să protejăm şi să păstrăm nealterate
aceste obiceiuri create de poporul nostru.
Tradiţiile de ajutor social şi de binefacere au îmbrăcat la turci în decursul secolelor forme dintre
cele mai variate. Fondurile băneşti şi condiţiile materiale pentru ajutorul social erau asigurate atât
de stat, cât şi de către proprietăţile religioase (vakâfuri) şi persoane particulare.
Vakâfurile constituie cea mai importantă instituţie de ajutor social contribuind mult şi la
promovarea culturii şi artei. Veniturile realizate din vakâfuri erau întrebuinţate în scopuri sociale
dintre cele mai diverse. De pildă: erau construite şcoli, moschei; se asigura un venit, gen pensie de
boală sau de bătrâneţe invalizilor sau bătrânilor; cheltuieli de nuntă şi zestre fetelor provenite din
familii sărace; editarea de cărţi sau multiplicarea unor manuscrise; achitarea datoriilor unor
cetăţeni aflaţi în neputinţa achitării acestora; împărţirea de haine şi hrană bătrânilor şi elevilor
săraci; organizarea serbărilor cu ocazia sărbătorilor (bayram).
O altă formă de ajutor social este cea acordată de rude, vecini, membri înstăriţi ai comunităţii
infirmi lor, bătrânilor, bolnavilor şi minori lor lipsiţi de posibilităţi. Ajutorul poate fi dat atât în bani
cât şi în obiecte, materiale, ustensile, medicamente, ş.a., în modul cel mai discret, pentru
menajarea sensibilităţii şi mândriei celor în cauză.
Arhitectura religioasă se împarte în două categorii: monumente de cult (moschei, mescid,

namazghiah); monumente funerare (turbe şi morminte).
Monumente de cult
Moscheile sunt construite cu cupolă pe un plan cruciform. La interior are un altar (mihrab) care
arată direcţia Kaabei din Mecca. O estradă înaltă pentru predică se găseşte întotdeauna în partea
dreaptă a altarului. Fiecare moschee are cel puţin un minaret de unde muezinul îi cheamă de cinci
ori pe zi, la ore fixe, pe credincioşi la rugăciune. Astăzi minaretele sunt dotate cu megafoane.
Curtea exterioară a moscheii este împrejmuită cu un gard, iar curtea interioară are la mijloc o
fântână de abluţiune, spaţiu cu apă curentă în prezent. Fiecare moschee posedă şi alte
~ 47 ~
monumente cum ar fi: azil, medrese, bibliotecă. Alături de fiecare moschee se află târgul, destinat
comerţului de alimente şi toată gama de obiecte de larg consum. Toate aceste monumente de
utilitate publică formează un tot arhitectural cu moscheea şi este, pe de altă parte, centrul sacru al
comunităţii musulmane din acea zonă, constituind un centru urban unde populaţia îşi petrece
viaţa sa economică şi culturală.
Mescid-ul (mică moschee) este de fapt o moschee de proporţii reduse, amplasată întotdeauna în
cartierele mărginaşe ale oraşelor. Construit de obicei din chirpici sau cherestea, mescid-ul are un
acoperiş în şarpantă. Planul este identic cu cel al moscheii, însă stilul diferă. La multe mescid-uri
minaretul are forma unui balcon sau foişor. Decorul interior nu este din ceramică ca la marile
moschei, ci din fresce şi picturi pe lemn, deoarece este mai ieftin.
Namazghiah-ul este un fel de platformă sub cerul liber pentru rugăciune, aflat, de obicei, la
marginea drumurilor importante, având formă de terasă. Pe o piatră care indică direcţia Mecca
este scris un text sacru arătând necesitatea rugăciunii. De jur împrejur sunt plantaţi pomi umbroşi,
de obicei nuci, iar fântâna sau apa curentă, mai recent, este nelipsită.
Monumente funerare
Mausoleul (turbe) este destinat sfinţilor, suveranilor şi marilor personalităţi. O parte din turbe este
protejată de un grilaj de fier sau de bronz, construit în formă de cupolă.
Mormintele sunt simple, având o lespede de piatră sau marmură pusă la căpătâi, pe care sunt
inscripţionate numele, data naşterii şi morţii defunctului şi un îndemn la rugăciune (ruhuna el
fatiha). Pe majoritatea pietrelor funerare este inscripţionată semiluna şi steaua, simbol al
stăpânirii otomane, iar pe cele mai vechi, versete din Coran. Înaintea aşezării pietrei pe mormânt,
până la un an, la extremităţile acestuia (cap şi picioare) sunt înfipte două bucăţi de lemn (baş
kazîk, gonder), pe care este cioplit numele, data naşterii şi morţii defunctului, pentru a-l delimita şi
a-l identifica. După trecerea anului, gonder-ul este scos şi este înlocuit cu piatra de căpătâi iar
mormântul este acoperit cu o lespede de piatră, beton sau marmură, ca un chenar, având
interiorul gol pentru a se planta flori. De asemenea, pe acea bordură este aşezată o ulcică, un vas
în care se strânge apă de ploaie pe care o beau pasările. Acest lucru fiind sevap (faptă bună).
La musulmani cultul morţii fiind interzis, nu se permite îngroparea morţilor în curtea geamiei.
Arhitectura civilă
Băile turceşti (hamam). Singura urmă a unei asemenea construcţii este o ruină în oraşul Medgidia
Hamam-urile sunt construite pe un plan rectangular. Baia are acoperiş în formă de boltă cu mici
deschideri rotunde garnisite cu mici clopotniţe de sticlă sau cristal care permit pătrunderea luminii
în interior. Pereţii laterali nu au ferestre. Duşumeaua este pardosită cu plăci de marmură. În
centrul băii se află un bazin pe care se etajează chiuvete mari de marmură cu marginile în caneluri
de dimensiuni variabile, micşorându-se progresiv spre vârf. Apa ţâşnind din chiuvete produce un
efect de cascadă.
Locuinţele
Satele turceşti sunt în preajma lacurilor şi râurilor având un aspect frumos, deosebit. Casele
turceşti, de la sate, au grădini mari aflându-se la o distanţă considerabilă una de cealaltă. Aleile
dintre gospodării sunt drepte şi curate. Necesarul de apă este asigurat prin sisteme de apă
menajeră, în puţine cazuri, puţuri şi fântâni. De regulă satele sunt împărţite în câteva cartiere care
au un nume şi au o geamie, un imam, o şcoală, un învăţător. Fiecare sat are în mijloc un loc gol,
nelocuit (koy meydanî) unde se adună vitele din sat şi sunt duse la păşunat.
Casele turceşti erau construite din lemn, fie din chirpici acoperite cu pământ, iar unele, foarte
puţine, din piatră sau cărămidă. De aceea ele nu rezistau intemperiilor. Obiceiurile, tradiţiile
religioase musulmane, necesitatea impusă de religie de a separa femeile de bărbaţi au impus
~ 48 ~
constructorilor turci un stil aparte de locuinţă. Partea din casă unde locuiau femeile se numea
harem, iar cea destinată bărbatului selamlîk, toate camerele aflându-se sub acelaşi acoperiş. În
locuinţe se pătrundea întotdeauna printr-o curte. Toate locuinţele turceşti au cel puţin două
camere. Acest lucru este motivat de necesitatea asigurării confortului şi intimităţii familiei. De
obicei o cameră era folosită de cuplu (soţ şi soţie), iar cealaltă de copiii acestora. În zilele în care
aveau oaspeţi, într-o cameră dormeau femeile, fetele, iar în cealaltă bărbaţii, băieţii.
Unele locuinţe au parter şi un etaj. Mai toate locuinţele turceşti nu au o mare valoare
arhitecturală. Fiecare locuinţă are o bucătărie aflată la mică distanţă de cele două-trei camere,
întotdeauna în faţa lor. Lângă bucătărie se află cuptorul de pâine şi plăcinte (tfîrîn). Focul în cuptor
era făcut cu coceni de porumb, vreascuri uscate şi lemne. Pe lângă cuptor se puneau pernuţe
uninder) pentru a se aşeza şi supraveghea focul şi preparatul.
În grădina din faţa casei erau plantate flori pentru a se înfrumuseţa intrarea în curte iar în spatele
casei era grădina de zarzavat (yemiş, sebze bahcesi) şi livada de pomi fructiferi. De regulă, casele
turceşti au faţada spre sud iar ferestrele şi uşile nu sunt mari. De asemenea ferestrele sunt
acoperite cu perdele croşetate sau brodate pe in şi borangic. Pentru o intimitate completă şi ochi
indiscreţi ferestrele locuinţelor turceşti au montate rulouri albe, opace, din in sau cânepă.
Interioarele locuinţelor turceşti au pereţii acoperiţi, parţial cu o serie de inscripţii sfinte (versete
din Coran) înrămate, perne de perete (duvara dayalî yastîk) iar duşumelele sunt acoperite aproape
în întregime de covoare ţesute manual (halî) şi preşuri (kilim). Fiecare locuinţă turcească are pe
lângă mobilierul obişnuit (pat, masă, dulap de haine, scaune), ladă de zestre (ceyiz sandîgî) în care
se găsesc tot felul de prosoape, feţe de mese, mileuri (cevre), batice (cember), marame (marama),
perne, plăpumi, toate ţesute şi brodate manual. În ceea ce priveşte prosoapele, acestea erau de
patru feluri: pentru faţă, cu dantelă croşetată; pentru corp, cu ciucurei din fir de mătase; pentru
părţile intime (tarat), din bumbac; pentru picioare, simple şi erau puse separat în suporturi cu
buzunare din pânză, pe care erau cusute motive florale. Pe lângă aceste lucruri, în toate locuinţele
turceşti, găsim cel puţin un covoraş (namazlîk), pentru rugăciune, din bumbac, lână, pe care se
cosea, în partea superioară, cu lână de culoare roşie sau altă culoare în funcţie de preferinţele
regiunii, o geamie, un altar sau simbolul turcesc (semiluna cu steaua); mătăniile (tespi);
îmbrăcămintea specială pentru rugăciune şi galenţii (takinalar) din lemn. Materialele folosite
pentru îmbrăcăminte şi toate lucrurile ce se găseau în casa turcească sunt inul, cânepa, bumbacul
şi borangicul. Îmbrăcămintea în casă a femeii turce este o rochie lungă, lejeră şi un pantalonaş larg
pe dedesubt sau un şalvar cu bluză şi ie. Acest gen de îmbrăcăminte îi permite să se mişte în voie
fără a-şi expune părţile intime. Capul femeii turce era acoperit cu un şal, maramă sau batic din
motive de igienă şi protecţie a părului de obicei purtat lung. Până acum 70-80 de ani, femeia turcă
atunci când ieşea pe stradă se acoperea cu o feregea neagră, mascându-şi formele şi frumuseţea
ce ar fi putut atrage priviri indiscrete şi neplăceri. Femeile turce din preajma Dunării aveau şalvarii
viu coloraţi, înfloraţi iar pe cap aveau marame sau batice cu motive liniare. În picioare au pantofi
sau papuci.
În zilele de sărbătoare femeile îşi pun salbe şi podoabe din aur iar pe cap îşi pun marame de
mătase brodate cu fir de aur şi cu marginile croşetate cu acul, cu fire din mătase de multe culori şi
motive florale care mai de care mai sofisticate şi strălucitoare.
Bărbatul turc avea ca îmbrăcăminte un pantalon larg încins la mijloc cu un brâu de lână,
necolorată, naturală. În plus peste o cămaşă cu guler tunică avea întotdeauna o vestă cu multe
buzunare. Într-un buzunar avea un briceag iar în altul, cei mai înstăriţi, un ceas din argint. Pe cap
tânărul bărbat avea un fes iar cei în vârstă înfășurau o basma colorată (sarîk) în jurul fesului. În
timpul iernii poartă haine sau veste de piele şi blană. În picioare au cizme, pantofi sau opinci
(carîk).
Femeia tătară avea ca îmbrăcăminte o fustă lungă şi o bluză lungă, largă, cu mâneci largi. Atât
fusta cât şi bluza au marginile (manşete, gulere, tiv, betelie) tighelite cu mătase sau material aspru.
~ 49 ~
Peste acestea poartă un fel de rochie (kaftan) desfăcută în faţă cu un decolteu larg. La mijloc se
leagă cu o curea împletită cu fir sârmos pe care se aplică nasturi din argint (kavkaz kuşagî). Pe cap
avea marame sau toci (bayîrbar) cu voaluri albe sau crem cu margini tivite cu mătase. Acest gen de
îmbrăcăminte s-a păstrat până în preajma Primului Război Mondial. După acest moment s-a
renunţat la această frumoasă îmbrăcăminte. În timp modernismul şi-a pus amprenta asupra
portului, acesta luând alte forme şi aspecte.
Exact ca turcii din întreaga lume, familia turcă dobrogeană este organizată sub autoritatea şi
conducerea celui mai vârstnic bărbat. În lipsa acestuia autoritatea trece la cea mai în vârstă dintre
femei. Copii şi nepoţii muncesc şi trăiesc după regulile impuse de capul familiei. Părăsirea familiei
de către tinerele cupluri erau foarte rare. Pentru bunul mers al gospodăriei şi prosperitatea
acesteia este nevoie de conlucrare între mai multe minţi şi mâini de lucru. De aceea acest obicei se
păstrează încă în comunităţile turce.
La sate exista un fel de consiliu al bătrânilor format din reprezentanţii vârstnici, înţelepţi, cinstiţi,
drepţi, învăţaţi, echilibraţi ai familiilor numeroase. Hotărârile acestui consiliu nu erau negate sau
discutate de nimeni.
Cu cât familia era mai numeroasă era considerată mai puternică şi mai bogată. De altfel bogăţia
consta chiar în numărul membrilor săi. Cuplurile din trecut aveau cel puţin şapte, opt copii. Astăzi
numărul naşterilor la femeile turce a scăzut până la unul, cel mult doi. De aici rezultă clar că stilul
de viaţă şi organizare al familiei turce dobrogene a suferit schimbări cauzate de influenţele
istorice, economice, sociale şi politice. Tinerii au un respect deosebit faţă de vârstnici, fie bărbat
sau femeie. Atât în casă cât şi în alte locuri sau adunări cele mai bune locuri sunt ocupate de cei
mai importanţi reprezentanţi (profesori, hogi) şi vârstnici. Cei tineri le sărută mâna celor în vârstă,
ducând-o pe frunte în semn de respect. De obicei, tinerii în preajma vârstnicilor nu fac gălăgie, nu
vorbesc cu ton răstit, nu fac glume, nu fumează şi nu consumă băuturi alcoolice. La toate adunările
ocupă locurile din spate şi le oferă locul celor mai în vârstă care au rămas fără loc. Nu răspund
neîntrebaţi iar atunci când răspund vorbesc cu respect faţă de cei vârstnici.
Datorită faptului că turcii acordă o deosebită atenţie igienei personale, în toate locuinţele acestora
ligheanul (liyen / tekne), ibricul (yîbrîk) şi săpuniera (sabînlîk) sunt nelipsite. Acestea erau
confecţionate din lemn sau aramă.
Nelipsită în bucătăria turcească, încăpere alipită locuinţei cu intrare separată, este masa rotundă
(sofra) pe care se întind foi de plăcintă cu sucitorul (okla) din lemn de plop / fag, cum numai
femeile de origine turcă pot s-o facă. La aceasta uneori se poate servi şi masa. Coacerea tuturor
mâncărurilor turceşti se făcea la cuptorul din curte (firîn), făcut din pământ cu o gură mai mare, pe
unde se introduc preparatele, sau la soba din bucătărie (ocak). Diversitatea produselor de patiserie
(hamur ceşitleri) este binecunoscută. Bucătăria tradiţională turcă a încântat papilele gustative a
milioane de oameni şi bineînţeles nu se va opri.
Pe lângă acestea în toate locuinţele turceşti se găseau perne şi pernuţe de toate dimensiunile,
folosite atât ca margini pentru paturi (duvar yastîgî), sofale, cât şi ca suport pentru relaxarea
picioarelor (minder). Aceste pernuţe erau ornate şi împodobite cu cusături de tot felul, în acest fel
locuinţa devenind mai caldă şi mai primitoare.
Încălzirea locuinţelor se făcea cu o sobă din pământ (kumbet), care acoperea aproape jumătatea
unui perete, construită între două camere având forma a două cuburi, unul mai mare şi unul mai
mic, lipite pe o parte. Pe una din feţe are o scobitură, pe unde se încarcă cu lemne şi este
acoperită cu o uşiţă. Această sobă are în partea inferioară un braţ, ca un tunel care trece prin toate
încăperile, iar aerul cald care îl traversează încălzeşte acele spaţii.
Fiecare casă turcească are baia ei proprie (hamam). Această încăpere era construită, de obicei, la
mică distanţă de locuinţa principală, cu ferestre foarte mici în partea superioară a pereţilor. În
interior pe un postament de piatră, construit într-o formă cilindrică, era aşezat un recipient (cazan)
mare cu apă care era încălzit cu lemnele ce ardeau dedesubt. Acest postament, lipit de un perete,
~ 50 ~
este alimentat cu lemne printr-o gură din exteriorul încăperii. În interiorul băii era şi un fel de
cădiţă din piatră, lemn sau metal, în jurul căreia sunt scăunele din lemn. Pentru spălare se foloseau
bucăţi de pânză şi uneori ramuri verzi de vâsc.
Artele decorative
Motivele decorative
Motivele ornamentale sunt doar simbolice, geometrice, florale, epigrafice, datorită influenţei
religiei islamice care interzicea reproducerea figurii umane.
Figurile simbolice şi geometrice sunt cele mai vechi forme ornamentale turce. Ele constau în linii
curbe sau drepte, carouri, triunghiuri şi poligoane. Liniile spirale, cel mai vechi element decorativ
în forma geometrică, par să stea la baza tuturor figurilor decorative pătrate şi octogonale care au
dat mai târziu naştere aşa numitelor rectilinii, denumite arabescuri, folosite de popoarele
musulmane.
În arta decorativă turcă a tapiţeriilor şi covoarelor se întâlneşte foarte des motivul ornamental
constând dintr-o linie orizontală pe care sunt desenate cinci linii perpendiculare. Acest motiv
numit pieptene (tarak), din cauza asemănării sale cu acest obiect, pare să aibă o oarecare
tangenţă cu acel talisman constând din cinci puncte sau cinci linii schematizate reprezentând cele
cinci degete ale mâinii menite să apere pe oameni împotriva duhurilor rele. La turci această figură
şi-a pierdut semnificaţia mistică devenind un simplu motiv ornamental.
Este cunoscut faptul că şamanii turci îşi împodobeau costumele cu amulete. La turci şi la alte
popoare musulmane există şi azi obiceiul să se poarte la gât un talisman numit caseta lui Solomon
(mubru Suleyman), în formă triunghiulară, pentru a feri respectivul om de ochi răi şi ucigători
(deochi). Această figură având în zona centrală desenat un ochi, de obicei albastru cu pupila
neagră, se aplică şi pe ţesături.
O altă amuletă purtată, de obicei de băieţi / bărbaţi turci este mîska. Aceasta are forma
triunghiulară, confecţionată din piele, având la interior o foaie de hârtie, înfăşurată de mai multe
ori, pe care erau şi sunt scrise versete din Coran, pentru a-l feri pe purtător de toate relele, de
ghinion.
Sculptura
Deoarece religia musulmană interzice reprezentarea plastică a omului, sculptura nu putea să se
dezvolte la turcii musulmani ca o artă independentă. Ea a fost întotdeauna un auxiliar al
arhitecturii, nedepăşind aproape deloc nivelul motivului decorativ, fiind folosită în special pentru
înfrumuseţarea monumentelor arhitecturale şi obiectelor de artă. Versete din Coran, cuvintele
profetului şi cronica momentului sunt unicele sculpturi aplicate pe faţada monumentelor şi
edificiilor. Aceste ornamente epigrafice se îmbină peste tot cu celelalte motive decorative
alcătuind principalele ornamente ale edificiilor.
Selgiuchizii au acordat o mai mare atenţie sculpturii, folosind-o mai frecvent decât turcii otomani.
Pe turcii otomani i-a preocupat în schimb sculptura în lemn, ducând această artă până la
perfecţiune. Sculptura în fildeş şi aramă era un gen preferat de turci. Candelabrele, platourile,
talerele, tăvile erau întotdeauna bine şlefuite şi ornamentate de artiştii turci, meşteri iniţiatori.
Pictura şi miniaturile
Picturile erau folosite pentru înfrumuseţarea pereţilor sau tavanului.
O componentă importantă a civilizaţiei şi culturii turcilor este arta miniaturală. Caracteristic stilului
miniaturilor este folosirea spaţiilor largi aurite şi a spaţiilor libere, astfel obţinându-se spaţii largi,
aurite, lipsite total sau cu foarte puţine ornamente florale. Culorile miniaturilor sunt vii şi
strălucitoare, acordându-se o atenţie deosebită poeziei detaliilor.
~ 51 ~
La Biblioteca Academiei de la Bucureşti şi Cluj şi la Arhivele Statului se păstrează documente cu

miniaturi, manuscrise şi alte opere de artă produse în Imperiul otoman.
Ceramica şi faianţa
Turcii selgiuchizi au folosit faianţa pentru consolidarea şi ornamentarea zidurilor, iar metoda
preferată a fost cea de faianţă în mozaic. Faianţa devine în perioada otomană un element de bază
al arhitecturii, iar culorile folosite erau albastru, galben, verde, alb, peruzea şi auriu. Unele
moschei îşi trag numele de la culoarea ceramicii folosite.
La otomani ceramica era de două feluri: ceramica neşlefuită şi nesmălţuită; faianţa smălţuită. În
afară de aceste două feluri de ceramică, turcii au cunoscut de asemenea secretul fabricaţiei
porţelanului folosit pentru fabricarea obiectelor de menaj de lux.
Pentru căptuşirea pereţilor otomanii preferau plăcile de faianţă în locul mozaicului de faianţă.
Meşterii, cunoscători ai tainelor meseriei de ceramist şi faianţar, ce au adus îmbunătăţiri
substanţiale în producţia de ceramică turcă, ţineau secretă meseria lor, secretul profesional fiind
transmis numai urmaşilor direcţi. Acesta este, probabil şi motivul pentru care s-a pierdut
strălucirea de altădată a acestei arte. Calitatea, culoarea ceramicii de altădată s-a pierdut odată cu
vechii meşteri care au dus cu ei în mormânt secretul formulei ceramicii turceşti.
Producția de covoare
Arta ţesutului covoarelor este foarte veche la turci. Covoarele au culori şi motive decorative foarte
variate, în raport de oraşele şi tradiţiile locale.
Câteva covoare turceşti alcătuiesc şi astăzi o parte din podoabele vechilor biserici săseşti din
Transilvania, construite în secolul XIV.
Ţesăturile şi broderiile
Se ţeseau stofe de mătase, catifea, tafta, brocart în sortimente variate, cu diferite desene stilizate
în fire de aur (muselin).
Ţesăturile şi broderiile turceşti otomane, aparţinând secolului al XVI-lea, au fost păstrate foarte
mult timp şi în tezaurele mânăstirilor vechi româneşti, Putna, Suceviţa, Secu, Agapia.
Acoperăminte de altar, aparţinând aceluiaşi grup, au fost descoperite în sacristia bisericii
reformate Sfânta Maria din Sibiu, în Transilvania. În tezaurul mânăstirii Sece (Bacău) s-a păstrat un
văl de tâmplă împodobit cu stele, nori albaştri şi albi pe fond roşu.
Ţesăturile turceşti au circulat în ţara noastră, începând dintr-o epocă destul de îndepărtată până la
începutul secolului al XIX-lea.
Circulaţia obiectelor de ceramică orientală este constatată pe teritoriul ţării noastre încă din epoca
feudalismului timpuriu. Pecenegii, cumanii, au adus obiectele orientale în aşezările dunărene din
secolele X-Xl.
Vasele turceşti (ulcioare, căni, talere, boluri) şi plăcile de decoraţie a pereţilor au înfrumuseţat
interioarele palatelor domneşti de la Hârlău, Suceava şi Iaşi, împreună cu covoarele şi ţesăturile de
îmbrăcăminte.
În zilele noastre, toate aceste îndeletniciri s-au pierdut deoarece au fost acaparate de sectorul
industrial.
ISTORIC – TURCI DOBROGENI

După Seyyid Lokman, cronicar otoman, care a scris la sfârşitul secolului al XVI-lea, după o istorie a
seldjuchizilor din Rum, „Tarih-i Al-i Seldjuk” (Seldjukname, 1192-1281), ostaşii otomani care au
urmat în 1261 la Constantinopol pe fiul sultanului Gizas-ed-Din Kaihusrev din Konya, Izzeddin
Keykavus a II-lea, au fost aşezaţi, cca. 12000 turci, de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-
1282) în Dobrogea pentru a apăra graniţele Imperiului Bizantin ce îngloba vechiul Paristrion
~ 52 ~
(Gubuglu, 1977, 389-402 şi Alexandrescu-Dersca, 1978, 445). Lokman precizează că „basileul le-a
dat lor şi patrie în ţara Dobrogea, care este un ţinut bun, aşezat şi sănătos şi are apă şi climă
plăcută” (Alexandrescu-Dersca, 1978, 445).
Yazicioglu Ali, un alt cronicar turc (m. 1450), susţine că aceşti turci seldjuchizi au chemat în ascuns
triburi înrudite din Anatolia „spre a se bucura de împrejurimile înverzite, de apele bune şi de aerul
plăcut” din Dobrogea. Sub pretextul iernării, un al doilea val de turci a coborât prin Iznik (Niceea) şi
Iznikmid (Nicomedia) spre Uskudar (Scutari), apoi au trecut Bosforul împreună cu dervişul turc Sarî
Saltuk Baba (Guboglu, 1978, 23-50 şi Alexandrescu-Dersca, 1978, 448).
Elementul cel mai numeros care a populat Dobrogea între veacurile XV şi XIX, imprimându-i un
anumit caracter particular în ceea ce priveşte dezvoltarea ei, şi care a lăsat un foarte mare număr
de numiri topice cu caracter special turanic, este elementul musulman turc.
Aşezarea acestui element în ţinuturile dobrogene nu este decât un fragment din marea operă de
colonizare care s-a făcut în peninsula balcanică, după ce formaţiunile politice creştine şi-au pierdut
independenţa lor, fiind substituite de noua putere osmană. Această colonizare a fost mai
puternică în regiunea Bulgariei răsăritene şi a litoralului Mării Negre, întinzându-se astfel şi asupra
Deliormanului şi Dobrogei până la gurile Dunării.
Aşezarea acestor familii în număr de 10-20.000 s-a făcut sub conducerea lui Saltuk-dede, în anul
1263; venind din Nicomedia, prin Scutari s-au stabilit în Dobrogea.
Colonizarea pornită din motive strategice a avut ca urmare formarea unei mase compacte de
populaţie turcească în regiunile pomenite.
În 1417, sultanul Mohamed, în campania pe care o întreprinde împotriva lui Mircea, întăreşte
localitatea Yeni-Ssleh, lângă satul românesc lenisala de astăzi, în marginea lacului Razim şi în
apropierea Babadagului, precum şi Isaccea, Sagzim, la cel mai bun vad de trecere peste Dunăre.
Relatările de călătorie de pe la sfârşitul veacului al XVI-lea ne arată în unanimitate că majoritatea
populaţiei ţinutului de care ne ocupăm era formată din turci şi tătari, ce locuiau cu deosebire
mijlocul Dobrogei, începând din regiunea Babadacului mai cu seamă, şi continuându-se astfel până
în regiunea Deliormanului. Turcii locuiau părţile mai păduroase sau pe litoralul Mării Negre.
Cel care ne înfăţişează în mod complet şi cu mai multe şi foarte interesante amănunte Dobrogea la
mijlocul veacului al XVII este călătorul turc Evliya Celebi. Însemnările lui au servit ca izvoare foarte
preţioase lui Hammer pentru istoria imperiului otoman.
În privinţa populaţiei, Evliya arată clar că după ce Baiazid a cucerit aceste părţi de la Bulgari, Valahi,
şi Moldoveni, coloniză aici soldaţi turci din Anatolia. Din încrucişarea acestor soldaţi cu Valahii au
rezultat Citacii, care în vremea călătoriei lui, locuiau mai cu seamă interiorul Dobrogei. Limba
acestora prezintă particularităţi pe care Evliya le găseşte mult deosebite de limba comună turcă.
Evliya Celebi face deosebire între „dobrogeni” şi „deliormanlî” care, deşi voinici şi curajoşi, totuşi
sunt „popoare deosebite”. Tătari nu par să fie nici unul din aceste două neamuri, deoarece el face
totdeauna menţiune când e vorba de aceştia.
Descrierea „marelui oraş Babadag”, după Evliya Celebi, e foarte interesantă şi ne arată că şi în el,
ca şi în alte părţi ale Dobrogei, elementul mahomedan era cel mai numeros. Oraşul avea trei
geamii, multe mescide, sau case de rugăciuni, trei seminarii, douăzeci de şcoli primare, opt hanuri,
trei băi publice, vreo şaptezeci particulare, trei sute nouăzeci de prăvălii în care se vindeau stofe,
arcuri şi săgeţi. Avea opt cafenele, câteva tăbăcării şi unsprezece techele (schituri) pentru dervişi.
Prin urmare un mare centru comercial şi religios. Oraşul cuprindea trei mii de clădiri cu un etaj,
apoi saraie înalte cu două etaje, şi alte case. El era reşedinţa cadiului spahiilor, a serdarului
ieniceresc, al şeicului - islamului, a nacâbului şerifian (reprezentantul şerifilor din Mecca), a
muhtesibului şi a chehaiei comunale.
Babadagul era has de paşă şi voivodalâc. Satele care intrau în circumscripţia lui erau în număr de o
sută. Multe din aceste sate, deşi au fost părăsite de musulmani, există cu aceleaşi numiri şi astăzi.
Ele ne dovedesc şi mai mult, prin caracterul lor turanic, că de la început au fost întemeiate de
~ 53 ~
populaţie musulmană, care s-a aşezat cea dintâi într-o regiune goală şi nepopulată. Cantemir,
printre informaţiile pe care le dă asupra Dobrogei adaugă că locuitorii ei sunt de origine turci şi au
venit aici din Asia, dar astăzi se numesc Citaki şi sunt renumiţi prin singulara lor ospitalitate (Istoria
imperiului otoman, Bucureşti, 1877, p. 309, nota 123, D. Cantemir). Urmărind mai departe, în
veacul al XVIII, soarta acestui element în provincia dobrogeană, constatăm că el se menţine în mod
precumpănitor. Pe unele hărţi geografice întâlnim însemnat peste întreaga provincie: „Tatars de
Dobrutz” sau „Dobruzische Tatarei”.
După războiul de la 1828-1829 mai cu seamă, întreaga Dobroge nu număra decât aproximativ
40.000 de locuitori, după cum ne arată statistica hărţii ruseşti. Ceea ce putem constata este că
multe sate populate de turci sau tătari sunt acum pustii.
În 1850 „aproape jumătate din locuitorii Dobrogei sunt osmanlâi - Turcii de rasă şi de limbă... Turcii
ocupau coastele Mării Negre, Valahii malurile Dunării iar Tătarii interiorul. Tătarii alungaţi din
Crimeea s-au stabilit în Basarabia, după căderea Ismailului au trecut Dunărea şi au colonizat
Dobrogea.
Le Jean localizează elementul turc în valea Babadagului, în împrejurimile Hârşovei şi în alte câteva
puncte izolate, iar pe cel tătărăsc ni-l arată ca întinzându-se în centrul Dobrogei şi scoborându-se
foarte puţin la sud de Valul lui Traian. Tătarii se ocupau foarte puţin cu agricultura; îndeletnicirea
lor de predilecţie era creşterea vitelor.
Din tabloul statistic anexat la sfârşitul lucrării baronului de Hogguer, în 1879, rezultă următoarea
repartiţie a elementului turcesc şi tătăresc în Dobrogea:
Oraşul Tulcea: tătari 224, turci 300. Districtul Tulcea: tătari 464, turci 520; Babadag: tătari 516,
turci 1192; Constanţa: tătari 4624, turci 1388; Cernavodă-Hârşova: tătari 180, turci 264; Măcin:
tătari 304, turci 1052; Sulina: tătari 112, turci 96. Adică în total erau 6424 tătari şi 4812 turci în
toată Dobrogea.
După o statistică germană din 1879, totalul populaţiei din Dobrogea era de 116.732 de locuitori,
din care 24.314 erau români, 16.479 bulgari, 13.986 de diferite naţionalităţi şi 56.000
mahomedani; statistica oficială din anul 1882, consemnează următoarele cifre cu privire la
numărul turcilor şi tătarilor: judeţul Tulcea 9300 turci şi 8530 tătari, iar în judeţul Constanţa 14.947
turci şi 22.584 tătari.
Pentru intervalul 1880-1902 elementul turco-tătar rămâne aproape staţionar, în jud. Constanţa, cu
mici variaţiuni ici şi acolo.
În 1905 avem în jud. Constanţa 23.208 tătari şi 7.245 turci, iar în jud. Tulcea 2.160 tătari şi 3.351
turci
În 1910 statistica pentru judeţul Constanţa găseşte că turcii erau în număr de 6.766 şi tătară în
număr de 21.659. Pentru judeţul Tulcea situaţia judeţului din 1913 arată cifra de 4.341 turci, 1.
706 tătari.
Recensământul bulgar din 1910 stabilise pentru jud. Durostor şi Caliacra, care formează astăzi
noua Dobroge românească, numărul de 106.839 de turci şi 11.584 de tătari. Această regiune din
noua Dobroge românească face parte din centrul regiunii Deliormanului, ţinut păduros, începând
aproape de Razgrad, se continuă la sud până la Şumla şi la nord până la Dunăre. Acest ţinut a fost
puternic colonizat cu turci explicându-se astfel predominarea elementului musulman încă şi astăzi.
Turcii din Deliorman cunoscuţi sub numele general de Iuruci, se disting prin statura lor înaltă şi
prin constituţia lor puternică. Pentru aceasta sunt numiţi „Gadjali” cuvânt turc care înseamnă
„oameni puternici”.
Statistica românească din 1913, constata că totalul populaţiei musulmane atingea pentru întreaga
Dobroge veche română cifra de 41.442 suflete, reprezentând 10,9% din totalul populaţiei,
descompunându-se în 21.350 tătari, 5,6% şi 20.092 turci, 5,3%.
Această primă colonizare a Dobrogei cu o populaţie de turci anatolieni, preotomană, a fost trecută
sub tăcere de unii istorici turci, dar ea a avut loc în anul Hegirei 662, adică în perioada 4 noiembrie
~ 54 ~
1263 - 23 octombrie 1264, şi a fost alcătuită din câteva zeci de cete şi familii. Acest fapt este în
general acceptat de istorici, deşi unele aşezări pe care le-ar fi format Saltuk Baba, în diversele sale
peregrinări, au dat naştere la unele controverse şi inadvertenţe în interpretarea datelor oferite de
unii cronicari otomani. Sarî Saltuk a rămas în Dobrogea până la moartea sa, în anul 1304.
După această dată, o parte din turcii seldjuchizi care îl urmaseră s-au întors în Anatolia, iar cealaltă
parte a rămas în continuare în Dobrogea, unde în anul 1338 va mai avea loc o nouă emigraţie a
turcilor seldjuchizi.
Putem afirma că realitatea etnologică pe care am întâlnit-o la Babadag poate fi un argument
important pentru susţinerea ideii privind originea anatoliană a localnicilor turci şi stabilirea
episodului istoric al întemeierii aşezării lui Sarî Saltuk în Babadagul de azi.
Anul 1420 a însemnat pentru istoria Dobrogei transformarea ţinutului în provincie otomană (a fost
cucerită cea mai mare parte a Dobrogei, iar în 1484 s-a definitivat cucerirea ei, prin integrarea în
hotarele statului otoman a regiunii nord-est dobrogene, respectiv ţinutul gurilor Dunării).
Strategic, Dobrogea devine pentru Imperiul otoman o mare tabără militară şi începe al doilea val
de colonizare a Dobrogei cu elemente musulmane.
Dovezi istoriografice despre Dobrogea, aflată sub stăpânirea otomană, avem foarte puţine,
deoarece în momentul realipirii Dobrogei la ţară, administraţia otomană a plecat luând toată
arhiva acestor locuri.
Legea din 9 martie 1880 a recunoscut cetăţenia română tuturor celor ce fuseseră la 11 aprilie 1877
cetăţeni otomani şi ca atare le acordă acestora: egalitatea în faţa legii, primirea în funcţiile publice,
efectuarea serviciului militar, dreptul la judecători legali, dreptul la practicile religioase, dreptul la
dobândirea proprietăţii, dreptul la învăţământ liber şi gratuit, dreptul la petiţionare în nume
propriu.
Marile emigrări ale populaţiei turce, îndeosebi între 1930-1934, au fost deplânse de autorităţile
politice române, de oamenii de cultură, fiind considerată o pierdere greu de reparat deoarece
„populaţia turcească a dat dovadă, în tot cursul istoriei, de când Dobrogea se află sub stăpânire
românească şi în momentele decisive, de loialitate şi ataşament sincer de statul român” (M.
Roman).
Cauzele emigrării sunt multiple, de ordin economic, politic, social, religios etc..
Etnicii turci musulmani şi-au îndeplinit îndatoririle sociale, de exemplu serviciul militar. Au pus
umărul la reîntregirea României Mari, luptând atât în primul, cât şi al doilea Război Mondial,
înscriindu-şi numele în rândul eroilor neamului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Ibraim Ervin, Mamut Nedret, Mamut Enver, Istoria şi tradiţiile minorităţii turce şi tătare (manual
şcolar pentru clasele VI-VII), Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2006.
Ibraim Ervin, Antologia literaturii turce, Editura Golden Print, Constanţa, 2008.
Ibraim Ervin, Dobrogea, sâmbure de legendă, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2005.
Braudel Fernand, Gramatica Civilizaţiilor, vol. I-II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994.
Diaconu Ion, Minorităţile – statut-perspective, Bucureşti, 1996.
Dicţionar de civilizaţie musulmană, Larousse, Ed. Univers, Bucureşti, 1997.
Documente turceşti privind istoria României, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976.
Decei Aurel, Istoria Imperiului Otoman, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1978.
Ekrem Mehmet Ali, Civilizaţia Turcă, Ed. Sport şi Turism, Bucureşti, 1981.
Ekrem Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, Ed. Kriterion, Bucureşti , 1994.
Mehmet Naci Onal, Din folclorul turcilor dobrogeni, Ed. Kriterion, Bucureşti, 1997.
Giurescu C. Constantin, Despre caracterul relaţiilor dintre români şi turci, Ed. Albatros, Bucureşti,
1997.
Hakses (1995-2010), periodic bilingv al Uniunii Democrate Turce din România.
~ 55 ~
~ 56 ~
Prof. dr. Adrian Ilie, Colegiul Tehnic „Nicolae Titulescu” Medgidia
UNELE ASPECTE PRIVIND INVESTIŢIILE EDILITARE,

ECONOMICE ŞI CULTURALE LA MEDGIDIA (1878-1953)
Studiul de faţă îşi propune să scoată în evidenţă unele aspecte privind investiţiile la Medgidia,
odată cu reintegrarea Dobrogei în cadrul statului român, care au contribuit la dezvoltarea aşezării
şi la transformarea sa într-un oraş modern.
După 1878, odată cu revenirea Dobrogei la România, se vor investi la Medgidia sume importante
în infrastructură, în stabilimente productive economic şi în instituţii de cultură.
În anul 1878 erau în plasa Medgidia, 7 biserici deservite de 7 preoţi (1), iar populaţia era redusă
numeric deoarece se refugiase în timpul războiului ruso-turc (2), zona centrală a provinciei având
aspectul unei adevărate stepe (3).
În acelaşi an, populaţia kazalei Medgidia era de 9.158 de locuitori (4), un număr mare al acestora
refugiindu-se datorită condiţiilor vitrege ale războiului. Domnitorul Carol I specifica în 1878 că: „şi
creştini şi musulmani, primiţi dară cu încredere autorităţile române” (5).
Pe lângă bisericile româneşti, existau şase geamii, dintre care cinci erau întreţinute de locuitori şi
una de stat. Geamia „Abdul Medgid”, construită din marmură şi piatră de calcar, era fasonată
manual, iar elementele de mobilier erau confecţionate din cedru adus din Munţii Libanului. Este
cea mai veche clădire a oraşului numită „Medgidye” (6). Minaretul, din colţul de nord-vest,
construit din calcar avea 25 de metri, fiind prevăzut cu scară interioară în spirală şi cu terasă
circulară în partea superioară. Acoperişul este din olane păstrând specificul arhitecturii
neoclasicului otoman. În prezent sunt păstrate detaliile originale.
1. Geamia din Medgidia
Un rol important în realizarea acestei construcţii i-a revenit guvernatorului Dobrogei şi Bulgariei de
nord-est, Sayd Mârza Paşa, de origine tătară.
~ 57 ~
2. Sayd Mârza Paşa – guvernator al Dobrogei (1837-1877)
În oraş exista şi o biserică bulgărească, menţionată şi de prefectul Remus Opreanu (7), în timp ce
Biserica cu hramul „Sf. Petru şi Pavel” a fost construită în perioada 1890-1898 (8).
Aceasta a fost ridicată şi datorită eforturilor primarului Kemal Agi Amet, însoţit de preotul
localităţii şi de negustorul Iordan Stoianoff (după nume bulgar – n. n.), care au purces la Bucureşti
pentru a obţine fonduri de la Ministerul Cultelor (9), lucru care s-a şi realizat.
Datorită acestui demers s-a obţinut de la ministrul Take Ionescu suma de 10.000 de lei, pentru
finalizarea lucrărilor bisericii. Biserica va fi sfinţită la 15 martie 1899, iar slujba va fi oficiată de Prea
Sfinţitul Episcop al Dunării de Jos, înconjurat de clerul local (10).
Consiliul comunal al urbei a prevăzut pentru bugetul anului 1885-1886 suma de 1.200 de lei ca
subvenţie anuală pentru instalarea unei farmacii în reşedinţa plasei Medgidia, deoarece populaţia
suferea de paludism şi alte epidemii din cauza aerului infectat.
Suma era necesară pentru distribuirea gratuită a medicamentelor pentru oamenii săraci.
Nu exista medic sau moaşă. Locuitorii se vor adresa prefectului pentru menţinerea subvenţiei, la
12 aprilie 1888, petiţia fiind semnată de 33 de locuitori (11).
Mai târziu, în anul 1908, farmacistul Popişteriu din Medgidia primea un kilogram de chinină de la
agentul sanitar Emicliescu, din Caratai (Nisipari) (12).
Un caz de febră palustro-pernicioasă, a fost tratat de Dr. Ibrahim Themo, una din personalităţile de
seamă ale urbei, la 9-10 iunie 1904, în cazul seminaristului Bor Amet, fiul lui Hagi Regep din Ende
Carachioi (Valea Dacilor). Tratamentul a durat 10 zile, iar certificatul este datat la 11 octombrie
1904 (13).
În acelaşi an, la Medgidia îşi desfăşura activitatea şi medicul român Titu Pop (14).
În ceea ce priveşte balta, aceasta era şi folositoare locuitorilor, aici fiind date posesiuni pentru
trebuinţa pescuitului (15).
~ 58 ~
Biserica ce are hramul „Sfinţilor Petru şi Pavel” avea în anul 1890, în slujba sa un preot şi doi
cântăreţi. Existau şase geamii, fiecare având şi o şcoală mahomedană.
Actul de educaţie se făcea în două şcoli, una de băieţi şi alta de fete, construcţii trainice din
cărămidă, având două institutoare şi doi institutori, iar numărul elevilor fiind de 126-128, pentru
fiecare categorie în parte. Clădirea fusese ridicată în anul 1880.
Mai existau şi cinci şcoli turceşti (16).
Primul revizor şcolar al Dobrogei, după reintegrarea sa în cadrul României, a fost Ion Bănescu, care
a organizat învăţământul primar până în anul 1892 (17).
În anul 1890, populaţia oraşului era de 1.942 de locuitori, din care 1.059 erau bărbaţi, iar 883 erau
femei. Se înregistrează un număr mare de comercianţi – 114, agricultori – 112, meseriaşi – 54,
industriaşi – 2, profesii libere – 45, muncitori – 204 şi servitori – 92 (18).
Oraşul avea străzile pavate, însumând o suprafaţă de 42.664 hectare, cu 645 de familii şi 2.449
suflete, iar contribuabili erau 736 (19). Locuitorii aveau şase maşini de secerat, cinci mori de bătut
porumbul, 34 de grape de fier, 48 de pluguri, 124 de care şi căruţe, 305 cai, 804 boi, 45 bivoli, 4
asini, 5.450 oi şi 62 de porci (20).
Oraşul mai avea două mori de aburi, o fabrică de apă gazoasă şi două fabrici de dărăcit lâna (21),
existând în acest sens o preocupare în ceea ce priveşte dezvoltarea industriei manufacturiere.
Vor apărea şi primele fabrici moderne, cum ar fi cea de produse ceramice, înfiinţată de inginerii
Albert Kinbaum şi Alfred Mendel, în martie 1908, cu un capital de 60.000 lei, investiţi în 1912,
ajungându-se la un capital de 300.000 lei. Printre dotările fabricii sunt de amintit: un motor cu
benzină pentru iluminat electric de 8 C.P., două motoare cu gaz de 60 şi 30 C.P., trei malaxoare,
două prese de ţiglă, trei prese de tuburi (acestea aveau până la un metru diametru), două mori de
măcinat humă şi piatră şi două maşini de spălat pământul.
Se produceau cărămizi presate şi găurite, ţigle drepte şi cu jgheab, cărămizi refractare, tuburi şi
produse de bazalt. Personalul era format din 150-160 de lucrători pe timp de vară şi 50-60 de
lucrători pe timp de iarnă (22). Şi în prezent se exploatează caolinul la întreprinderea minieră din
localitate.
Populaţia oraşului în 1912 era de 6.252 de locuitori (23), foarte puţini dintre aceştia fiind angrenaţi
în activităţile industriale. Cifra ce va menţine şi în anul 1913, în raportul lui I. N. Roman, privind
recensământul de la 1 ianuarie (24).
Operaţiunile financiare erau deservite de două bănci populare, una fiind Banca „Mihai Viteazul”
înfiinţată în anul 1897, ce dispunea de un capital de 98.680 de lei, şi cealaltă fiind „Înfrăţirea”,
înfiinţată în anul 1910 cu un capital de 15.000 de lei (25).
În primii ani ai secolului al XX-lea, Medgidia avea o populaţie de 3.251 de suflete (26), în judeţ fiind
7.008 capi de familie, din totalul populaţiei de 131.058 de locuitori (27).
Oraşul avea 34 de străzi, 7 mici hoteluri şi 10 hanuri, iar în anul 1893 se construise sediul Palatului
Comunal (28).
~ 59 ~
30,60%
3,99%
3,96%
2,63%
1,07%
Tătari 0,18%
Români 0,39%
Greci
Bulgari
0,24%
56,13%
Evrei 0,61%
Armeni
0,36%
Sârbi
Francezi 0,03%
Italieni
Germani
Unguri
Altă naţiune
3. Populaţia Medgidiei la 1900 (3251 locuitori)
În oraş existau 879 de case, din care 15 erau bordeie (29). Clădirea gării actuale a fost construită în
anul 1908 (30).
Oraşul era iluminat cu 30-40 de lămpi de petrol, aşezate pe stâlpi din loc în loc, iar în 1886, se
organiza o licitaţie pentru darea în antrepriză a cinci felinare, necesare iluminării oraşului (31),
ocupând o suprafaţă de 6.636 de ha (32).
Seminarul musulman de la Medgidia a fost transferat de la Babadag (unde fusese înfiinţat în anul
1891), ca urmare a scăderii numărului celor şcolarizaţi, în anul 1901. Seminarul avea 8 clase,
acorda 15 burse anual, fiind condus de un director administrativ român şi un sub-director spiritual
musulman. Elevii interni erau supravegheaţi de un pedagog român. În curtea seminarului se afla o
geamie unde se realiza şi practica religioasă. De construcţia acesteia şi a gardului înconjurător s-a
ocupat directorul Alexandru Alecu (33).
După cum se poate observa din aceste date statistice de la începutul secolului al XX-lea, în
localitate exista o febrilă activitate economică, îndeosebi în ceea ce priveşte creşterea animalelor
şi practicarea agriculturii, dar va demara şi activitatea industrială şi financiară.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, la Defcea (Gherghina), îşi desfăşura activitatea o fabrică de
producerea vopselelor (34), care deservea şi nevoile localităţilor din jur, inclusiv Medgidia. În
aceiaşi perioadă, la Medgidia funcţionau două fabrici de ţiglă şi cărămidă (35).
La începutul secolului XX, în industria alimentară îşi desfăşura activitatea Compania dobrogeană
din Medgidia (36), având de prelucrat produsele agro-animaliere ale zonei.
În octombrie 1935, primarul Medgidiei Traian Petricu, anunţa că oraşul de pe Valea Kara-Su, avea
un buget de 4-5 milioane de lei anual; „am mândria s-o spun că printr-o gospodărire bine
chibzuită, printr-un control riguros asupra veniturilor şi mânuirea banilor publici, fără a face vreun
împrumut, am izbutit să ducem la bun sfârşit o seamă de lucruri de interes obştesc şi să dăm
oraşului o înfăţişare civilizată din toate punctele de vedere”.
Printre realizările administraţiei din anii 1934-1935, se pot enumera:
- pietruirea a 640 m² de străzi,
- 878 m² rigole şi trotuare,
~ 60 ~
- 252 m bordură de piatră,

- amenajarea unei sere de flori la Mormântul eroilor sârbi şi împrejmuirea localului Gimnaziului
mixt,
- alimentarea cu energie electrică – prin implicarea directă a primarului Traian Petricu – costurile
fiind de 161.093 lei,
- pregătirea pentru darea în folosinţă a noului Gimnaziu, ce fusese început de regretatul Costică
Golea, în 1926,
- proiectul de alimentare a oraşului cu apă potabilă,
- păstrarea preţurilor mici, la alimentele de bază, care erau cu 50 % mai mici faţă de cele din
Constanţa (ex.: un kg de carne costa 12-14 lei); acest lucru era posibil datorită grijii edililor (37).
Primarul Traian Petricu a realizat un regulament pentru executarea întreţinerii şi exploatării
instalaţiilor de distribuire şi utilizare a electricităţii furnizate de uzina electrică a comunei urbane
(38).
În primăvara anului 1936 s-a desfăşurat la Medgidia o manifestaţie la care au participat 4000 de
cetăţeni din judeţ. Onorurile de gazdă au fost date de deputatul Aurel Oancea şi de primarul
Traian Petricu. Au fost aduse în discuţie realizările din această perioadă:
- cei 640 m² de străzi au costat 23.400 lei,

- rigolele şi trotuarele, alături de cei 252 ml de borduri din piatră au costat 21. 936 lei,
- reparaţia a trei localuri de şcoli primare – 15.106 lei,
- reparaţii la Palatul Comunal – 8.906 lei,
- reparaţii la vechea hală comunală – 7.364 lei,
- reparaţii la oborul de vite – 9.252 lei,
- reparaţii la cazarma şi grajdul pompierilor – 14.713 lei,
- reparaţii la împrejmuirea geamiei – 38.584 lei,
- împrejmuirea cimitirului ortodox – 37.150 lei,
- construirea uzinei electrice – 110.000 lei,
- construirea serei de flori – 19.915 lei,
- lucrări suplimentare la uzina electrică – 51. 093 lei.
Totalul lucrărilor din anii 1935-1936 s-a ridicat la valoarea de 1.494 084 lei. Acest bilanţ al
administrării oraşului a fost prezentat celor prezenţi, care au participat ulterior la inaugurarea
Cantonului agricol de la Medgidia, la orele 16.00, la care a luat parte întreaga asistenţă, în frunte
cu ministrul Vasile P. Sassu (39).
O realizare a primarului Traian Petricu, dar şi a Consiliului Local, a fost pavarea străzii care făcea
legătura între gară şi centrul oraşului. A fost construit podul din apropierea gării ce făcea legătura
între bălţile ce se întindeau la extremităţile oraşului. Această din urmă realizare aparţinea
conducerii comunale (40). Primarul, în şedinţa Consiliului local din 31 martie 1937, a pus în discuţie
problema combaterii paludismului (41), cu care se confruntau locuitorii urbei datorită bălţilor de
pe valea Kara-su. Tot cu prilejul acestei şedinţe s-au pus în discuţie realizarea unor lucrări edilitare,
printre care:
- alimentarea cu apă potabilă din Dunăre,
- canalizarea oraşului,
- exproprierea de terenuri pentru utilitate publică,
- construirea unei şcoli pentru copiii mici,
- înzestrarea uzinei electrice comunale cu un al doilea grup eterogen având o putere mai mare
decât cel în funcţiune (42).
Întrunirea Consiliului local al Comunei Urbane Medgidia, la 31 ianuarie 1937, s-a făcut în ideea
discutării problemelor importante ale urbei. Şedinţa a fost prezidată de primarul Traian Petricu. Au
~ 61 ~
participat Aurel Oancea, Gafar Mustafa, Leu Ioan, Septar Nuri, Omer Gemil, Nicolau Ioan,
Gheorghe Popeia, Dragoş Ion, Gavăt Ioan, Dumitru Chiravola, Iusein Acâ, Abibula Ismail, Ismail
Abduraman, Şefic Latif, Iliuţă Suditu, Mircea Dragomirescu, Barbu Georgescu. Au lipsit Gheorghe
Rotaru, Anton Romilă şi preotul Cristache Georgescu.
Ajutor de primar în această perioadă era liberalul Gheorghe Popeia (43). Printre problemele
discutate a fost, la propunerea primarului Traian Petricu, sprijinirea financiară a Căminului cultural
„Ioan N. Roman”, cu suma de 2.000 lei (44). Personalitatea lui Ioan N. Roman era puternică la
Medgidia, fiind considerat un „fiu al oraşului”.
Primarul Traian Petricu, va demisiona la 31 august 1937, pentru a-şi „aranja drepturile la pensie”,
începând cu data de 1 iunie 1937. Pentru a asigura buna funcţionare a administraţiei locale, se va
dispune alegerea unui primar girant, până la alegerea noului primar. Singurul candidat la funcţia
de primar girant a fost Traian Petricu, care va fi confirmat în funcţie (45).
După instaurarea regimului comunist, se înfiinţau Atelierele Centrale Medgidia, ce vor deveni în
1952, Întreprinderea Metalurgică de utilaje Medgidia (I.M.U.), ce producea utilaje agricole,
echipament pentru excavatoare şi alte piese de schimb. O importantă sursă pentru forţa de muncă
o reprezenta Şcoala profesională metalurgică, înfiinţată în 1949.
La Medgidia funcţiona o cărămidărie, care utiliza munca manuală şi care îndeplinea planul pe anul
1953 (46). Cărămidăria beneficia şi de un şopron pentru uscarea materialelor turnate (47). Existau
cuptoare stabile de pământ, unde se puteau obţine 300 bucăţi de cărămidă pe zi, calculat la 20 de
zile lucrătoare pe lună, pentru un muncitor, rezulta o producţie de 6000 de bucăţi pentru un
muncitor pe lună. Plata era de 10 bani pe bucata de cărămidă (48). În partea de nord a oraşului era
amplasată secţia de teracotă, în cartierul nou „Gheorghe Gheorghiu Dej”, compusă din 24 de sobe
de ardere, unde îşi desfăşurau activitatea doi meşteri tipăritori şi un muncitor manual (49). La
secţia olărit-sticlărie, situată în strada Română nr. 5, în partea de S-V a oraşului şi înfiinţată în
1950, exista un atelier special amenajat (11m × 5m ×3m), unde lucrau şase muncitori modelatori
vara şi patru pe timpul iernii, la care se adăuga personalul necalificat. Cuptorul de ardere avea o
capacitate de 1500 de oale diferite. Existau patru roţi pentru modelat de picior, un malaxor
manual, o piatră râşniţă pentru măcinat, 60 forme gips-tipare pentru modelarea străchinilor şi
farfuriilor. Se producea şi tubulatură pentru coşuri de 12 cm şi de 17 cm (50).
În anii 1951-1952, se realizau investiţii la Întreprinderea economică „Gheorghe Gheorghiu-Dej” din
Medgidia, în valoare de 102,1 mii lei, deşi planificarea se cifra la 621,15 mii lei (reparaţii,
construcţie cuptoare var, utilaje, lucrări construcţii şi montaj utilaje) (51).
În cadrul acestei întreprinderi funcţiona şi o fabrică de sifoane, cu o capacitate de producţie de
1600 bucăţi în opt ore, sifoane mari, sifoane mici şi limonadă (52). Lucrau patru muncitori: unul
încărca sifoanele, altul le repara pe cele stricate, o femeie spăla recipienţii, iar altul le distribuia.
Distribuţia se făcea cu căruţa trasă de cai. Capetele de sifoane , în număr de 700 de bucăţi,
fuseseră obţinute de la Uzina „Lazăr Adam” din Târgu Mureş. Producţia de limonadă era de 2000
de sticle într-un interval de opt ore (53).
În cadrul întreprinderii mai funcţionau o secţie de darace, cu o capacitate de 96 kg / opt ore, la
două darace marca REGER Sibiu şi o secţie de pive, pentru stofe, cu o capacitate de 50 kg / opt ore
(54).
Moara Volt din Medgidia avea o capacitate de măcinare în opt ore de 800 kg grâu şi de 600 kg
porumb, în acelaşi interval orar (55). Moara se afla la 300 de metri de gară, funcţionând din anul
1927, proprietar fiind generalul Vlădescu, iar din 1934, fiind cumpărată de Gheorghe Stănilă. În
anul 1950 fusese refăcută complet. Era echipată cu un motor marca Deutz de 127 HP, orizontal cu
2 cilindri, având un consum de 14 litri de motorină pe oră, o butelie de aer de 30 de atmosfere
pentru lansarea motorului, un dinam pentru 10 becuri necesare iluminatului. Beneficia de un valţ
dublu marca Snaider, cu lungimea de 800 / 250 m / m, un valţ dublu F.M. de 600 / 250m / m,
formau garnitura de măciniş a grâului de 700 kg / oră. Un valţ dublu marca Gantz cu lungimea de
~ 62 ~
600 / 300 m / m, avea o productivitate de 600kg / oră. Un planzictor marca Schil – Braşov cu
dimensiunea de 1600 / 900 m / m, avea şase pasaje pentru cernerea făinei. Un filtru aspirant
marca Snaider, cu ciorap de depozitare a făinei aspirate, un ventilator, un tarar pentru curăţat
porumb şi un tarar pentru cernerea mălaiului. Deşi era destul de dotată din punct de vedere
tehnic, nu exista un tehnician morar (56).
Un rol important revenea şi silozului necesar depozitării produselor agricole, realizat de
constructori italieni. Erau specializați in construcţii civile şi industriale, precum silozurile. Au
construit silozul, în 1942, iar apoi unii dintre aceştia, precum Mazzoco Rocco, s-au stabilit în
Medgidia.
4. Italieni stabiliţi la Medgidia (din arhiva personală a Familiei Girip)
Într-un atelier se confecționau mături, având ca materie primă sorgul (mei tătăresc), care era
însămânțat pe şapte hectare. Stuful se exploata începând cu luna septembrie în balta Medgidia
(57).
După 1949, funcţiona şi un cinematograf, ce avea o capacitate de 400 de locuri (58), totodată
existând şi un hotel cu 13 camere (59). Asistenţa sanitară era asigurată de un spital, ce avea o
capacitate de 60 de paturi şi o casă de naşteri, cu opt paturi, pentru anii 1951-1952. În anul 1953,
clădirea spitalului devine proprie, nemaifiind închiriată şi având 100 de paturi, în timp ce casa de
~ 63 ~
naşteri beneficia de 10 paturi (60). În anul 1953, Medgidia avea 42 de străzi, ce însumau 24 de km,
din care 60% erau pietruite (61), iar populaţia se cifra la 13 500 locuitori (62).
Toate aceste realizări au făcut din Medgidia un oraş modern şi căutat de locuitori fie pentru a se
stabili definitiv, fie pentru a dezvolta afacerile pe care le aveau în zonă.
NOTE:
1. *** – Cultele din Dobrogea, în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească,
1927, p. 604; Alexandru P. Arbore, La culture roumaine en Dobroudja, în volumul La
Dobroudja, IV, Bucharest, 1938, p. 675.
2. Tudor Mateescu, Date privind situaţia românilor şi a altor creştini din Dobrogea în ajunul şi
în timpul războiului pentru independenţă, în R.A., 2, 1993, 126; din 800 de case mai
rămăseseră 40, restul fiind transformate în cenuşă datorită operaţiunilor
militare(informaţii preluate din: „Pressa”, XI, nr. 261, 26 noiembrie 1878), iar inginerul G.
Budeanu, care vizitase localitatea imediat după război, o găsea afectată profund de acesta
(în „Românul”, XXII, din 6 decembrie 1878).
3. ***La Dobrogea d’hier et celle d’aujourd’hui, în volumul La Dobrogea Roumaine, 1919, p.
112.
4. I. Neicu, Ţara dintre Dunăre şi Mare, f. ed., 1928, p. 28; structura etnică era următoarea:
2.708 români, 295 bulgari, 298 turci, 5.517 tătari, 235 greci, 11 armeni, 26 evrei, 68 alte
naţii.
5. M. Vlădescu-Olt, Constituţia Dobrogei, Tipografia Doru P. Cucu, Bucureşti, 1908, p. 4; în
momentul intrării în stăpânirea provinciei înaltul suveran afirma: „Puternic, în numele şi cu
învoirea Europei, Noi luăm astăzi în stăpânire provincia Dobrogea, care devine şi este ţară
românească. Datu-sa în Brăila, la 14 noiembrie anul graţiei 1878 şi al XIII-lea al Domniei
noastre. Carol”(ibidem, p. 6).
6. I. Simionescu, Pământul Dobrogei, în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani…, p. 92.
7. „Farul Constanţei”, nr. 39, 8 februarie 1881.
8. Gheorghe Dumitraşcu, Localităţi, biserici şi mănăstiri româneşti din Dobrogea până la 1878,
Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1996, p. 219.
9. „Constanţa”, an III, nr. 118, din 7 mai 1895; în A.D., 16, 1935, p. 133; şi-au mai adus
contribuţia la realizarea acestei construcţii N. Şteflea, alături de alţi locuitori care au strâns
suma de 38.000 lei, comunitatea musulmană a contribuit cu suma de 18.000 lei, iar
autorităţile judeţene cu suma de 2.000 lei.
10. „Constanţa”, nr. 291, din 14 martie 1899.
11. S.A.N.I.C., fond M.A.I.D.A, dosar nr. 140 / 1888, f. 55.
12. Idem, dosar nr. 12 / 1908, f. 78; Adrian Ilie, Aspecte privind viaţa politică, economică şi
demografică a oraşului Medgidia(1878-începutul secolului XX), în R.A., nr. 2, 2007, p. 113 şi
urm.
13. Idem, fond M.C.I.P., dosar nr. 245/1904, f. 66.
14. Idem, fond D.S.S., dosar nr. 4/1904, f.1-2.
15. Ibidem.
16. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, Bucureşti, 1904, p. 454; George I. Lahovary,
Marele dicţionar geographic al României, I, Bucureşti, 1901, p. 304; V. Helgiu, Şcoala
primară în Dobrogea în curs de 40 de ani (1879-1919), în A.D., I, nr. 2, 1920, p. 260; Apostol
D. Culea, Dobrogea Dobrogea, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 127; N.
Georgescu, Învăţământul în Dobrogea, în volumul Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă
românească…, p. 567; Gheorghe Dumitraşcu, op. cit., p. 219; se realiza şi o contribuţie
~ 64 ~
locală pentru finalizarea localului şcolii (în „Farul Constanţei”, I, nr. 21, 28 septembrie
1880);
17. Petru Vulcan, Ion Bănescu, Tipografia Aurora, Constanţa, 1910, p. 4.
18. S.A.N.I.C., fond D.G.S., dosar nr. 1564 / 1890, f. 24.
19. George I. Lahovary, op. cit., p. 304.
20. Ibidem.
21. Ibidem.
22. „Dobrogea Ilustrată”, III, nr. 1, din aprilie 1912 şi nr. 2 din mai-iunie 1912; ca o
particularitate, caolinul de Medgidia, este similar celui din Boemia şi se exploatează şi în
prezent.
23. Sabin Manuilă, The population of Dobrogea, Published by The Central Institute of Statistics,
Bucharest, 1940, p. 6; Idem, La population de la Dobroudja, Éditeur Insitut Central de
Statistique, Bucharest, 1939, p. 33; Idem, Unele aspecte etno-demografice ale României, în
Sociologie românească, s.n., an VII, nr. 1-2, Bucureşti, 1996, p. 37; pentru a face o
comparaţie în 1930, populaţia oraşului era de 6466 locuitori, fără a se înregistra o creştere
spectaculoasă;
24. I. N. Roman, La population de la Dobrogea, d’après le rècensement du 1-er Janvier 1913, en
La Dobrogea Roumaine. Etudes et documents, Bucarest, 1919, p. 94; structura etnică era
următoarea: 3329 români, 22 ruşi, 357 greci, 206 bulgari, 312 turci, 69 evrei, 164 armeni,
1.574 tătari, 219 alte naţionalităţi.
25. C. D. Pariano, Dobrogea şi dobrogenii, Tipografia Ovidiu, Constanţa, 1905, pp. 13-21.
26. M.D. Ionescu, op. cit., p. 446; structura etnică era următoarea: 995 români, 130 greci, 129
bulgari, 35 armeni, 1825 tătari, 6 sârbi, 8 italieni, 13 francezi, 20 germani, 12 unguri, 77
evrei, 1 altă naţionalitate; plasa Medgidia număra 26.399 de suflete, fiind a treia ca mărime
după plasa Constanţa, ce număra 31.159 de suflete şi plasa Silistra Nouă, cu 30.163 de
locuitori.
27. „Farul”, nr. 17, din 29 februarie 1904; Scarlat Vârnav, Situaţia generală a judeţului
Constanţa la începutul anului 1903, Constanţa, 1904, p. 15; în anul 1903 cu prilejul
recensământului se înregistrau 298 capi de familie turci şi 5517 capi de familie tătari; C. D.
Pariano, Din suferinţele administrative ale dobrogenilor, Institutul de Arte grafice
„Albania”, Constanţa, 1929, p. 38.
28. S.J.A.N.C., în prefaţa Fondului Prefecturii Constanţa, nr. 140, inventar 149, f. 3.
29. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul…, p. 454.
30. S.J.A.N.C., în prefaţa Fondului Prefecturii Constanţa, nr. 140, inventar 149, f. 3.
31. „Farul Constanţei”, nr. 8, din 11 martie 1886.
32. M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea…., p. 445.
33. Alexandru Alecu, Istoricul seminarului musulman din Medgidia, în A.D., IX, vol. II, 1928, p.
186.
34. Apostol D. Culea, Dobrogea…., p. 218.
35. Ibidem, p. 217.
36. ***Progrese realizate în Dobrogea în timp de 50 de ani în industrie şi comerţ, în volumul
Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească…, p. 581.
37. Voinţa Dobrogei, V, nr. 15, din 13 octombrie 1935, f. 1-2; lucrările la noul gimnaziu au
demarat în 1926 cu suma de 1.500 000 lei, Ministerul de resort a aprobat suma de 200. 000
lei, iar prin acţiunile deputatului liberal de Medgidia, a fost colectată suma de 300. 000 lei.
38. S.J.A.N.C., Fond Primăria Medgidia, dosar nr. 7 / 1935, f. 4.
39. Voinţa Dobrogei, VI, nr. 9, din 10 mai 1936, f. 1-2.
~ 65 ~
40. Idem, VI, nr. 13, din 5 iulie 1936, f. 1; trecerea peste bălţile de pe valea Kara-su, a fost
posibilă în perioada anterioară, cu ajutorul podului de piatră realizat de guvernatorul
Dobrogei în perioada stăpânirii otomane, Sayd Mârza Paşa.
41. S.J.A.N.C., Fond Primăria Medgidia, dosar nr. 8 / 1937, f. 27.
42. Idem, f. 32.
43. S.J.A.N.C., Fond Primăria Medgidia, Dosar nr. 8 / 1937, f. 1.
44. Ibidem, f. 3.
45. Ibidem, f. 56.
46. S.J.A.N.C., Fond Sfatul popular raional Medgidia, Dosar 7 / 1953, f. 41.
47. Ibidem, f. 172.
48. Ibidem, f. 175-176.
49. Ibidem, f. 177.
50. Ibidem, f. 181.
51. Ibidem, f. 60.
52. Ibidem, f. 162; fabrica funcţiona pe strada I.V. Stalin la un kilometru distanţă de gară, având
un motor de 4 HP curent alternativ trifazat.
53. Ibidem, f. 182.
54. Ibidem, f. 163; f. 178; secţia de pivă şi boiangerie, situate în strada Obor, nr.2, chiar în
centrul oraşului, beneficia de o morişcă de piuat cu valţuri, două prese pentru presarea
stofelor, bazin pentru spălat stofe, secţia de boiangerie pentru vopsirea stofelor; se utiliza
un motor combustie internă de 40 H.P. şi un motor de 17 H.P. împrumutat de la Trustul de
Construcţii Medgidia (Ibidem, f. 179).
55. Ibidem, f. 108.
56. Ibidem, f. 185.
57. Ibidem, f. 190.
58. Ibidem, f. 106.
59. Ibidem, f. 194.
60. Ibidem, f. 122.
61. Ibidem, f. 196.
62. Ibidem, f. 201.
BIBLIOGRAFIE:
Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale
Fond Ministerul Administraţiei şi Internelor. Diviziunile administrative (M.A.I.D.A)
Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (M.C.I.P.)
Fond Direcţia Generală de Statistică (D.G.S.)
Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Constanţa

Fond Prefectura Constanţa,
Fond Primăria Medgidia
Fond Sfatul Popular Raional Medgidia
Alexandru Alecu, Istoricul seminarului musulman din Medgidia, în A.D., IX, vol. II, 1928
Alexandru P. Arbore, La culture roumaine en Dobroudja, în volumul La Dobroudja, IV, Bucharest,
1938
Apostol D. Culea, Dobrogea Dobrogea, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928
Gheorghe Dumitraşcu, Localităţi, biserici şi mănăstiri româneşti din Dobrogea până la 1878,
Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1996
~ 66 ~
Adrian Ilie, Aspecte privind viaţa politică, economică şi demografică a oraşului Medgidia (1878-
începutul secolului XX), în R.A., nr. 2, 2007
V. Helgiu, Şcoala primară în Dobrogea în curs de 40 de ani (1879-1919), în A.D., I, nr. 2, 1920
M. D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, Bucureşti, 1904
George I. Lahovary, Marele dicţionar geographic al României, I, Bucureşti, 1901
Sabin Manuilă, The population of Dobrogea, Published by The Central Institute of Statistics,
Bucharest, 1940
Idem, La population de la Dobroudja, Éditeur Insitut Central de Statistique, Bucharest, 1939, p. 33;
Idem, Unele aspecte etno-demografice ale României, în Sociologie românească, s.n., an VII, nr. 1-2,
Bucureşti, 1996
Tudor Mateescu, Date privind situaţia românilor şi a altor creştini din Dobrogea în ajunul şi în
timpul războiului pentru independenţă, în R.A., 2, 1993
I. Neicu, Ţara dintre Dunăre şi Mare, f. ed., 1928
*** Dobrogea. Cincizeci de ani de vieaţă românească, 1927
***La Dobrogea d'hier et celle d’aujourd’hui, în volumul La Dobrogea Roumaine, 1919
I. N. Roman, La population de la Dobrogea, d’après le rècensement du 1er Janvier 1913, en La
Dobrogea Roumaine. Etudes et documents, Bucarest, 1919
C. D. Pariano, Dobrogea şi dobrogenii, Tipografia Ovidiu, Constanţa, 1905
C. D. Pariano, Din suferinţele administrative ale dobrogenilor, Institutul de Arte grafice „Albania”,
Constanţa, 1929
Scarlat Vârnav, Situaţia generală a judeţului Constanţa la începutul anului 1903, Constanţa, 1904
Petru Vulcan, Ion Bănescu, Tipografia Aurora, Constanţa, 1910
M. Vlădescu-Olt, Constituţia Dobrogei, Tipografia Doru P. Cucu, Bucureşti, 1908
„Constanţa”, an III, nr. 118, din 7 mai 1895

„Constanţa”, nr. 291, din 14 martie 1899.
„Dobrogea Ilustrată”, III, nr. 1, din aprilie 1912 şi nr. 2 din mai – iunie 1912
„Farul Constanţei”, nr. 39, 8 februarie 1881.
„Farul”, nr. 17, din 29 februarie 1904;
„Farul Constanţei”, I, nr. 21, 28 septembrie 1880);
„Farul Constanţei”, nr. 8, din 11 martie 1886.
„Pressa”, XI, nr. 261, 26 noiembrie 1878
„Românul”, XXII, din 6 decembrie 1878
„Voinţa Dobrogei”, V, nr. 15, din 13 octombrie 1935
„Voinţa Dobrogei”, VI, nr. 9, din 10 mai 1936
~ 67 ~
~ 68 ~
Prof. Gabriela-Daniela Niţă, Şcoala cu clasele I-VIII nr. 16 Constanţa
IMAGINEA TURCILOR ŞI TĂTARILOR

ÎN PRESA ROMÂNEASCĂ DOBROGEANĂ (1878-1900)
REZUMAT: Marile puteri întrunite în Congresul de la Berlin din 1878 au decis reintegrarea vechiului
teritoriu românesc dobrogean în România. Procesul integrării a fost dificil şi de durată, iar
autorităţile s-au confruntat cu probleme economice, sociale şi politice. După 1878 în Dobrogea
majoritate etnică era deţinută de turci şi tătari iar diferenţele de limbă, religie, obiceiuri cât şi
experienţa relaţiilor dificile cu alte etnii au determinat statul român să promoveze o politică de
respectare a acestora.
În lucrarea de faţă mi-am propus să realizez o imagine cât mai obiectivă a modului în care erau
percepuţi turcii şi tătarii dobrogeni în presa românească din acest teritoriu dintre Dunăre şi Marea
Neagră. De aici dorinţa de a realiza o educaţie interculturală a elevilor noştri.
În acest context au fost prezentate principalele publicaţii româneşti dobrogene din această
perioadă pentru a trece apoi la realizarea unei imagini a minorităţilor turcă şi tătară aşa cum
reieşea din articolele publicate între 1878-1900. Aceasta a fost comparată cu informaţiile oferite
de cele mai noi lucrări din ultimii douăzeci de ani, referitoare la turcii şi tătarii dobrogeni.
Istoria nu se poate cunoaşte obiectiv dacă nu apelăm la sursele istorice din perioada respectivă.
Între acestea presa constituie un izvor documentar de primă importanţă în prezentarea imaginii
turcilor şi tătarilor. Ziarele din perioada respectivă ilustrează cel mai bine dezvoltarea modernă a
judeţelor dintre Dunăre şi Mare. După instalarea administraţiei române apare la Tulcea prima
publicaţie „Steaua Dobrogei” (1), iar în mai 1880 „Farul Constanţei” (2), cu apariţie săptămânală.
Este de remarcat preocuparea filologului Emanoil Bucuţa care în 1928 amintea în Dobrogea 40 de
periodice, iar în Constanţa 15, fiind menţionate şi ziare ale minorităților (3). Nu există însă nici o
publicaţie în Dobrogea intitulată „Steaua Dunării” în această perioada.
Numărul publicaţiilor dobrogene creştea la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar apariţia lor dura
maxim 3-4 ani: „Aurora”, Constanţa, 4 septembrie 1894-18 mai 1895, săptămânal, director Pericle
Constantinescu, ziarul continuă „Gazeta Dobrogei”, Constanţa, 1 septembrie 1880-10 aprilie 1894,
„Vocea Dobrogei”, Constanţa, 1 ianuarie-octombrie 1891; „Columna Ovidiu”, Constanţa, 4 iulie
1896-1 august 1896, săptămânal, director Al. Malcoci Petrescu; „Deşteptarea Dobrogei”. Organ al
intereselor locale. Nu aparţine nici unui partid, Tulcea, 8 noiembrie1892-7 august 1893;
„Dobrogea”. Organul proprietarilor, agricultorilor şi economilor de vite, Constanţa, 1898;
„Dunărea de Jos”, Tulcea, 22 decembrie 1884-26 aprilie 1898; „Gazeta Tulcei”, 26 septembrie
1889-aprilie 1890, Tipografia Dobrogea, Tulcea (4).
„Istrul”. Ziar politic, financiar, ştiinţific, literar, Tulcea 11 ianuarie 1898-22 februarie 1901 (5) trata
frecvent în articolele sale problema românizării Dobrogei cu macedoromâni: „Noi încă de anul
trecut am arătat că cea mai mare greşeală din câte le-au comis guvernele ce s-au succedat la
cârmă de la 1878 şi până acum, cu privire la Dobrogea, a fost că nici unul nu s-a gândit la
necesitatea de a repopula această provincie cu Români. Şi aici nu facem aluzie la Românii din
Transilvania şi din alte provincii ale coroanei Sf. Ştefan. Aducerea acestora în Dobrogea, după noi
ar fi o greşeală, căci numărul românilor ce trăiesc dincolo de Carpaţi nu ar trebui micşorat... Dar
sunt Români din alte ţeri mai îndepărtate ...mai curând sau mai târziu se vor deznaţionaliza.
Aceştia sunt românii din Epir şi Macedonia” (6). Articole ce susţineau atragerea elementului
românesc în Dobrogea apar şi în ziarele „Constanţa”. Foae a intereselor locale (7), Constanţa, 19
decembrie 1891-7 martie 1904, Tipografia Universala Grigore M. Grigoriu şi în „Santinela
~ 69 ~
Dobrogei” (8), Constanţa, 17 aprilie 1894-18 februarie 1896, Săptămânal, Redactor responsabil
Ioan S. Ardeleanu, Tipografia Română, Constanţa.
Existau de asemenea şi publicaţii cu rol cultural: „Ovidiu. Prima revistă literară dobrogeană”, 15
septembrie 1898-30 iulie 1910, cu apariţie bilunară, director fondator Petru Vulcan, Tipografia
Aurora, Constanţa; „Tomis” Revistă literară-ştiinţifică dobrogeană, 10 iunie-26 iunie 1899,
bilunară, Director C. P. Demetrescu, Prim-redactor I. N. Enciulescu, Tipografia Română, Constanţa.
Sunt amintite în lucrarea Presa dobrogeană (1878-1980): bibliografie adnotată şi comentată,
scrisă de Dumitru Ct. Zamfir, Octavian Georgescu fost director al Bibliotecii Judeţene Constanţa,
publicaţii cu apariţii neregulate sau pentru o perioadă scurtă: „Vulturul Dobrogei”. Ziar politic,
literar şi comercial, mai-iulie 1899, Bilunar, Director proprietar Nicu S. Alexandrescu, Tipografia
Aurora Galaţi, Tulcea (publica polemici personale); „Patria”. Organ independent al intereselor
dobrogene, Tulcea, 20 ianuarie 1898-20 martie 1898, Săptămânal; „Viitorul Constanţei”.
Săptămânal, Constanţa, 14 februarie 1899-30 aprilie 1900, Săptămânal, Tipografia Română
Constanţa; „Vocea Dobrogei”. Organ al intereselor generale ale Dobrogei, 1 ianuarie-octombrie
1891, Săptămânal, Director fondator Pericle Constantzianu,Tipografia I. Georgescu şi Gr. Grigoriu,
Constanţa; „Vocea Dobrogei”. Ziar al intereselor locale. 21 septembrie 1897-22 decembrie 1898,
Tipografia Dobrogea, Tulcea; „Voinţa Tulcei”, 10 august 1896-26 august 1897, Săptămânal,
Tipografia Română, Tulcea (9).
Un rol important revine şi publicaţiilor didactice, prima fiind „Revista Corpului Didactic rural din
Judeţul Tulcea”, 1883-1884 (10), Tulcea, condusă de învăţătorul din Cataloi V. Poreanu şi având
scopul declarat „de a fi mijloc de schimb al ideilor, simţămintelor şi esperienţelor noastre” (11).
Aceste publicaţii alături de articole politice sau cu caracter general, reportaje, articole cu caracter
programatic, comunicate, procese-verbale, conţineau adesea şi atacuri reciproce privind
administraţia locală, alegeri sau alte evenimente. Presa dobrogeană din perioada 1878-1900
reflectă dezvoltarea noii provincii integrate statului român, realizând un tablou complex.
În continuare pe baza informaţiilor anterioare şi a materialului existent în arhiva Bibliotecii
Judeţene „I. N. Roman” din Constanţa la secţia de microfilme, ne propunem să conturăm imaginea
turcilor şi tătarilor aşa cum reiese din presa românească dintre Dunăre şi Mare, de la sfârşitul
secolului al XIX-lea. Pentru a evita omiterea neintenţionată a unor informaţii sau repetarea altora,
articolele au fost grupate pe teme de interes, respectând principiul cronologiei. Minorităţile
naţionale (turci, tătari, ruşi-lipoveni, greci, albanezi etc.) din Dobrogea au beneficiat de un cadru
propice dezvoltării alături de români. Relaţiile românilor cu turcii şi tătarii au fost în general
paşnice, astfel reprezentanţii comunităţii musulmane din Tulcea semnau alături de celelalte
comunităţi telegrama trimisă de tulceni către domnitorul Carol I prin care îşi manifestau
entuziasmul în privinţa instaurării administraţiei româneşti (12).
I. Tema cea mai des întâlnită în presa vremii se referă la politica statului român faţă de Dobrogea
şi în special faţă de turci şi tătari. Aceasta era extrem de importantă deoarece turcii şi tătarii
reprezentau majoritatea populaţiei din această provincie după 1878, fapt demonstrat şi de
primele informaţii oferite de ziarul „Farul Constanţei” care prezintă în august 1880 rezultatele
alegerilor comunale din judeţul Constanţa, ce au fost validate (13), în care majoritară era populaţia
musulmană. Această politică a fost prezentată în presa vremii astfel: a) În 1881, într-o dare de
seamă prezentată Consiliului Judeţean de prefect era prezentată starea în care a fost găsit judeţul
după instaurarea administraţiei româneşti: distrugerea satelor bogate şi prospere (Argâr-Ahmet,
Sarai Muslu, Şiriu, Capugi, Caramurat, Canara, Anadolkioi, Murfatlar, Tusla, Baltagi), a cartierelor
din Mangalia, Megidie, Hîrşova, Constanţa, ruinarea populaţiei turce şi tătare. În acelaşi timp însă,
refacerea siguranţei, curăţarea satelor şi drumurilor publice, ajutoarele financiare, înfiinţarea
consiliilor comunale au determinat întoarcerea emigranţilor (aproape 5000 de musulmani). Au fost
reorganizate plăşile Constanţa, Megidie, Mangalia în care populaţia majoritară erau tătarii, iar
populaţia turcă era menţionată în plasa Silistra Nouă (Ghiuvegea, Telekioi), în Mangalia (cătune
~ 70 ~
exclusiv turce – Hoscadem, Acargea, Valeali, Daulichioi, Mustafaci, Carachioi) iar în plasa
Constanţa satele Hasidoluc, Lazmhale. În plăşile Megidie şi Hîrşova turcii preferau oraşele. Erau
raportate cheltuielile judeţului Constanţa pentru construirea şcolilor publice. Era arătat faptul că
musulmanii considerau şcolile româneşti un pericol, deoarece „scolele nostre sunt religioase şi
copii sei ar fi ameninţaţi pe nesimţite se perdă credinţa părinţilor lor pentru a găsi alta nouă” (14).
Numirea hogilor, a profesorilor de religie islamică, a unui muftiu, sprijinul financiar pentru giamii,
burse şcolare, tribunalele religioase erau măsurile prin care autorităţile române respectă
drepturile musulmanilor. În localităţile locuite doar de musulmani şcolile româneşti înfiinţate au
fost închise pentru că nu erau frecventate (Topraisarî, Osmanfakî, Azaplar, Osmancea). Solicitarea
locuitorilor de aici de a reînfiinţa şcolile a fost înaintată de prefect ministerului. În problema
sănătăţii publice, vaccinarea pentru variolă a copiilor s-a confruntat cu probleme deoarece
locuitorii comunelor Topraisarî, Tuzla, Cheragi, Tatlageac au refuzat acest lucru. Prefectul
propunea ca soluţie numirea unui medic de naţionalitate turcă care să-i vaccineze. În privinţa
tătarilor au fost necesare măsuri pentru a le arăta că bolile pot fi evitate deoarece multe erau
determinate condiţiile în care locuiau. Toate aceste informaţii ne reliefează problemele cu care se
confrunta administraţia română ce se lovea de ideile preconcepute ale celor două etnii (15).
b) Deşi statul român îşi exprimase încă de la 1878 intenţiile de a respecta averea, religia şi familia
naţionalităţilor conlocuitoare din Dobrogea, apărea în ziarul tulcean „România Trans-Danubiană”,
(31 august 1880-mai 1881) faptul că bandele de tâlhari ce jefuiau Dobrogea erau mai toţi turci şi
ţigani turci (16), acuzând indirect comunitatea respectivă de fărădelegile comise.
c) Politica încurajatoare dusă de statul român pentru reîntoarcerea emigranţilor determină
nemulţumirea românii din Tulcea care au fost şocaţi de pretenţiile emise de „adjutantul”
sultanului. Astfel Nusret-paşa a cerut Prefecturii şi apoi Ministerului de Externe al României,
palatul administrativ din Tulcea, cazarma infanteriei, palatul în care locuia prefectul, clădirile în
care funcţionau în la 1818 spitalul comunal şi judeţean, magazii din piatră şi terenuri. Refuzul
prefecturii l-a determinat pe Nusret-paşa să prezinte actele sale comisiei organizate pentru
verificarea titlurilor în Dobrogea care dispunea ca autoritatea locală să-i retrocedeze bunurile
respective, existând pericolul evacuării (17).
d) În 1893 lupta pentru drepturi a dobrogenilor era concretizată prin semnarea unui memoriu de
către Colonelul Vasilescu, Luca Oancea şi Ali Kadîr ce a fost publicat în „Gazeta Dobrogei” sub titlul
MEMORIUL DELEGAŢIUNEI CONSILIULUI GENERAL AL JUDEŢULUI CONSTANŢA ASUPRA
SITUAŢIUNEI ACESTUI JUDEŢ PREZENTAT MĂRIEI SALE REGELE. Autorii cereau schimbarea legii
organice din 1880, acordarea unei autonomii comunale şi judeţene, măsuri pentru dezvoltarea
agriculturii, comerţului, creşterea vitelor şi organizarea justiţiei „ca în ţară” (18). Prezenţa lui Ali
Cadîr în calitate de consilier judeţean ne confirma existenţa reprezentanţilor minorităţii turce în
aparatul administrativ românesc al Dobrogei.
e) C. Petrescu Durostorianu în articolul Cerem drepturile politice din ziarul „Constanţa” consideră
că soluţia împotrivă străinilor (bulgari, greci, armeni, tătari, turci) care au acaparat oraşele, viaţa
economică şi civilă dobrogeană era acordarea drepturilor politice din ţară românilor dobrogeni
(19).
II. Politica dusă de statul român faţă de Dobrogea şi de turcii şi tătarii dobrogeni determină
apariţia în ziarele din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea a articolelor ce tratau o altă temă de
interes şi anume necesitatea românizării Dobrogei:
a) Astfel în 1892 era susţinută pentru prima dată necesitatea românizării oraşului Constanţa. Era
evidenţiată cererea nesoluţionată a funcţionarilor publici din oraş, care pe baza legislaţiei
existente aveau dreptul să cumpere de la primărie locuri pentru construit case în rate. După doi
ani, aceste locuri nu au fost puse la dispoziţie, deşi statul a creat condiţii avantajoase pentru
românii care se stabileau în Dobrogea: pământuri de cultură fără plată pe termen de trei ani, locuri
de casă fără plată, locuri pentru plantaţii etc. Autorul îşi punea întrebarea de ce lipseau din
~ 71 ~
Constanţa industriaşii şi comercianţii români, fiind favorizaţi în schimb „orice scursură a Orientului,
numai să aibă ceva parale ca să plătească un loc de casă”. Cerea autorităţilor să încurajeze
aşezarea românilor industriaşi, comercianţi sau plugari care doresc să se stabilească în Constanţa
(20) sau chiar adoptarea unor măsuri extreme – închiderea bâlciurilor din Megedie (21).
b) În „Gazeta Dobrogei”, în articolul Limba-cu privire asupra stărei din Dobrogea se subliniază
necesitatea învăţării limbii române: „dacă neamurile din Dobrogea ar cunoaşte limba stăpânitoare
în întregul înţeles al cunoaşterei, transformarea stărei de aji într-o stare similară cu cea din stânga
Dunărei s-ar opera în scurtă vreme”. (22) Autorul considera că păstrarea regimului excepţional în
Dobrogea era determinată şi de acest motiv.
c) În articolul Lupta coloniştilor din acelaşi ziar în 1894 se lua atitudine împotriva celor ce au
obţinut cetăţenia română: „De unde şi cum au devenit adi atâţia cetăţeni români care nu şciu
româneşte?” (23) De asemenea se lua atitudine contra străinilor care au acaparat meşteşugurile şi
comerţul, şi „au declarat un adeverat resboiu de exterminare elementului nostru românesc”,
propunându-se ca soluţie înfiinţarea unei societăţi economice şi de ajutorare a românilor (24). În
acel moment era una din puţinele soluţii care ar fi încurajat dezvoltarea meşteşugurilor şi
comerţului practicat de români în această provincie.
d) Articolul Romanisarea numirilor satelor din Dobrogea din ziarul „Aurora” susţinea că atunci
„când o naţiune pune dominaţiune pe un pământ, prima datorie ce i se impune este aceea de a
atrage la sine elementul deja dominant pentru a’l naţionaliza; apoi vine datoria de a naţionalisa
diferitele denumiri ale localităţilor, a satelor şi oraşelor... Este vorba de romanisarea Dobrogei cu
populaţiunea ei cu tot. În urma emigrarei elementului musulman din Dobrogea şi înlocuirea lui prin
element românesc, se impune datoria de la sine ca toate denumirile anterioare streine să fie
romanisate: Cernavodă-Caroleşti, Babadag-Mirceşti” (25). Aceste măsuri erau considerate de alţii
ca fiind extreme, deoarece nu exista o emigrare în masă, numărul populaţiei musulmane rămasă în
Dobrogea fiind destul de mare.
e) În articolul Genesa şi faşele cercului literar „Ovidiu”, autorul Petru Vulcan, preşedintele acestui
cerc, arăta că lupta pentru ridicarea nivelului cultural concretizată şi prin înființarea bibliotecii
acestuia fost determinată de faptul că „timp de 20 de ani nu se încercase nimeni să introducă o
reformă cât de mică în moravurile localnicilor, dedaţi cu viaţa cosmopolită în marea afluenţă a
streinismului” (26). Autorul era nemulţumit de faptul că singurul interes al acestor populaţii era
îmbogăţirea, nefiind interesaţi de limba română sau de realizările culturale ale românilor
dobrogeni.
III. O altă temă se referă la problemele învăţământului dobrogean:
a) Astfel, referitor la situaţia învățământului primar în Constanţa, s-a păstrat un raport al unei
comisii formată din Maria Koiciu, Maria A. Alesandride, Victor A. Nestor, trimisă de primar la
şcoala primară de fete din acest oraş ca să asiste la examene. Concluziile comisiei arată că în clasa
I, din 24 de eleve foarte puţine au dat răspunsuri satisfăcătoare datorită părinţilor care nu le
trimiteau la cursuri. Soluţia propusă de comisie era numirea la 1 septembrie a unei noi profesoare
pentru clasa I, cea existentă ocupându-se în continuare de clasa a II-a şi a III-a deoarece „multe
sunt în absolută ne-ştiinţă de limba Română” (27).
b) O problemă cu care se confrunta şcoala românească în această perioadă era lipsa unei şcoli
secundare în Constanţa, absolvenţii de şcoală primară, ce dispuneau de resurse financiare, fiind
trimişi în străinătate, restul fiind limitaţi la acest nivel de studii. Autorul considera că acest lucru se
impunea mai ales că statul român întreţinea financiar seminarul mahomedan din Babadag, cât şi
hogii ce predau religia mahomedană elevilor turci şi tătari din şcolile primare. Nu era găsită nicio
rezolvare, iar ziarul continua să prezinte şi în anul următor situaţia unei provincii româneşti în care
„până astăzi limba oficială a provinciei nu este cea românească, în şcoli ne întrec eterogenii; în
justiţie nu se poate asigura siguranţa împricinaților în contra mandatarilor de rea credinţă; în
armată, numai înmulţirea şi permanentisarea cadrelor“ (28).
~ 72 ~
c) De asemenea în problema şcolii secundare din Constanţa în 1893 au fost trimise petiţii
ministrului Cultelor cerându-se înfiinţarea acesteia în oraş, deoarece „lipsa unei şcoale secundare
româneşti, face ca diferitele elemente streine din provincie, să se depărteze de o educaţiune
românească, căutând înveţătura copiilor prin ţerile streine învecinate, şi pierdend ast-fel ori-ce
legătură cu ţara noastră, în care de alt-fel trăesce şi-şi câştigă hrana”, „...elementele streine culte,
singurile ce pot înrâuri în bine ori în reu pentru noi românii, sunt concentrate în oraşe; înfiinţarea
unui gimnasiu clasic în Constanţa e o trebuinţă mult simţită şi utilă” (29).
IV. O temă des întâlnită în presa vremii se referea la nemulţumirile turcilor şi tătarilor dobrogeni
care recurgeau foarte des la soluţie emigrării:
a) Articolul Emigrarea, din ziarul „Aurora”, încerca să stabilească motivele ce au determinat acest
fenomen :
1. abuzurile funcţionarilor – soluţia propusă de autor era de a-i reclama superiorilor şi justiţiei;
2. legile române, modul de aplicare si administrare sunt considerate aspre iar turcii tătarii şi
turco-ţiganii erau obişnuiţi cu legi mai blânde. De fapt, autorul consideră că nu puteau fi
învinuiţi funcţionarii pentru că ei erau decişi să plece.
3. atragerea lor de rude şi cunoscuţi stabiliţi în Asia Mică, „pământul făgăduinţei” pentru
musulmani.
Era evidenţiat faptul că deşi legile se aplicau egal, emigrau mai ales familiile cu copii ce trebuiau să
satisfacă serviciul militar. Deşi statul oferea măsuri speciale pentru aceştia: aveau dreptul să
poarte tradiţionalul fes sau turban, să aibe cazan şi masă diferite şi chiar să formeze companii
deosebite, „ceea ce nici o altă ţară, la nici un alt stat nu se tolerează” (30). De asemenea,
emigranţii respectau în general formalităţile cerute dar erau mulţi care nu aveau paşaport şi se
strecurau în vapor. Era dată ca exemplu îmbarcarea în vaporul otoman „Baleri Djedit” când la
controlul paşapoartelor „ei au năvălit cu toţii în vapor şi mulţi dintre ei s-au strecurat necontrolaţi,
pentru că nu aveau paşapoarte iar alţii apucaţi, arătau paşapoarte streine. Unii iar o rupea în fugă
smulgându-se din mâinile funcţionarilor şi sentinelelor se arunca în vapor, nu prin punctul de
intrare pe unde se făcea controlul paşapoartelor ci pe altă parte”. Vaporul fiind acostat şi lipit de
cheu favoriza intrarea unui „curent de peste 600 de indivizi dând năvală peste 10-15 funcţionari”.
Autorităţile române nu aveau dreptul de a intra pe un vas sub pavilion străin. Pentru a rezolva
această problemă erau propuse următoarele soluţii:
- guvernul şi administraţia să impună semnarea unei declaraţii prin care cei ce emigrează să
renunţe la protecţia şi cetăţenia română. În caz că se întorc, aceştia nu ar mai avea dreptul
de a mai cumpăra proprietăţi rurale şi s-ar pune capăt „veșnicelor dureri şi întoarceri şi
speculelor ce fac unii dintre ei cumpărând pământ de la stat şi revânzându-l cu câştig către
românii de origine”.
- ţinerea vaporului la distanţă de ţărm pentru a-i putea controla pe imigranţi şi un cordon
militar la cel puţin 20 de metri de vapor. Articolul ne oferea o imagine de ansamblu asupra
fenomenului migraţiei şi părerea pe care o aveau românii faţă de turci şi tătari, cât şi
politica indulgentă a autorităţilor.
b) Articolul Consideraţiuni asupra dobândirei muncii omului în marea agricultură arăta că locuitorii
acestei provincii erau obişnuiţi cu sistemul otoman prin care nu exista un regim strict al
proprietăţilor (31) iar introducerea modelului românesc a determinat nemulţumirea locuitorilor
deoarece micii proprietari trebuiau să lucreze numai suprafaţa pe care o deţinea, iar producţia
obţinută era insuficientă pentru familie pentru că erau „nedeprinşi a’l îmbunătăţi prin îngrăşare”.
Limitarea păşunilor deţinute de marii proprietari şi resursele financiare limitate, necesare pentru a
plăti lucrători salariaţi erau principalele nemulţumiri şi i-au determinat pe aceştia să prefere „să
moară de foame sau să emigreze, decât să facă nisce învoieli condiţionale”. Autorul era convins că
emigrarea era determinată şi de necunoaşterea limbii şi a legislaţiei.
~ 73 ~
V. În ceea ce priveşte moravurile şi ocupaţiile turcilor şi tătarilor dobrogeni presa ne oferea o

imagine complexă:
a) În 1882 în RAPORT GENERAL. De starea judeţului Constanţa în anul 1881. Supus Domnului
Ministru de Interne (direcţiunea Serv. Sanitar) De Către Domnul Medic Primar al acestui Judeţ
evidenţiază că în ultima perioadă s-a înregistrat scăderea populaţiei musulmane şi creşterea
numărului de creştini datorită natalităţii mai mici a musulmanilor. Cauzele acesteia erau: numărul
mic de căsătorii, „traiul reu mai ales a tătarilor”, deprinderile şi superstiţiile religioase.
„Musulmanul de un funest fanatism ara-reori cere ajutorul medical, el îşi abandonează bolnavii în
voia destinului. Reul traiu, abusul cafelei şi haşişului, locuinţele intunecose, şi adesseori umede
produc slăbiciune şi miserie. El preferă a nu munci seu a munci prea puţin. Pe lângă acestea
necunoscinţa cea mai absolută a igienei mai cu seamă a ingrijirei copiilor sunt tot atătea cause cari
măresc mortalitatea ressei musulmane. Medicul adesseori se vede desarmat în facia opunerei
mahometanilor de a l lăsă să intre în casă cănd are cadăne bolnave” (32).
b) În articolul Băile turceşti din Constanţa, era prezentat un tablou întunecat al acestui loc
avertizând oamenii la ce să se aştepte: „se fură banii şi obiectele de preţ ale publicului, unde se
înjură şi se maltratează clienţii când vor face vr’o observaţiune băiaşilor; unde publicul se
speculează luându-i căte 3, 4 şi 5 lei pentru o bae; unde apa este infectă şi insuficientă; unde nu
ştiu a spăla şi curăţa, a freca necum a masa; unde rufăria şi toate dimprejur sunt infecte şi te
umple de păduchi; unde vorbindu-le româneşte’ţi răspund în limba lor cu manieri grosolan; de
unde te izgonesc în mod brutal când ai cuteza să le faci observaţie de preţul mare ce pretind; unde
onoarea damelor oneste este periclitată, fiind’că nu au femei la serviciul femeilor şi servesc tot
bărbaţii, unde femeile sunt privite ţintă de către derbedeii care sunt pripăşiţi la acele băi, fără a
avea garanţie suficientă” (33). Apar astfel diferenţe de obiceiuri între români şi musulmani şi chiar
nemulţumiri, cerându-se intervenţia autorităţilor care să impună proprietarilor îndeplinirea mai
multor cerinţe: personal de serviciu bărbaţi şi femei, tarife aprobate de autorităţi; să nu permită
accesul bărbaţilor în băi în zilele în care „se vor îmbăia femeile oneste”; oameni de serviciu
suficienţi care să ştie româneşte şi să-şi cunoască meseria; zile fixate pentru femei şi bărbaţi
afişate permanent la uşi; curăţenie perfectă a localului şi a rufăriei.
c) Ziarul „Istru”, în articolul O privire generală asupra judeţului Tulcea, prezenta imaginea oraşelor
mari, care aveau un aspect oriental, la care contribuiau şi moravurile oraşului Tulcea deoarece
„locuitorii sei au păstrat tot meşteşugul intrigilor bizantine, şi continuă impulzaţi de căţi-va agenţi
străini ai neamului românesc să defaime şi să calomnieze din sistemă ori ce acţiune românească”
(34).
d) Articolul intitulat Către cititori a evidenţiat lipsa unor condiţii pentru dezvoltarea presei
româneşti, principala fiind „locuitorii indigeni, din sate şi oraşe, nu ne cunosc limba; cei ce pot citi şi
înţelege sunt mai numai funcţionarii din oraşe“ care preferă ziarele mari şi ieftine ale Capitalei
(35).
e) Presa oferea şi informaţii despre agricultura practicată în Dobrogea de tătarii şi românii
indigeni, apreciindu-se că „n-au simţul de prevedere şi gospodărie economică destul de desvoltat:
ei mănâncă tot, cheltuiesc tot, din an în an, în mare parte nelăsând nici reserva necesară pentru
sămânţă, ori cât ar fi anul de îmbelşugat; ei cumpără totul din târg. Tătarii tot-d’a-una din
prăvăliile săteşti, până şi cel din urmă capăt de aţă, dând în schimb, baniţă cu baniţă, productele
din gropi s’au hambare, tot-d’a-una rămânând goale la începutul primăverei.” Într-un an secetos
cum a fost cel din 1899, tătarii nu se duceau să caute de lucru la depărtare şi „mor efectiv de
foame, toata ziua lengă o cafea din orz sau năut prăjit” (36).
În 1896 era menţionată apariţia ziarelor în limba turcă „Sakadat” (Devotamentul) şi „Şark”
(Răsărit) având ca scop declarat „slujirea în folosul populaţiei nobile musulmane, al marelui Stat
Otoman şi al Statului Român, de a cărui poziţie (bunăvoinţă) ne bucură”, cât şi întărirea relaţiilor
dintre cele două state, sprijinirea progresului populaţiei musulmane care să beneficieze de
~ 74 ~
avantajele oferite de statul român (37). Interesant de remarcat era faptul că aceştia erau
credincioşi în primul rând Imperiului otoman şi apoi României. Deşi erau cei mai numeroşi în 1878,
totuşi articolele de presă nu oferă o imagine completă a acestora, lucru determinat probabil de
diferenţa de obiceiuri, limbă şi religie, dar şi de faptul că legitimitatea pretenţiilor româneşti
asupra teritoriului dobrogean nu se putea baza pe componenţa etnică, extrem de eterogenă.
Turcii şi tătarii, conform presei dobrogene, participă alături de români la evenimentele politice, dar
domină listele pentru alegerile comunale şi locale. Îşi păstrează religia şi obiceiurile acceptând cu
greu modernitatea şi serviciile medicale. Dacă la început relaţiile sunt paşnice, spre sfârşitul
secolului românii sunt tot mai nemulţumiţi de drepturile acordate străinilor, de abuzurile acestora.
Sunt recunoscuţi ca buni comercianţi dar nu se pricep la agricultură. Îşi exercită în schimb influenţa
asupra autorităţilor locale, nu depun un efort deosebit pentru a cunoaşte limba română iar când
se confruntă cu probleme sunt fatalişti aşteptând să treacă sau pleacă în exil în Turcia.
Lucrările de istorie apărute după 1990 sunt numeroase şi prezintă două aspecte diferite:
1. trecerea etniilor dominante turcă şi tătară după 1878 în rolul de minorităţi naţionale
subordonate provoacă reacţii diverse. Istoricii identifică următoarele motive ale emigrării şi a lipsei
protestelor: izolarea etnică şi spirituală, tradiţia îndelung cultivată de respect faţă de instituţiile
statului (38), neputinţa tătarilor de a se adapta modernismului impus de societate la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX (39). Profesorul universitar doctor Nuredin Ibram de la
Universitatea „Ovidius” (40) arată că deşi a scăzut vertiginos populaţia turcă şi tătară după 1878,
aceasta a continuat să reprezinte cel mai important segment al populaţiei minoritare dintre
Dunăre şi Mare. Sunt identificate de asemenea cauzele majore ale emigrării: a) nesiguranţa
proprietăţii asupra pământului datorată unor măsuri juridice şi economice discriminatorii (de pildă
nu li s-a permis reconstituirea dreptului de proprietate cu martori, știut fiind că în timpul
administraţiei otomane cărţile funciare şi titlurile de proprietate, fie nu s-au făcut, s-au făcut
defectuos ori s-au pierdut datorită numeroaselor războaie româno-turce şi ruso-turce; b)
parcelarea terenurilor, donarea sau vinderea lor, câte 15 ha, coloniştilor români pe preţuri de
nimic; la aşa-zisele licitaţii participau doar „popoarele de gintă latină sau la neajungere, germanii”;
c) corupţia funcţionarilor; d) emigrările determinate de legăturile familiale cu rudele aflate în
Anatolia; e) promisiunea propagandei locale sau turce a împroprietăririi în Anatolia a fiecărui cap
de familie cu 30 ha de pământ şi cu uneltele necesare exploatării pământului, inclusiv cu
materialele pentru construcţia noilor case. Dar în ambele lucrări publicate după 1990 autorul
afirmă că neînţelegerile nu au cunoscut forme extreme: „În Dobrogea toate etniile s-au respectat
între ele, n-au existat conflicte interetnice, nici partide politice organizate pe criteriul etnic. Fiecare
etnie şi-a păstrat şi exercitat obiceiurile, credinţa, datinile, şi-a folosit limba maternă şi şi-a
dezvoltat cultura”. În ceea ce priveşte politica demografică a statului român (măsurile legislative şi
financiare), autorul consideră că erau percepute de oamenii politici şi opinia publică românească
ca o necesitate economică şi socială de interes naţional, pentru susţinerea intereselor
românismului în Dobrogea (41).
2. un tablou idilic în relaţiile dintre locuitorii dobrogeni bazat pe încercarea statului român de a
înlătura orice tendinţă de discriminare prin promovarea spiritului de toleranţă şi convieţuire
activă. Istoricii prezintă migrarea populaţiei musulmane după integrarea Dobrogei ca un aspect
determinat de propaganda desfăşurată în cadrul acestei comunităţi dar şi de teama de
necunoscut. Cu toate acestea, o parte din emigranţi s-au întors la căminele lor, astfel încât până la
Primul Război Mondial, numărul musulmanilor din Dobrogea a rămas aproape constant, în jurul
cifrei de 40.000 (42). Politica tolerantă a statului român este recunoscută în 1880 de marele vizir
Said Paşa, care exprima ministrului plenipotenţiar la Constantinopol, Dimitrie Brătianu,
recunoştinţa pentru atitudinea guvernului român şi a populaţiei faţă de musulmanii din Dobrogea
(43). Minorităţile s-au bucurat de tratamentul egal şi tolerant practicat de statul român în
domeniul cultural, religios, politico-administrativ. Turcii dobrogeni au trăit, de asemenea o viaţă
~ 75 ~
culturală proprie, sensibilă totodată la mişcarea de reînnoire ce a avut loc în Turcia la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Există şi călători străini ce au confirmat politica
tolerantă a autorităţilor româneşti în problemele etnice şi religioase. Unul dintre aceştia, A.
Montandon, etnolog belgian, sosit în 1884 la Pontul Euxin pentru a-şi întregi colecţia de insecte
constata: „La Mangalia sunt două moschei, dar numai una este frecventată. Turcii pleacă, cu toate
eforturile guvernului român de a-i reţine. Sunt perfect liberi în a-şi exersa cultul, nefiind şicanaţi de
preoţii creştini, care nu încearcă să convertească pe nimeni şi într-o pricină dintre turc şi creştin,
judecătorii de pace dădeau cel mai adesea câştig de cauză primului” (44). Iar în Constanţa cele
două etnii dar mai ales tătari, reprezentau o prezenţă cotidiană pe străzile oraşului, având ocupaţii
ca: sacagii, birjari, cărăuşi, iar turcii (confundaţi uneori cu ţiganii musulmani) erau simigii, cofetari
şi proprietari de cafenele.
Mulţi istorici contemporani abordează trecutul cu mentalitatea omului modern, încât raportarea
acestui trecut la ceea ce numim astăzi standardele sfârşitului de mileniu XX în materie de drepturi
nu poate conduce decât la confuzii. Firesc ar fi, referindu-ne la aria sud-est europeană, să se vadă
şi dacă românii din statele balcanice se bucurau de drepturi culturale şi politice comparabile cu
cele ale minorităţilor din România şi mai ales din Dobrogea în perioada respectivă şi actuală.
NOTE:
1. „Steaua Dobrogei”: foaia intereselor locale / proprietar Basilie Brănişteanu (22 iunie 1879-
1891), Tulcea, Tipografia”Aurora Dobrogei”, 1878-1883 , Fondul Bibliotecii Judeţene Constanţa.
2. „Farul Constanţei”: ziar oficial al judeţului Constanţa, An 1 (mai 1880) – An 34, Nr. 47 (nov
1938), Tipografia „P. M. Pastelmagioglu”, Constanţa, 1880-1938; Fondul Bibliotecii Judeţene
Constanţa.
3. Dobrogea: Cincizeci de ani de viaţă românească :1878-1928, Bucureşti, „Cultura Naţională”,
1928, pp. 737-740.
4. Dumitru Ct. Zamfir, Octavian Georgescu, Presa dobrogeană (1878-1980): bibliografie adnotată
şi comentată, Biblioteca Judeţeană Constanţa, 1985.
5. Lăpuşan, Aurelia, Teatrul şi presa în Dobrogea. Consideraţii despre receptarea estetică a actului
teatral, Editura Mondograf, Constanţa, 2000, p. 260.
6. Patriotismul nostru, în „Istrul”, III, nr. 167, 16 ianuarie 1900: 2.
7. Dobrogea românească, dar fără români, în „Constanţa”, 5, nr.210, 25 iunie 1897: 2.
8. Streini oploşiţi în satele din Dobrogea, în „Santinela Dobrogei”,1, nr. 5, 15 mai 1894: 2.
9. Dumitru Ct. Zamfir, Octavian Georgescu, Presa dobrogeană (1878-1980): bibliografie adnotată
şi comentată, pp. 250, 325-337.
10. Stoica Lascu, Apariţia presei în judeţul Constanţa şi dezvoltarea ei până la primul război
mondial, în „Revista Muzeelor şi monumentelor. Muzee”, XXII, nr. 3, 1986, pp. 63-71.
11. „Revista Corpului Didactic rural din Judeţul Tulcea”, I, nr. 1, 15 septembrie 1883:1-7, în Lavinia
Dumitraşcu, Trei publicaţii ale corpului didactic şi elevilor dobrogeni până la primul război mondial,
în Stoica Lascu, C. Vitanos, Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu” Constanţa. Valori ale
civilizaţiei româneşti în Dobrogea, Constanţa, Tiparul Poligraf S.A. 1993, pp. 71-82.
12. „Pressa”, XI, nr. 258, 23 noiembrie 1878 : 2 apud Stoica Lascu, Mărturii de epocă..., p. 89.
13. „Farul Constanţei” , I, nr. 16, 24 august 1880; nr. 17, 31 august 1880, p. 2-3 în Stoica Lascu,
Mărturii de epocă..., p. 106-110.
14. Espunere generală a situaţiunei judeţului Constanţa. Dare de semă făcută Consiliului Judeţian
în diua de 18 Ianuariu 1881, de către D. Prefect al Judeţului, în „Farul Constanţei”, II, nr. 36, 18
ianuarie 1881:1-3; nr. 37, 25 ianuarie 1881 :1-3; nr. 38, 1 februarie 1881, 1-4; nr. 39, 8 februarie
1881:1-3; nr. 40, 15 februarie 1881, p.1-3; nr. 41, 22 februarie 1881, pp. 1-4, publicate în Stoica
Lascu, Mărturii de epocă..., pp. 115-132.
15. „Farul Constanţei”, II nr. 41, 22 februarie 1881:1-4.
~ 76 ~
16. România Trans-Danubiană”, I, septembrie 1880:1 în Ibidem, p. 110.

17. „România Trans-Danubiană”, I, septembrie 1880 :1; apud Stoica Lascu, Mărturii de epocă ..., p.
132.
12. Ibidem, VI, nr. 352, 28 noiembrie 1893:2-3.8
19. „Constanţa”, III, nr. 150, 20 ianuarie 1896 :1-2.
20. „Constanţa”, I, nr. 36, 23 august 1892 : 1-2.
21. Ibidem, nr. 43, 18 octombrie 1892 : 1.
22. „Gazeta Dobrogei” , V, nr. 349, 7 noiembrie 1893 :1-2.
23. Ibidem, VI, nr. 366, 6 martie 1894 :2-3.
24. „Santinela Dobrogei”, I, nr. 3, 1 mai 1894 : 2.
25. „Aurora” , I, nr. 14, 15 decembrie 1894 : 1-2.
26. “Ovidiu”, Anul I, no. 1, 15 septembrie 1898 : 16.
27. „Farul Constanţei ”, II, nr. 57, 2 august 1881:4.
28. Ibidem, nr. 38, 7 noiembrie 1893:1.
29. Ibidem, nr. 43, 12 decembrie 1893: 1-2.
30. „Aurora” , I, nr. 6, 13 octombrie 1894.
31. „Echoul agriculturei”, Anul I, No. 8, 24 maiu 1898: 1.
32. Ibidem, II, nr.81, 28 februarie 1882:3-4; nr.82, 10 martie 1882:3-4; nr. 83, 26 martie 1882 :.3-4
apud Stoica Lascu, Mărturii de epocă..., pp. 140-144.
33. Ibidem, nr. 10, 17 noiembrie 1894 :1.
34. „Istrul”, I, nr. 6, 29 ianuarie 1898:2-3.
35. „Constanţa”, I, nr. 243, 1martie 1898:1.
36. Ibidem, IX, nr. 303, 13 iunie 1899:1-2.
37. „Sakadat”, I, nr.1, 12 iunie 1896 : 1; „Şark”, I, nr. 1; 19 octombrie 1896: 1 apud Stoica Lascu,
Mărturii de epocă..., p. 208.
38. Tahsin Gemil, Naţional şi minorităţi naţionale, în „Analele Dobrogei”, Serie nouă, Anul II, nr. 1,
Constanţa, 1996, p. 58.
39. Ekrem Manlibay, Situaţia demografică a tătarilor şi turcilor din Dobrogea după 1878, în
Lucrările Simpozionului Internaţional Originea tătarilor. Locul lor în România şi în lumea
turcă,Constanţa, 17-20 noiembrie 1994, Tahsin Gemil, p. 318.
40. Nuredin Ibram, Musulmanii din România, Constanţa, Editura Golden, 2007, p. 10.
41. Nuredin Ibram, Comunitatea musulmană din Dobrogea. Repere de viaţă spirituală, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 1998, p. 6.
42. Mehmed Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, pp. 103-106.
43. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, p. 360.
44. A. Montandon, Excursion en Dobrudja, apud Cioroiu Constantin, Etnii trăitoare alături de
români în Dobrogea, în „Analele Dobrogei”, serie nouă, an II, Constanţa, 1996, pp. 29-30.
BIBLIOGRAFIE:
A. IZVOARE
I. Biblioteca judeţeană „I. N. Roman” Constanţa Colecţia de microfilme cuprinde următoarele ziare:
- „Aurora”, 1894-1895, Mp. 38.
- „Echoul agriculturei”, 24 maiu 1898, Mp. 176.
- „Gazeta Dobrogei”, 1 septembrie 1888- 10 aprilie 1894, Mp. 207.
- „Istrul”, 11 ianuarie 1898-22 februarie 1901, Mp. 222 A.
- „Ovidiu”, 15 septembrie 1898-30 iulie 1910, Mp. 274.
- „Patria”, 20 ianuarie-20 martie 1898, Mp. 277.
- „Santinela Dobrogei”, 17 aprilie 1894-18 februarie 1896, Mp. 324.
~ 77 ~
- „Straja Tulcei”, 11 iunie 1899-14 ianuarie 1900, Mp. 343.

- „Viitorul Constanţei”, 30 aprilie 1900, Mp. 379.
- „Vocea Dobrogei”,, 21 septembrie 1897-22 decembrie 1898, Mp. 388.
II. Publicaţii de documente
Lascu Stoica, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, (1878-1947), vol. I, Muzeul de Istorie
Naţională şi Arheologie, Constanţa, 1999, pp. 63-71, 106-110, 115-132, 140-144, 208.
Zamfir, Dumitru Ct., Georgescu, Octavian, Presa dobrogeană (1878-1980): bibliografie adnotată şi
comentată, Biblioteca Judeţeană Constanţa, 1985, pp. 325-337.
B. LUCRĂRI MONOGRAFICE
Ibram, Nuredin, Comunitatea musulmană din Dobrogea. Repere de viaţă spirituală, Editura Ex
Ponto, Constanţa, 1998, p. 6.
Ibram, Nuredin, Musulmanii din Dobrogea, Editura Golden, Constanţa, 2007, p. 10.
C. LUCRĂRI DE SINTEZĂ ŞI CULEGERI DE STUDII:

* * * 1878-1928. Dobrogea. Cincizeci de ani de viaţă românească, Cultura Naţională, Bucureşti,
1928, reeditată Editura Ex Ponto, Constanţa, 2003.
Ekrem, Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, pp. 103-106.
Gemil, Tahsin, (coordonator), Lucrările Simpozionului Internaţional ORIGINEA TĂTARILOR. Locul lor
în România şi în lumea turcă (Constanţa, 17-20 noiembrie 1994), Editura Kriterion, Bucureşti, 1997,
p. 318.
~ 78 ~
Prof. Mihai Paris, Liceul Teoretic „George Călinescu” Constanța

Prof. Anișoara Paris, Colegiul Tehnic „Tomis” Constanța
SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA COMUNITĂȚII GERMANE DIN DOBROGEA

ÎN PERIOADA 1840-1940
REZUMAT: Lucrarea de față prezintă în linii mari etapele colonizării germane în Dobrogea.
Colonizarea germană în Dobrogea s-a realizat în trei etape: 1840-1850, 1873-188, 1890-1891.
În majoritatea lor, germanii proveneau din Basarabia și au sosit în Dobrogea datorită
suprapopulării acestei regiuni, a politicii naționaliste a regimului țarist și a suprimării unor privilegii
și facilități. Așezați în ținutul dintre Dunăre și Mare, ei s-au distins prin: ordine, disciplină, rigoare și
consecvență, completând în chip fericit caracterul blând și tolerant al românilor. Din aceste motive,
coloniștii nemți s-au integrat rapid, punând bazele unor colonii frumoase și bogate.
Existența lor în Dobrogea a durat 100 de ani, când climatul politic tensionat al anului 1940 a făcut
ca peste 95 % dintre aceștia să părăsească Dobrogea și să se repatrieze în Germania.
Materialul de față se constituie într-o „privire repede” asupra evoluției comunității germane din
Dobrogea în perioada 1840-1940. Prima colonizare a elementului german în spațiul românesc
datează din jurul anului 1150, când, din inițiativa regelui maghiar Geza al II-lea, au sosit în
Transilvania cavaleri, țărani, meșteșugari și negustori germani. Așezarea coloniștilor germani a
avut drept scop consolidarea stăpânirii regelui în sudul Transilvaniei și refacerea economică a
acestei zone, devastate în mai multe rânduri de invaziile pecenegilor și cumanilor (1). Pentru o mai
bună apărare a frontierei Transilvaniei, regele Andrei al II-lea a chemat, în anul 1211, în
Transilvania, Ordinul cavalerilor teutoni. Aceștia au fost așezați în Țara Bârsei. În afara funcției de
apărare, cavalerii teutoni aveau și sarcina de a face prozelitism catolic dincolo de Carpați, printre
cumani și români (2) .
De-a lungul veacurilor, în spațiul dintre Dunăre și Mare s-au petrecut o serie de procese etno-
demografice care au creat o fizionomie aparte acestei zone. Peste autohtoni s-au așezat o serie de
elemente aparținând unor neamuri din cele mai diverse. În drumul lor spre Balcani sau după
aceea, datorită condițiilor bune de existență, s-au stabilit aici bulgari, împrăștiați de la gurile
Dunării până la Varna și Silistra. În secolul al XIII-lea, în Dobrogea s-au stabilit tătari, numărul lor
crescând sub dominația sultanilor, când li s-au adăugat și turci. Mai târziu au venit ruși
„schismatici” (așa numiții lipoveni), greci, armeni, evrei, etc.. Întotdeauna a existat aici o populație
românească a cărei prezență poate fi demonstrată prin numeroase denumiri de izvoare narative și
documentare, din datele toponimiei și hidronimiei și, nu în cele din urmă, din mărturiile
arheologice. De-a lungul veacurilor, a existat un flux al populației românești din stânga Dunării,
inclusiv a mocanilor din Transilvania, care s-au așezat în spațiul dobrogean, creând noi așezări sau
amplificându-le pe cele existente. S-a creat astfel un mozaic de populații în acest spațiu (3) .
Primii germani s-au așezat în Dobrogea către sfârșitul secolului al XVIII-lea dar cu o frecvență și
într-un număr care nu anunțau nicidecum puternica lor migrare din a doua jumătate a secolului
următor spre această regiune. După încorporarea Basarabiei, în anul 1812, autoritățile țariste au
încurajat colonizarea părții de sud a noii provincii cu slavi (ruși și bulgari) dar și cu germani, cărora
le-au fost acordate largi privilegii economice, fiscale și confesionale. Publicarea în 1813 și 1813 a
manifestelor imperiale ale țarului Alexandru I cât și răspândirea lor în ținuturile populate de
germani au avut o însemnată putere de atracție asupra unor locuitori din provinciile polono-
prusiene, din diferite regiuni ale Rusiei cât și din statele sudice ale Germaniei. Proveniți mai ales
din Suabia erau cunoscuți în genere sub numele de Schwaben (șvabi) și sub presiunea unor cauze
~ 79 ~
economice, politice și religioase s-au lăsat angajați într-o perpetuă pribegie care avea să-i ducă
departe de țara lor. Stabiliți abia de câteva decenii în sudul Basarabiei, unde coloniile lor însumau
circa 24.000 de locuitori în sudul Ucrainei și împrejurimile Odessei, germanii au început să
părăsească Rusia, îndreptându-se fie spre SUA și Canada, fie spre Dobrogea (4) .
Parte din germanii aceștia, fie că nu le-au plăcut locurile, fie că nu s-au putut împăca cu stăpânirea
rusească, au trecut în „țara turcului”, în Dobrogea. Germanii dobrogeni sunt coloniști veniți aici
între anii 1841-1891, adică în timp de cincizeci de ani. Aceste pâlcuri s-au desfăcut din masa
coloniștilor germani așezați mai demult în Rusia. Cei mai vechi coloniști germani sunt cei așezați în
nordul județului Tulce: Acpunar (unde s-a făcut descălecarea întâilor sosiți), Atmagea, Tulcea,
Malcoci, Ciucurova, Cataloi... De ce au plecat din Rusia? Poate din cauza legii rusești de colonizare
a împărătesei Ecaterina a II-a (a doua jumătate a veacului al XVIII-lea) prin care se oprea vânzarea
și împărțirea lotului de colonizare; poate din cauza secetei de câțiva ani la rând, de boli și de lipsă
de pământ. Casele întâilor coloniști veniți în Dobrogea erau niște biete colibe învelite cu stuf,
bordeie sărăcăcioase (5).
Trebuie subliniat faptul că începutul colonizării germane în Dobrogea nu s-a făcut prin cuceriri
războinice și nici ca politică a statului român care nu era încă stăpânul locului, ci prin propria
voință a unor oameni liberi în căutarea unui loc de muncă. Colonizarea germanilor în Dobrogea a
fost un proces realizat în trei etape: prima etapă (1840-1850), etapa a doua (1873-1883), etapa a
treia (1890-1891) (6).
Începând din 1840, numeroși germani din gubernia Cherson s-au îndreptat spre Principatele
Române, fiind semnalați în diverse localități ale Moldovei și Munteniei, iar în anul următor și la
Măcin. Statul otoman a intuit imediat avantajele colonizării germanilor, autorizând intrarea lor în
Dobrogea și oferindu-le numeroase facilități. Prima colonie fondată a fost cea de la Malcoci, în
1843, la est de Tulcea, în apropierea regiunii mlăștinoase a brațului Sfântul Gheorghe. S-au stabilit
aici între 20-25 de familii, formate din șvabi și alsacieni. În 1845 a fost fondată mica colonie
Akpunar, care s-a întărit ulterior prin noi elemente desprinse din comuna Jacobsonsthal,
întemeiată lângă Brăila de emigranți germani veniți din Basarabia. În general, criteriul care a stat la
baza constituirii primelor așezări germane a fost cel confesional. Spre exemplu, populația comunei
Atmagea era formată din familii tinere de germani evanghelici, în timp ce colonia Malcoci a fost
înființată de germani catolici. Constituirea primelor așezări germane în Dobrogea n-a avut
caracterul unei colonizări de stat, ca în cazul musulmanilor. Germanii s-au așezat aici în mod
spontan, în absența oricărei preocupări a autorităților otomane față de organizarea vieții lor
comunitare, fapt care și-a pus amprenta asupra existenței patriarhale a primelor așezări. La
început, primele locuințe au fost bordeie semi-îngropate, lipsind registrul de stare civilă cât și
evidențele matriculare. Primele colonii întemeiate aveau o populație puțin numeroasă. În ceea ce
privește satele Malcoci și Tekeli, Ion Ionescu de la Brad estima în anul 1850 populația lor la nu mai
mult de 59 de locuitori. În anul 1857, satul Cataloi cuprindea numai 7-8 familii de germani, așa
cum reiese din procesul verbal al comunității evanghelice din Tulcea. Un an mai târziu erau 40 de
familii, ceea ce a favorizat formarea unei colonii separate de românii, tătarii și rușii găsiți aici. Și în
alte condiții, germanii s-au stabilit în așezări cuprinzând populație musulmană și creștină mai
veche. Astfel, satul Ciucurova era locuit de ruși, turci, tătari și lazi caucazieni când, în 1857, au
venit primii coloniști germani. Prin spor natural sau prin sosirea unor noi elemente, coloniile
germane s-au dezvoltat destul de repede. În anul 1864, în Ciucurova locuiau 46 de familii
evanghelice și trei baptiste, însumând circa 250 de oameni; în anul 1861, populația comunei
Atmagea ajungea la 1200 de locuitori. În Tulcea, primii și cei mai numeroși au fost șvabii catolici. La
1856 numărul lor se ridica la circa 100, locuind în case modeste, acoperite cu stuf. Treptat,
comunitatea germană s-a dezvoltat, pe măsura condițiilor oferite de activitatea comercială a
portului, mai ales după crearea Comisiei Europene a Dunării (1856) și sporirea traficului de călători
~ 80 ~
și mărfuri. Germanii s-au extins și în teritoriul agricol și forestier din preajma Tulcei, unde, cele
patru sate cu populație germană numărau aproape 600 de locuitori.
În timpul războiului ruso-turc din 1853-1856, coloniile germane, mai puțin Malcoci, au traversat o
perioadă de grele încercări. După declanșarea operațiunilor militare pe frontul dobrogean, cu
excepția câtorva familii, germanii s-au refugiat în Moldova. Când războiul a încetat, majoritatea s-a
reîntors, dar a găsit satele ocupate de tătari sau cerchezi, recâștigându-și drepturile numai cu
concursul autorităților otomane care-i preferau pentru contribuția lor la dezvoltarea vieții
economice. Așezările create după 1856 au fost situate din prudență, departe de drumul principal
care lega Tulcea de Constanța (7).
A doua etapă a colonizărilor germane în Dobrogea are ca punct de plecare anul 1871, care aduce o
schimbare importantă în viața coloniștilor germani din Rusia. Autoritățile țariste au emis un ucaz
prin care colonia germană din Basarabia trecea sub ascultarea Sankt-Petersburgului din punct de
vedere educațional și bisericesc.
În 1873 s-au recrutat cei dintâi ostași ruși și din rândurile coloniștilor. Acest lucru i-a determinat pe
mulți germani să plece din Rusia. Unii din acești emigranți au venit direct în Dobrogea; alții, mai
numeroși, au trecut întâi prin Moldova și Muntenia. Despre aceștia din urmă, nu se știu multe
lucruri. Începând cu anul 1872, autoritățile otomane dau voie nemților pribegi să se așeze în
Dobrogea și, în vara anului 1873 vin foarte mulți coloniști. Dacă primii coloniști germani s-au
așezat în nordul Dobrogei, cei din a doua perioadă s-au așezat în centrul și sudul provinciei, în
regiunea, altfel fertilă și binecuvântată a stepelor, unde, la început, n-aveau să plătească decât o
zeciuială din recolta lor. Din această perioadă sunt următoarele colonii: Cogealac, Tariverde,
Facria, Caramurat, Colilia, Anadalchioi și Cogealia. Cogealacul avea să devină una dintre cele mai
frumoase și bogate colonii nemțești din Dobrogea. Avea gară, poștă, telegraf și telefon. Piața cea
mare, unde se adunau la târg, în fiecare marți, comunele din apropiere, cu primăria și judecătoria,
îi dau un aspect de orășel. Războiul ruso-turc din 1877-1878 a provocat în Dobrogea multă spaimă
și mizerie. După război, guvernul român a acordat scutire de impozite și dări timp de trei ani,
pentru a redresa economia.
A treia etapă a colonizării germane poate fi încadrată între anii 1990-1891. La 1890 debutează un
nou curent de emigrare din coloniile germane ale Rusiei meridionale. Politica naționalistă a Rusiei,
precum și cea de suprimare a privilegiilor stau la baza migrării germanilor. Astfel, o lege din 1890
interzicea tuturor cetățenilor străini să cumpere teren, pământ și proprietăți, să are și să semene
pe pământ rusesc, să-și construiască biserici. Mai mult decât atât, în 1891, se instituie
obligativitatea limbii ruse în toate școlile din Rusia țaristă.
În acest context, mii de nemți părăsesc Rusia și se îndreaptă spre SUA, Canada, unii ajungând chiar
în Dobrogea, încurajați fiind de promisiunile ministrului P. P. Carp. Se întemeiază astfel, între 1890-
1891, opt colonii noi, aproape toate în partea de sud a Dobrogei: Cobadin, cea mai prosperă dintre
ele, Sarighiol, Mangalia, Osmancea, Viile Nuoi. Cu aceasta se încheie perioada emigrărilor germane
din Rusia, perioadă ce a durat 50 de ani (8). În 1928, numărul germanilor din Dobrogea nu depășea
10 000. Erau harnici și model pentru celelalte sate, erau foarte gospodari, își întrețineau școlile și
bisericile. Se aflau într-un contact permanent cu patria lor de origine, primind reviste, jurnale,
gazete. Își conservau obiceiurile și tradițiile și nu se deznaționalizează (9). Ocupațiile principale ale
germanilor erau: agricultura, creșterea animalelor, dar erau și buni meșteșugari și negustori
pricepuți. În nordul Dobrogei au practicat mai ales lemnăritul și cărbunăritul. Înființate mai ales
după criteriul confesional, comunitățile germane și-au organizat în același sens instituțiile
ecleziastice și școlare (10).
Cum, până în anul 1878, Dobrogea făcea parte din Imperiul Otoman, așezările întemeiate de
germani s-au bucurat de autonomie administrativă, fiind conduse de primari aleși din rândul
comunității, singura obligație fiind cea a plății punctuale a impozitelor. Chiar dacă, în primii ani,
coloniștii au avut de luptat cu multe greutăți, fiind nevoiți să locuiască în bordeie și să facă față
~ 81 ~
incursiunilor de jaf ale unor grupuri de tătari și cerchezi, către sfârșitul secolului al XIX-lea așezările
lor se consolidează. Odată cu trecerea Dobrogei sub administrație românească, în majoritatea
satelor locuite de germani sunt instalați primari români și sunt împroprietăriți cu terenuri veterani
ai Războiului de Independență din 1877–1878. Germanii dobrogeni, neavând resurse pentru
susținerea unui învățământ propriu, vor frecventa școlile românești, doar limba germană și religia
fiind predate de învățători din rândul propriei comunități, după încheierea cursurilor. Cu toate
acestea, la începutul secolului al XX-lea, se înregistrează un spor demografic ce duce la
întemeierea de noi așezări, la construirea de biserici și școli proprii și la angajarea a tot mai mulți
preoți și învățători (11).
Potrivit lui Constantin Brătescu, în 1913, în Dobrogea românii reprezentau 56,9 % din populație,
turcii și tătarii însumau 10,9 %, iar germanii 2 %. Astfel, în județul Constanța erau 5580 de germani
iar în Județul Tulcea erau 9811 de germani (12) .
Comunitatea germană din Dobrogea a fost din nou afectată în timpul Primului Război Mondial
(1914-1918), când toți germanii din Regatul României, intrat din 1916 în război împotriva
Germaniei, erau considerați potențiali inamici. Este interzisă folosirea limbii germane în locuri
publice, mulți bărbați sunt puși sub arest la domiciliu, sunt rechiziționate animale și mijloace de
transport, iar unele așezări sunt distruse în timpul luptelor purtate între trupele românești și cele
bulgare ce invadaseră Dobrogea.
În perioada interbelică, așezările germane din Dobrogea cunosc o nouă etapă de dezvoltare, dar
deja în anul 1940, în urma unui acord între guvernele României și Germaniei, comunitățile de
germani dobrogeni au fost mutate obligatoriu în Germania. Foarte puțini germani dobrogeni s-au
putut sustrage acestei acțiuni, reușind să locuiască în continuare în satele lor (13) .
Pământul Dobrogei este un adevărat mozaic prin diversitatea solului, vegetației și faunei dar și prin
mulțimea de etnii care au populat ținutul în decursul timpului.
În Dobrogea, mai mult decât oriunde se găsesc straturi istorice continuând pe cele geologice,
urmele unor civilizații străvechi, stinse. Diversitatea etnografică a acestui teritoriu nu se dezminte
în nici una din epocile istoriei sale, așa a fost soarta acestei zone așezate la răspântia atâtor
drumuri. Din păcate, despre naționalitățile care au locuit un timp mai lung sau mai scurt în
Dobrogea, se cunoaște destul de puțin, deși fiecare a avut contribuția proprie la prosperitatea
ținutului prin modul de viață, cultură și civilizație specifică.
Dintre toate etniile, germanii au avut un loc deosebit prin spiritul de ordine și disciplină, muncă
perseverentă și pricepere, cinste și prudență care conveneau perfect caracterului blând și tolerant
al românilor. Ca urmare, coloniștii nemți s-au integrat imediat, punând bazele unei agriculturi
organizate în sate și gospodării administrate exemplar.
Din păcate, împrejurări istorice defavorabile au făcut ca în anul 1940 peste 95 % din populația
germană să părăsească Dobrogea în speranța de a se repatria în țara strămoșilor lor, Germania,
încercare reușită după mari sacrificii și grele suferințe morale și materiale cauzate de război (14) .
NOTE:
1. Doru Dumitrescu, Carol Căpiță (coord.), Istoria minorităților naționale din România, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 2008, p. 245.
2. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București,
1999, p. 65.
3. Gheorghe Zbuchea, Cadrilater=Dobrogea de Sud, în Dosarele Istoriei, An. VII, nr. 1, 2002, pp. 2-
3.
4. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998, pp. 301-
302.
5. Apostol D. Culea, Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea, Editura Casei Școalelor, București,
1928, pp. 169-171.
~ 82 ~
6. Horia Stinghe, Cornelia Toma, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța,
2007, pp. 23-24.
304.
8. Ioan Georgescu, Coloniile germane din Dobrogea, Institutul de arte grafice și editură „Glasul
Bucovinei”, Cernăuți, 1926, pp. 30-40.
9. Apostol D. Culea, Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea, Editura Casei Școalelor, București,
1928, p. 171.
306.
12. Constantin Brătescu, „Populația Dobrogei”, în Dobrogea. Cincizeci de ani de vieață
românească, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003, p. 236.
14. Horia Stinghe, Cornelia Toma, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța,
2007, p. 13.
BIBLIOGRAFIE:
Brătescu, Constantin, „Populația Dobrogei”, în Dobrogea. Cincizeci de ani de vieață românească,
Editura Ex Ponto, Constanța.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București,
1999.
Culea, Apostol D., Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea, Editura Casei Școalelor, București,
1928.
Dumitrescu, Doru, Căpiță, Carol (coord.), Istoria minorităților naționale din România, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 2008.
Georgescu, Ioan, Coloniile germane din Dobrogea, Institutul de arte grafice și editură „Glasul
Bucovinei”, Cernăuți, 1926.
Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanța, 1998.
Stinghe, Horia, Toma, Cornelia, Despre germanii din Dobrogea, Editura Ex Ponto, Constanța, 2007.
Zbuchea, Gheorghe, Cadrilater = Dobrogea de Sud, în Dosarele Istoriei, An. VII, nr. 1, 2002.
~ 83 ~
~ 84 ~
Prof. Ioana Prahoveanu, Colegiul Comercial „Carol I” Constanţa

Elevă Iulia Eftei, Colegiul Comercial „Carol I” Constanţa
RUŞII LIPOVENI DIN DOBROGEA
Introducere. Dobrogea reuneşte de secole diverse minorităţi etnice şi religioase care au găsit în
acest spaţiu cultural înţelegerea şi sprijinul de care aveau nevoie. Obiceiurile şi sărbătorile
minorităţilor din Dobrogea, pe lângă cele practicate de români, ocupă un loc important în viața de
toate zilele a poporului român. Contribuția culturală a diferitelor minorități naționale la profilul
cultural românesc, practic la structurarea identității culturale a acestui spațiu, este importantă.
Aceste contribuții culturale creează identități regionale, ale provinciilor istorice. Ceea ce dă
identitate și un specific anume Dobrogei este tocmai profilul etnic special, combinația unică de
elemente culturale. Aceste identități regionale constituie identitatea spațiului românesc, în sensul
diversității și multiculturalității. Pe lângă populația românească care își sărbătorește propriile
tradiții și obiceiuri, minorităţile etnice de aici îşi respectă obiceiurile şi sărbătorile aşa cum le este
tradiţia, reușind să armonizeze relațiile cu românii respectându-și reciproc cele mai frumoase
valori culturale, propriile tradiții care le dă sentimentul apartenenței la rădăcinile spirituale și fizice
ale strămoșilor. Ca urmare pe lângă sărbătorile românești întâlnim și sărbători cum ar fi: ziua
naţională a rromilor (sărbătorită de ei din anul 1971) pe data de 8 aprilie; credinţa ruşilor lipoveni
creştin-ortodocși de rit vechi, care sărbătoresc Crăciunul pe 7 ianuarie, Boboteaza pe 19 ianuarie,
Sântul Gheorghe pe 6 mai. Musulmani au ca sărbători religioase importante: Ramadanul şi
Bairamul, iar aromânii își sărbătoresc ziua naţională pe 23 Mai. În Dobrogea, întâlnim obiceiuri
care s-au păstrat din vremuri de demult și încă mai sunt practicate.
Scurt istoric. Rușii lipoveni au o istorie foarte bogată, dar puțin cunoscută publicului românesc.
Începuturile acesteia trebuie căutate în dramaticele evenimente ce au bulversat Rusia în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea și care, în final, au dus la scindarea societății rusești, provocând o
criză religioasă și socială, ale cărei urmări persistă până în zilele noastre. Dovada sunt comunitățile
de ruși staroveri răspândite în decursul timpului, practic în toată lumea.
Reforma cultului și a practicii bisericești instaurată de țarul Aleksei Mihailovici (1645-1676) și
promovată de patriarhul Nikon (1652-1658) a stârnit un val de nemulțumire și proteste în rândul
clericilor și credincioșilor Bisericii Ruse, măsurile luate de autoritățile laice și ecleziastice din Rusia
fiind considerate drept o atingere inadmisibilă adusă învățăturii și canoanelor ortodoxe.
Reformele religioase şi sociale ale patriarhului Nikon și ale ţarului Petru cel Mare i-au făcut pe
aceştia să părăsească Rusia şi să caute libertatea religioasă pe teritoriul românesc. Ruşii lipoveni au
ales să rămână credincioşi ritului vechi, care se referă la un anumit tip de slujire religioasă, dar şi
folosirii limbii slavone în biserică. Lipovenii au ales să se împartă între două lumi, două tradiţii,
două calendare, două rituri şi trei limbi: română, rusă şi slavonă. Refuzul unor credincioși de a
accepta înnoirea a făcut ca aceștia să fie supuși la taxe insuportabile si forțați să poarte o
vestimentație specifică. Nemaiputând să suporte toate aceste restricții, staroveri (credincioșii de
rit vechi) vor lua drumul pribegiei, răspândindu-se în întreaga lume (Polonia, Austria, Canada,
Alaska, Japonia etc.) inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea, tocmai pentru că, la origine fiind
pescari, din zona râurilor Don si Nipru, și-au putut relua practicarea acestei meserii (1). Cunoscuți
de autoritățile locale sub denumirea de lipoveni (lipatei), aceștia și-au păstrat limba, obiceiurile și
credința, fiind divizați atât pe criterii religioase (în 1690 s-au împărțit în popovţi – cu popă, şi
bezpopovţi – fără popă), cât și etnice (rușii mari-moscoviți, rascolnicii propriu-ziși, cazaci
zaporojeni, haholi, necrasovţi, ucraineni). După un popas în Basarabia sudică, în pădurile de tei,
~ 85 ~
staroverii s-au așezat în spațiul românesc, în mod deosebit în Dobrogea si Bucovina, în două mari
valuri: primul după răscoala lui Bulavin, pe vremea lui Petru cel Mare, al doilea, în timpul țarinei
Ecaterina a II-a (1762-1796), când au trecut la exterminarea căzăcimii. Fuga cazacilor a fost
încurajată de autoritățile locale care au căutat să „umple” teritoriile lăsate libere de ruso-lipoveni.
În sec. al XVIII-lea, când staroveri sunt atestați documentar în Dobrogea (1762 – Sarichioi),
provincia prezenta un adevărat mozaic etnografic (turci, tătari, bulgari, cerchezi, găgăuzi, nemți,
evrei, greci), în care românii, exceptând unele locuri, erau cei mai numeroși. Dobrogea, de la
începutul sec. al XV-lea şi până după războiul de independenţă (1877-1878), a făcut parte din
Imperiul Otoman, fiind inclusă în Dar al Islam (Casa Păcii), în care creștinii aveau un statut de
protejați (zimțai-ilar), trebuind să respecte cele șapte obligații necesare, între care se remarcă
plata unui impozit special. Lor le era recunoscută oficial biserica, fără a fi supuși la acțiuni pentru
trecerea forțată la islamism (2). De altfel, staroverii fuseseră foarte bine plătiți de Poarta Otomană,
fiind considerați „musafiri”, încercându-se chiar de către Sadâc (Sadyk) Pașa să se organizeze o
armată regulată din „necrasovți”, pentru a lupta cu mai mult succes contra Rusiei, încercare eșuată
ca urmare a dezertării hatmanului Gladki, în 1828. În schimbul sprijinului acordat Porții, aceștia
primeau o largă și deplină autonomie, concesiunea pescăriilor şi a unor întinse teritorii, lucru care
i-a făcut să intre în conflict deschis cu rascolnicii propriu-ziși, determinând autoritățile otomane să
strămute unele grupuri pe Dunăre sau chiar în partea asiatică a imperiului, în zona orașului Bursa.
Ruşii – staroveri s-au integrat în noile realități, amplificând coloritul etnic, specializarea acestora în
pescuit făcând ca termenul de lipovean să desemneze şi alte populații care aveau această
ocupație, lucru, de altfel, firesc în istorie (grădinarii – sârbi, meseriașii – nemți, zarzavagii – bulgari
etc.). Ermetismul local și necomunicarea reală a făcut ca aceștia să nu fie definiți corect până acum
din punct de vedere etnic, religios şi cultural.
Localități cu populație majoritară lipovenească din Dobrogea. Rascolnicii staroveri s-au răspândit
în platoul dobrogean și i-au atras de partea lor pe „necrasovţi”, reînviind și întemeind satele
Carcaliu (Camena sau Komenka), lângă Măcin, Tătărița (lângă Siliștea) si Ghindărești (Guizdar),
lângă Hârșova. Lipovenii necrasovţi s-au stabilit cu învoirea turcilor în teritoriul dintre Tulcea și
Babadag, mai puțin în Constanţa şi Năvodari, reconstituind satele Sarichioi (Seriacovo) pe țărmul
lacurilor Razelm și Jurilovca, care vor fi cele mai bogate sate de pescari din Dobrogea. La sud-est
de Babadag, în regiunea muntoasă, se află un al treilea sat – Slava Rusă, populația acestuia
ocupându-se cu agricultura, la fel și populația din satul vecin, Slava Cercheză. În număr mai mare
se găsesc în orașul Tulcea si în Chilia Veche, Mahmudia, Ieroplava, Sfiștovca, Letea (3). Pe teritoriul
României conform recensământului din anul 2002, rușii lipoveni numărau 35 791, majoritatea sunt
concentrați în Dobrogea și Moldova, dar 2 / 3 din aceștia își duc existența în apropierea bazinelor
hidrografice: al Dunării, Complexul Lagunar Razim-Sinoe și pe litoralul Mării Negre (4).
Repartiţia ruşilor-lipoveni pe localităţi, la

recensământul populației din 7 ianuarie 1992.
Sursa: Ipatiov, Filip, Ruşii lipoveni din Romania.
Studiu de geografie umană, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002.
Limba rușilor lipoveni. Graiul rușilor lipoveni de

astăzi păstrează caracteristicile limbii ruse de la
sfârșitul secolului al XII-lea și începutul sec. al
XVII-lea, când strămoșii lor au fost nevoiți să-și
părăsească patria, nesupunându-se reformelor
religioase ale patriarhului Nikon. Este demn de remarcat că apărarea credinței pravoslavice a mers
până la sacrificiu de sine al acelor ce nu au acceptat reformele niciviene. Evoluția în cu totul alt
~ 86 ~
mediu lingvistic a dus la apariția unor deosebiri între graiul rușilor lipoveni și limba rusă literară de
astăzi. Aceste deosebiri au apărut la toate nivelele limbii fonetice, lexic, morfologie. Amintim
câteva dintre ele: pronunția fricativă a consoanelor g, t: gorod, golova; înlocuirea consoanei v,
aflată la sfârșitul cuvântului, începutul cuvântului, înaintea unei alte consoane sau între două
vocale: use-vse; drou-drov; transformarea vocalei o în a în poziție neaccentuată: vodo-voda;
transformarea vocalei e în poziție neaccentuată în i: silo-selo; pronunția muiată a consoanei t la
verbele aflate la persoana a III-a, timpul prezent: on (ona), citaet; on (ona) citaet. Vocabularul
rușilor lipoveni este alcătuit din cuvinte de origine rusă, la care se adaugă și termenii împrumutați
din limbile popoarelor care au venit în contact cu rușii lipoveni: ucraineana, poloneza, bulgara,
turca și evident limba română – bicicleta – velosiped; frigider – holodilnic.
Ocupații. Lipovenii au fost cunoscuți dintotdeauna drept buni pescari, asocierea lor cu ocupația de
pescuit fiind explicată prin prezența acestei populații nu neapărat preponderent în Delta Dunării,
ci în general în vecinătatea apelor. Alte activități specifice ale rușilor-lipoveni sunt cele legate de
agricultură, albinărit, morărit etc.
Lipovenii sunt recunoscuți ca fiind pricepuți constructori de bărci, case, acoperișuri din stuf, fiind
foarte apreciați pe șantierele din toată țara. Majoritatea bisericilor și mănăstirilor de rit vechi sunt
construite și pictate de meșteri renumiți din rândul rușilor-lipoveni.
Pescari din zona lacului Razelm /Fabrică de pește – imagini - www.bibliotecajurilovca.ro
Obiceiurile rușilor lipoveni sunt strâns legate de sărbătorile religioase. Credința rușilor lipoveni din
Romania este creștin-ortodoxă de rit vechi. Cele câteva elemente care ar diferenția credința
rușilor-lipoveni de cea ortodoxă practicată în Romania țin în mare parte de ritul religios și nu de
dogmă. Aducem spre exemplificare câteva elemente caracteristice: semnul crucii la staroveri se
face cu două degete (arătătorul și degetul mijlociu) reprezentând dubla ipostaza a Mântuitorului
Iisus Hristos: natura divină și cea umană, iar cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta
Treime. Crucea rușilor staroveri are opt extremități. Numele Mântuitorului se face cu un singur I –
Isus. Înconjurul bisericii se face în timpul procesiunilor în sensul rotației acelor de ceasornic (în
sensul mișcării aparente a soarelui). Oficializarea liturghiei se face cu șapte prescuri și nu cu cinci.
Din punct de vedere confesional, al apartenenței la centrul spiritual și al ierarhiei, în România
există două orientări religioase ale rușilor. Calendarul pe care îl respectă a rămas neschimbat, fiind
cel iulian, decalat cu 13 zile. Până în zilele noastre, la rușii lipoveni s-a păstrat obiceiul efectuării
semnului crucii în aproape orice acțiune pe care o întreprind. Cel mai bine s-au păstrat obiceiurile
legate de Masleniță (Săptămâna Brânzei sau Lăsata Secului), săptămâna de dinaintea intrării în
postul Paștelui.
Este o săptămână de bună voie, sărbătorită cu cântece vesele pe străzile localităților și cu
preparate lactate specifice: vareniki, blinî, piroșchii etc. În timpul slujbei de Florii, podelele
~ 87 ~
bisericilor sunt acoperite cu un covor de iarbă, în timp ce credincioșii țin în mâini lumânări și
crenguțe de salcie, sfințite cu această ocazie. Paștele, o sărbătoare foarte importantă pentru rușii-
lipoveni, se sărbătorește în familie, cu ouă vopsite și cozonac, ce se sfințește în dimineața Învierii,
după liturghie. Mielul nu face parte din tradiția rușilor-lipoveni. Pe toată perioada Paștelui, există
la rușii-lipoveni obiceiul de a se pupa de trei ori când se întâlnesc, pronunțând „Hristos a înviat!”
(„Hristos Voscrese!”) și respectiv, „Adevărat a înviat!” („Voistinu Voskrese!”) (5). Şi la rușii lipoveni
există obiceiul de a colinda, de Crăciun, vestind Nașterea Domnului. Evenimentele importante din
viaţa Ruşilor Lipoveni prezintă câteva particularităţi specifice. Astfel, botezul nou-născutului se
face prin scufundarea totală a copilului în cristelniţă, de 3 ori; naşii de botez (o persoană masculină
şi una feminină) nu trebuie neapărat să reprezinte un cuplu – de cele mai multe ori aceştia au
vârste fragede. Prenumele copilului (în general unul singur) era sugerat în trecut de preot în
funcţie de sfinţii din calendar sărbătoriţi în perioada când s-a născut copilul.
Căsătoria e precedată de logodna tinerilor, ocazie de organizare a petrecerilor la casa fiecăruia
(„acolisnaia” la viitorul mire şi „devisnic” la viitoarea mireasă); înainte de cununia religioasă – care
are loc imediat după liturghie – se practică un obicei de „cumpărare-vânzare” a miresei de la casa
părintească / ocazie cu care sunt interpretate diferite cântece. S-a păstrat obiceiul până în zilele
noastre ca mirii să se cunune la biserică în costumele tradiționale pentru viața religioasă. După
oficierea slujbei de cununie, mirii se îndreaptă către casa mirelui, ducând împreună o icoană și
fiind însoțiți pe noul drum de către preoți. Cununia civilă și petrecerea propriu-zisă are loc spre
după-amiază, seara, de multe ori petrecerea prelungindu-se pe durata a 2-3 zile. În trecut, nunta
lipovenească era marcată de un aer de sobrietate, nefiind permisă muzica, ci doar anumite
cântece folclorice interpretate de meseni.
La decesul unui rus lipovean, acesta este privegheat timp de 3 zile în camera din faţă a locuinţei,
fiind citită neîntrerupt Psaltirea. Se aprinde candela care trebuie să ardă timp de 6 săptămâni. În
jurul capului celui decedat se pune o cunună pe care scrie în slavonă „Sfinte, puternice şi
nemuritorule Dumnezeu, îndură-te de noi!” iar în mână i se pune o hârtie cu binecuvântarea
preotului. Slujba de înmormântare are loc la biserică iar după, se organizează o masă întinsă la
casa celui trecut în nefiinţă. Mortul este pus în groapă cu picioarele spre est, spre locul unde stă
crucea, întrucât există credinţa că la învierea morţilor primul lucru pe care îl va vedea cel decedat
să fie crucea. Coliva la rușii-lipoveni este făcuta din grâu fiert, amestecat cu miere de albine.
Ansamblul folcloric /port tradițional (loc. Slava Rusă, jud. Tulcea).

Port popular la nuntă (loc. Jurilovca, jud. Tulcea). Imagini realizate de eleva EFTEI IULIA (aprilie, 2008)
Arhitectura. O gospodărie tradițională ruso-lipovenească se caracterizează printr-un mod ordonat

de aranjare, cu perimetrul sub forma dreptunghiulară, cu latura scurtă către stradă. Casa propriu
zisa, amplasată la stradă, este de tip vagon, cu 3 sau 4 încăperi înșirate una după alta și este
mărginită de obicei de prispa cu sau fără balustrade și stâlpi de lemn.
Materialul de construcție al casei diferă în funcție de regiunea geografică. În Deltă și în majoritatea
localităților din Dobrogea, casele erau construite din cărămizi de chirpici, iar acoperișul din stuf. În
~ 88 ~
Moldova și Bucovina era utilizat frecvent și lemnul, iar pentru acoperiș erau tradiționale paiele sau
dranița (scândurele din lemn).
La casele lipovenești cu fronton, acesta era frumos decorat cu elemente specifice floristice,
zoomorfe etc. De asemenea erau decorați stâlpii și balustradele de lemn de la prispa casei. Pereții
exteriori ai casei erau de obicei spoiți cu var în alb, iar tâmplăria exterioară a casei (stâlpi,
balustrade, ferestre, etc.) vopsită în albastru. Elemente specifice pentru așezările pescărești erau
„vetrinicele”, de forma unor săgeți, pești, pasări, ce indică direcția vântului.
În ceea ce privește camerele, o atenție deosebită i se acorda primei camere, dinspre stradă, care
era atent îngrijită, având un rol important in evenimentele familiei (nuntă sau înmormântare).
Această cameră era urmată de un antreu, cu ieșire în exterior, camera folosită propriu-zis de
familie și eventual lângă un antreu sau încăpere.
Tavanul încăperilor era străbătut de o grindă de lemn mediană. Nelipsite din camerele rușilor-
lipoveni sunt icoanele, amplasate în colțul camerei, pe un suport de lemn („banița”), cu candela ce
se aprinde obligatoriu de sărbători sau în timpul rugăciunilor. La casele vechi, peretele lateral din
stradă prezintă frecvent o prispă cu stâlpi. Casele construite în anii 1920-1930 au temelie înaltă,
pridvor fără prispă fiind acoperite cu înveliș de tablă. În anii 1950-1960 s-au impus arcadele și
colonadele.
Casă lipovenească din județul Tulcea/ Casa lipovenească din loc. Jurilovca.
Imagine www.bibliotecajurilovaca.ro Imagini Romeo Huidu | info-delta.ro
Un alt element specific rușilor-lipoveni este cuptorul întins, cunoscut sub denumirea de „pecika”
sau „leajanka”, spațiul de pe cuptor fiind folosit pentru odihnă / dormit.
Anexele gospodăriilor lipovenești se întindeau de regulă în prelungirea casei propriu-zise, fiind
ceva mai impunătoare în zona Moldovei și a Bucovinei. Ele cuprind una sau două magazii,
bucătăria de vară, grajdul sau cotețul pentru animale și în funcție de ocupația gospodarului, o
anexă pentru depozitarea bărcii sau a uneltelor agricole. Fără excepții în gospodăriile lipovenești,
chiar și în prezent, este baia lipovenească (tip saună, numită „bania”), alcătuită din două încăperi:
prima (numită predbanik / pribanik) în care se făcea focul și unde se lăsa hainele și baia propriu-
zisa. În cea de-a doua încăpere se găsesc o vatră din pietre în care se află cazanul cu apa pentru
încălzit și un pat de scândură, numit „palok”, pe care se așează cel care se îmbăiază. Efectul de
saună este amplificat prin stropirea cu apă a pietrelor încinse. Pentru stimularea circulației
sanguine se folosește o măturică de nuiele (de obicei de stejar), care se opărește și cu care se
lovește ușor și ritmic persoana care face baie. În general, se pregătește baia sâmbăta și înainte de
sărbătoare, dar și când cineva din familie se îmbolnăvește, întrucât acest gen de baie este
considerat leac pentru orice boală.
„Fiecare are baie neagră („bania”). În camera unde avem „bania” facem „camenta”, un fel de
cuptor peste care punem niște fiare și peste acestea niște pietre. Când se făcea focul în cuptor,
fumul tot trecea prin pietrele alea și toată baia era un fum. Fumul ieșea până se încălzeau pietrele
bine și pe pietre puneam cazanul cu apă. Din când în când, aruncam câteva căni cu apă pe pietre,
iar fumul iese cu abur cu tot. După ce iese și se încing pietrele bine începi sa faci baie: te bați cu
~ 89 ~
măturica de stejar peste tot, până te înroșești. După asta, te speli cu apa din cazan, cu săpun de
casă, fiert cu pelin. Dacă e frig afară, după baie intri în casă și te așezi pe leajanka – soba încinsă și
bei un ceai de mentă”. (Simion Ecaterina – „Katia”, 62 ani (6))
Datorită potențialului turistic pe care-l oferă Delta Dunării, gospodăria din această zonă se
dezvoltă păstrând în general arhitectura tradițională, în special cea specific locuinței lipovenești,
fiind atracția unui număr mare de turiști români și străini. În prezent, majoritatea caselor sunt
construite din materiale moderne, combinate cu materialele de construcție specifice zonei
deltaice, stuful, lemnul.
Biserica. Bisericile ortodoxe de rit vechi ale lipovenilor au multe elemente comune bisericilor
românești, fiind alcătuite în principal din altar, naos și pronaos. În locul pridvorului se află o
cameră cu icoane de unde participă la slujba persoanele care nu au dreptul de a intra în biserică.
Între altar și iconostas, pe ambele părți, se găsește corul bisericii, format din cei care știu să cânte
și să citească în slavonă. Cele două părți ale corului se reunesc în anumite momente ale slujbei
religioase, în fața porților cerești, pe un fel de postament / podium mai înălțat față de restul
podelei. Dincolo de iconostasul ce delimitează corul bisericii,
se găsesc două spații separate la fel printr-un iconostas, cel al
bărbaților și cel al femeilor. Turla principală de deasupra
pronaosului este foarte largă și cuprinde în interior imaginea
de dimensiuni foarte mari a lui Iisus Pantocrator. Biserica
lipovenească are de obicei trei intrări: una principală și alte
două laterale – pentru accesul bărbaților.
Biserica din localitatea Jurilovca, jud. Tulcea

Imagine realizată de eleva Eftei Iulia (mai 2010)
Portul tradițional. Până nu demult nu existau deosebiri între portul cotidian și cel bisericesc al
lipovenilor. În prezent însă portul tradițional al rușilor-lipoveni este conservat doar în viața
religioasă, iar de la înființarea ansamblurilor folclorice, cu unele adaptări și modificări, și în viața
cultural-artistică. Costumul bărbătesc lipovenesc tradițional era compus din cizme sau pantofi,
pantaloni largi și „rubașka” – cămașă fără guler purtată peste pantalon și legată la mijloc cu un
brâu de lână colorată cu ciucuri la capete, numit „pois”. Bărbații în vârstă continuă să poarte și în
prezent la biserică o haină lungă, de culoare închisă, cunoscută sub numele de „paddiovca”, în
Dobrogea sau „bichesca”/ „cufaica” în Moldova și Bucovina. Odinioară acest obiect de
vestimentație era obligatoriu pentru toți bărbații, atunci când se duceau la biserică. Rânduiala
bisericească cere, de altfel, ca haina folosita pentru viața religioasă să nu fie întrebuințată și pentru
alte evenimente cotidiene (nuntă, petrecere etc.). Piesa de bază a costumului femeiesc este
reprezentată de fusta („iubca”) sau sarafan, largă și lungă până la glezne. Ca și la bărbați, mijlocul
este încins cu un „pois” (7). Capul femeilor este acoperit obligatoriu cu batic. Fetele nemăritate își
împletesc părul într-o singură coadă, în care își prind lenta (fundă). La cununie, părul fetei care se
căsătorește este împletit în două codițe (simbolizând cununia, cuplul), care se prind într-un coc în
creștetul capului. Cocul este acoperit cu o bonețică („chicika”), peste care se pune „kaseac-ul”, iar
apoi baticul. Un element de rit des întâlnit mai ales la femeile în vârsta este „lestovca” sau
mătăniile (realizate din piele, cu diferite decorațiuni).
~ 90 ~
Imagini cu portul popular/www.crlr.ro Imagini cu portul popular al rușilor lipoveni din loc. Jurilovca
Concluzii. În România de astăzi trăiesc, alături de români, diferite alte comunităţi etnice, cu tradiţii
culturale, lingvistice şi religioase specifice, ce au reprezentat întotdeauna un procent semnificativ
din populația României. În Dobrogea, cele mai importante comunităţi sunt: rromii, ruşii lipoveni,
turcii, tătarii şi aromânii. Minoritățile etnice s-au bucurat permanent în România de drepturi şi
libertăţi care le-au permis să-şi conserve şi promoveze specificul etnic sau cultural. Dobrogea
reuneşte de secole diverse minorităţi etnice şi religioase care au găsit în acest spaţiu cultural
înţelegerea şi sprijinul de care aveau nevoie.
Eftei Iulia: „Am ales tema aceasta deoarece m-am născut şi am crescut în Dobrogea și fac parte din
comunitatea rușilor lipoveni, fiind născută în localitatea Jurilovca, jud. Tulcea. Astfel cunosc și iau
parte la tot ce înseamnă obiceiurile şi sărbătorile acestora, dorind să popularizez istoria și tradiția
acestui neam. Pe parcursul lucrării am prezentat anumite sărbători şi obiceiuri pe care eu le-am
considerat mai interesante.”
NOTE:
1. Drd. Varona, Alexandr, „Rușii lipoveni: Repere istorice”, în Istoria minorităților naționale din
România, Manual auxiliar pentru profesorii de istorie, autori: Dumitrescu, Doru (coord.), Căpiță,
Carol (coord.), Manea, Mihai (coord.) Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008, p.157.
2. Ibidem, p. 158. Informații similare și în (Ștefănescu), Melchisedec, Lipovenismul, adică
schismaticii sau rascolnicii și ereticii rusești după autori ruși și izvoare naționale române,
Imprimeria Națională, București, 1871.
3. Moldovan, Svetlana, Comunitatea rușilor lipoveni, Ghid de prezentare, Editura Ararat, București,
2004, în Istoria minorităților naționale din România, p. 196.
4. Ibidem. Informații similare și în lucrarea: Ipatiov, Filip, Rușii lipoveni din Dobrogea. Studiu de
geografie umană, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002.
5. Moldovan, Svetlana, op. cit., p. 196.
6. Interviu cu doamna Simion Ecaterina (62 ani) localnică din satul Jurilovca – 20 aprilie 2010,
realizat de eleva Eftei Iulia.
7. Huidu, Romeo, Portul popular tradițional lipovenesc, în www.info-delta.ro/traditii-in-dobrogea.
BIBLIOGRAFIE:
Chirilă, Feodor, Minoritatea rușilor lipoveni, în Minoritățile naționale din România. Dovezi istorice
privind așezarea și evoluția, Editura Kham, București, 2001.
Dumitrescu Doru, Carol Căpiță, Mihai Manea, Istoria minorităților naționale din România,
București, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008.
~ 91 ~
Ipatiov, Filip, Rușii lipoveni din Dobrogea. Studiu de geografie umană, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj Napoca, 2002.
Moldovan, Svetlana, Comunitatea rușilor lipoveni, Ghid de prezentare, Editura Ararat, 2004.
Nistor Ion, I., Cercetări asupra cultului lipovenesc din România, În analele Academiei Române.
Memoriile secțiunii istorice. Seria III, tomul XXIX., mem. 9, București, 1974.
Simionescu, Rodica, Obiceiuri şi tradiţii din satele dobrogene, în Revista „Lumea satului”, nr. 6, 16-
31 MARTIE 2009.
(Ștefănescu), Melchisedec, Lipovenismul, adică schismaticii sau rascolnicii și ereticii rusești după
autori ruși și izvoare naționale române, Imprimeria Națională, București, 1871.
Varona, Alexandr, Tragedia schismei ruse. Reforma patriarhului Nikon și începuturile staroverilor,
Editura Kriterion, București, 2002.
SURSE WEB: www.info-delta.ro/traditii-in-dobrogea

www.crlr.ro www.worprest.ro www.jurilovca.go.ro www.bibliotecajurilovca.ro
http://jurilovca.wordpress.com www.divers.ro www.tomrad.ro
~ 92 ~
Prof. Mirela Rotaru, Liceul Teoretic „Ştefan Odobleja” Bucureşti
ORIGINEA, LIMBA ŞI MIGRAREA ŢIGANILOR ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

ÎN RELATĂRILE UNOR CĂLĂTORI STRĂINI PRIN PRINCIPATELE ROMÂNE
ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA
REZUMAT: Prezentul studiu încearcă să aducă informaţii inedite despre limba, originea şi migrarea
ţiganilor în spaţiul românesc, aşa cum sunt prezentate acestea în relatările unor călători străini
care au străbătut Principatele române în secolul al XIX-lea. Pitoreşti şi originale, vii şi pline de
farmec, aceste relatări ne pun la dispoziţie o informaţie care, riguros şi atent interpretată, poate
constitui o bază documentară extrem de importantă. Coroborate cu informaţiile oferite de celelalte
tipuri de izvoare folosite, relatările călătorilor străini conturează un tablou destul de complet
asupra momentului pătrunderii ţiganilor în spaţiul românesc, asupra limbii, originii şi traseului
urmat de ţigani în drumul lor spre Principatele Române.
Ţiganii sunt astăzi o realitate etnică şi socială incontestabilă în peisajul românesc. Ei trăiesc,
locuiesc alături de noi, sunt o prezenţă ce nu se mai vrea ignorată. Ca pretutindeni în spaţiul
românesc, şi în Dobrogea ei alcătuiesc o minoritate importantă ce nu poate fi trecută cu vederea
în nicio abordare serioasă a minorităţilor la nivel regional.
Convinşi fiind de faptul că foarte multe aspecte ale trecutului istoric pot fi reconstruite prin
intermediul relatărilor de călătorie, vom încerca în paginile următoare o trecere în revistă a
punctelor de vedere exprimate de călătorii străini care au traversat teritoriul Principatelor române
în prima jumătate a secolului al XIX-lea în legătură cu originea, migrarea şi limba ţiganilor. Nu
trebuie, desigur, să surprindă diversitatea şi caracterul adesea contradictoriu al punctelor de
vedere formulate în relatările călătorilor străini asupra acestei teme, având pe de o parte în vedere
faptul că niciunul dintre ei nu era istoric de profesie şi, pe de altă parte, faptul că nici măcar în
zilele noastre nu au fost clarificate toate aspectele privitoare la migrarea şi locul de origine al
ţiganilor. Astfel, este astăzi unanim recunoscut faptul că „aproape tot ceea ce se ştie despre istoria
mai veche a ţiganilor se datorează lingvisticii. După ce timp de secole pentru originea şi istoria
acestei populaţii cu trăsături rasiale şi culturale diferite de ale popoarelor europene au fost date
explicaţii dintre cele mai diverse şi mai fanteziste, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
filologia comparată a descoperit asemănarea între limba vorbită de ţigani şi limba sanscrită (1).”
În 1783 învăţatul german H. M. Grellmann concluziona în lucrarea sa consacrată ţiganilor că
această populaţie este de origine indiană (2). Înrudirea limbii vorbite de ţigani cu limba sanscrită a
fost demonstrată riguros de cercetarea filologică în deceniile ce au urmat.
Numită şi limba romani sau romanes, limba ţigănească aparţine familiei limbilor indo-europene,
făcând parte din grupul limbilor neoindiene şi înrudindu-se cu câteva dintre limbile vorbite în
subcontinentul indian. Însă, „în condiţiile în care limba ţigănească posedă elemente comune
multor limbi indiene (ca şi neindiene), în ciuda numeroaselor încercări făcute de lingvişti timp de
mai bine de un secol, nu s-a putut identifica mai strâns regiunea sau populaţia din care provin
vorbitorii de romani. S-a optat fie pentru nord-vestul, fie pentru centrul Indiei. Nici antropologia
fizică şi nici etnologia nu au fost în stare să dea un răspuns lămuritor la această întrebare şi să
găsească grupul etnic şi casta cărora le-au aparţinut strămoşii ţiganilor (3)”. Numeroase nelămuriri
există încă în istoriografia contemporană în legătură cu migraţia ţiganilor din India până în Europa.
Se consideră în general că această migraţie a avut loc în mai multe valuri, între secolele al IX-lea şi
al XIV-lea, şi nu a fost una spectaculoasă (4).
~ 93 ~
Încercând să refacă traseul pe care l-au parcurs ţiganii din India până în Europa, studiind dialectele
ţigăneşti prin prisma împrumuturilor lingvistice pe care aceştia le-au preluat de la popoarele cu
care au intrat în contact în cursul migraţiei lor, marele lingvist Franz Miklosich a ajuns la concluzii
deosebit de interesante. El a arătat că, iniţial, prin secolul al IX-lea, ţiganii au ajuns în Persia, unde
au stat un timp destul de îndelungat, după cum demonstrează numărul mare de cuvinte persane
din dialectele ţiganilor europeni. În Armenia veche ţiganii au petrecut de asemenea un timp destul
de îndelungat, dovadă fiind termenii armeni din limba ţiganilor europeni. Pe la jumătatea secolului
al XI-lea ţiganii şi-au făcut apariţia în Imperiul Bizantin, unde se pare că au căpătat numele etnic pe
care îl poartă până astăzi: ţigani (în limba greacă ei au fost numiţi Athínganos sau Atsínganos) (5).
În fine, din Asia Mică ţiganii au pătruns în Tracia, probabil pe la începutul secolului al XIV-lea,
moment considerat începutul istoriei europene a ţiganilor. Ulterior, din Tracia ei s-au răspândit în
toate direcţiile continentului european.
Deşi la început ţiganii au fost numiţi în multe regiuni ale continentului „egipteni” sau „saraceni”,
foarte curând ei au căpătat numele pe care le poartă şi astăzi în limbile europene. Astfel, în
Germania cele mai folosite nume pentru ei sunt Zigeuner şi Sinte (pluralul fiind Sinti), cel din urmă
desemnând doar o parte a populaţiei de origine indiană. În limba franceză s-a impus numele de
bohémien, probabil datorită faptului că ţiganii prezentau scrisori de protecţie de la Sigismund de
Luxemburg, împărat romano-german şi rege al Boemiei (Cehiei). În limba engleză şi în limba
spaniolă, ţiganii au fost numiţi Gypsy, respectiv gitano, după presupusa lor origine egipteană, în
timp ce în Danemarca, Suedia şi Finlanda ei au fost numiţi Tattare (tătari) (6).
În ceea ce priveşte prezenţa ţiganilor pe teritoriul Ţărilor Române, cele mai timpurii informaţii
datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea (7). În Tara Românească, printr-un act emis în anul 1385,
domnul ţării, Dan I, dăruieşte mănăstirii Tismana posesiuni care aparţinuseră anterior mănăstirii
Vodiţa, şi care fuseseră donate acesteia de către domnitorul Vladislav I. Între aceste posesiuni,
actul din 1385 menţionează şi 40 de sălaşe de ţigani („aţigani”) (8). După această dată informaţiile
despre ţigani devin tot mai numeroase în Ţara Românească. Din documentele epocii reiese că, în
general, în secolul al XV-lea aproape toate marile mănăstiri şi toţi marii boieri posedă robi ţigani.
În Moldova prima atestare documentară a ţiganilor datează de la 1428, când Alexandru cel Bun
dăruia mănăstirii Bistriţa 31 de sălaşe de ţigani şi 12 bordeie de tătari (9). Apar apoi în
documentele din anii următori menţionaţi ţiganii mănăstirilor Vişnevăţi, Moldoviţa, precum şi ai
altor mănăstiri şi mari boieri (10).
Călătorii străini au abordat în relatările lor problema originii şi migraţiei ţiganilor din Europa şi
Principatele Române conform nivelului de informaţie şi instrucţie la care au avut acces. Francezul
Auguste de Lagarde îi considera pe ţigani „o castă de paria, alungată din India în 1408 cu ocazia
cuceririlor lui Tamerlan; sau, în opinia altora, din Arabia sau Egipt, judecând după o denumire de
Faraoni care le-a fost atribuită; în sfârşit, spun alţii, din Persia şi din ramura Uzbecilor: indiferent
însă care dintre aceste variante ar fi cea adevărată, cât de lung a fost şirul revoluţilor care i-a
purtat atât de departe de pământul lor de origine!” (11).
Charles Lemercier de Longpré, baron D’Haussez, considera în anul 1837 că „invazia ţiganilor în
Europa datează din primii ani ai secolului al XV-lea. În Franţa, unde sunt cunoscuţi sub numele de
boemieni, trăiesc doar câteva șatre în Languedoc. Sunt în număr mai mare în Anglia, şi doar în
Ungaria formează un popor” (12). Franz Joseph Adolph Schneidawind nota în memoriile sale că în
Principatele române „pare să fie patria de acum a acelor triburi nomade, care brăzdează întreaga
Europă şi a căror origine se pierde în negura veacurilor – ţiganii” (13). Referitor la originea
ţiganilor, Eugène Stanislas Bellanger, literat de talent şi călător pasionat, aprecia că „dinţii lor albi
şi bine aşezaţi, pieptul larg şi îndesat, umerii laţi foarte întinşi şi şoldurile arcuite ca ale unui
Hercule, indică suficient originea lor etiopiană” (14).
Prinţul rus Anatoli Demidov, notându-şi impresiile înregistrate în timpul traversării ţinuturilor
locuite de români, aprecia că „boemienii” sunt „o rasă numeroasă şi vagabondă, cunoscută în Ţara
~ 94 ~
Românească sub numele de ţigani” (15). Despre originea ţiganilor, prinţul formulează următoarea
opinie: „tinerele ţigănci se distingeau printr-o frumuseţe aparte, care a păstrat amprenta rasei, din
care o serie de autori pretind că se trag aceste triburi rătăcitoare; se regăsesc la ele atât talia suplă
şi subţire cât şi extremităţile atât de delicate ale femeilor de pe malurile Gangelui” (16).
Topograful austriac Joseph Adalbert Krickel sublinia în jurnalul său de călătorie: „care este originea
ţiganilor, acest fel deosebit de oameni, aceasta rămâne o problemă deschisă, care i-a călăuzit deja
pe unii cercetători spre concluzii surprinzătoare. Unii îi consideră ca fiind rămăşiţele hunilor lui
Attila, alţii ca avându-şi originea în Egipt, iarăşi alţii originari din India deoarece caracterul lor,
modul lor de viaţă, culoarea pielii şi limba lor pledează pentru aceasta. Ei au migrat precum
lăcustele, fără corturi, fără îmbrăcăminte propriu-zisă, acoperiţi de zdrenţe din pânză, trecând din
sat în sat, fie că veneau din Ţara Românească, fie că se îndreptau iarăşi într-acolo. Funcţionarii
săteşti îi alungau însă îndată din sate cu bâtele, asemenea câinilor, după ce ţiganii îşi vestiseră
sosirea printr-o larmă mare şi prin cerşit în faţa uşilor şi ferestrelor, precum şi prin preziceri, furturi
şi tâlhării. Chiar dacă numai în Transilvania rătăcesc, încoace şi încolo, peste 20 000 de ţigani,
sediul lor principal rămâne, totuşi, Ţara Românească” (17).
Felix Colson nota în 1839 că „ţiganii, emigrare târzie a unei seminţii din Asia în Europa, au apărut
pentru prima dată în Moldova, conform unor autori, în secolul al XIII-lea, conform altora în secolul
al XV-lea, în 1417. Din Moldova aceste hoarde nomade s-au răspândit în Europa, care îi cunoaşte
sub numele de Boemieni” (18). În acelaşi an, pastorii scoţieni Andrew A. Bonar şi Robert Mc
Cheyne consemnau în lucrarea lor că, ţigani este un „nume care, după unii ar deriva de la Zoam,
vechia capitală a Egiptului, deşi alţii îl atribuie faimosului cuceritor tătar” (19).
Un alt francez, profesorul Alfred Poissonier, scria despre originea ţiganilor că „istoricii care s-au
ocupat de ţigani au opinii diferite despre originea acestei populaţii şi asupra datei precise a
migraţiei ei”; dar, „dacă o discuţie ar putea stabili patria originară a ţiganilor, aceasta nu s-ar putea
purta la modul serios decât în legătură cu Libia sau cu India” (20). William Wilkinson, supus
britanic şi consul englez la Bucureşti între anii 1814 şi 1816, deşi nu se ocupă de originea şi
migrarea ţiganilor în Europa, îi compară pe ţigani cu evreii în lucrarea sa An Account of the
Principalities of Wallachia and Moldavia with various political observations relating to them, cele
două populaţii găsindu-se, în opinia sa, în situaţii identice din mai multe puncte de vedere:
„această categorie a speciei umane cunoscută prin termenul general de ţigani pare, ca şi evreii, să
fie răspândită în aproape întreaga Europă, şi în multe alte părţi ale lumii; la fel ca şi aceştia din
urmă, nu au drepturi recunoscute asupra niciunei ţări care să fie numai a lor şi se disting de
celelalte popoare prin trăsături psihice şi morale care le sunt specifice” (21). Comparaţia între
evrei şi ţigani se întâlneşte, de altfel şi la alţi autori, printre care şi Edouard Antoine Thouvenel.
Momentul pătrunderii ţiganilor în Ţările Române este punctat în relatările călătorilor care au
străbătut spaţiul românesc. William Wilkinson credea că ţiganii au ajuns pe teritoriul românesc în
secolul al XV-lea, în aceeaşi epocă cu migrarea ţiganilor în Germania (22). În amintirile sale din
Serbia, Moldova şi Ţara Românească, Franz Joseph Adolph Schneidawind opina că, probabil, „în
secolul al XVI-lea, ei au pătruns în masă din Germania, în aceste ţări” (23).
Alfred Poissonier considera că ţiganii „veniseră în Principatele dunărene asemeni unei ploi de
lăcuste, către anul 1417” şi „cei doi domnitori Mircea şi Alexandru, văzând în ei muncitori, le-au
dat nu numai spaţiu şi aer, dar şi materiile prime proprii muncii lor” (24). Felix Colson aprecia că
ţiganii „au apărut pentru prima dată în Moldova conform unor autori, în secolul al XIII-lea,
conform altora în secolul al XV-lea, în 1417” (25).
Limba vorbită de ţigani a trezit interesul călătorilor străini, opiniile exprimate de aceştia fiind
dintre cele mai diverse. Preotul irlandez Robert Walsh, care a străbătut Ţara Românească în 1824,
nota în memoriile sale că limba ţiganilor este „un amestec de cuvinte bulgare şi ungare, împreună
şi cu unele arabe şi cu alte orientalisme” (26). Câţiva ani mai târziu, în 1828, Joseph Adalbert
Krickel aprecia că „limba lor *a ţiganilor+ este cu totul diferită de celelalte vorbite în ţară, un
~ 95 ~
amestec din care nimeni nu înţelege ceva. Se crede că s-ar asemăna întrucâtva cu maghiara, dar
nu se poate stabili nimic precis, deoarece nimeni nu s-a străduit să înveţe această limbă
nefolositoare” (27). Călătorul francez Raoul Perrin, în scurta sa relatare despre Ţara Românească,
sublinia cel mai probabil după 1837, că „limba pe care o vorbesc ţiganii este a lor şi numai a lor, o
amestecătură confuză de turcă, egipteană, arabă, albaneză, română şi sârbă, pe care numai ei o
înţeleg, şi pe care numai ei o vorbesc, cu o volubilitate surprinzătoare” (28). Pastorii scoţieni
Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne remarcau şi ei la 1839 faptul că ţiganii au „o limbă specială
a lor” (29).
Deosebit de interesante sunt datele statistice pe care le oferă numeroşi călători străini ce au
străbătut Ţările Române cu privire la numărul ţiganilor în ansamblul populaţiei din Principate.
Informaţiile consemnate în jurnalele de călătorie sau în lucrările întocmite de personalităţi ce au
îndeplinit misiuni diplomatice importante sau de către intelectuali ce se aflau în slujba unor
oficialităţi din principate prezintă un înalt grad de credibilitate, tocmai datorită calităţii în care
autorii acestor lucrări au reuşit să le obţină. William Wilkinson aprecia la 1818 că „Ţara
Românească şi Moldova cuprind cam o sută şi cincizeci de mii de ţigani” (30).
Robert Walsh considera în 1824 că „numărul ţiganilor în clipa de faţă în Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania, se ridică la 220.000” (31). Franz Joseph Adolph Schneidawind oferă
următoarele cifre: „la o populaţie de 1.500.000 de suflete (poate şi numai 800.000 – 900.000) a
Moldovei şi Ţării Româneşti, se înregistrează 150 000 de ţigani” (32). Diplomatul francez Charles
de Bois Le Comte, în memoriul său către contele de Rigny, în anul 1834, făcea următoarele
aprecieri: „nicăieri în lume această populaţie nomadă nu e mai numeroasă ca în cele două
Principate dunărene; în Moldova formează o cincime din numărul locuitorilor şi din cele 4-500 de
mii de ţigani câţi sunt în lume, numai în Principate se găsesc până la 170 000” (33). Un alt francez,
Eugène Stanislas Bellanger, în lucrarea sa Le Kéroutza, susţinea la 1846 că „Principatele române nu
au mai puţin de 25 520 de familii de ţigani, reprezentând un total de 150 000 de indivizi” (34).
Foarte interesante sunt bogatele statistici prezentate de prinţul rus Anatoli Demidov, pe care i le
pusese la dispoziție consulatul rusesc. Oferind date luate după recensământul efectuat la sfârşitul
anului 1837, călătorul indică pentru Ţara Românească un număr de 14.158 familii de ţigani ai
particularilor şi 5.635 familii de ţigani ai statului (aurari) (35). Pentru Moldova, fără a oferi cifre
concrete, Demidov consemnează că ţiganii „sunt numeroşi în Moldova” (36). Andrew A. Bonar şi
Robert Mc Cheyne menţionează că în anul 1839 ţiganii „se găsesc în Moldova în număr de 18.000,
iar în Valahia în număr de 80.000” (37).
Felix Colson, folosind informaţii din lucrarea apărută la Berlin, în 1837, sub titlul Imagine
panoramica asupra istoriei, obiceiurilor şi limbii ţiganilor, oferă date comparative în legătură cu
numărul ţiganilor în diverse ţări europene:
Valahia şi Moldova 200.000
Turcia 200.000
Ungaria 100.000
Spania 40.000
Anglia 10.000
Rusia 10.000
Germania, Franţa, Italia 40.000 (38)
Studii recente (39) indică faptul că între 1830 şi 1860 numărul total al ţiganilor care trăiau în
Valahia şi Moldova era de aproximativ 200.000 – 250.000 de persoane. Foarte probabil, ţiganii
reprezentau aproximativ 7 % din populaţia totală a Principatelor. Prin comparaţie cu alte ţări din
Europa, se poate constata uşor că cel mai mare număr de ţigani trăiau în Ţările Române. Nu numai
estimarea făcută de Felix Colson, dar şi majoritatea statisticilor privitoare la numărul ţiganilor în
~ 96 ~
Europa, realizate la jumătatea secolului al XIX-lea, ne indică faptul că în jur de o treime dintre ei
trăiau în Principalele Române.
NOTE:
1. Viorel Achim, Ţiganii în istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 15.
2. H. G. Grellmann, Die Zigeuner. Ein historischer Versuch über die Lebensart und Verfassung.Sitten
und Schicksahle dieses Volks in Europa, nebst ihrem Ursprunge, Dessau und Leipzig, 1783, pp. 216-
260 cf. Viorel Achim, op. cit., p. 15.
3. Viorel Achim, op.cit., p. 15.
4. Vezi şi Venera Achim, Voyageurs étrangers de la première moitié du XIXe siècle. Relations sur les
Tziganes des Principautès Roumaines, în Heterotopus, Vers l’Orient européen: voyages et image.
Pays roumains, Bulgarie, Grèce, Constantinople, volume coordonné et édité par Lidia Cotea,
Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, p. 181.
5. Viorel Achim, op. cit., p. 17.
6. Ibidem, p. 19.
7. Cf. Venera Achim, op.cit., p. 180; Viorel Achim, op.cit., pp. 21-23.
8. Documenta Romaniae Historica (DRH), B, Ţara Românească, I, Bucureşti, 1966, pp. 19-22.
9. Documenta Romaniae Historica (DRH), B, Moldova, I, Bucureşti, 1975, pp. 109-110.
10. Ibidem, pp. 124-126.
11. Auguste de Messence, conte de Lagarde, Voyage de Moscou à Vienne, par Kiow, Odessa,
Constantinople, Bucharest et Hermanstadt ou Lettres adressées à Jules Griffith, Paris, Chez Treuttel
&Würtz, 1824, p. 366.
12. Charles Lemercier de Longpré, baron D’Haussez, Alpes et Danube, ou Voyage en Suisse, Styrie,
Hongrie et Transylvanie, Bruxelles, 1837, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.) Călători
străini…., serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 499.
13. Franz Joseph Adolph Schneidawind, Taschen-Bibliothek der Wichtigstern Reisendurch
Siebenbürgen, Moldau, Wallachei, Bessarabien, Servien, Bosnien und Romanien, Mit Landkarten,
Planen und anderen Abbildungen, Nurnberg, 1832, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.)
Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 499.
14. Eugène Stanislas Bellanger, Le Kéroutza, Paris, 1846, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă
(coord.) Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 477.
15. Anatoli Demidov, Esquisse d’un voyage dans la Rusie méridionale et la Crimée, par la Hongrie,
la Valachie et la Moldavie, Paris, 1838, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.) Călători
străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 607.
16. Ibidem, p. 613.
17. Joseph Adalbert Krickel, Drumeţie prin majoritatea ţărilor aparţinând Austriei în anii 1827,
1828, până la sfârşitul lunii mai 1829, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.), Călători
străini…, serie nouă, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p.229.
18. Felix Colson, L’État présent et de l’avenir des Principautés de Moldavie et de Valachie; suivé des
traités de la Turquie avec les Puissances Européennes, Et d’une carte des Pays Roumains, Paris,
chez A. Pougin, Libraire, Quai des Augustins, 49, 1839, p. 142.
19. Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne, Narrative of a mission of inquiry to the Jews from the
Church of Scotland in 1839, Edinburgh, 1843, cf. Paul Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.),
Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p.787.
20. Alfred Poissonier, Les esclaves tsiganes dans les Principautés Danubiennes, Paris, Ferdinand
Sartorius, 1855, pp. 11-12.
21. William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia with various
political observations relating to them, Londra, 1820, cf. Paul Cernovodeanu (coord.), Călători
străini…, serie nouă, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, p. 607.
~ 97 ~
22. Ibidem.
23. Franz Joseph Adolph Schneidawind, op. cit., p. 67.
24. Alfred Poissonier, op. cit., p. 46.
25. Felix Colson, op. cit., p. 142.
26. Robert Walsh, Narrative of a Journey from Constantinople to England, London, 1828, cf. Paul
Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.), Călători străini…, serie nouă, vol. II, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2005, p. 124.
27. Joseph Adalbert Krickel, op. cit., p. 230.
28. Raoul Perrin, Coup d’oeil sur la Valachie et la Moldavie, Paris, Ambroise Dupont, 1839, cf. Paul
Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.), Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura
29. Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne, op. cit., p. 787.
30. William Wilkinson, op. cit., p. 652 .
31. Robert Walsh, op. cit., p. 123.
32. Franz Joseph Adolph Schneidawind, op. cit., p. 67.
33. Charles de Bois-Le-Comte, traducere după memoriul către contele de Rigny, cf. Paul
Cernovodeanu, Daniela Buşă (coord.), Călători străini…, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura
34. Eugène Stanislas Bellanger, op. cit., p. 476.
35. Anatoli Demidov, op. cit., pp. 647, 648.
36. Ibidem, p. 677.
37. Andrew A. Bonar şi Robert Mc Cheyne, op. cit., p. 787.
38. Felix Colson, op. cit., p. 142.
39. Vezi Venera Achim, Statistica ţiganilor în Principatele Române în perioada 1830-1860 în
„Revista istorică”, tom XVI, 2005, nr. 3-4, pp. 97-122.
~ 98 ~
Prof. Dumitru Şopu, Colegiul Tehnic „Tomis” Constanţa
ROMÂNII ŞI MINORITǍŢILE ETNICE DIN DOBROGEA

ÎN PERIOADA 1918-1940
Dobrogea de după primul Război Mondial se prezenta, din mai multe puncte de vedere, ca o
regiune puternic marcată de evenimentele petrecute pe teritoriul său, în timpul participării
României la Marele Război (1916-1918). Populaţia Dobrogei, afectată profund de război şi de
urmările acestuia, era divizată, sărăcită şi chiar învrăjbita pe planul relaţiilor interetnice. Denumită
de către români, în mod simbolic, „Micul Ardeal” (1), datorită multietnicităţii sale, Dobrogea a fost
prima provincie istorică românească invadată de către trupele Puterilor Centrale în 1916, odată cu
intrarea României în război, de partea puterilor Antantei, şi ultima dintre aceste provincii evacuată
de foştii inamici ai României. Comportamentul din timpul războiului faţă de populaţia românească
majoritară, al autorităţilor militare bulgare, dar şi al trupelor germane, bulgare şi turceşti, nu putea
să nu trezească resentimente şi chiar să învenineze, pe alocuri, raporturile interetnice româno-
bulgare şi româno-turce, pe tot cuprinsul Dobrogei după 1918. Stării interne de încordare a
raporturilor interetnice i se adaugă şi statului internaţional încă neclar al Dobrogei, în anul 1919.
În 1919, atitudinea marilor puteri învingătoare în Primul Război Mondial faţă de România era
oscilantă în multe privinţe. Aliaţii din Antantă şi S.U.A. încă şovăiau în privinţa recunoaşterii
internaționale a graniţelor României Mari, încercând să menajeze pretențiile teritoriale ale
fostelor state inamice, printre care şi Bulgaria. Aceasta din urmă continua să revendice teritoriul
Dobrogei sudice (Cadrilaterul), sub diferite pretexte de ordin istoric sau naţional, pe care la
propagase în opinia publică internaţională chiar din perioada de participare a Bulgariei la Marele
Război (1916-1918). În această direcţie, propaganda bulgărească pe plan european încerca să
prezinte Dobrogea drept o provincie, în cel mai bun caz (pentru România), neromânească.
Guvernul de la Sofia îşi argumenta pretenţiile sale teritoriale in Dobrogea, pe unele argumente
speciale în plan istoric şi național, cum erau: injustiţia ce s-ar fi făcut Bulgariei prin tratatele de
pace de la Berlin (1878) şi de la Bucureşti (1913), atribuindu-se României întregul teritoriu al
Dobrogei, apartenenţa Dobrogei la primele formaţiuni statale bulgăreşti şi pretinsa superioritate
numerică a elementului etnic bulgăresc asupra românilor din Dobrogea.
Acestor aserţiuni, oameni politici şi de cultură români le-au răspuns, încă de pe atunci, prin
argumentele reale, ştiinţifice, de ordin etnic, cultural, lingvistic, istoric si geografic, subliniind
necesitatea restaurării graniţei antebelice dintre România şi Bulgaria, inclusiv în partea de sud a
Dobrogei. Poziţia de principiu a României în chestiunea dobrogeană a fost admisă de către marile
puteri învingătoare şi consacrată în relațiile internaţionale prin tratatul de pace încheiat de către
Puterile Aliate şi Asociate cu Bulgaria la Neuilly-sur-Seine în 1919. În virtutea prevederilor acestui
document de drept internaţional public, Bulgaria se obligă, printre altele, să renunţe la orice
revendicări teritoriale faţă de România şi să recunoască apartenenţa Dobrogei, inclusiv
Cadrilaterul, la statul roman naţional-unitar.
În Dobrogea, consacrarea internaţională a revenirii acestei provincii la patria-mamă, a fost însoţită
de reinstaurarea autorităţilor româneşti şi de reluarea treptată a ritmului normal al vieţi socio-
economice, politice şi culturale (2).
În primăvara anului 1918, conform unui recensământ, efectuat chiar de către aliatul Bulgariei din
acel moment – Germania – situaţia etnică pe teritoriul Dobrogei se prezenta în felul următor:
românii erau în număr de 135.000 de locuitori, bulgarii în număr de 65.000, tătarii – 31.000, turcii
în număr de 20.000, ruşii – 20.000, grecii – 10.000, germanii – 8.500, ţiganii – 8.000, evreii – 4.500,
~ 99 ~
armenii – 3.500, italienii – 2.000 (3). Sursa de documentare germană mai menţionează prezenţa în
Dobrogea, a unor comunităţi etnice mai puţin semnificative din punct de vedere numeric, alcătuite
din găgăuzi, albanezi, muntenegreni, sârbi, polonezi, kurzi etc. (4)
După 1918, peisajul etnic dobrogean a suferit permanente modificări statistice, datorită, în
principal, mobilităţii accentuate a populaţiei dobrogene. Mobilitatea demografică respectivă, a
fost printre altele, cauzată de împroprietăririle organizate de statul român şi de repatrierile unor
minorităţi etnice, cum a fost minoritatea turcă, încurajată uneori la emigrare de către autorităţile
kemaliste (5). Legile de organizare şi reorganizare administrativă a Dobrogei, din anii 1925, 1929 şi
1936 au influenţat şi ele, prin prevederile lor, peisajul etnic dobrogean. În concordanţă cu
rezultatele statistice ale recensămintelor populaţiei dobrogene, în 1930, structura etnică a
populaţiei din judeţele Durostor, Caliacra, Constanţa şi Tulcea se prezenta pe ansamblu după cum
urmează: numărul total al locuitorilor DOBROGEI era de 815.000 locuitori dintre care românii
alcătuiau 44,2%, bulgarii 23%, turco-tătarii 21,2%, ruşii-lipoveni 3%, ţiganii 1,4%, grecii 1,1%,
găgăuzii 1% etc.
Din cele arătate reiese că, Dobrogea interbelică era, din perspective alcătuirii etno-demografice, o
provincie în cadrul căreia românii băştinaşi şi aşezaţi de dată recentă alcătuiau majoritatea
populaţiei acestei provincii, aşa cum fusese şi în perioadele istorice anterioare (6).
Ca număr de locuitori, în acelaşi an 1930 românii din Dobrogea însumau 360.572 de locuitori,
bulgarii 185.279 locuitori, turcii 150.773 locuitori, tătarii 22.092 locuitori, germanii 12.600 locuitori
etc. Populaţia unor localităţi cum erau Constanţa, Tulcea, Silistra, Bazargic, Medgidia, Cernavodă,
Hârșova avea o structură etnică diversă. Românii erau aici etnia majoritară, dominantă numai în
plan statistic, numeric, deoarece întreprinderile economice şi instituţiile financiare erau în
patrimoniul unor români în proporţie de 48 % din numărul total, în timp ce minorităţile etnice
deţineau 52 % din acelaşi număr. Altfel spus, în oraşul Constanţa ca şi în Dobrogea interbelică –
minorităţile naţionale se bucurau într-o anumită măsură, de o situaţie economic superioară faţă
de majoritatea românească. Sectoare întregi ale vieţii economice din Dobrogea interbelică cum
erau comerţul, industria, finanţele se aflau în mâinile unor reprezentanţi ai minorităţilor etnice (7).
Întreprinzătorii greci, armeni, evrei, bulgari, turci şi germani aveau atunci, un cuvânt greu de spus
în viaţa economică a Dobrogei. În unele localităţi rurale dobrogene, ca de pildă comunele Cobadin,
Cogealac, Mihail Kogălniceanu, Malcoci, minoritatea etnicilor germani – în număr de aproximativ
15.000 de persoane în întreaga Dobroge – juca un rol hotărâtor chiar şi în sectorul activităţilor
agricole şi pastorale. Între anii 1913 şi 1930 sporul demografic al populaţiei Dobrogei a fost de
circa 24 % iar între anii 1930 şi 1940 acelaşi spor a fost de aproximativ 13 %. Aşa cum s-a mai
menţionat, fluctuaţiile demografică în cauză s-au datorat implicării României în Primul Război
Mondial şi urmărilor acestui război (1916-1919), efectelor crizei economice (1929-1933) asupra
economiei dobrogene, deteriorării situaţiei internaţionale a României in perioada anilor 1938-
1940 şi nu în ultimul rând, emigraţiei şi imigraţiei dobrogene, în cuprinsul perioadei interbelice
(1919 – 1939) (8). Simptomatic pentru peisajul etnic dobrogean din perioada interbelică este
faptul că, în recensământul populaţiei din anul 1930, recenzorii au inclus, la capitolul „Diverşi ca
aparenţa etnică”, comunităţi minoritare de găgăuzi – 6738, armeni – 5664 locuitori, italieni – 1993
locuitori, unguri – 1057 locuitori, albanezi – 1057 locuitori, iugoslavi – 1045, polonezi – 187,
austrieci – 197, cehoslovaci – 128, francezi – 110, belgieni – 25, ţigani şi alţii – 5425 (9).
Interesantă este şi repartiţia teritorială a etniilor Dobrogei interbelice, în mediile rural şi urban.
Potrivit datelor furnizate de către recensământul din anul 1930, majoritatea populaţiei dobrogene
locuia în mediul rural. Unele comunităţi ale etnicilor minoritari însă locuiau cu precădere în mediul
urban al Dobrogei. În această situaţie se aflau minoritarii etnici evrei, armeni, greci, albanezi,
polonezi, cehoslovaci, unguri, francezi, belgieni, austrieci, etc. Această repartizare teritorială între
cele două medii, rural şi urban, se datora în primul rând, structurii socio-profesionale a populaţiei
dobrogene. Românii majoritari şi unele minorităţi etnice, cum erau bulgarii, ruşii-lipoveni, turcii şi
~ 100 ~
tătarii şi chiar germanii în cea mai mare parte a lor, erau legaţi de sistemul social-economic
tradiţional, agricol şi pastoral, meşteşugăresc şi al micului comerţ local, ce-i implica în primul rând
pe locuitorii din mediul rural. În revanşă, locuitorii provenind din rândurile unor minorităţi precum
grecii, germanii, evreii etc. erau legaţi în mod tradiţional de o structură socio-profesională
neagricolă şi nerurală, care conţinea activităţi economico-financiare, prin excelentă cu caracter
urban: industrie, finanţe, marele comerţ, inclusiv cel tradiţional, transporturile maritime etc. (10).
Sintetizând caracterul socio-economic, al celor descrise în contextual socio-profesional şi în planul
interetnic al Dobrogei interbelice, putem conchide că „sistemul capitalist, liberal, îşi avea drept
promotori de frunte pe locuitorii aparţinând acestor minorităţi etnice. Exemplele în acest sens, în
cazul oraşului Constanţa, sunt pe deplin edificatoare: proprietarii unor firme şi instituţii cum erau
cinematografele Vox şi Tranulis, hotelul Carlton, magazinul Antoniadis, farmacia Miga, erau
proprietatea unor cetăţeni români de etnie greacă, banca Marmorosch-Blank filiala constănțeană
– avea ca principali angajaţi minoritarii greci, armeni şi evrei. În perioada interbelică în Dobrogea,
ca şi în restul României Mari, a existat chiar un litigiu între etnicii români autohtoni şi exponenţii
capitalismului liberal din rândul minorităţilor etnice, deoarece în multe cazuri întreprinzătorii
aparţinând minorităților etnice acordau prioritate la angajare solicitanţilor din propria etnie după
străvechiul dicton „Sângele, apă nu se face”.
Etnicii români erau în consecinţă defavorizaţi, aşa cum s-a constatat chiar de către organele de
presă şi de autorităţi. Criza economică, dintre anii 1929-1933 a pus în scenă, pe fundalul economic
al Dobrogei de atunci, şi latura etnică, lingvistică, cultural şi naţională în ultima instanţă, a
peisajului etnic de pe teritoriul provinciei româneşti, dintre Dunăre şi Marea Neagră (11). După
anul 1930, odată cu intensificarea mişcărilor de emigrare a populaţiei turce şi tătare din Dobrogea
către Turcia şi a creşterii agitațiilor armate, ale detaşamentelor paramilitare şi bandelor teroriste
de comitagii, s-a produs şi modificarea sensibilă a peisajului etnic dobrogean. Vara anului 1940,
care a însemnat sfârșitul României Mari, prin pierderile teritoriale pe care statul român a fost
obligat să le suporte, a însemnat şi pentru Dobrogea ciuntirea sa teritorială. Prin tratatul româno-
bulgar de la Craiova, din 7 septembrie 1940, judeţele sud-dobrogene, Caliacra şi Durostor, au fost
cedate Bulgariei. Peste 113.000 de etnici români din aceste judeţe au trecut în judeţele nord-
dobrogene, Constanţa şi Tulcea. În paralel cu această strămutare, circa 65.000 de etnici bulgari,
proveniţi în principal din judeţele nord-dobrogene, au fost trimişi la rândul lor în Cadrilater. Pentru
exemplificarea mai temeinică a modificărilor de structură produse în peisajul etnic dobrogean
interbelic, este important să menţionăm câteva aspecte istorico-demografice, în legătură cu
împroprietărirea şi emigraţia din această provincie a României.
Împroprietărirea relativă la Dobrogea, a avut în perioada interbelică două componente şi
dimensiuni sociale, demografice şi naţionale (12).
Dobrogea fiind provincia istorică românească cu cea mai rară locuire umană şi densitate scăzută
pe km2, statul român a încurajat, prin toate mijloacele juridice, administrative, economice şi
politice, imigraţia elementului demografic românesc. Cel puţin aşa îşi argumenta ulterior Istrate
Micescu, lider P. N. Creştin, poziţia de promotor al principiului de repartizare în funcțiile publice şi
în alte domenii de activitate socio-economică exprimat prin sintagma „numerus clausus” atât din
nordul Dunării cât şi din Peninsula Balcanică. Cadrul juridic general al aceste politici naţionale a
fost formulat de către legea fundamentală a României, Constituţia democratică şi liberală
adoptată în anul 1923 (13).
Baza economica cea mai importantă a politicii de imigrare şi împroprietărire a elementului etnic
românesc în Dobrogea a fost asigurată prin legea reformei agrare din anul 1921. Legile organice
specifice condiţiilor de imigrare şi împroprietărire în Dobrogea au fost însă adoptate de către
parlamentul României Mari ceva mai târziu, anume în anul 1925, 1929 şi 1936. Aceste legi
organice privitoare la administrarea de către Statul Român a Dobrogei şi la implementarea sporită
a elementului etnic românesc au provocat numeroase critici, din partea minoritarilor bulgari în
~ 101 ~
primul rând, dar şi din partea unor exponenţi ai opiniei publice românești dobrogene (14). Critica
formulată de către minoritarii bulgari şi organizaţiile reprezentându-i pe aceştia se referea la
pretinsa tendinţă a României de a-i disloca pe etnicii bulgari, mai ales în cele două judeţe sud-
dobrogene, Caliacra şi Durostor (15).
Unele partide politice, organe de presă şi organizaţii civile dobrogene au întocmit însă observaţii
critice, obiective, pe marginea legilor de organizare şi reorganizare a Dobrogei din acei ani,
arătând, pe bună dreptate, că legile în cauză conțineau serioase lacune şi imperfecţiuni, iar
aplicarea lor practică se dovedea, de la bun început, anevoioasă, datorită condiţiilor materiale şi
umane precare.
Structura etnică a populaţiei din Dobrogea ne ajută să înțelegem mai bine atât procesul de
imigrare cât şi pe acela de emigrare. Acestea sunt delimitate cronologic, de cele 2 etape istorice
distincte:
a) etapa cuprinsă între 1918, când administraţia românească s-a reinstaurat pe teritoriul provinciei
dintre Dunăre şi Mare, şi 7 septembrie 1940, dată la care, prin tratatul de la Craiova, statul roman
a cedat Bulgariei cele două judeţe din sudul Dobrogei, respectiv Cadrilaterul, în condiţiile
internaţionale bine cunoscute (prima fază din cel de-al doilea război mondial).
b) etapa de după 7 septembrie 1940, când pe teritoriul Dobrogei nordice rămasă în graniţele
statului român, în judeţele Constanţa şi Tulcea, au fost strămutaţi cei mai mulţi dintre românii
balcanici şi românii nord-dunăreni, aşezaţi până atunci în cuprinsul Cadrilaterului.
În prima etapă amintită mai sus, după datele furnizate de recensământul populației, făcut în 1930,
în Dobrogea era un număr de 360.572 etnici români.
În judeţul Constanta, la acea dată, etnicii români reprezentau 66,2 % din totalul populaţiei, iar în
judeţul Tulcea 62,2 % din acelaşi total. Tot astfel, în judeţul Caliacra, etnicii români erau în
proporţie de 22,6 % iar în judeţul Durostor în proporţie de 19 % din totalul populaţiei. Minorităţile
etnice din Dobrogea interbelică aveau o pondere numerică apreciabilă, fără însă ca vreuna dintre
aceste minorităţi etnice să fie predominantă.
Bulgarii, care pe ansamblul României Mari, erau într-un procentaj de 2 % din totalul populaţiei la
recensământul din anul 1930, în Dobrogea reprezentau 22,7 % din totalul locuitorilor provinciei
transdunărene. Minoritatea bulgară din Dobrogea a crescut, din punct de vedere numeric, în
perioada interbelică, contrar afirmaţiilor tendenţioase făcute uneori de către istoriografia bulgară
contemporană (16).
În 1930, numărul locuitorilor de etnie bulgară din Dobrogea crescuse faţă de 1913 cu peste 12.000
de locuitori, adică de la un număr de 173.000 la peste 185.000 etnici bulgari. Apar astfel lipsite de
orice sens ştiinţific afirmaţii gratuite alea unor istorici bulgari, prin care se încearcă „stabilirea”
unei aşa-zise emigraţii a etnicilor bulgari dinspre Dobrogea, unde ar fi fost persecutaţi de populaţia
de populaţia românească şi autorităţile române spre Bulgaria (17). Din minoritatea bulgarilor
dobrogeni 25,6 % trăiau în mediul urban iar restul în cel rural.
Cea mai numeroasă prezenţă a etnicilor bulgari era cea din judeţul Caliacra, unde, în 1930, s-au
declarat ca aparţinând acestei etnii 72.412 locuitori, urmând ca importanţă numerică judeţul
Durostor cu o minoritate bulgară de 70.797 locuitori.
În 1930, în judeţul Constanţa au fost recenzaţi 22.560 de etnici bulgari, iar în judeţul Tulcea
19.510. În anii următori, numărul etnicilor bulgari din Dobrogea a sporit şi mai mult, aşa cum o
atestă datele statistice culese de Constantin Brătescu de la prefecturile celor 4 judeţe dobrogene.
În anul 1938, aşadar, numărul total al etnicilor bulgari din Dobrogea era de 229.818, însemnând un
spor demografic de 44.539 locuitori de etnie bulgară, faţă de datele recensământului din 1930. Pe
judeţe, în anul 1938, repartizarea etnicilor bulgari era următoarea: judeţul Caliacra cuprindea
77.815 etnici bulgari, judeţul Durostor – 76.948, Constanţa – 39.523 şi judeţul Tulcea – 39.532
locuitori de etnie bulgară (18).
~ 102 ~
Populaţia musulmană era alcătuită, în cea mai mare parte a sa, din locuitori aparţinând etniilor
turcă şi tătară cărora li se adăugau albanezii, cerchezii, ţiganii mahomedani. Prin recensământul
din anul 1930, în cele 4 judeţe ale Dobrogei au fost recenzaţi ca minoritari etnici turci 150.773
locuitori reprezentând 18,5 % din totalul populaţiei. Cei mai mulţi etnici turci locuiau în mediul
rural.
În judeţul Durostor au fost recenzaţi 90.595 etnici turci, alcătuind grupul etnic cel mai numeros din
acest judeţ. În judeţul Caliacra, s-au declarat ca fiind de etnie turcă 38.430 de locuitori. La 1930, în
judeţul Constanţa locuiau 17.114 etnici turci, iar în judeţul Tulcea, 4.634 de locuitori aparţinând
acestei etnii. Tătarii, al doilea mare grup etnic de confesiune musulmană din Dobrogea interbelică,
au reprezentat în anul 1930 un număr total de 22.092 locuitori, adică 2,7 % din populaţia
provinciei. Cei mai mulţi tătari locuiau pe atunci în judeţul Constanţa (15.174 locuitori), urmaţi de
etnicii tătari din judeţele Caliacra (4.461 locuitori). Durostor (2.085 etnici tătari) şi judeţul Tulcea
(372 tătari). Conform cu aprecierile unor cercetători români de atunci, tătari se găseau exclusiv în
Dobrogea şi locuiau aproape exclusiv în mediul rural (19). Începând cu anul 1930, numărul
populaţiei musulmane din Dobrogea a scăzut treptat, fenomenul emigrării populaţiei musulmane
din Dobrogea accentuându-se chiar în următorii ani. Până în anul 1934, numai prin portul
Constanţa emigraseră aproximativ 13.000 de etnici turci şi tătari din Dobrogea. Cauzele acestei
emigrări a populaţiei musulmane din provincia transdunăreană au fost găsite şi analizate de către
presa românească şi internaţională. Se enumerau cauze diverse şi multiple, dintre care nu lipseau:
greutăţile materiale, omiterile de pe listele electorale, imposibilitatea multor proprietari rurali de
etnie turcă sau tătară de a-şi dovedi drepturile asupra terenurilor pe care le deţineau, mai ales în
judeţele Caliacra şi Durostor, ca şi excluderea de la împroprietărirea stabilită, prin reforma agrară
din anul 1921, a unor etnici turci sau tătari, care luptaseră în armata română între anii 1916-1918
şi fuseseră demobilizaţi ulterior. Guvernul Turciei kemaliste, animat de tendinţe naţionaliste şi
democrat-burgheze, după ce îşi reglementase chestiunile legate de schimbul de populaţie cu
Grecia, prin tratatul de pace de la Lausanne din anul 1922, a făcut apel în continuare la emigrarea
voluntară a unor comunităţi etnice turce sau tătare şi din alte ţări, printre care şi cele din România.
A apărut astfel, printre etnicii turci sau tătari din Dobrogea, aşa-numitul „miraj al Anatoliei”.
Determinarea minoritarilor turci sau tătari din Dobrogea de a emigra a fost susţinută şi prin
emisarii din Turcia, care au desfăşurat o propagandă internă, susținută printre etnicii musulmani în
general, şi turci sau tătari în special, pentru a-i convinge să emigreze pentru a se stabili pe
teritoriul Turciei (20). Mai ales în Cadrilater, mulţi locuitori turci sau tătari îşi vindeau averile şi
cumpărau proprietăți în Turcia, pregătindu-se pentru emigrare (21). La şirul cauzelor ce
determinau fenomenul emigraţiei în rândurile turcilor şi tătarilor dobrogeni trebuie adăugate
nemulţumirile unor intelectuali din aceste etnii, faţă de politica de austeritate bugetară aplicată de
autorităţile române în perioada crizei economice (1929-1933), şi prin aşa zisele „Curbe de
sacrificiu” impuse salariaţilor bugetari, dar şi infiltrările accentuate ale bulgarilor în comunităţile
musulmane din judeţele Caliacra şi Durostor. Asemenea infiltrări ale bulgarilor în masa etnicilor
turci sau tătari erau patronate şi dirijate de către Organizaţia Internă Revoluţionară Dobrogeană –
U.D.R.O. – implicată atât în acțiunile teroriste, subversive şi iredentiste, ale comitagiilor din
Cadrilater, cât şi în alte acţiuni şi activități cu caracter antiromânesc în plan statal şi naţional (22).
În paralel cu emigraţia etnicilor turci sau tătari din România spre Turcia, în anumite moment din
perioada interbelică, s-a înregistrat şi fenomenul refugierii etnicilor turci din Bulgaria în România.
Aceasta se datora politicii de intoleranţă naţională şi bulgarizare forţată a minorităţilor naţionale,
promovată consecvent de către autorităţile de la Sofia, mai ales după schimbarea regimului politic
din Bulgaria, survenită în anul 1923.
Astfel, în anul 1934, autorităţile române din judeţul Durostor raportau la Bucureşti că numeroşi
minoritari etnici turci, din satele de pe teritoriul limitrof al Bulgariei, dinspre frontiera cu România,
se refugiau pe teritoriul românesc, datorită diferitelor persecuţii la care erau supuşi de autoritățile
~ 103 ~
bulgare. Pe de altă parte, în Cadrilater se menţinea starea de teroare şi nesiguranţă pricinuită

populaţiei romaneşti şi musulmane de bandele de comitagii ce atacau periodic autorităţile
românești şi poliţia din sudul Dobrogei (23). Refugierea etnicilor turci din Bulgaria în România prin
teritoriul Dobrogei a continuat şi în anii următori.
Cei mai mulţi dintre aceşti refugiaţi nu se stabileau însă în ţara noastră, ci, cu sprijinul autorităţilor
consulare turceşti din România, îşi continuau exodul spre Republica Turcia. În anul 1934, de pildă,
cea mai mare parte a refugiaţilor etnici turci din Bulgaria, odată sosiţi în Dobrogea, a fost
îmbarcată la Constanţa, prin grija consulatului Turciei, pe nava „Ardealul” şi expediată la Istanbul.
În aprilie 1940, Corpul 2 de armată raporta la Bucureşti că în Dobrogea începuse o adevărată
invazie de transfugi etnici turci, din Bulgaria, care cereau autorităţilor române să-i trimită în Turcia,
sub motivul că în Bulgaria erau supuşi persecuțiilor naţionale şi religioase.
Autorităţile române au acordat dreptul de azil politic acestor refugiaţi turci din Bulgaria, până la
imigrarea lor legală în Turcia, cu acordul şi sprijinul Ambasadei Turciei de la Bucureşti. În scopul
rezolvării acestor chestiuni, ambasada Turciei din România a înfiinţat oficii speciale de legătură cu
autorităţile române de la Bazargic şi Silistra. Cel mai mare număr de refugiaţi turci din Bulgaria în
România s-a înregistrat în anul 1935, când autorităţile române au fost nevoite să organizeze trei
serii de emigranţi dintre aceşti refugiaţi, repatriind în Turcia un număr de 5.385 de persoane (24).
În problema emigrării liber-consimţite a turcilor şi tătarilor din Dobrogea, la 4 septembrie 1936, s-a
încheiat între guvernele române şi turce o convenţie specială care reglementa aceste emigrări.
Începând din anul 1937 când s-au înregistrat numai 70 de astfel de cereri de emigrare, numărul
emigranţilor turci sau tătari din Dobrogea spre Turcia s-a micşorat în mod constant până în vara
anului 1940 (25). În conformitate cu cele mai multe informaţii şi date istorice, furnizate de către
diverşi autori, în intervalul de timp cuprins între anii 1930 şi vara anului 1940 din Dobrogea a
emigrat înspre Republica Turcia un număr de aproximativ 50.000 de persoane de etnie turcă sau
tătară. Emigraţia din Dobrogea s-a intensificat ulterior, înregistrându-se un număr de 70.000 de
emigranţi, cu destinaţia Turcia, până în luna aprilie a anului 1941 (26). Aici se cuvine să facem
cuvenita precizare comparativă, cu privire la politica faţă de minorităţile naţionale şi confesionale
dusă de către România şi Bulgaria în perioada interbelică: dacă în România cadrul legislativ,
întemeiat pe prevederile Constituţiei liberale şi democratice din 1923, a asigurat, pe fondul
toleranţei manifestate de către opinia public românească şi autorităţile române, respectarea, în
genere, a drepturilor şi intereselor minorităţilor naţionale şi confesionale, în Bulgaria interbelică
situaţia s-a prezentat într-o lumină diferită. Animate permanent de tendinţe iredentiste,
revizioniste, naţionalist-şovine şi expansioniste, pe fondul generat de o intoleranţă ancestrală,
opinia publică şi autorităţile Bulgariei interbelice, resimţind permanent şi acut trauma înfrângerii
suferite în Primul Război Mondial (1915-1918) şi efectele tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine,
au practicat faţă de minorităţile etnice şi confesionale o politică aspră de îngrădire şi asimilare prin
bulgarizarea lor forţată, cu ajutorul justiţiei, administraţiei, armatei, învăţământului etc.
Continuând tradiţia atacurilor paramilitare şi teroriste asupra teritoriilor şi populaţiei statelor
vecine, pe care cercurile şovine bulgare le revendicau, în mod oficios şi deschis, formaţiunile
înarmate ale comitagiilor bulgari au comis şi după 1918 repetate atacuri asuprea militarilor şi
autorităţilor româneşti din Cadrilater, asupra populaţiei nebulgăreşti din judeţele Caliacra şi
Durostor (27). În replică la aceste acţiuni ameninţătoare la adresa siguranţei naţionale a statului şi
populaţiei române, România şi-a întărit prezenţa militară şi informativă în Dobrogea interbelică şi
a intensificat imigraţia şi împroprietăririle populaţiei aromâne şi nord-dunărene, în special în
teritoriile judeţelor Constanţa şi Tulcea (28).
Alte etnii minoritare, mai puţin importante numeric, în Dobrogea interbelică, erau: germanii,
grecii, găgăuzii şi ţiganii. Ultimii îşi recunoşteau mai greu originea etnică cu prilejul
recensămintelor efectuate, preferând să se declare de etnie turci, bulgari, români, ruşi sau unguri
(29). Ca nivel demografic general, populaţia Dobrogei interbelice a evoluat, de pe urma sporului
~ 104 ~
natural şi a imigraţiilor interne şi externe, de la 669.245 de locuitori în anul 1919, la un total de

816.308 de locuitori în anul 1931, la 877.460 de locuitori în anul 1935, la un număr total de
907.588 de locuitori, pentru ca la 7 septembrie 1940, dată la care România a cedat Bulgariei sudul
Dobrogei (Cadrilater), populaţia totală a provinciei transdanubiene să se fi cifrat la peste 1.000.000
de locuitori, dintre care etnicii români reprezentau peste 45%.
Vara anului 1940 a marcat un moment tragic, de cotitură în istoria modernă şi contemporană a
Dobrogei. Structura etnică a populaţiei dobrogene s-a modificat simţitor, datorită emigraţiei
masive a etnicilor turci, tătari şi germani, precum şi a schimbului de populaţie de etnie română şi
respectiv bulgară efectuat între România şi Bulgaria, prin aplicarea clauzelor tratatului de la
Craiova, din 7 septembrie 1940. Respectivul tratat fusese oficial anticipat, încă de la 30 august
1940, când, cu prilejul aşa numitul Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena), s-a efectuat între
România şi Bulgaria un schimb de scrisori prin care România se angaja să cedeze Bulgariei teritoriul
Dobrogei de Sud sau Cadrilaterul, cu judeţele Caliacra şi Durostor, revenindu-se în consecință la
frontiera româno-bulgară din Dobrogea, anterioară celui de-al doilea război balcanic (1913).
România şi Bulgaria se angajau reciproc să efectueze şi schimbul de populaţie pe criterii etnice, în
sensul, că România urma să primească pe etnicii români din Cadrilater, iar Bulgaria trebuia la
rândul său să-i primească pe etnicii bulgari din judeţele Constanţa şi Tulcea, dar şi pe unii etnici
bulgari din nordul Dunării (30).
Deşi Dobrogea nu mai era întreagă, României rămânându-i numai judeţele nordice, Constanţa şi
Tulcea, totuşi recensământul populaţiei din ianuarie 1941 indica un număr total de circa 600.000
de locuitori, în cadrul căruia ponderea minorităţilor naţionale scăzuse simțitor, faţă de perioada
anterioară, iar etnicii români deţineau majoritatea absolută. Populaţia era în continuare
precumpănitor rurală, deoarece numai câteva minorităţi etnice aveau o majoritate urbana de
locuire – evreii, grecii, armenii şi ungurii – în timp ce masa populaţiei dobrogene, în frunte cu
etnicii români, locuia şi muncea în mediul rural, fiind legaţi nemijlocit de activităţi agricole şi
pastorale, pescuit, comerţ sătesc, explorări minere şi mica industrie casnică țărănească (31).
NOTE:
1. Denumire dată de către mocanii stabiliţi în secolul XIX în nordul provinciei, în actualele localităţi
Măgurele, Făgăraşul Nou etc.
2. Valentin Ciorbea, Evoluţia Dobrogei între 1918-1944, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005, pp. 60-
74.
3. Dan Cătănuş, Cadrilaterul. Ideologie cominternistă şi iredentism bulgar (1919-1940), Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001, pp. 324-325.
4. Valentin Ciorbea, op.cit., p. 61.
5. Cornel Cristea, Structuri etnice în România (1918-1948), Lucrare de diplomă, Universitatea
,,Ovidius” Constanta, 2002.
6. Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu. România după Marea Unire, Vol. II, Partea I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 28-47.
7. Dr. Sabin Manuilă, La population de la Dobroudjia în La Dobroudja, Bucureşti, 1938, pp. 457-
462.
8. Valentin Ciorbea, op. cit., p. 61.
9. Ibidem.
10. Apud Valentin Ciorbea.
11. Dumitru Puiu Bordeiu, Mişcarea legionară în Dobrogea între anii 1933-1941, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2003.
12. Stoica Lascu, Din Istoria Dobrogei de sud în cadrul României reîntregite (1913-1940), „Revista
Istorică”… serie noua , Tom VI, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1995, pp. 957-975.
13. Pentru detalii vezi Eufrosina Popescu, Constituţia din 1923, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
~ 105 ~
14. Cornel Cristea, op. cit., pp. 56-60.

15. Vezi Lascu Stoica, Din istoria Dobrogei de Sud în cadrul României Reîntregite, în Revista Istorică,
Seria Nouă, Tom VI, Nr. 11-12, 1995.
16. Vezi Valentin Ciorbea op.cit., p. 237, şi pentru detalii Stoica Lascu, op. cit., p. 969.
17. Vezi în acest sens Kratka Istoria na Dobrudja, Varna, 1986, pp. 183, 201.
19. Apud Valentin Ciorbea, op. cit., p. 238.
20. Mehmed Ali Ekrem, Relaţiile româno-turce între cele două războaie mondiale (1918-1944),
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, pp. 70-93.
21. Mehmed Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p. 30 şi
următoarele.
22. Maria Costea, România şi Bulgaria Diplomaţie şi conflict, Editura Napoca-Star, Cluj-Napoca,
2004, pp. 35-47.
23. Ibidem.
25. Ibidem.
26. Apud Valentin Ciorbea, op. cit., p. 243.
27. Vezi Apostol D. Culea, Dobrogea, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1928.
28. Apostol D. Culea, op. cit., pp. 38-40.
30. Dan Cătănuş, Cadrilaterul. Ideologie cominternistă şi iredentism bulgar 1919-1940, Institutul
pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 2001, pp. 73-90.
31. Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1998, pp. 211-
280.
~ 106 ~
~ 107 ~
II. Partea metodică
~ 109 ~
~ 110 ~
Prof. Liliana Bîrlădeanu, Grup Şcolar Industrial de Electrotehnică şi Telecomunicaţii Constanţa
LIMBA MATERNĂ – EXPRESIE A INDIVIDUALITĂŢII ETNICE
Limba şi literatura reprezintă două componente importante în procesul de definire a unei etnii sau
a unei naţiuni. Prin însuşirea limbii materne şi utilizarea ei ca mijloc de comunicare, individul
participă la conservarea şi perpetuarea identităţii comunităţii din care face parte. În spatele celor
două elemente – limbă şi literatură – se află întregul profil identitar, definit prin istorie şi prin
cultură, răsfrânt în gândurile, speranţele, împlinirile şi neîmplinirile unor întregi generaţii.
Prin studierea limbii, literaturii, a istoriei şi a tradiţiilor etnice, tânărul pătrunde în spaţiul
memoriei strămoşilor săi şi contribuie la perpetuarea spiritualităţii individualizatoare.
În spaţiul provocărilor spiritului globalizării, singura modalitate de reuşită o constituie performanţa
şi implicarea în multiple activităţi care să ajute elevul în procesul de definire a propriei
personalităţi. Valorizarea interculturalităţii şi a multilingvismului ajută copilul să înţeleagă mai bine
cultura în care s-a format şi să-şi găsească mai uşor locul în marea familie europeană.
În procesul de modernizare a întregului sistem educaţional, Guvernul României sprijină,
încurajează studiul limbilor materne şi al limbilor străine, oferind un exemplu de multiculturalitate
şi multilingvism.
Pe harta lumii în general şi a Europei în special, România constituie un mozaic etnic – element
specific zonei balcanice – , definit prin armonie şi pitoresc al tradiţiilor, însă teritoriul cuprins între
Dunăre şi mare este unic prin exemplul de armonie în diversitate. Astfel, în judeţul Constanţa,
alături de populaţia majoritară trăiesc de secole aromâni, turci, tătari, greci, italieni, armeni,
bulgari, ucraineni şi, nu în ultimul rând, ruşi de rit vechi, cunoscuţi sub denumirea de ruşi lipoveni.
Această etnie se regăseşte şi în alte câteva zone geografice ale ţării, cum ar fi judeţele Tulcea, Iaşi,
Suceava, Brăila.
Un fenomen evident în ultimele decenii este acela de pierdere a identităţii etnice, în special
lingvistice, a ruşilor lipoveni. Dacă pentru persoanele trecute astăzi de vârsta de 50 de ani prima
limbă învăţată în familie a fost limba rusă, pentru cei mai tineri limba, deşi cunoscută, nu mai
reprezintă un mijloc curent de comunicare. Astfel în familiile tinere, limba rusă nu se utilizează,
fapt ce explică totala necunoaştere a limbii ruse de către copii. În aceste condiţii, religia rămâne
singura dimensiune care individualizează profilul spiritual al acestei etnii.
În ultimii ani, s-au realizat progrese importante în privinţa stimulării interesului pentru păstrarea,
respectiv descoperirea profilului identitar, atât la nivel legislativ cât şi prin intermediul
numeroaselor iniţiative culturale – organizarea, la nivel naţional şi internaţional, de festivaluri,
concursuri, spectacole – care au drept scop final afirmarea şi perpetuarea tradiţiilor populare ale
etniilor minoritare.
Pe de altă parte, protocolul semnat între MECTS din România şi Ministerul Educaţiei din Federaţia
Rusă acordă facilităţi copiilor şi profesorilor de etnie rusă, în privinţa continuării sau a completării
studiilor universitare gratuit, cu burse, în Moscova – studii universitare complete, masterat,
doctorat, stagii de perfecţionare, cursuri de vară. Pentru a beneficia de aceste facilităţi, este
nevoie de cunoaşterea limbii ruse şi de obţinerea de rezultate şcolare bune – medii peste 8.
Toate acestea se constituie în tot atâtea motive de stimulare a interesului copiilor pentru însuşirea
şi cultivarea elementelor de cultură etnică rusească.
În urma participării la Seminarul Internaţional „Limba rusă în context contemporan” desfăşurat la
Universitatea din Bucureşti în perioada 30.09-04.10.2010, şi organizat de către Asociaţia
Profesorilor de Limba şi Literatura Rusă din România în colaborare cu Asociaţia Internaţională a
Profesorilor de Limba şi Literatura Rusă, am luat iniţiativa de a înfiinţa o grupă de studiu a limbii
~ 111 ~
ruse ca maternă în oraşul Năvodari, localitatea în care domiciliez, şi în care numărul etnicilor ruşi
este de aproximativ 1800. În colaborare şi sprijinită fiind de Comunitatea Ruşilor Lipoveni din
Năvodari şi din Constanţa, prin domnii preşedinţi Ciotic Ivan şi Vorobiov Nichifor, în baza cererilor
formulate şi semnate de părinţi, am înfiinţat două grupe de studiu, una la Şcoala cu clasele I-VIII
„Grigore Moisil” şi una la Liceul „Lazăr Edeleanu”, ambele de începători. Date fiind condiţiile,
ambele grupe funcţionează în condiţii de simultaneitate, 3 ore pe săptămână, sâmbăta. În cazul
grupei de la Şcoala cu clasele I-VIII „Grigore Moisil”, grupă al cărei profesor sunt, sunt înscrişi şi
frecventează cursul de limbă rusă 14 elevi de vârste şi de la clase diferite, începând cu clasa a II-a şi
încheind cu clasa a VIII-a.
Un fapt demn de apreciere este atitudinea instituţiilor, a oamenilor care lucrează în aceste
instituţii, oameni care au sprijinit din tot sufletul întregul demers: d-na inspector general prof. dr.
Aliss Andreescu; d-na inspector de limba franceză şi de limba rusă, prof. Carmen Stoenciu;
preşedinta Asociaţiei Profesorilor de Limba Rusă din România, conf. dr. Axinia Crasovschi; expert în
cadrul Direcţiei Generale Învăţământ în Limbile Minorităţilor Naţionale la MECTS, d-na Paşa
Policov; deputatul pentru Minorităţi, Miron Ignat.
O problemă nu uşor de rezolvat într-un asemenea proiect este aceea a manualelor şcolare şi a
materialelor auxiliare. Ca urmare a solicitării făcute, ne-au fost aduse în Năvodari manuale, unele
editate în România, altele în Federaţia Rusă, însă am primit şi alte materiale deosebit de
interesante, de atractive şi de eficiente, în format electronic, atât de la Universitatea din Bucureşti,
cât şi de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, din partea Catedrei de slavistică, prin
doamna conf. univ. dr. Ludmila Bejenaru. Întrucât d-na director de la „Grigore Moisil” Ligia Mangri
ne-a pus la dispoziţie un cabinet dotat cu toată tehnologia necesară, orele de limbă rusă se
armonizează cu cele de cultivare a spiritului rus – ore de istorie, geografie, literatură, muzică şi
dans tradiţional.
În realizarea curriculumului, s-au respectat principii didactice moderne, cum ar fi:
• flexibilitatea în proiectarea curriculară;

• caracterul activ al studiului limbii şi culturii ruse, renunţarea la aspecte nefuncţionale,
conectarea predării la realităţile vieţii cotidiene.
• adoptarea unui model didactic în cadrul căruia funcţionează principiul de bază al dezvoltării celor
patru capacităţi fundamentale pentru procesul învăţării unei limbi: receptarea orală, producerea
mesajelor orale, receptarea mesajelor scrise, producerea mesajelor scrise.
• renunţarea le compartimentarea disciplinei în limbă şi literatură, prin opţiunea pentru un nou
model didactic, în cadrul căruia funcţionează principiul predării limbii materne pe bază
culturologică, adică pe baza elementelor de cultură şi civilizaţie.
În sensul celor arătate mai sus, competenţele dominante ale noului curriculum faţă de cel anterior
sunt:
• adaptarea conţinuturilor la nivelul de vârstă şi la interesele elevilor;

• centrarea obiectivelor la contexte concrete de comunicare;
• reechilibrarea ponderii acordate exprimării orale faţă de cea scrisă, precum şi mutarea
accentului pe producerea de mesaje proprii.
Pentru perpetuarea şi recâştigarea locului pe care cultura rusă o merită în ierarhia valorilor
mondiale, loc pe care factorii politici l-au pus în umbră, asociaţia internaţională Ruski Mir are drept
scop mobilizarea tuturor factorilor care ar putea să contribuie la promovarea contribuţiei ruşilor la
dezvoltarea culturii, ştiinţei universale, a tehnologiei moderne.
~ 112 ~
Unul din proiectele realizate de această asociaţie, proiect destinat învăţământului în ţările în care
există etnici ruşi, se intitulează „Fundamente ale culturii ruse”. Cuvântul „cultură” vizează o sferă
semantică generoasă, incluzând succesele din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei. Acest proiect,
finalizat prin realizarea unui DVD, a implicat participarea unor profesori de renume din
învăţământul preuniversitar şi universitar, a unor personalităţi din domeniul ştiinţelor filologice, al
istoriei etc. DVD-ul prezintă personalităţi ale vieţii ştiinţifice – laureaţi ai Premiului Nobel – ,
inventatori premiaţi la Saloanele Internaţionale de Inventică, compozitori, artişti plastici, scriitori,
actori, sportivi. Acestor mari nume care au trăit şi au creat pe pământ rusesc, li se adaugă cei ce
sunt parte a etniei ruse minoritare pe alte meleaguri.
Pe lângă faptul că materialul oferă date esenţiale referitoare la cultura rusă, cuprinde şi cele mai
interesante proiecte şcolare, precum şi proiecte de lecţii pentru istoria culturii ruse, pentru cele
mai importante sărbători,evenimente ale spiritualităţii ruse.
În martie 2010, primii 70 de profesori, din Lituania, au primit, în cadrul unei festivităţi speciale,
aceste DVD-uri.
Materialele pot fi vizualizate şi copiate de pe site-ul www.svoi.lv sau www.lapryal.org
În încheiere, doresc să subliniez rolul olimpiadei de limbă rusă, organizată în aşa fel, încât să dea
posibilitatea tuturor elevilor care îndrăgesc limba şi cultura rusă să intre în competiţie, să se
cunoască, să formeze o familie spirituală. Astfel, se organizează Olimpiada de Limba Rusă Maternă
şi Olimpiada de Limba Rusă Modernă, în 2011, cea dintâi desfăşurându-se la Fălticeni, iar cea de-a
doua, la Sighetu-Marmaţiei. Pentru a da tuturor copiilor şanse egale, olimpiada de limbă rusă
modernă presupune înscrierea elevilor pe categorii – A, B, C, D – în aceste categorii regăsindu-se
copii români, copii provenind din familii de origine slavă, alta decât rusă, copii basarabeni şi copii
care, deşi sunt etnici ruşi, nu cunosc limba rusă din familie, învăţând-o ca limbă străină.
Având în vedere toate acestea, consider că este nevoie doar de entuziasm, de pasiune, de energie
şi de bunăvoinţă pentru a oferi copiilor etnicilor minoritari posibilitatea de a-şi cunoaşte
identitatea şi de a o perpetua în contextul globalizării sociale. Pe de altă parte, faptul că în
perioada 17-20 aprilie 2011 s-au aflat, la aceeaşi masă, la Sighetu-Marmaţiei, reprezentanţi ai
Guvernului României şi ai MECTS, reprezentanţi ai Ambasadei Federaţiei Ruse în România,
reprezentaţi ai Ambasadei Ucrainei în România, consulul general al Ucrainei, autorităţi locale, şi, în
aceeaşi sală, profesori şi elevi din toată ţara, împărtăşind cu toţii aceeaşi pasiune, demonstrează
faptul că studiul limbii materne are drept consecinţă consolidarea legăturilor diplomatice,
culturale, sociale între diferite popoare şi culturi.
~ 113 ~
~ 114 ~
Prof. Magda Colesniuc, Şcoala cu clasele I-VIII Dulceşti, comuna „23 august”, jud. Constanţa
CULTIVAREA TOLERANŢEI – EXCURSIE ÎNTR-O LOCALITATE

LOCUITĂ MAJORITAR DE RUŞI-LIPOVENI
În România, din totalul populaţiei de 21.680.974 persoane (conform recensământului din anul
2002, date furnizate de Institutul Naţional de Statistică), 89,5 % sunt români, restul fiind
reprezentanţi ai unor numeroase grupuri etnice. Cei 2.281.377 de minoritari reprezintă un procent
suficient de mare pentru a atrage atenţia în sensul luării anumitor măsuri pentru asigurarea
accesului la educaţie în aceeaşi măsură ca şi cetăţenii majoritari.
O primă măsură a fost redactarea unor cursuri opţionale privind istoria, tradiţiile diferitelor etnii
stabilite pe teritoriul ţării noastre. A urmat apariţia volumului „Istoria minorităţilor naţionale din
România”, sub coordonarea lui Doru Dumitrescu, Carol Căpiţă şi Mihai Manea (editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2008), iar studiile pe această linie continuă.
Scopul principal a fost şi rămâne cultivarea spiritului de toleranţă faţă de reprezentanţii altor
culturi, a respectului faţă de alte etnii, prin cunoaşterea specificului acestora. Practic, teama de a
relaţiona cu persoane aparţinând altor etnii vine din necunoaştere, din utilizarea unor şabloane
care izolează în anonimat reprezentanţii minorităţilor.
Cursul opţional Istoria şi tradiţiile ruşilor-lipoveni a fost redactat într-o primă formă de către
specialiştii Ministerului Educaţiei Naţionale, ca ofertă de CDS pentru şcolile din zonele locuite
majoritar de membrii acestei etnii. În elaborarea programei s-a urmărit abordarea istoriei dintr-o
perspectivă interetnică şi interculturală. Cursul este recomandat claselor gimnaziale mari (a VI-a şi
a VII-a) şi se recomandă studierea lui pe parcursul a doi ani de studiu.
Conţinuturile îmbină teme de istorie universală, precum „Slavii în Europa” şi „Invazia mongolă”, cu
teme referitoare la tradiţiile ruşilor-lipoveni din România.
Competenţele ce urmează a fi formate sunt cele specifice disciplinei istorie, dar în aceste rânduri
voi încerca să sugerez ca mult mai utile activităţile extracurriculare şi mă refer la organizarea unei
excursii într-o localitate locuită majoritar de ruşi-lipoveni: Ghindăreşti.
Excursia se situează printre cele mai atractive activităţi de recreere, dar şi de studiu, deoarece
facilitează contactul direct – vezi Cucoş, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de
definitivat şi grade didactice, ediţia a II-a adăugită şi revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 345 –
cu tema studiului propus. Lecţia-excursie are trei etape: pregătirea excursiei, desfăşurarea efectivă
şi evaluarea.
Scopul excursiei programate ar fi aprofundarea cunoştinţelor despre această etnie, sintetizarea
cunoştinţelor dobândite la clasă prin dezbatere liberă şi dezvoltarea orizontului de cunoaştere al
elevului prin îmbinarea cunoştinţelor de istorie, geografie, religie. În timpul excursiei pot fi folosite
diverse metode de învăţământ, însă predilecte sunt observaţia, comparaţia, învăţarea prin
descoperire.
La finalul lecţiei-excursie, copiii vor putea indica itinerariul efectuat pe hartă, precizând conexiunile
dintre mediul geografic şi om, vor analiza aspectele istorice şi etnografice sesizate, vor realiza un
jurnal de călătorie cu propriile lor impresii şi fotografii şi vor completa un chestionar de feed-back.
Dosarul excursiei trebuie bine documentat. Cu o lună înainte de desfăşurarea efectivă a acestei
activităţi, profesorul organizator începe pregătirile, şi anume:
1. trimite o adresă către Inspectoratul Şcolar Judeţean pentru aprobarea zilei de

desfăşurare a excursiei;
2. redactează o altă adresă către agenţia prin care s-a contractat transportul;
~ 115 ~
3. anunţă în scris şi telefonic reprezentanţii obiectivelor vizate (în speţă, Primăria

Comunei Ghindăreşti, şcoala din localitate, reprezentantul Comunităţii Ruşilor-
Lipoveni, Biserica, alte contacte);
4. stabileşte itinerariul cu hartă şi sinteza informaţiilor despre traseul propus;
5. anunţă tema excursiei şi scopul stabilit;
6. întocmeşte planul amănunţit al excursiei, pe ore;
7. redactează tabelul nominal cu elevii participanţi, eventual şi cu părinţii care
doresc să-i însoţească;
8. stabileşte, împreună cu elevii, grupele de lucru pe teme date;
9. dispune lecturarea şi semnarea de către fiecare copil a Regulamentului de
comportament în excursie.
După toate aceste demersuri, iată că se ajunge la momentul redactării proiectului de lecţie-
excursie:
PROIECT DIDACTIC
Data: .................... Clasa: a VI-a

Şcoala: cu clasele I-VIII Dulceşti Obiectul: Istorie-opţional
Profesor: Colesniuc Magdalena Timp: 10 ore
Tipul lecţiei: excursie
Motivaţia: prin intermediul excursiei organizate în mijlocul unei comunităţi ruso-lipoveneşti, elevii
vor lua contact direct cu etnicii, vor reţine principalele aspecte specifice vieţii şi culturii acestei
minorităţi naţionale, vor culege informaţii specifice unui studiu istorico-etnografic şi vor realiza un
portofoliu.
Resurse materiale: microbuz – 20 locuri, aparate foto, reportofon, carnet de notiţe
Mod de lucru: pe grupe
Condiţii prealabile: din lecţiile anterioare, elevii şi-au însuşit termenii istorici specifici civilizaţiei
ruşilor-lipoveni şi pot opera corect cu ei.
Competenţe de format:
 să utilizeze cel puţin cinci termeni istorici studiaţi la clasă în contexte noi
 să redacteze cel puţin cinci idei referitoare la tradiţiile şi istorie ruşilor-lipoveni
 să argumenteze, într-un text scris de minim 10 rânduri, cu cel puţin două
argumente, importanţa convieţuirii paşnice
 să realizeze un portofoliu
Evaluare: pe baza portofoliului realizat
Feed-back: chestionar
Fişa tehnică a circuitului propus
Localitate Căi de acces Timpii circuitului Programul escalelor
(etapă)
Ruta distanţă km Călătorie / opriri
vizite / orar
1 Dulceşti 0 0 9.00 Plecare din Dulceşti
2 Constanţa DN 30 30 30 30 9.30- Sosire la Muzeul de Etnografie,
39A min min 10.00 vizită 30 min
3 Hârşova DN 2A 48 78 60 1h 11.00- Vizită Dunăre, Cetatea Hârşova
E 60 min 12.00
4 Ghindăreşti DJ 12 90 10 2h 12.10- Vizită la cele două Biserici, la 2
min 14.10 case memoriale, discuţii cu
~ 116 ~
membrii comunităţii, vizionare

scurt moment artistic
MASA
5 Topalu DJ 12 10 10 20 14.20- Vizită Muzeul de Artă
2 min min 14.40
6 Capidava DJ 5 10 5 min 20 14.45- Vizită cetate şi Dunăre
7 min 15.05
7 Cernavodă DJ 20 12 30 1h 15.35- Vizită centru, Muzeu, Port
7 min 16.35
8 Constanţa DN 45 17 1h 1h 17.35- Ţara Piticilor, CINA
22C 2 18.35
9 Dulceşti DN 30 20 30 - 19.05 Şcoala Dulceşti
39A 2 min
Total km: 202 km

Total timpi afectaţi călătoriei: 225 min (3 h 45 min)
Total timpi afectaţi opririlor: 6 h 10 min
- vizitare, activităţi şi servicii de alimentaţie: 5 h 10 min
- timp liber: 1 h
Desigur, nu avem pretenţia respectării exacte a timpului propus, dar pe cât posibil se insistă
pentru respectarea programului pentru a preîntâmpina eventualele neplăceri.
Grupurile constituite din clasă se vor axa pe principalele teme de studiu: geografie, religie,
etnografie-folclor, istorie locală, reportaje pentru ziarul şcolii. În urma efectuării excursiei, fiecare
elev va contribui, în cadrul grupei sale de lucru, la redactarea portofoliului ce va fi prezentat în
următoarele săptămâni.
Odată întorşi în sala de clasă, elevilor li se înmânează spre completare chestionarul de feed-back şi
iată un posibil model:
Chestionar de feed-back
1. Cine sunt ruşii-lipoveni?
a. nişte bărboşi b. o minoritate etnică c. un popor
2. Care este ocupaţia lor tradiţională?
a. miner b. inginer c. pescar
3. În ce limbă conversează reprezentanţii minorităţii ruşilor-lipoveni?
a. rusă b. turcă c. bulgară
4. Ce te-a impresionat cel mai mult:
a. limba b. portul c. arhitectura religioasă
d. altceva ............................................................................
5. Care a fost sarcina ta de îndeplinit în timpul excursiei:
............................................................................................
6. Consideri că te-ai achitat de sarcină:
a. satisfăcător b. bine c. foarte bine
7. Ce aspecte consideri că trebuie îmbunătăţite pentru o excursie de acest fel:
...............................................................................................................................................................
...............................................................................................................................................................
Feed-back-ul se poate realiza şi sub forma unui concurs de genul „Cine ştie, câştigă!”, întrebările
fiind redactate pe baza celor studiate în excursie.
În urma unor astfel de excursii tematice, elevii au cooperat bine pentru strângerea informaţiilor şi
redactarea portofoliilor pentru notare şi au fost atinse obiectivele propuse în procent de 90 %.
~ 117 ~
~ 118 ~
Prof. Cristina Gîlă, Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”
ACTIVITĂŢI ŞI MATERIALE-SUPORT
ÎN SUSŢINEREA LECŢIILOR DE ISTORIE
Lucrarea „Istorie şi tradiţie turcă şi tătară. Modalităţi de integrare a istoriei şi civilizaţiei

musulmane dobrogene în lecţiile de istorie” prezintă câteva aspecte metodice ale preocupărilor
mele, pentru a aduce în atenţia elevilor elemente de istorie locală, încercând să sintetizez istoria şi
tradiţia etniilor turcă şi tătară din Dobrogea, pentru ca aceştia să adopte o atitudine pozitivă faţă
de colegii lor ce aparţin acestei etnii.
Există lucrări de istorie care tratează istoria turcilor şi tătarilor dobrogeni, dar nu şi modalităţi în
care aceste informaţii pot ajunge la elevi. Experimentul meu a pornit de la ipoteza conform căreia
modul de cunoaştere a istoriei şi tradiţiei turcă şi tătară în Dobrogea de către români este redus, în
timp ce istoria şi tradiţia românilor sunt mai bine cunoscute de etnicii turci şi tătari (vezi
chestionarul). Totodată mi-am propus organizarea unei mai bune cunoaşteri a istoriei şi
obiceiurilor turcilor şi tătarilor dobrogeni, în cadrul unor lecţii de istorie, fie la ciclul gimnazial, fie
liceal, în concordanţă cu Curriculum Naţional.
Studiind Curriculum-ul şi conţinutul manualelor şcolare din ciclul gimnazial, am constatat că, atunci
când vorbim despre Ţările Române secolele XIV-XVI şi raporturile cu Imperiul Otoman, se pot citi şi
discuta legende dobrogene (vezi anexa 7). În lecţiile „Europa creştină şi Imperiul Otoman”, de la
clasa a VI-a, capitolul „Bizanţul şi Islamul”, „Apariţia noilor popoare”, la clasa a IX-a, „Statutul
politico-juridic internaţional al Ţărilor Române”, „Mircea cel Bătrân”, „Mihai Viteazul”, capitolul
„Constituirea şi consolidarea statului naţional modern român (1859-1881)” pot fi integrate
elemente de istorie şi civilizaţie musulmană dobrogeană.
În lecţii s-a pus accent pe formarea capacităţilor şi deprinderilor de analiză a unei hărţi, a unui text
istoric, iar în orele de opţional „Dobrogea – o Europă şi o Asie în miniatură”, a gastronomiei şi
cunoaşterea unor termeni turceşti şi tătăreşti intraţi în limba română. Au fost culese proverbe,
ghicitori, leacuri tătărăşti, superstiţii, au fost redactate eseuri despre tradiţia în familia turcă.
Prin contactul direct, organizând vizite şi excursii (vezi proiectul de excursie) la monumente
istorice, muzee etc., deprindem elevul să observe direct materialul concret, ceea ce asigură
activităţii de învăţare bază perceptivă şi documentară mai bogată. Edificiile, cunoscute prin
intermediul excursiilor şi vizitelor, discuţii, interviuri (vezi interviul) cu personalităţi aparţinând
etniilor turcă şi tătară, sporesc gradul de accesibilitate al cunoştinţelor, creează atmosferă afectivă
iar elevii rămân cu imaginea locurilor vizitate toată viaţa.
Formele de realizare a educaţiei interculturale rămân lecţiile obişnuite, activităţi non-formale în
şcoală, influenţe informale exercitate în afara perimetrului şcolar. Printre formele de realizare a
educaţiei interculturale folosite în cadrul cursului opţional „Dobrogea – o Europă şi o Asie în
miniatură” menţionăm :
 invitarea în Colegiu a unor persoane avizate din exterior, aparţinând etniilor turcă şi
tătare, precum d-na Gülten Abdula – Uniunea Turcă, care într-o lecţie a prezentat
obiceiuri turco-tătare;
 utilizarea unor noi tehnologii ale comunicării (cărţi, casete, CD-uri) – realizarea
împreună cu elevii claselor a IX-a şi a XI-a a unei casete video cu costume ale
etnicilor turci şi tătari;
 utilizarea unor ziare, reviste ale comunităţiilor turcă şi tătară pentru a afla mai
multe despre viaţa, tradiţiile şi obiceiurile lor: „Karadeniz”, „Hakses”;
~ 119 ~
 participarea la evenimente culturale, vizitarea muzeelor (excursie la Babadag şi

Tulcea);
 antrenarea în activităţi muzicale, cântecul reprezentând mijloc de participare şi
dezvoltare a unei culturi a păcii – participarea unor eleve din clasa a X-a în corul
„Efsane”;
 colaborarea cu asociaţii locale, ale căror obiective sunt legate de educaţia
interculturală UDTMR, UDTR;
 participarea la activităţi propuse de diferite organisme – Simpozion, cu ocazia
sărbătoririi a 100 de ani de la naşterea poetului tătar crimeean Hamdi
Giraybay, organizat de UDTMR.
În concluzie, în cadrul lecţiilor de istorie se pot integra o mulţime de elemente de istorie şi tradiţie
turcă şi tătară, folosind o gamă variată de metode şi procedee, opţiunea pentru una sau alta dintre
ele se face în funcţie de conţinutul predat, de componenţa colectivului de elevi şi de materialele
didactice de care dispunem.
CHESTIONAR
 Partea introductivă: Acest chestionar este necesar să fie aplicat, deoarece numai astfel
putem observa atitudinea adoptată de un eşantion al populaţiei româneşti faţă de turci şi
tătari şi al etniilor turcă şi tătară faţă de români; modul de cunoaştere a tradiţiilor,
obiceiurilor, sărbătorilor şi în ce măsură au o atitudine tolerantă faţă de ceilalţi. Se va aplica
pe un eşantion de 100 persoane români şi turci sau tătari.
 Recomandări privind modul de completare: Turcii şi tătarii vor completa răspunzând la

întrebări de genul: „V-ar plăcea să împrumutaţi obiceiuri româneşti?”; iar românii la
întrebări legate de obiceiuri turco-tătare. Este foarte important ca acest chestionar să fie
completat cu sinceritate.
 Întrebările propriu-zise
1. Convieţuiţi alături de turci sau tătari (români)?

a. Da b. Nu
2. Există în prezent o convieţuire a românilor alături de turci sau tătari?

a. Da b. Nu
3. Cunoaşteţi obiceiurile turcilor şi tătarilor (românilor)?

a. Da b. Nu
Dacă «da», enumeraţi câteva obiceiuri.
4. Aveţi o atitudine favorabilă faţă de persoane aparţinând etniilor turcă şi tătară (română)?
a. Da b. Nu
Dacă «nu», argumentaţi!
5. Acceptaţi cultura acestora?

a. Da b. Nu
Dacă «nu», argumentaţi!
~ 120 ~
6. Credeţi că această convieţuire este favorabilă, din punct de vedere cultural?

a. Da b. Nu
Dacă «nu», de ce?
7. Credeţi că religia musulmană împiedică o înţelegere între aceste etnii?

a. Da b. Nu
Dacă răspundeţi «da», argumentaţi răspunsul.
8. Dacă mergeţi într-o excursie, aţi dori să participe numai colegi de aceeaşi etnie?
a. Da b. Nu
Dacă «da», de ce? Argumentaţi!
9. V-ar plăcea să împrumutaţi obiceiuri turce şi tătare (româneşti)?

a. Da b. Nu
10. Vă impresionează obiectele de artă şi de cult musulmane (creştine)?

a. Da b. Nu
11. Credeţi că e posibilă căsătoria între persoane române şi aparţinând etniilor turcă şi tătară?
a. Da b. Nu
12. Vă place să participaţi la sărbători musulmane (creştine)?

a. Da b. Nu
 Prelucrarea chestionarului
În urma aplicării chestionarului s-au observat următoarele:
1. atât românii cât şi turcii şi tătarii cunosc obiceiurile cele mai importante ale celorlalţi;
2. adoptă o atitudine tolerantă, de înţelegere, de acceptare a culturii şi religiei celuilalt
în vederea schimbului de idei, a colaborării între oameni.
Românii au amintit obiceiuri turco-tătare ca: Bairam, postul până la apusul soarelui, sărutatul
mâinilor persoanelor în vârstă, că în post musulmanii nu au voie să mănânce, să bea, să fumeze
până la apusul soarelui etc.
Turcii şi tătarii au enumerat obiceiuri ca: dansuri populare-căluşarii, hora, geamparaua; vopsesc
ouă de Paşti, Crăciunul, Floriile; colinde – Pluguşor, Steaua; postul 40 de zile, Sărbătorile sfinţilor
Andrei, Ion, Vasile.
Obiceiuri comune: colindul, nunta-îmbrăcarea miresei, reuniuni la care se dansează etc.
Convieţuirea în Dobrogea: Locuind împreună cu turcii şi tătarii, românii au acceptat cultura, religia,
obiceiurile acestora, ajungându-se la o colaborare între oameni, indiferent de etnie, în domenii
diferite, învăţarea într-o şcoală în limba română, dar unde se poate învăţa şi limba turcă, limba lor
maternă, schimb de idei, faptul că şi unii şi alţii aparţin aceleiaşi ţări, aici ajungându-se la un model
de înţelegere şi toleranţă. (vezi graficul din anexă). Cât priveşte participarea împreună la o
excursie, important este să fie uniţi, să se distreze indiferent de religia fiecăruia, mai ales că aceşti
participanţi de etnie turcă sau tătară sunt vecini, prieteni, colegi, interzicându-le să vină ar fi o
dovadă de xenofobie.
~ 121 ~
Întrebarea Nr. Răspunsuri Nr. Răspunsuri

nr: DA NU
1 90 5
2 95 0
3 56 39
4 95 0
5 95 0
6 95 0
7 4 91
8 3 92
9 48 47
10 89 6
11 72 23
12 65 30
100
90
80
70
60
Nr. Raspunsuri Da
50
Nr. Raspunsuri NU
40
30
20
10
0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
~ 122 ~
CULESE DE LA: Suliman Suliman

VÂRSTA: 80 de ani
OCUPAŢIA: pensionar
LOCALITATEA : Mangalia
LEACURI TĂTĂREŞTI
1. PENTRU RĂNI – foi de pătlagină bătute uşor puse pe rană;

2. PENTRU VÂNĂTĂI – răzuirea unei cepe, apoi se pun măsline şi spirt sau oţet, toate acestea
pe un bandaj cu care se acoperă vânătăile;
3. PENTRU EXTRAGEREA PUROIULUI – pâine amestecată cu zahăr sau rahat;
4. PENTRU DURERI DE CAP – mirosirea oţetului;
5. STĂRI DE VOMĂ – frecarea încheieturilor cu oţet;
6. DEGERĂTURI – foi de varză murată.
CULESE DE LA: Suliman Iusnie

VÂRSTA: 79 ani
OCUPAŢIA: pensionară
SUPERSTIŢII RELE
 Întâlnirea cu un preot
 Urletul câinelui înseamnă moarte
 Cântecul cucuvelei înseamnă moarte
 Întâlnirea cu cineva care are o găleată goală în mână
 Marţi seara nu se coase, nu se spală
 Noaptea nu se uită în oglindă
 Unghiile nu se taie noaptea
 Unghiile se ard
 Purtarea inelului pe arătător
 Nu se îmbracă numai cu o şosetă
 Nu se ţine pisica lângă mort
 Pisica nu se ţine în braţe când fulgeră
 Nu se poartă îmbrăcăminte roşie pe timp de ploaie
 Întoarcerea din drum
 Când te străbate un fior
 Vinerea – zi de sărbătoare
 Copilul mic nu se uită în oglindă
 Omorârea unui păianjen
 Să dormi lângă animale
 Lăsarea foarfecelui deschis
 Lăsarea copilului nou-născut singur în primele 40 de zile.
~ 123 ~
CULESE DE LA: Suliman Suliman

VÂRSTA: 80 ani
LOCALITATEA: Mangalia
TRÂNTA (GÜREŞUL)
Pentru acest concurs se ofereau premii ca: tauri, berbeci, oi şi „steaguri”. La güreş participarea se
făcea pe trei categorii: după vârstă, statură şi greutate küçük boy güreşı (categoria uşoară), orta
boy güreşı (categoria mijlocie), başpehlivan güreşı (categoria grea).
Înainte de anul 1930, se organizau întreceri de güreşı în care concurenţii îşi ungeau pielea cu ulei.
Locul de desfăşurare a güreşului era acoperit cu paie. Concurenţii se aflau pe mijloc, iar spectatorii
priveau întrecerea de pe margine. Güreşul era însoţit de sunetul tobelor şi goarnelor. Intensitatea
sunetului era potrivită cu intensitatea luptei. Un luptător trebuia să învingă, pe rând, patru
adversari pentru a fi declarat câştigător. Cel care câştigă la o categorie inferioară putea participa la
luptele din categoria superioară. La fiecare categorie se făcea un clasament al primilor trei
luptători . Valoarea premiilor era în funcţie de aceste categorii, de exemplu, la categoria uşoară se
dădea, pentru locul I, o oaie sau „steag”, pe locul II, o cămaşă sau nişte bani, pentru locul III, un
prosop ; la categoria mijlocie, locul I o oaie sau un berbec, pentru locul II un „steag”, pentru locul
III o cămaşă sau un prosop; la categoria grea pentru locul I premiul constă în cel mai mare un taur
sau un berbec, locul II un „steag”, pentru locul III un „steag”, o cămaşă sau nişte bani. Toate aceste
premii erau oferite de organizatori. „Steagul” oferit printre premii se numea „steagul de luptă ”. El
se compunea dintr-un set de nouă obiecte: cămaşă, prosop, ciorapi, batistă, basma, pungi etc.

VÂRSTA: 75 ani
OCUPAŢIA: pensionară
PROVERBE
Çalışan kazanır. – Cel care munceşte, câştigă.

Çalışarak elde edilen kazançlar, insanı mutlu eder. – Lucrurile ieşite din mâinile harnice sunt
folositoare omului.
Damlaya damlaya göl olur. – Picurând, picurând se face ghiol.

Bakarsan bağ olur, bakmasan dağ olur. – Dacă nu ai grijă se destramă, dacă ai grijă faci vie.
Sağlam kafa, sağlam vücutta bufunur. – Mintea sănătoasă se găseşte într-un corp sănătos.
Sakla samanı, gelir zamanı. – Ascunde paiele, vor veni zile şi pentru ele.
Yaşadığım çevreyı, her zaman temiz tut. – Locul unde trăieşti, ţine-l mereu curat.
Hem kel, hem fudul. – Şi chel şi fudul.
Deli ile deli olma. – Cu nebunul nu fi nebun.

Nası bulursan oyle brak. – Cum găseşti aşa să laşi.
~ 124 ~

VÂRSTA: 79 ani
LOCALITATEA: Mangalia
Ghicitori / Bilmeceler
Pırıl pırıl pırıldar, Luceşte,
Karanlıkta fenerler, Luminează noaptea
Gündüzleri sönerler. (Yıldız) Noaptea luminează. (Steaua)
Hanım içerde Fructul înăuntru
Saçı dışarda. (Misir) Părul afară. (Porumb)
Ankara memleketim, Ţara mea este Ankara,
Koyu sarıdır rengim, Galbenul închis este culoarea mea,
Isırınca pek yarar, Dacă mă muşti îţi place,
Yiyenlere can katar. (Armut) Pentru cei care mă mănâncă sunt tare bună.
(Pară)
Üstünden ot biçerim, Deasupra îi dai iarbă
Her şeyi ben taşırım, Dedesubt beau laptele. (Oaia)
Altindan süt içerim. (Koyun)
Dışı kazan karası, Partea de-afară e negrul cazanului,
Içi un helvasi. (Zeytun) Înăuntru făina pentru halva. (Măslină)
Az mı faydalar sağlar, Puţine sunt lucruri folositoare,
Benim gücüm kuvvetim? La puterea mea?
Her şeyi ben taşırım, Orice eu pot căra,
Arabayı çekerim. (At) Carul îl trag. (Calul)
Alçacık dalli, Înăltuţ îi este creanga,
Yemesi balli. (Kirez) Rodul dulce. (Cireaşa)
~ 125 ~
Ufacık kuşlar, Pasăre mică,
Çiçekleri taşlar, Culege florile,
Kendi yemez, Ea nu mănâncă
Ele bağışlar. (Ari) Ci doar prepară. (Albina)
Sulu, sulu, Apos, apos,
Içi vitamin dolu, Plină cu vitamine,
Adana, kozan, Dörtyol… Adana, koza, Dortyol…
Git ağaçtan ye bol bol. (Portakal) Culege câte vrei din pom. (Portocală)
GLOSAR DE CUVINTE ÎMPRUMUTATE DIN LIMBA TURCĂ
aba = ţesătură groasă de lână, de obicei de lână albă, se confecţionează haine ţărăneşti, dimie,
pănură (tc. aba)
abanos = lemn din specii de copaci exotici, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagră, folosit
pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat (tc. abanoz)
acadea = bomboană preparată din zahăr topit (tc. akede)
acaret = construcţie auxiliară care ţine de o gospodărie (tc. akaret)
ageamiu = începător, novice; om care nu se pricepe (tc. acemi)
anasâna = a lua, a duce, a aduce; cu anasâna = a lua cu forţa (tc. anasini)
aman = îndurare, iertare; la aman – a fi la mare strâmtoare (tc. aman)
amanet = garanţie depusă în contul unei datorii sau executării unei lucrări; bun care se depune
zălog, gaj (emanet)
baclava = prăjitură specific turcească cu nucă şi foietaj
bairam = numele a două mari sărbători musulmane; petrecere; chef mare
balama = dispozitiv format din două piese articulate, utilizat la legarea unui panou care se roteşte
basma = bucată pătrată sau triunghiulară de ţesătură cu care femeile se leagă la cap; batic
cafea = băutură preparată din seminţele arborelui de cafea
canat = panou mobil de fereastră sau uşă, prin a cărui rotire ori mişcare de translaţie acestea se
închid şi se deschid
cataif = prăjitură preparată din tăiţei subţiri, prăjiţi şi însiropaţi şi frişcă
cazma = unealtă pentru săpatul pământului formată dintr-o lamă tăietoare pe o coadă de lemn
cercevea = cadru în care se fixează geamul unei ferestre
chef = petrecere zgomotoasă cu mâncare, băutură şi cântec, voie bună
cherestea = semifabricat lemnos în diferite sorturi (scânduri, şipci) obţinut prin tăierea buştenilor
la gater şi care are cel puţin două feţe plane şi paralele
cherhana = construcţie de lemn sau de zidărie, amplasată pe malul unei ape şi destinată primirii
prelucrării şi depozitării temporare a peştelui pentru consum
chiftea = turtă mică din carne tocată, prăjită în grăsime sau gătită cu sos
chirie = sumă plătită de beneficiarul unui contract de închiriere pentru folosinţa locuinţei sau a
altui lucru închiriat
~ 126 ~
cântar = balanţă folosită în industrie sau în comerţ pentru stabilirea greutăţii mărfurilor, de obicei
prin comparare cu unităţi etalon
dambla = apoplexie, paralizie; acces de furie
duşman = persoană care are o atitudine ostilă faţă de ceva sau de cineva; vrăjmaş, inamic în război
duşumea = pardoseală de scânduri (a unei încăperi)
ghiulea = proiectil sferic din metal sau din piatră, folosit la trageri cu tunuri vechi
ghiveci = vas de pământ ars, de obicei cu formă tronconică în care se plantează flori; mâncare
preparată din tot felul de zarzavaturi
halva = produs alimentar cu o mare valoare nutritivă, preparat din seminţe de floarea soarelui şi
zahăr
haimana = om de nimic fără căpătâi, derbedeu, vagabond
iahnie = fel de mâncare scăzută, preparată din legume (mai ales fasole boabe), din peşte sau carne
iaurt = produs lactat cu gust acid şi cu aromă specifică, preparat din lapte prin fermentare
provocată de bacteriile lactice specifice
ibric = vas de menaj cilindric sau tronconic de metal cu cioc şi coadă lungă care serveşte îndeosebi
la servit cafea
macara = maşină de ridicat care serveşte la transportul pe distanţe scurte, a unor obiecte
magiun = produs alimentar sub formă de pastă, obţinut prin fierberea, terciuirea uneori
strecurarea fructelor bogate în zaharuri
mahala = cartier mărginaş al unui oraş
mezel = produs alimentar de tipul salamurilor preparat din carne tocată şi diferite condimente
introduse în membrane naturale sau artificiale
moft = lucru lipsit de importanţă, de seriozitate, de valoare, fleac, bagatelă
mucava = produs industrial de papetărie realizat din diferite semifabricate fibroase şi folosit la
lucrări de legătorie, pentru confecţionarea cutiilor şi ambalajelor
murdar = plin de pete, acoperit, îmbâcsit de necurăţenie, nespălat
para = mică monedă turcească de argint care a circulat şi la noi în secolul al XVIII-lea
pătlăgea = plantă legumicolă anuală din familia solanaceelor
peltea = jeleu fabricat din suc de fructe
peruzea = piatră semipreţioasă opacă cu nuanţe mergând de la albastru deschis până la albastru
verzui
rahat = produs gelatinos de cofetărie fabricat din sirop de zahăr cu amidon şi substanţe
aromatizante
saftea = prima vânzare făcută de un negustor dintr-o marfă nouă
sarma = mâncare făcută din carne tocată amestecată cu orez şi înfăşurată în formă de mici rulouri
în foi de varză sau de viţă
soi = varietate, diversitate de animale, de produse etc.; gen, fel de oameni, de lucruri
susan = plantă anuală înaltă până la 150 de centimetri, păroasă, cu frunze inferioare mari
dantelată şi cu flori de culoare galbenă
şandrama = construcţie rudimentară de scânduri
şerbet = preparat alimentar făcut din sirop de zahăr cu adaosuri de sucuri de fructe sau diferite
esenţe
tejghea = masă lungă pe care sunt expuse mărfurile şi sunt serviţi cumpărătorii sau consumatorii
zaherea = denumire generală a proviziilor pe care Ţările Române erau obligate să le dea oştilor
otomane din cetăţile raialelor sau a celor aflate în expediţii în regiunile apropiate
zor = activitate însufleţită, grabă mare, sârguinţă
~ 127 ~
TRADIŢIE ÎN FAMILIA TURCĂ

ESEU
Pe vremea bunicii mele, tradiţiile turcilor dobrogeni erau păstrate cu sfinţenie, chiar dacă au avut
de înfruntat războaiele mondiale, colectivizarea şi perioada comunistă.
Acum în secolul XXI, tinerii trec peste barierele tradiţiilor sau a religiilor fiind în contradicţie cu ele.
Totuşi asta depinde de educaţia pe care au primit-o în familie şi modul în care ei percep diferenţa
religioasă. În familiile turce şi tătare din Dobrogea tradiţiile se păstrează până în zilele noastre.
Bunicii mei s-au căsătorit târziu ca şi alte perechi din perioada respectivă, nu numai din cauza
războiului dar şi a tradiţiei familiei, precum că bărbatul să se însoare în jurul vârstei de 30 de ani.
Tradiţia aceasta porneşte de la cel care a format acest neam. Numele şi prenumele lui formează
acum numele bunicului şi tuturor celor care fac parte din familie. Acest nume este alăturat
prenumelui şi fiecare membru are numele şi prenumele astfel format. Tot în tradiţia familiei, dacă
sunt născuţi mai mulţi copii, ultimul născut va purta prenumele celui care a înfiinţat neamul.
Bunicul din partea mamei s-a ocupat cu comerţul. Locuind la ţară şi deţinând animale şi terenuri
întinse de pământ, străbunicii şi bunicii mei lucrau pământul şi prelucrau laptele, produsele
vânzându-le la oraş. Din banii obţinuţi cumpărau haine şi aur, pe care-l îngropau în pământ. Din
păcate, la colectivizare pământurile şi aurul au fost confiscate. Totuşi au mai putut salva o punguţă
cu bănuţi de aur arăbesc, aceştia fiind împărţiţi între fraţi, fiecare transmiţându-le copiilor lor.
După ce totul a fost confiscat, bunicii s-au mutat la oraş, în Mangalia. Aici, cu eforturi mari, au
reuşit să-şi construiască o casă şi să se ocupe în continuare cu comerţul. La fel şi în familia tatălui
meu: meseria se transmite din tată în fiu.
Pentru turci tradiţiile, religia, familia, onoarea, promisiunea sunt lucruri importante peste care nu
se trece. Religia islamică doreşte ca omul musulman să fie curat sufleteşte şi trupeşte, de aceea nu
permite consumarea alcoolului şi cărnii de porc. Religia noastră cere omului să fie bun şi
credincios.
Tradiţia cuprinde şi cutume, cum ar fi nepermiterea căsătoriei între turci şi alte naţionalităţi de
religie diferită de cea islamică. Cel sau cea care se căsătoreşte cu o persoană de altă religie diferită
trebuie să întrerupă orice legătură cu familia sa.
Acum în ultima cameră a casei, pe perete deasupra cufărului cu zestre, stă agăţat un cordon imens
cu arborele genealogic al familiei.
Turcii dobrogeni poartă la ei, agăţat de gât sau pus în geantă, un Kur’ an în miniatură, pentru noroc
şi fericire. Unele dintre acestea sunt moştenite de la bunici, străbunici etc.
Înainte de Bayram cu o lună de zile se ţine post negru pentru purificarea trupului şi sufletului, iar în
zi de sărbătoare se merge la geamie, unde se roagă pentru familie, iar la venirea părinţilor acasă
copiii încep colindatul pe la case.
Chiar dacă trăiesc între ortodocşi, turcii şi tătarii îşi păstrează obiceiurile, tradiţia, religia.
Murtaza Denis, clasa a IX a B

Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”
~ 128 ~
REŢETE TURCEŞTI
SUPĂ DE PUI CU OREZ
 1 pui
 sare
 o lingură de unt
 100 g orez
 piper măcinat
 pătrunjel
PREPARARE:
Puiul se pune la fiert, după primul clocot se sărează, apoi se lasă să fiarbă trei sferturi de oră la foc
potrivit.
Spuma se îndepărtează de mai multe ori. După ce a fiert se scoate pasărea din supă, se lasă la răcit
şi se curăţă de piele şi grăsime. Se ia carnea după oase şi se taie cubuleţe.
Se spală bine orezul într-o sită şi se lasă să se scurgă.
Într-un vas se încălzeşte untul apoi se adaugă orezul şi se prăjeşte până devine sticlos. Se stinge cu
supă de pasăre, se sărează, se piperează şi se fierbe.
Bucăţelele de carne se împart în farfurii, se toarnă supă peste ele şi se presară pătrunjel. Se
serveşte cu pâine sau lipie.
TARTĂ CU MERE ŞI STAFIDE
CANTITĂŢI:
PENTRU ALUATUL DULCE:
 100 g unt
 30 g alune măcinate
 9 linguri de zahăr
 1 vârf de cuţit de sare
 1 ou
 170 g făină
PENTRU GARNITURĂ:
 450 g mere cântărite după ce au fost curăţate de coajă şi de sâmburi, tăiate în cuburi mici, din
soiuri Reinette
 200 g de mere întregi
 20 g unt fără sare
 3 linguri de sirop de migdale
 5 linguri cu zahăr candel
 20 g stafide albe
 2-3 cl de apă
~ 129 ~
MOD DE PREPARARE:
Într-un castron combinaţi ingredientele necesare la pregătirea aluatului, în ordinea enunţată, unul
câte unul. Adăugaţi făina şi frământaţi bine aluatul. Acoperiţi apoi castronul cu aluat cu un plastic
şi puneţi-le la rece în frigider. În continuare, îmbrăcaţi cu acest aluat o formă de tartă mai mare
care a fost mai întâi unsă cu unt. Înţepaţi aluatul cu o furculiţă şi lăsaţi tarta la rece o oră. Peste
aluat, puneţi nişte sâmburi de cireşe ori de caise bine spălaţi şi zvântaţi. Coaceţi tarta în cuptorul
cu microunde sau în cel de la aragaz până când aceasta este aurie şi uniformă. Îndepărtaţi
sâmburii aşezaţi pe aluat numai pentru a-l opri să nu se umfle. Separate, încălziţi puţină apă;
turnaţi-o peste stafide, lăsaţi-le 12-15 minute, apoi zvântaţi-le pe hârtie absorbantă. În alt vas
topiţi untul, puneţi merele tăiate în cuburi şi lăsaţi-le la foc mic câteva minute, amestecându-le
prin scuturarea vasului. Închideţi focul, puneţi stafidele, zahărul candel şi siropul de migdale. Lăsaţi
compoziţia să se răcească. Separate, curăţaţi coaja şi sâmburii de la 200 g de mere, apoi tăiaţi-le în
felii subţiri. Umpleţi tarta cu merele tăiate trecute prin unt, iar deasupra aşezaţi fructele tăiate în
felii. Daţi tarta la cuptor potrivit de fierbinte pentru 15 minute. După ce se răceşte este bună de
mâncat.
BACLAVA
 300 g zahăr
 150 g miere
 400 g nuci
 citrice
ALUATUL:
 400 g făină
 sare
 4 linguri ulei
 scorţişoară
 2 linguri oţet
 2 pahare apă
Se prepară o foaie de ştrudel şi se întinde. Apoi se acoperă cu un vas cald şi se lasă să se

odihnească o jumătate de oră. Se întinde o foaie. Când s-a uscat puţin, se taie după mărimea tăvii.
Se pun în tava tapetată 3 foi unse cu ulei una peste alta.
Se macină nucile, se amestecă cu miere, zahăr şi felii de portocală tăiate bucăţi mici. Se pune peste
cele 3 foi acest amestec de nuci. Peste aceasta se pun alte 3 foi, unse între ele cu ulei. Se bagă tava
la cuptor, la foc potrivit.
TATAR AŞ
PREPARARE:
 faci un aluat ca pentru tăiţei din 2 ouă, 1 cană apă, sare şi făină cât cuprinde;
 împarţi coca în 4-5 bucăţi; din fiecare bucată întinzi câte o foaie mare, subţire, o rulezi pe
vergea, după care o pliezi ca pe un evantai. Tai transversal din 4 în 4 cm. Fiecare pătrăţică o
umpli cu carnea preparată astfel:
~ 130 ~
 500 g carne tocată, 1 ceapă, sare, piper. Iei două colţuri opuse şi le uneşti formând astfel un
triunghi celelalte colţuri le uneşti la rândul lor, în sens opus. Procedezi la fel cu fiecare
pătrăţică.
 Pui între timp apa la fiert cu sare. În momentul în care a dat în clocot, pui bucăţelele astfel
formate şi le laşi să fiarbă la foc domol.
 După ce au fiert le strecori şi le răstorni pe un platou. Cât sunt fierbinţi le amesteci cu o
lingură-două de unt sau cu puţin ulei încins.
 Se servesc calde, cu iaurt în care ai pisat câţiva căţei de usturoi.
Aplicaţii metodice
1. Realizaţi, utilizând diagrama Venn o comparaţie între cele două religii, creştinism şi
islamism.
2. Vizitaţi o geamie / moschee, apoi realizaţi un desen care să cuprindă părţile componente
ale acestor lăcaşuri de cult.
3. Realizaţi un interviu cu muftiul judeţului Constanţa cu privire la sărbătoare Kurban
Bayramului.
4. Realizaţi un calendar pe ore şi zile, care să cuprindă descrierea obiceiurilor la naşterea unui
copil la etnicii dobrogeni.
5. Identificaţi pe un desen, elementele specifice costumului turcesc al femeii / bărbatului.
6. Explicaţi următorul proverb: „Fata aparţine altora, însă băiatul aparţine vetrei părinteşti” ce
aparţine turcilor dobrogeni.
7. Realizaţi un poster în care să descrieţi obiceiul nunţii într-o familie tradiţională musulmană.
8. Vizitaţi Muzeul de Artă Populară din Constanţa şi identificaţi broderii turceşti. Descrieţi
imaginea unei asemenea broderii. Aflaţi modul în care a fost confecţionată.
9. Citiţi „Cişmeaua beiului” de Titus Cergău şi realizaţi o descriere a unui obicei turcesc şi
identificaţi referirile făcute la Dobrogea.
10. Realizaţi o scară a valorilor în care să notaţi perioadele colonizării germane în Dobrogea.
11. Prin ce se deosebeşte colonizarea germanilor de cea a musulmanilor?
~ 131 ~
12.
~ 132 ~
Prof. Sorina Elena Groza, Şcoala cu clasele I-VIII Voiteg, jud. Timiş
POPOARE DE IERI ŞI DE AZI.

UN PROIECT DIDACTIC DESPRE GRECI
Disciplina: Istorie
Unitatea de învăţare: POPOARE DE IERI ŞI DE AZI
Tema lecţiei: Grecii
Tipul lecţiei: lecţie de formare de priceperi şi deprinderi
COMPETENŢE GENERALE
1. Utilizarea eficientă a comunicării şi a limbajului de specialitate.
2. Exersarea demersurilor şi a acţiunilor civice democratice.
3. Aplicarea principiilor şi a metodelor adecvate în abordarea surselor istorice.
4. Folosirea resurselor care susţin învăţarea permanentă.
COMPETENŢE SPECIFICE:
1. Utilizarea termenilor specifici istoriei în diferite situaţii de comunicare orală şi scrisă;
2. Identificarea şi clasificarea surselor istorice;
3. Stabilirea unor asemănări şi deosebiri între civilizaţiile popoarelor din antichitate şi din
zilele noastre pe baza surselor istorice;
4. Utilizarea surselor istorice în vederea ilustrării unui fapt istoric.
Concepte operaţionale:
 Cognitive:
C1: Definirea conceptelor: civilizaţie, cultură, democraţie;
C2: Descrierea trăsăturilor specific poporului elen;
 Formative:
C3: Compararea a două popoare din trecut: grecii şi turcii;
 Atitudinale:
C4: Formularea unei opinii cu privire la civilizaţia poporului elen.
Obiective operaţionale:
Cognitive:
- Să utilizeze în contexte noi noţiunile şi conceptele de: civilizaţie, democraţie,
meşteşuguri, comerţ;
- Să caracterizeze poporul elen ţinând seama de modul de viaţă: ocupaţii, îmbrăcăminte,
obiceiuri, cultură, conducători;
- Să localizeze în timp şi spaţiu faptele istorice studiate.
Formative:
- Competenţa de a utiliza sursa istorică în argumentarea unei opinii.
Atitudinale:
- Capacitatea de a formula şi susţine opinii personale.
Evaluarea: formativă.
Instrumente ale evaluării: observarea sistematică a activităţii elevilor, formularea întrebărilor,
harta povestirii, harta personală, produsele activităţii, jocul didactic.
~ 133 ~
Valori şi atitudini vizate:

◊ Gândire critică şi flexibilă;
◊ Relaţionarea pozitivă cu ceilalţi;
◊ Asumarea diversităţii etnice, sociale, religioase şi culturale.
Strategii didactice: inductiv-deductivă, explicativ-conversativă.

Metode şi procedee: expozitiv-euristice: explicaţia, conversaţia; interactive: RWCT, brainstorming,
procedeul recrutării, harta povestirii, harta personală, jocul didactic.
Forme de organizare a activităţii: frontală, activitate pe grupe şi în perechi.
Resurse:
- Umane: clasa a IV-a;
- De timp: 45 de minute;
- Materiale: programa, macroproiectarea didactică;
- Manuale: Istorie, clasa a IV-a, E.D.P., V. Băluţoiu şi D. Radu;
- Izvoare cartografice: harta istorică;
- Izvoare narative: Istorie pentru toate manualele alternative, Editura
Carminis, V. Dinu şi P. Didiţă; prezentare ppt – Grecii, fotografii.
DESCRIEREA LECŢIEI
I. Introducerea în activitate:
 Sunt asigurate condiţii prielnice desfăşurării lecţiei. Se distribuie elevilor post-it-uri. Se
formează grupe de câte 4 elevi.
 Verificarea cunoştinţelor elevilor: Cereţi-le elevilor în etapa de evocare să prezinte poporul
turc şi aspecte din trecutul acestui popor legate de: aşezare, ocupaţii, locuinţe,
îmbrăcăminte, obiceiuri, cultură, religie, conducători (brainstorming). Elevii scriu pe cele
trei post-it-uri primite câte o informaţie, apoi aşează bileţelul, pe tablă, la categoria din
care face parte. (anexa 1)
II. Desfăşurarea lecţiei – Realizarea sensului:

1. Anunţarea temei şi a obiectivelor. Vor învăţa despre un alt popor din trecut,
grecii.
Se notează titlul pe tablă şi în caiete.
2. Procedeul recrutării: - elevii lucrează în perechi pentru a căuta informaţii,
despre poporul grec, în manual. Fiecare dintre ei are posibilitatea să
experimenteze rolul profesorului şi al elevului. (anexa 2)
3. Sunt intuite imaginile din prezentarea power point care înfăţişează:
îmbrăcămintea grecilor, ocupaţiile, locuinţe, localizarea pe hartă a Greciei de
azi.
4. Întrebaţi-i pe elevi dacă cunosc printre vecinii / prietenii / cunoscuţii lor greci şi
ce ştiu despre modul lor de viaţă, dacă este diferit de cel din trecut. Dar
îmbrăcămintea grecilor de azi de a noastră? Diferă? De ce?
5. Se va lucra frontal. Elevii vor realiza Harta povestirii organizând şi sintetizând
conţinutul informaţional din text. Această hartă va avea următorul plan:
 Aşezare;
 Ocupaţii;
 Locuinţe;
 Îmbrăcăminte;
 Cultură;
 Religie;
~ 134 ~
 Conducători.
Notaţi ideile formulate în tabelul desenat pe tablă, iar elevii, în caiete. (anexa 3)
Cereţi elevilor să alcătuiască enunţuri cu cuvintele: democraţie, civilizaţie, temple, zei, eleni.
6. Strategii complexe:
Joc didactic: Stabileşte legătura. Se lucrează pe grupe. Elevii au ca material fotografii ce ilustrează
caracteristici ale grecilor şi turcilor. Vor stabili o legătură între locuitori şi îmbrăcămintea lor,
ocupaţiile lor, cultura. Scoateţi în evidenţă elemente caracteristice ale culturii celor două popoare
pe care ei le recunosc în cadrul comunităţii din care fac parte.
III. Încheierea activităţii. Reflecţii.

Harta personală (anexa 4)
Solicitaţi elevii:
- să scrie ce li s-a părut mai interesant din lecţie şi să argumenteze;
- să numească 2 aspecte importante care i-au făcut pe greci vestiţi.
IV. Tema pentru acasă. Recomandaţi aprofundarea cunoştinţelor despre poporul grec
pregătind o fişă de portofoliu în care să adune informaţii despre greci.
Descrierea programului educaţional RWCT

Acest program promovează strategii ce conduc la optimizarea procesului educaţional şi
contribuie la dezvoltarea gândirii critice, axându-se pe învăţarea independentă şi pe colaborare.
Aceste strategii se împart în patru categorii:
 Strategii specifice evocării;

 Strategii specifice realizării sensului;
 Strategii specifice reflecţiei;
 Strategii complexe.
În evocare – brainstorming-ul pentru a verifica cunoştinţele elevilor referitoare la lecţia: Turcii.

(anexa 1)
Descrierea celorlalte procedee din cadrul metodei RWCT:
Procedeul recrutării: este o metodă utilă atunci când elevii au nevoie de ajutorul colegilor sau al
cadrului didactic în căutarea informaţiilor. Elevii lucrează în perechi având posibilitatea de a
experimenta rolul profesorului.
~ 135 ~
~ 136 ~
Prof. înv. primar Adriana Dobre, Şcoala „Gala Galaction” Mangalia
VALENŢE MULTICULTURALE ÎN DOBROGEA
Existenta unor identităţi multiple, a valorilor, tradiţiilor, obiceiurilor şi a modului de relaţionare

diferit dintre diverşi indivizi sau grupuri, impun cu necesitate abordarea educaţiei şi a societăţii din
perspectiva interculturală. Aceasta reprezintă atât o nouă provocare, cât şi o condiţie pentru
realizarea coeziunii sociale care are la bază cultivarea respectului reciproc şi a înţelegerii atât între
indivizi cât şi între grupuri.
În oricare colţ de ţară s-ar afla, învăţătorul este cel care a rămas un misionar veritabil al neamului
românesc, care are nobila misiune de a-l învăţa pe copilul de azi, adolescentul şi adultul de mâine,
să păstreze cu sfinţenie toate valorile pe care înaintaşii noştri ni le-au lăsat.
Educaţia interculturală apare ca termen şi în conţinutul Noilor educaţii. Aceasta e un concept, care
se referă la posibilitatea educării grupurilor etnice, religioase, culturale şi tradiţionale pentru a
convieţui în acelaşi sau în diferite spaţii geografice, pentru a munci împreună în spiritul înţelegerii
şi al respectului reciproc. Chiar dacă limba e cel mai important mod de integrare etnică,
cunoaşterea reciprocă nu se limitează doar la a şti limba în care celălalt comunică. Buna înţelegere
între oameni este uneori împiedicată de diferenţele culturale. Fiecare comunică diferit, fiind
influenţat în mod sigur de cultura proprie. Pentru că societatea informaţională şi globalizarea
educaţiei oferă posibilitatea de a circula rapid sau de a ne informa rapid, de a munci departe de
locurile natale, trebuie să abordăm această latură a educaţiei din perspectiva formării viitorilor
cetăţeni, care să nu-şi renege originile şi să promoveze valorile româneşti sau care ar fi ele,
oriunde s-ar afla.
Totalitatea programelor educaţionale, acţiunile şi activităţile desfăşurate având ca obiectiv
educaţia multiculturală şi interculturală, facilitează acomodarea grupurilor etnoculturale
minoritare şi, în acelaşi timp, acomodarea şi deschiderea societăţii majoritare la modelele
culturale specifice grupurilor minoritare.
Organizarea sistematică a activităţilor derulate în şcoală va angaja elevul într-un proces de
identificare şi cunoaştere a diferenţelor culturale, de cunoaştere a oportunităţilor educaţionale
pentru toate etniile din interiorul societăţii, de înţelegere că ei sunt de fapt musafiri,
reprezentanţii unei culturi, şi negarea accepţiunii sistemice atribuite culturii în general etc.
Şcoala are misiunea de a permite fiecărui copil să crească, să-şi dezvolte spiritul, corpul şi inima,
inteligenţa, sensibilitatea, creativitatea; de a permite copiilor să înveţe să trăiască împreună, unii
cu alţii, cu persoane diferite, încât să-şi poată ocupa progresiv locul în societate, să poată deveni
cetăţeni activi. Interculturalitatea este înainte de orice respectul diferenţelor. Cadrele didactice
sunt garanţii acestor rigori ale spiritului care veghează asupra diferenţelor, pentru a învăţa, a
cunoaşte şi a înţelege ceea ce ne leagă, ceea ce ne face asemănători, ceea ce ne apropie.
„Voi sărbătoriţi într-un fel, la noi e diferit” – Suntem diferiţi, dar nu înseamnă că unul este mai bun
decât celălalt, cu toţii avem un potenţial valoric egal. Toţi avem o cultură asemănătoare, dar în
acelaşi timp şi culturi diferite. Acestea ţin de religiile noastre, de grupul nostru etnic, de valorile
politice, sociale, de familiile noastre. Unica posibilitate ca oamenii să devină solidari este
recunoaşterea şi estimarea acestor diferenţe şi similitudini.
Sarcina şcolii de astăzi este de a forma o conştiinţă europeană. Încă din clasele primare este de
dorit să se cultive respectul şi solidaritatea faţă de cultura altor popoare. Diferenţele dintre copii,
culturi, stiluri de viaţă şi de învăţare, sunt fireşti, pozitive. De aceea ei nu trebuie forţaţi să devină
copii ale unui model predefinit.
~ 137 ~
Interculturalitatea este o componentă a realităţii zilnice din şcoală. Tot modul de învăţare din
şcoală este organizat din perspectivă interculturală, permiţând învăţarea prin colaborare,
comunicare şi nicidecum de marginalizare a unor copii. Deschiderea spaţiului şcolii către
comunitate şi specificul ei, organizarea unor întâlniri, excursii, serbări cu specific intercultural, dar
nu în detrimentul majorităţii, urmăreşte realizarea obiectivelor de egalizare a şanselor în educaţie.
Lucrarea de faţă prezintă succint o sinteză de elemente comune ale popoarelor, culturilor şi
tradiţiilor, precum şi a costumelor tradiţionale din Dobrogea, care au traversat timpul şi au rămas
în acest spaţiu mioritic.
Trăsătura caracteristică a acestei regiuni este faptul că alături de populaţia românească,
cuprinzând în acest grup şi pe macedo-români, se găsesc şi patru minorităţi naţionale: lipoveni,
bulgari, turci şi tătari, care alcătuiesc grupuri etnice deosebite. Diferite prin limbă, obiceiuri,
ocupaţii şi port, aceste grupuri etnice amintesc despre trecutul istoric al regiunii. Ele păstrează
aspectele unui specific etnic caracteristic originii sale.
Populaţia stabilă oraşului Mangalia este alcătuită dintr-un număr aproximativ de 15 etnii, dintre
care românii sunt majoritari, urmând etniile turcă şi tătară, rromii, maghiarii şi lipovenii. Pornind
de la faptul că în fiecare clasă există un număr relativ mic de elevi ce provin din etniile menţionate,
abordarea intelectuală trebuie să aibă drept obiective prevenirea conflictelor, înţelegerea
mutuală, colaborarea şi deschiderea interetnică. Lărgirea gamei de strategii şi metodologii
didactice pune în evidenţă metode şi tehnici didactice mai simple şi compatibile deschiderii
intelectuale.
De aceea în îndeplinirea obiectivelor propuse: formarea de prieteni şi conexiuni între elevii
diferitelor grupuri etnice şi prevenirea prejudecăţilor, cunoaşterea şi promovarea culturii,
tradiţiilor, obiceiurilor şi vieţii cotidiene a celorlalte grupuri etnice din Dobrogea, am urmărit
aplicarea celor „4 a învăţa ai secolului XXI” prin metode active, de centrare a activităţii pe elev.
Activitatea a fost frontală, pe echipe, în perechi şi individuală. Pentru că societatea este modernă,
iar mijloacele de comunicare la fel, am aplicat metode ca icebracking-ul, pentru cunoaşterea
coparticipanţilor. Am apelat la cunoştinţele lor anterioare, pentru a afla ce ştiu în legătură cu un
subiect, dar şi ce ar mai dori să afle, cu ajutorul metodei Sinelg. Am identificat împreună
asemănări şi deosebiri, între minorităţile din Dobrogea şi români, privind tradiţiile şi obiceiurile lor,
cu ajutorul Diagramei Venn. Ne-am sfătuit şi completat cunoştinţele, comunicând în perechi,
schimbând perechea pentru ca toţi să intrăm în contact cu ceilalţi cu ajutorul metodei Share-Pair
Circles. Ne-am autoevaluat prin scări de clasificare, dar şi cu ajutorul inteligenţelor multiple, astfel
fiecare participând la activitate, prin propriul nostru centru de interes, totul devenind mai atractiv
şi uşor.
Oricare ar fi situaţiile de predare-învăţare-evaluare, scopul central gravitează în jurul valorilor:
optimizare, calitate, satisfacţie, performanţă, competiţie, asumare de responsabilităţi,
comunicare, iniţiativă şi imaginaţie, conformitate cu scopurile propuse, potrivit vârstei şi
particularităţilor beneficiarilor.
În Dobrogea, educaţia interculturală şi multiculturală este mereu iniţiată din necesitatea
cunoaşterii obiceiurilor, costumelor, a muzicii şi dansurilor specifice fiecărei culturi, precum şi a
cultivării toleranţei între etnii, ştiut fiind faptul că această regiune istorică este un model al
interculturalităţii şi a convieţuirii paşnice între toate culturile.
Lecţia este structurată pentru clasa a II a sau a III a, la un opţional crosscuricular INIŢIATIVĂ ŞI
FANTEZIE PRIN OCHI DE COPIL cu unitatea de învăţare EU ŞI LUMEA MEA, subiectul: COPIL CA
MINE EŞTI ŞI TU! Tipul lecţiei este de dobândire de noi cunoştinţe.
Ca obiective generale am urmărit: formarea de prieteni şi conexiuni între elevii diferitelor grupuri
etnice, dar şi prevenirea prejudecăţilor, cunoaşterea şi promovarea culturii, tradiţiilor, obiceiurilor
şi vieţii cotidiene a celorlalte grupuri etnice din Dobrogea.
~ 138 ~
Obiectivele cognitive au urmărit: să enumere etniile care locuiesc în spaţiul dintre Dunăre şi Marea
Neagră; să identifice aspecte din tradiţiile şi obiceiurile minorităţilor din zona în care locuiesc; să
stabilească asemănările şi deosebirile dintre tradiţiile şi obiceiurile grupurilor etnice majoritare; să
intoneze cântece dobrogene; să ordoneze într-o propoziţie cuvinte date. Obiectivele psihomotorii
au fost: să coloreze corespunzător costume populare indicate; să danseze pe o melodie
dobrogeană. Obiectivele afective au avut ca scop sensibilizarea elevilor faţă de tradiţiile şi
obiceiurile grupurilor etnoculturale din localitate, prin cultivarea respectului şi solidaritatea faţă de
cultura lor, dar şi dezvoltarea capacităţii de comunicare şi înţelegere a societăţii în care trăim, prin
intermediul muncii în echipe, în cadrul disciplinelor implicate şi relaţionării cu ceilalţi.
După momentul organizatoric, se susţine exerciţiul de spargere a gheţii „Ce sunt eu şi tu nu eşti”,
cu toţi elevii, începând cu învăţătorul. (Este vorba de un dialog colectiv pentru aflarea calităţilor şi
defectelor personale, gusturilor, aptitudinilor, comportamentelor etc. Fiecare elev trebuie să
găsească la sine o calitate pe care crede el că nu o au şi ceilalţi şi să o spună cu voce tare.)
Se vor citi versurile: Dacă şcoala ne-a chemat, noi ne-am prezentat, În echipe ne vom grupa pentru
a afla, Cu perechea vom discuta şi vom coopera, Noi înşine ne vom autoevalua, Turul galeriei ne
va delecta, În caligramă vom ordona, Surpriza ne va recompensa.
Se va lucra frontal după metoda Sinelg, completând ce ştiu, ce vor să afle şi ce au aflat despre
grupurile etnice. Se explică cuvinte ca: etnie, grupuri etnice. Se alcătuiesc propoziţii orale.
Ce ştim?
 În Mangalia trăiesc: turci, tătari, romi etc.
 Merg la biserică
 Au Paşti şi Crăciun
Ce vrem să ştim?
 Ce alte etnii mai locuiesc în Mangalia?
 Ce tradiţii şi obiceiuri au?
Ce am aflat?
 Diagrama Venn (Anexa 2)
Vor vedea secvențial un material power-point, după care copiii vor lucra pe perechi, aplicând
metoda schimbării perechii, cu scopul de a coopera cu perechea şi cu avantaj prin lucru cu fiecare
din membrii colectivului. Fiecare elev se implică în activitate şi îşi aduce contribuţia la rezolvarea
sarcinii. Un elev din pereche scrie, iar celălalt apoi corectează după evaluarea frontală (anexa 1).
Apoi, pe bază de întrebări, se completează Diagrama Venn, prin asemănări şi deosebiri dintre
români şi minorităţi (anexa 2).
Se aplică inteligenţele multiple dirijate, lucrând pe centre de interes, pe grupe de tip setting,
stabilite pe baza talentelor şi înclinaţiilor manifeste ale elevilor (Anexa 3). Unele grupe vor fi
evaluate oral.
Elevii vor desena apoi la tablă doi copii, ţinându-se de mână, apoi vor scrie prin metoda Caligramei
propoziţia formată prin ordonarea cuvintelor date: şi, Copii, suntem, ca, voi, !, noi.
Se fac aprecieri finale, generale şi individuale. Apoi se împart, ca recompensă, dulciuri tradiţionale
ale minorităţilor, având ca fundal sonor melodii dobrogene.
Resursele materiale folosite au fost: postere pe echipe şi frontal, fişe pe echipe, carioci, creioane
colorate, calculator, material powerpoint, casetofon, casetă cu Aneta Stan. Activitatea s-a
desfăşurat într-o oră de curs, având ca resurse umane elevii şi învăţătorul.
Ca strategii didactice, am folosit ca metode: conversaţia, explicaţia, exerciţiul, observaţia,
icebracking, Share-pair circles, autoevaluarea, Sinelg, diagrama Venn.
Tipurile de învăţare folosite au fost: cognitivă, aplicativă, operaţională, creativă, cognitiv-aplicativă,
motivaţională, volitivă. Formele de organizare a activităţii s-au concretizat în: activitate frontală,
activitate în echipă de 4 elevi, activitate pe perechi, activitate independentă.
~ 139 ~
Anexa 1 Anexa 1
♦ tătari
♦ turci
♦ ruşi-lipoveni
♦ germani
♦ romi
♦ armeni
♦ greci
♦ alte minorităţi
♦ Sunt creştini ortodocşi şi citesc din Biblie.

♦ La români, Moş Nicolae vine pe 6 decembrie iar Moş
Crăciun pe 25 septembrie.
♦ Copiii colindă de Crăciun şi Anul Nou, primind bani,
mere, nuci, covrigi.
♦ Copilul poate avea la botez un naş sau doi.
♦ La nuntă şi la botez se fac colaci, care se dăruiesc.
♦ La nuntă se spune „Casă de piatră!”
♦ Sunt musulmani şi citesc din Coran.

♦ La nuntă se servesc cel puţin 7 feluri de mâncare
(ciorbă, pilaf, sarmale, compot fructe, plăcintă dulce,
iaurt de oaie, baclavale, sarailii).
♦ La nuntă se spune urarea „Căsătorie binecuvântată şi
viaţă bogată!”
~ 39 ~
Educaţie interculturală. Colecţie de bune practici pentru învăţământul preuniversitar
♦ Sunt musulmani şi citesc din Coran.

♦ De Kurban Bayram, copiii primesc dulciuri, bani,
cadouri.
♦ Se mănâncă: sarmale, pilaf, fasole, carne de batal,
orez cu lapte, sarailii, baclavale etc.
♦ Sunt ortodocşi, dar de rit vechi.

♦ Crăciunul cade pe 7 ianuarie, iar în Ajun se ţine post
negru.
♦ Se mănâncă de Crăciun răcituri cu hrean, nu cu
usturoi.
♦ La nuntă, mirii merg la biserică îmbrăcat în costume
tradiţionale, populare.
♦ Aromânii, ca şi românii, sunt ortodocşi.

♦ Mâncare tradiţională: plăcintă cu praz sau cu
dovleac.
♦ Altă mâncare tradiţională este bucuvala (pâine
tăiată mărunt, prăjită în ulei, la final se adaugă
zahăr.)
♦ Sărbători: Crăciun, Paşti, Mărţişor.
~ 38 ~
♦ Au religia poporului lângă care trăiesc (ortodocşi,

catolici, musulmani, baptişti etc.).
♦ Poartă bijuterii multe.
♦ Folosesc mult culoarea roşie în îmbrăcăminte, aduce
noroc.
♦ Folosesc ierburi în vindecarea bolilor.
♦ Sunt pricepuţi la cântat.
♦ Ca ocupaţii tradiţionale: confecţionarea bijuteriilor şi a
vaselor din metal, comerţul cu cai şi flori, lingurăritul.
♦ Căsătoria e stabilită de părinţi sau fata e furată de
băiat înainte de căsătorie, apoi se face nunta.
♦ La nuntă se urează „Să îmbătrâniţi pe aceeaşi pernă!”

♦ Sunt ortodocşi. Crăciunul îl sărbătoresc pe 6 ianuarie, ♦ La nuntă naşa dăruieşte bomboniere invitaţilor.
de Boboteaza noastră. ♦ Moş Crăciun este numit Sf. Vasile, ce soseşte pe o
♦ Înainte ţin post 7 zile cu cel puţin 7 feluri de mâncare corabie la 1 ianuarie.
(sarmale cu stafide şi alune, vinete umplute cu legume, ♦ Se mănâncă carne de curcan, corăbioare, minciunele,
salată de sfeclă roşie cu nucă şi rodie, ruladă cu năut şi melomacarona (aluat de prăjitură uns cu miere şi nucă
nucă). pisată).
♦ La Crăciun se mănâncă peşte, pilaf, spanac. ♦ Se face vasilopita – pâine ce conţine un ban, apoi e
Moş Crăciun este numit „Bunicul iernii” şi vine pe o tăiată felii şi împărţită; cel ce nimereşte banul în felia sa
sanie trasă de reni. va fi norocos în anul ce urmează.
♦ La Anul Nou se mănâncă supă-cremă dulce, din arpacaş,
stafide, zahăr, nuci, scorţişoară, lămâi, portocală.
Realizat de înv. Dobre Adriana

Şcoala „Gala Galaction” Mangalia
Bibliografie:
pagini Internet
~ 39 ~
Anexa 2
SCHIMBĂ PARTENERUL
1. Bifaţi cu X varianta corectă.
Moş Nicolae vine la români pe 1 decembrie.
Moş Nicolae vine la români pe 6 decembrie.

Moş Crăciun vine la români pe 1 decembrie.
Moş Crăciun vine la români pe 25 decembrie.
3. Ordonaţi silabele şi scrieţi ce religie au tătarii.

-sul mu- -mani = __________________________

De sărbători, copiii turci primesc: cadouri
bani
animale
dulciuri

Mirii lipoveni merg la biserică îmbrăcaţi în costum de mire şi rochie de mireasă.
Mirii lipoveni merg la biserică îmbrăcaţi în costume populare.
6. Completaţi propoziţia lacunară:

Una din mâncărurile tradiţionale ale aromânilor este plăcinta cu _____________________ .
7. Încercuiţi cuvintele adevărate pentru propoziţia:

Romii fac comerţ cu: cai / vase / clădiri / flori / bijuterii şi le place mult să pescuiască / să
cânte.
8. Completaţi propoziţia lacunară.

La armeni, Moş Crăciun se numeşte „_____________________________”, care vine pe sanie
trasă de reni, pe 6 ianuarie.
9. Completaţi propoziţia lacunară.

La greci, Moş Crăciun se numeşte „_____________________________”, care vine pe o corabie,
pe 1 ianuarie.
10.Completaţi propoziţia lacunară, alegând din cuvintele: negru, port, post.

Înainte de Crăciun, armenii ţin un ______________ de 7 zile, iar lipovenii ţin post
_____________ cu o zi înaintea Crăciunului.
~ 38 ~
Anexa 3
DIAGRAMA VENN
~ 39 ~
Anexa 4
Activitate pe inteligenţe multiple
CENTRU DE INTERES ACTIVITATEA - SARCINA
Jucaţi-vă cu copii de alte etnii (copiii vor avea costume:

Dobrogea, turc, lipoveancă), cu ajutorul jocului:
RĂSPUNDE, ARUNCĂ, ÎNTREABĂ .
Posibile întrebări:
▪ Ce minorităţi din Dobrogea cunoşti?
Lingvistic ▪ Pe ce dată vine Moş Crăciun la români?
▪ Ce mâncăruri se mănâncă în post, de
dulce sau legume şi fructe?
▪ Ce culoare folosesc în îmbrăcăminte
romii?
▪ Ce fel de carne mănâncă grecii la
Crăciun?
Logico-matematic Faceţi „turul galeriei” şi prezentaţi colegilor ce stări

existau în clasă la începutul orei şi sentimentele pe care le
prezintă colegii acum, la sfârşit de oră.
Vizual / spaţial Coloraţi costumele populare cu culorile potrivite.
Interpretaţi în echipă o melodie dobrogeană cunoscută

„Fată cu ochi măslinii”.
Muzical / ritmic
Corporal / kinestezic Dansaţi pe o melodie populară dobrogeană cunoscută.
Imitaţi nişte reporteri. Mergeţi printre colegi, fiecare la

câte o echipă, discutaţi cu elevii şi completaţi, cu buline,
starea lor la început de oră şi la sfârşitul orei.
Interpersonal
 Cum te-ai simţit, la începutul orei? Alege cuvântul potrivit!

Curios Plictisit Enervat Bucuros
Autoevaluare
 Cum te-ai simţit astăzi în timpul activităţii noastre? Colorează căsuţa potrivită!
Groaznic Nu prea bine Bine Foarte bine Excelent
~ 38 ~
BIBLIOGRAFIE:
 Bretan, C. V. – Alternative de instruire, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, pp. 30-31;
 Cucoş, C. (coordonator) – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade
didactice, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pp. 197-206;
 Rădulescu, E.; Tîrcă, A. – Educaţia civică prin activităţi extracurriculare cu caracter
interdisciplinar, Iaşi, Editura Polirom, 2004, pp. 52-60;
 Pagini internet – Oprea, C. – Metode şi tehnici interactive, pp. 21-22;
 *** - Educaţie pentru democraţie şi drepturile omului – ghidul profesorului, Siedo,
1998, p. 59;
 Alte surse web.
~ 39 ~
~ 38 ~
Prof. Nina Nicolau, Școala cu clasele I-VIII „Gheorghe Țițeica” Constanța
DOBROGEA, FIICĂ DE REGE GET ȘI DANSATOARE TĂTĂROAICĂ
 Metoda proiectului
Învățarea prin proiecte este un model de instruire centrat pe elev. Acest tip de învățare dezvoltă
cunoștințe și capacități într-un domeniu prin sarcini de lucru extensive, care promovează
investigația și demonstrațiile autentice ale învățării ca rezultate și performanțe. Educația prin
metoda proiectului este orientată de întrebări importante, care fac legătura dintre standardele de
performanță (obiective de referință) și capacitățile de gândire de nivel superior ale elevilor cu
contexte de viață reală.
Prin realizarea unui proiect:
 se stimulează inițiativa elevilor în luarea deciziilor și capacitatea lor de a lucra
independent;
 se obține un nivel de înțelegere mult mai profund asupra evenimentelor și fenomenelor
studiate datorită abilităților cognitive complexe solicitate (elaborarea raționamentelor,
testarea ipotezelor, generalizarea soluției, capacitatea de argumentare etc.);
 se stabilește un contact direct cu realitatea, cu viața socială, elevii investigând și
descoperind, consultând diferite resurse;
 se realizează o mai bună cunoaștere a aptitudinilor și intereselor elevilor;
 este încurajată activitatea de descoperire personală, de generare a unor informații noi,
de antrenare a gândirii divergente.
Pe parcursul realizării proiectului se pot evalua competențe relative la: metodele de lucru,
utilizarea corespunzătoare a bibliografiei, a materialului și a echipamentului, generalizarea
problemei, organizarea ideilor și materialelor, calitatea prezentării.
Dobrogea, fiică de rege get și dansatoare tătăroaică

(Aplicație practică a metodei proiectului)
Nivel – gimnazial
1. Rezumatul unităţii de învăţare

Investigarea istoriei și civilizației diferitelor grupuri etnice de pe teritoriul Dobrogei (lipoveni, turci,
tătari) și a evoluției populației autohtone în raport cu acestea.
Pornind de la ideea ca diversitatea înseamnă bogăție, unitatea de învățare are ca scop
dezvoltarea la elevi a unor valori și atitudini precum: cooperarea, respectul reciproc, empatia,
sentimentul identității și al apartenentei, acceptarea diversității.
Elevii sunt puși în situația de a descoperi că multiculturalitatea aduce multe elemente pozitive,
dar, în același timp, implică și anumite dificultăți.
Proiectul nu este o simplă prezentare a diferitelor minorități, ci pune accent pe discutarea unor
provocări ce pot fi întâlnite zi de zi, căutând soluții pentru discutarea acestora.
Proiectul are la baza interdisciplinaritatea, incluzând elemente de literatură, limba maternă,
istorie, geografie și educație civica.
Pe parcursul activității, elevii vor fi capabili să structureze și să creeze diferite tipuri de comunicare
scrisă, orală, multimedia, îşi vor dezvolta creativitatea, gândirea critică, abilitățile de lucru în
echipă și individual.
2. Aria tematică
Istoria și civilizația diferitelor grupuri etnice de pe teritoriul Dobrogei.
~ 39 ~
3. Standarde de performanţă – obiective de referinţă / competenţe specifice:

 să identifice surse documentare pe baza cărora să poată reconstitui trecutul grupurilor
etnice din Dobrogea;
 să identifice elemente comune și deosebiri între comunitățile etnice de pe teritoriul
Dobrogei;
 să precizeze cadrul geografic în care au evoluat grupurile etnice;
 să respecte principiile cronologiei în expunerea orală sau scrisă a unui eveniment istoric;
 să relateze experiențe pozitive și negative rezultate din contactul cu diferite comunități
etnice;
 să-şi dezvolte încrederea faţă de capacitatea proprie de investigaţie;
 să folosească informaţiile provenite din surse diferite în alcătuirea planului unei investigaţii.
4. Obiective operaționale / rezultate aşteptate:
 să relateze momentele importante din istoria grupurilor etnice din Dobrogea;
 să descrie trăsături caracteristice pentru grupurile etnice, care trăiesc pe teritoriul
Dobrogei: denumire, limbă vorbită, cultură, literatură, religie, folclor, tradiții culinare etc.;
 să exploreze asemănările și diferențele generate de cultură dintre persoanele care
conviețuiesc într-un anumit spațiu geografic;
 crearea unui climat școlar caracterizat prin deschidere faţă de diversitatea etno-culturală a
elevilor și prin valorificarea pozitivă a diferențelor în timpul activităților desfășurate.
5. Întrebări-cheie ale curriculumului
5.1. Întrebare esenţială
De ce este Dobrogea un spațiu multicultural?
5.2. Întrebările unității de învăţare
Care au fost cele mai importante momente din istoria etniilor din Dobrogea?
Care sunt trăsăturile caracteristice ale comunităților etnice ?
5.3. Întrebări de conţinut
Care sunt condițiile în care aceste populații au ajuns în Dobrogea?
Care sunt zonele în care întâlnim fiecare dintre aceste etnii?
Prin ce se caracterizează tradițiile și obiceiurile fiecărui grup etnic?
Cum au influențat comunitățile etnice dezvoltarea civilizației dobrogene?
6. Procedee de instruire
Activitatea 1 (2 ore)
Prima oră:
□ Explicarea temei și a scopului proiectului;
 Analiza nevoilor elevului – prezentare PPT (KWL).
 Anunțarea obiectivelor proiectului, pornind de la explicarea conceptului de multiculturalitate.
 Se cere elevilor să enumere etniile pe care le cunosc.
A doua oră
Formarea grupelor
 Se împarte clasa în patru grupe echilibrate din punct de vedere al posibilităților
intelectuale.
 Pentru susținerea activității de cercetare elevii sunt informați asupra bibliografiei de
studiat, resurselor online necesare, a regulilor de folosire a calculatorului, aspecte privind
respectarea drepturilor de autor.
Stabilirea sarcinilor de lucru:
 Alcătuirea unui studiu despre un grup etnic de pe teritoriul Dobrogei, care să cuprindă;
- istoria grupului etnic respectiv în Dobrogea;
- localitățile în care trăiesc în număr mare;
~ 38 ~
- cuvinte din limba respectiva;

- tradiții și simboluri;
- fotografii reprezentând costume populare aparținând diverselor grupuri etnice:
- note și observații dintr-o vizită la muzee care expun costume populare:
- alte informații la alegere.
 Se discuta cum va fi finalizat proiectul (produsele finale):
- Realizarea unei broșuri (pliant) de prezentare a grupului etnic ales;
- Realizarea unei prezentări PPT, a unui grup etnic dobrogean;
- Realizarea unui hărți a prezentei etniei respective în Dobrogea;
- Organizarea unei expoziții cu obiecte vechi;
- Organizarea unui Festival al portului popular (colaborare între toate grupele).
 Se prezintă fiecărei grupe fişele de verificare pentru: broșură, prezentare PPT.
Primele 2 ore
Elevii își desfășoară activitățile la proiectele începute, lucrează în grupe. Fiecare grupă colectează
informații, le selectează, le ordonează, le clasifică, vizitează obiective de interes în realizarea
proiectului.
Profesorul facilitează activitățile răspunzând la diverse întrebări sau oferind materiale suport
adiacente. El se asigură ca în cadrul grupei exista colaborarea necesară pentru realizarea sarcinilor
de lucru.
Ca instrumente de lucru elevii se pot folosi de fişa de evaluare a abilităților de comunicare, harta
pentru localizarea minorităților etnice, fişele de verificare pentru broșură şi prezentarea PPT.
A treia oră
Elevii vor lucra în grupe şi individual pentru a finaliza primele trei produse ale proiectului (broșura,
prezentarea PPT, harta). Profesorul reamintește elevilor să folosească fişele de verificare. Se
organizează activitatea de prezentare a produselor, folosind discuția libera cu toți elevii clasei,
pentru a se respecta toate cerințele elevilor.
Se prezintă primele trei produse finale ale grupelor, se realizează evaluare / autoevaluarea
produselor finale prezentate.
După prezentare se analizează împreună cu elevii gradul în care au fost atinse obiectivele stabilite,
gradul în care elevii şi-au dezvoltat abilitățile de colaborare, comunicare, creativitate.
Pot fi utilizate: chestionarul de colaborare în grup, fişa de verificare a proiectului, chestionarul de
reflecții asupra muncii în echipă.
Prima oră
 Se organizează o excursie la Muzeul de Etnografie (Constanţa)
Ca urmare a informaţiilor obţinute la faţa locului, dar şi a unei ample activităţi de cercetare şi
documentare elevii vor putea răspunde cerinţelor proiectului.
A doua oră
Elevii colecționează materialele necesare organizării expoziției cu obiecte specifice fiecărei etnii și
costumele necesare pentru organizarea paradei portului popular. Acestea sunt clasificate și
ordonate în funcție de destinația lor.
Profesorul pune la dispoziția elevilor spațiul necesar pentru organizarea expoziției și a paradei
portului popular.
~ 39 ~
A treia oră
Se prezintă produsele finale ale activității și se realizează evaluarea / autoevaluarea produsului
final realizat.
7. Evaluare
KWL (știu, vreau să știu, am învățat)
În timpul derulării proiectului, fiecare grupă îşi va constitui propriul grafic referitor la cunoştinţele
necesare / acumulate, care poate fi utilizat pentru evaluarea continuă şi pentru autoevaluare.
Folosirea acestei metode dezvoltă colaborarea în cadrul grupelor și desfășurarea organizată a
activităților.
După derularea proiectului se va utiliza graficul completat pentru evaluarea finală a progresului
realizat.
Braistorming
Permite formarea şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare, a creativităţii şi curiozităţii intelectuale,
dezvoltarea gândirii critice şi sistematice, stimulează interesul elevilor şi dorinţa acestora de a
identifica, formula şi rezolva diferite probleme.
Întrebările
Utilizate în prima săptămână pentru a lansa discuţii pe marginea temelor propuse şi a evalua
gradul iniţial de cunoaştere al elevilor
Lista de verificare a proiectului
Cuprinde elementele esențiale ale proiectului. Va fi folosită ca metodă de autoevaluare
permanentă a activităților desfășurate de grupele implicate în proiect. Monitorizează activitatea și
depistează eventualele probleme apărute.
Planificarea proiectului
Are rolul de coordonare orientativă a activităților. Se realizează în etapa de început a proiectului, o
data cu proiectarea unității de învățare, și poate suferi modificări ulterioare.
Chestionare de evaluare
Reprezintă un important instrument de lucru pentru profesor, dar și pentru elev, ajutându-l să
cunoască gradul în care s-au realizat pana la un moment dat obiectivele propuse.
8. Aptitudini şi capacităţi obligatorii
Aptitudini tehnice
 Abilităţi de căutare în Internet
 Abilităţi de utilizare a programelor Office
 Abilităţi de utilizare a programelor de e-mail
 Abilităţi de lucru în echipă
Cunoștințe științifice
 Cunoștințe generale de istorie a României și a Dobrogei
 Cunoștințe generale de istorie universala
9. Resurse:
Ali Ekrem, Mehmet, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994;
Cursul Intel® Teach – Instruirea în societatea cunoașterii,
http://www.elearning.ro/instruireasistatadecalculator.php
Giurescu, C.C., Ştiri despre populaţia românească a Dobrogei în hărţi medievale şi moderne,
Constanţa, 1966;
Ibram, Nuredin, Comunitatea musulmană din Dobrogea. Repere de viaţă spirituală, Ex Ponto,
Constanţa, 1998;
Mihalașcu, Doina, Curriculum. Instruire. Evaluare, Editura Ex Ponto, Constanța, 2006;
Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1989;
~ 38 ~
Cursul Intel® Teach - Instruirea în societatea cunoașterii,

http://www.elearning.ro/instruireasistatadecalculator.php.
Internet
http://moldova.go.ro/pagini/minoritati/turci.htm
http://ro.wikipedia.org/wiki/Dobrogea
http://www.gk.ro/sarmizegetusa/webring/minoritati/turci.htm
http://ro.wikipedia.org/wiki/Lipoveni
http://moldova.go.ro/pagini/minoritati/lipoveni.htm
http://www.fotodelta.ro/diverse/lipovenii/
http://ro.wikipedia.org/wiki/T%C4%83tari
http://www.gk.ro/sarmizegetusa/webring/minoritati/tatari.htm
Alte resurse
Excursii: Muzeul de etnografie – Constanta
Geamia Gazi Ali Paşa din Babadag
Anexe
Dobrogea, fiică de rege get și dansatoare tătăroaică
De ce anume este nevoie înainte de începerea Cine se va ocupa Care este

studiului acestei unităţi împreună cu elevii? de aceasta? termenul limită
de realizare?
Crearea materialelor suport pentru elevi Profesorul Cu 1 săptămână
înainte de
începerea
proiectului
Crearea conturilor pentru pagina wiki pentru fiecare Profesorul Cu 1 săptămână
elev, înregistrarea elevilor. înainte de
începerea
derulării
proiectului
Crearea conturilor pentru blog şi invitarea elevilor Profesorul Cu 1 săptămână
pentru a se înregistra. înainte de
începerea
unităţii
Planificarea orarului pentru laboratorul de Profesorul Cu 1 săptămână
informatică. înainte de
începerea
unităţii
Testarea bunei funcţionări a calculatoarelor. Informaticianul Cu două-trei zile
înainte de
începerea
derulării
proiectului
~ 39 ~
De ce anume este nevoie în timpul studiului acestei Cine se va ocupa Care este
unităţi împreună cu elevii? de aceasta? termenul limită
de realizare?
Familiarizarea elevilor cu pagina wiki Profesorul În primele ore de
studiu
Familiarizarea elevilor cu blogul Profesorul În primele ore de
studiu
Stabilirea împreuna cu elevii a modului în care se va Elevii, profesorul. În primele ore de
face prezentarea finala a produselor realizate și a studiu
instrumentelor de evaluare și autoevaluare
Prezentarea produselor finale şi evaluarea Elevii, părinţii, Ultimele două
activităţii. profesorul. ore.
Lista de verificare abilităţi

Numele şi prenumele elevului:
Instrucţiuni:
Marchează cu X enunţurile care ţi se potrivesc.
Foarte bine Bine Satisfăcător Insuficient

Utilizez soft de editare texte
Utilizez programe de prezentare
Gestionez documente și fișiere
(creez, salvez, șterg)
Inserez imagini, sunete, filme în
documente
Utilizez soft-uri de prelucrare
imagini.
Manipulez echipamente de
proiecție
Imprim documente
Scanez documente
Utilizez internetul
Utilizez poşta electronică
Creez pagini Web
Afișez bibliografia
Utilizez wiki
~ 38 ~
Investigaţie şi Prezentare
Acordă fiecărui grup o notă între 1 şi 5, 5 fiind cea mai mare notă.
Grup _____________________________ Data ______________________
Proiect ___________________________ Evaluator ___________________
CONŢINUT NOTĂ COMENTARII

Tema supusă investigaţiei este
identificabilă. Scrie tema aşa cum ai
înţeles-o tu în secţiunea Comentarii.
Informaţia din prezentare este
interesantă, informativă, şi
folositoare. Scrie două lucruri pe care
le-ai învăţat sau le-ai găsit interesante
în secţiunea Comentarii.
Prezentarea se adresează uneia din
întrebările unităţii?
Răspunde la întrebarea respectivă
folosindu-te de prezentarea grupului
evaluat.
Prezentarea face apel la conceptele
ştiinţifice studiate în cadrul unităţii?
La care dintre ele?
PREZENTARE ŞI ORGANIZARE
Tehnologia informaţiei este folosită
pentru a face proiectul mai
interesant.
Informaţia este prezentată într-o
ordine clară.
Prezentarea indică o evidenţă clară a
documentării şi nu sunt evidenţiate
erori de folosire a surselor sau de
prezentare. Sursele sunt citate.
Prezentarea este dovada efortului de
colaborare între membrii grupului.
Prezentarea este variată şi menţine
interesul auditoriului.
TOTAL Puncte
~ 39 ~
(autoevaluare elev)
Întotdeauna când veţi lucra în grupul vostru, veţi urmări acest checklist pentru a vă evalua cât de
bine vă îndepliniţi sarcinile.
Bifaţi doar acele căsuţe care conţin afirmaţii adevărate pentru voi.
M-am implicat complet în toate activităţile grupului;
Mi-am asumat rolul pe care l-am avut în grup cu cea mai mare seriozitate;
Am ascultat cu atenţie părerile tuturor membrilor grupului;
Am oferit grupului un feed-back constructiv;
Mi-am ajutat membrii grupului atunci când au avut nevoie;
Mi-am îndeplinit sarcinile care mi-au fost distribuite;
Am încercat să fac ca lucrul la proiect să fie o experienţă plăcută;
Am menţinut o atitudine pozitivă în legătură cu proiectul, chiar dacă au apărut schimbări;
Elev:
~ 38 ~
~ 39 ~
~ 38 ~
Prof. Mirela Roşioru, Școala cu clasele I-VIII „Nicolae Titulescu” Constanța
PROIECT DE ACTIVITATE EXTRACURRICULARĂ:

„ZIUA INTERNAŢIONALĂ A LIMBII MATERNE”
Argument: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) a ales, în anul
1999, data de 21 februarie pentru a marca Ziua Internaţională a Limbii Materne. Principalul
obiectiv al acestei aniversări a fost promovarea limbilor materne ca formă de comunicare,
interacțiune şi înţelegere între oameni.
Activitatea extracurriculară „Ziua Internaţională a Limbii Materne” poate fi inclusă atât în
calendarul activităţilor extraşcolare de la nivelul Comisiei pentru programe şi proiecte educative
care funcționează în fiecare unitate de învăţământ, cât şi în calendarul activităţilor Consiliului
Şcolar al Elevilor.
Această activitate poate fi organizată la orice nivel de învăţământ preuniversitar (primar, primar şi
gimnazial, liceal, profesional etc.)
Scop: Promovarea dialogului intercultural, a principiilor de toleranţă, nediscriminare şi educaţie

interculturală în rândul elevilor din învăţământul preuniversitar prin identificarea, cunoaşterea şi
folosirea limbilor materne.
Obiective specifice:
- Realizarea unei baze de date la nivelul unităţii de învăţământ care să cuprindă elevii care
vorbesc o altă limbă maternă decât limba română
- Crearea „Minidicţionarului prieteniei” cu expresii / cuvinte specifice fiecăreia dintre limbile
materne vorbite în unitatea de învăţământ
- Ilustrarea celor mai frumoase cuvinte din limba maternă pe care le cunosc elevii
Organizatori: consilierul educativ în colaborare cu învăţătorii şi diriginţii
Grupul ţintă: 25 de elevi (elevii unităţii şcolare care vorbesc o altă limbă maternă decât limba
română cât şi elevi care au ca limbă maternă limba română)
Resurse: timp: 50’ / loc: sala de clasă; resurse materiale necesare: Fişa de lucru nr. 1
(„Minidicţionarul prieteniei”), Fişa de lucru nr. 2 („Floarea”), Fişa de lucru nr. 3 (Dosarul „Floarea”),
imagini, culori, chestionar feedback; resurse umane: cadrul didactic coordonator, diriginţi,
învăţători, reprezentanţi ai comunităţilor etnice locale.
Rezultate aşteptate:
- Creşterea gradului de intercunoaştere între elevii unităţii de învăţământ
- Creşterea interesului elevilor participanți pentru cunoaşterea şi folosirea limbii materne
- Mărirea gradului de toleranţă şi nediscriminare între elevii unităţii de învăţământ
- Repetarea acestei activităţi în fiecare an şcolar (în jurul datei de 21 februarie) astfel încât
aceasta să dobândească caracter de tradiţie
Evaluare (modalităţi, criterii, indicatori de evaluare):

- Modalităţi: chestionar administrat participanților
~ 39 ~
- Indicatori de evaluare: număr de accesări pe site-ul unităţii şcolare a articolului despre

„Ziua Internaţională a Limbii Materne”
Desfăşurarea activităţii:
Momentul 1 – activitate organizatorică şi de promovare
Realizarea bazei de date la nivelul unităţii de învăţământ care să cuprindă elevii care vorbesc o altă
limbă maternă decât limba română este întocmită de către consilierul educativ (sau un alt cadru
didactic) în colaborare cu învăţătorii şi diriginţii din unitatea de învăţământ cu aproximativ o
săptămână înainte de activitatea propriu zisă.
Activitatea este popularizată la nivelul unităţii de învăţământ prin mijloacele specifice: anunţuri în
cadrul unor careuri, anunţuri la intrarea elevilor şi la avizierul şcolii, realizarea unui articol pe site-
ul şcolii (dacă există) etc.
Cadrul didactic coordonator realizează lista de participanţi.
Momentul 2 – realizarea minidicţionarului pe echipe (25’)
Crearea „Minidicţionarului prieteniei” cu expresii / cuvinte specifice fiecăreia dintre limbile

materne vorbite în unitatea de învăţământ presupune realizarea unor echipe (de maxim cinci
elevi) în care elevii să vorbească două limbi materne diferite în afara limbii române. Cadrul didactic
prezintă Fişa de lucru nr. 1 şi recomandă ca elevii să încerce să reţină cuvintele nou aflate.
Distribuie fişele şi arată că timpul de lucru este de 10’. Importanţa acestei fişe este dată de crearea
unui cadru propice pentru interacțiunea elevilor care sunt puşi în situaţia de a împărtăşii colegilor
cuvinte / expresii / noţiuni din propria limbă maternă. Fişele astfel completate sunt prezentate în
faţa clasei de câte un reprezentant al fiecărei limbi materne vorbite în clasă.
Momentul 3 – activitatea „Floarea” individual (20’)
Ilustrarea celor mai frumoase cuvinte din limba maternă pe care le cunosc elevii participanţi se
face prin completarea Fişei nr. 2 „Floarea”. Activitatea este individuală; se creează un adevărat set
de cuvinte din limba maternă pe care elevii participanţi le consideră cele mai frumoase. Fiecare
elev citeşte cuvintele scrise. Pe o coală de flipchart se scriu, unele sub altele, cuvintele identificate
de elevi iar în dreapta se creează tot atâtea coloane câte limbi materne sunt reprezentante în clasă
prin elevii prezenţi. Câte un reprezentant al fiecărei limbi materne vorbite scrie în tabelul astfel
format traducerea.
Feedback – participanţii completează chestionarul
Anexe:
 Fişa de lucru nr. 1 („Minidicţionarul prieteniei”),

 Fişa de lucru nr. 2 („Floarea”),
 Fişa de lucru nr. 3 (Dosarul „Floarea”),
 Chestionar feedback.
~ 38 ~
Fişa de lucru nr. 1
„Minidicţionarul prieteniei”
Scrieţi în limba maternă Limba maternă Limba maternă

cuvântul / propoziţia etc. ________________________ ______________________
expresia de mai jos
Bună! Salut!
Eu sunt….
Pe tine cum te cheamă?
Pe mine mă cheamă…
Câţi ani ai?
Eu am 10 ani
………..11 ani
………..12 ani
………..13 ani
………..14 ani etc.
Prieten (ă)
Vrei să ne plimbăm?
Film / Pizza
Primăvară
Vară
Toamnă
Iarnă
Ai ID de „mess”?
Echipa:
Nume Prenume Clasa
~ 39 ~
„Floarea” /__________________
în limba maternă _________________

Sarcini de lucru:
 Coloraţi floarea în mod corespunzător
 Scrieţi pe fiecare petale câte un cuvânt din limba voastră maternă pe care îl consideraţi
deosebit iar în paranteză traducerea în limba română
 În centrul florii scrieţi cuvintele „mama” şi „tata” în limba maternă
 Pe frunza din dreapta scrieţi cuvintele „bunica” şi „bunicul” în limba maternă
 Pe frunza din stânga scrieţi cuvintele „frate” şi „soră” în limba maternă
Echipa:
Nume Prenume Clasa
~ 38 ~
Dosarul „Floarea”
Limba română Limba maternă Limba maternă Limba maternă Limba maternă
Petala 1
Petala 2
Petala 3
Petala 4
Petala 5
Mama
Tata
Bunicul
Bunica
Frate
Soră
Notă: Se realizează pe coala de flipchart. Se trasează tot atâtea coloane câte limbi materne sunt
reprezentate. Coloanele sunt completate de elevi / profesor.
~ 39 ~
Chestionar feedback
1. Activitatea cea mai interesantă a fost

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
2. Mai puţin interesant a fost când

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
3. Am colaborat cel mai bine cu

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
4. Nu am colaborat optim cu
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
5. Aş dori pentru viitor

________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
6. Acordaţi o notă orei de astăzi între 1 şi 5 (unde 1 este cea mai mică notă iar 5 este cea mai
mare)
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
________________________________________________________________________________
~ 38 ~
www.resurseculturale.ro
~ 39 ~
~ 38 ~

Obiceiuri Etnice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Obiceiuri Etnice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EDUCAŢIE INTERCULTURALĂ DOBROGEANĂ

AUTORII ÎŞI ASUMĂ PATERNITATEA TEXTELOR TRIMISE SPRE PUBLICARE.

EDUCAŢIE INTERCULTURALĂ DOBROGEANĂ

ASOCIAŢIA PENTRU RESURSE CULTURALE

VOLUM COLECTIV EDITAT DE

EDUCAŢIE INTERCULTURALĂ DOBROGEANĂ

 Prof. univ. dr. Marian Cojoc, Cuvânt înainte

 Cristina Gîlă, Civilizaţie musulmană în Dobrogea

II. Partea metodică

 Liliana Bîrlădeanu, Limba maternă – expresie a individualităţii etnice

Acest auxiliar didactic de educaţie interculturală apare, nu întâmplător, la Constanţa, ca o ilustrare

Am constatat, în urma unei îndelungate reflecţii, că Dobrogea oferă, dincolo de dimensiunea

Prof. Cristina Gîlă, Colegiul Naţional Pedagogic „Constantin Brătescu”

CIVILIZAŢIE MUSULMANĂ ÎN DOBROGEA

RELIGIE ŞI LĂCAŞURI DE CULT MUSULMANE

ÎNVĂŢĂMÂNT. LITERATURĂ, PUBLICISTICĂ ŞI ARTĂ

În deceniile următoare, programul seminarului a fost completat în raport cu necesităţile vremii

Ot bastırıp ketermız Focul din vatră în cenuşă îngropăm,

Greutăţile impuse de pribegie, privaţiunile materiale şi mizeria îndurată în timpul emigrării

Ey, Dobruca, şanlı Vatan! Ei, Dobroge, patrie vestită,

Cılay kette kule kayt Men turarman colında

Pleci cuprins de tristeţe, Eu te voi aştepta mereu,

calendaristice Ramazan Bayram şi Kurban Bayram se sărbătoresc prin prepararea de mâncăruri

Am venit cu colindul Îi urăm ca leagănul căminului său

Prof. Ervin Ibraim, Şcoala „Nicolae Titulescu” Constanța

TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA TURCII DOBROGENI

Familia. Căsătoria. Nunta

Alegerea fetei / miresei.

Cererea fetei / dunurculuk / cawşîlîk (soz kesme / soz bir Allah).

Obiceiuri de aducere a miresei.

Obiceiul coborârii miresei

Obiceiuri în ultima seară de nuntă.

Obiceiuri legate de naştere

Obiceiuri legate de înmormântare

naşterea, nunta şi pentru momentul morţii au existat anumite comportamente, obiceiuri,

Şeremezan aylan dogdu ferman Oi Muhammed Mustafa ya bizden selam

Konuk idm bize bir ay

Mani-uri de Ramazan: Karadeniz boyunda

Ne uyursun, ne uyursun Hoş gel din ya sehru Ramazan

Al abtesini, kil namazmi Oruc tutanz buluruz sihat

Işte geldi Ramazan ayi Sen gelince senlerin her yer

Allah kabul eder bu ay Sen gelince şeytanlar baglamr

Zekatlar, sadakalar sende verilir Gel kardeşim kacma oructan

Obiceiuri laice (ne-religioase)

Cântec de Nevruz (Nevruz turkusu) Nawrez Om

Bismillahi vessafa Ummetine kiI vera

Obiceiul de Hâdârlez / Kidârlez sau Tepreş / „Ziua verdeţii”

Mani-uri recitate cu acest prilej:

Poate peste o săptămână Apa curge-nvolburată

Fată, nu-ţi împleti părul, Am făină într-un chiup

Rugăciunea pentru ploaie (yagmur duasi) şi obiceiul legat de această.

Arhitectura religioasă se împarte în două categorii: monumente de cult (moschei, mescid,

La Biblioteca Academiei de la Bucureşti şi Cluj şi la Arhivele Statului se păstrează documente cu

ISTORIC – TURCI DOBROGENI

Prof. dr. Adrian Ilie, Colegiul Tehnic „Nicolae Titulescu” Medgidia

UNELE ASPECTE PRIVIND INVESTIŢIILE EDILITARE,

1. Geamia din Medgidia

2. Sayd Mârza Paşa – guvernator al Dobrogei (1837-1877)

- 252 m bordură de piatră,

- cei 640 m² de străzi au costat 23.400 lei,

4. Italieni stabiliţi la Medgidia (din arhiva personală a Familiei Girip)

Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Constanţa

„Constanţa”, an III, nr. 118, din 7 mai 1895