Fizio LP

LUCRĂRI PRACTICE.
FIZIOLGIE I
UMF Victor Babeş Timişoara 2014
SimNERV.
STUDIUL
PROPRIETĂŢILOR
NERVULUI
MOTOR PERIFERIC
CONSIDERAȚII GENERALE. NEURONULUI
• Clasă de celule specifice pentru sistemul nervos

• Celulă adaptată pentru recepționarea și transmiterea
informației
•  Unitatea elementară (celulară), embriologică, anatomică,
funcțională, trofică și metabolică a sistemului nervos.
• Conceptul de neuroni, ca unitate principală a sistemului
nervos a fost introdusă de anatomistul spaniol Santiago
Ramón y Cajal.
 celule individuale care comunică între ele.
• O contribuție fundamentală la cunoașterea celulei

nervoase în stare normală și patologică a constituit-o
monografia lui Gheorghe Marinescu, La cellule nerveuse
(Ed. Doin, Paris, 1909).
COMPONENTELE NEURONULUI
a) Dendrite
b) Pericarion
c) Nucleu
d) Conul de emergență
al axonului
e) Teacă de mielină
f) Celulă Schwann
g) Strangulație
Ranvier
h) Butoni terminali
SimNERV. STUDIUL PROPRIETĂŢILOR NERVULUI
MOTOR PERIFERIC
SimNerv este un program de simulare pe calculator a experimentelor efectuate pe

NERVUL MOTOR PERIFERIC, privind EXCITABILITATEA şi CONDUCTIBILITATEA
NERVULUI.
SimNerv reprezintă o
cale:
- alternativă,
- modernă
- accesibilă, în
abordarea
experimentele
efectuate pe animalul
de laborator.
 NERVUL ISCHIATIC izolat de broasca, este excitat cu stimuli electrici

izolaţi,
 Potenţialele de acţiune generate sunt înregistrate cu ajutorul a 2
electrozi de suprafaţă cuplaţi la un OSCILOSCOP CATODIC.
Experimentul se efectuează pe nerv (= un ansamblu de fibre nervoase cu

excitabilitate diferită).
ORGANIZAREA LABORATORULUI SimNERV
CUTIA CU ELECTROZI :
- Permite fixarea pe un suport a
nervului ischiatic izolat;
- Este dotată cu:
 2 ELECTROZI DE EXCITARE
de culoare albastră şi galbenă
 2 ELECTROZI DE CULEGERE
de culoare verde si rosie;
- Cutia oferă posibilitatea de
deplasare a electrozilor pe o
scală gradata cu lungimea de
10 cm.
- Suprafaţa de culoare albă:
5 -6 cm, este suprafaţa
destinată pământarii,
- are întotdeauna potenţialul 0
orice electrod plasat pe
această suprafaţă devine
electrod indiferent.
STIMULATORUL:
- Generează stimuli electrici cu
următorii parametrii:
 DURATA (Duration),
 AMPLITUDINE (Amplitudine)
 INTERVAL DE STIMULARE (Delay)
ce pot fi stabilite prin deplasarea
pe verticala a unui cursor.
- Fiecare din aceşti parametri pot fi
amplificaţi prin deplasarea pe
orizontala a câte unui cursor Multiplier.
STIMULATORUL permite stabilirea:

 Modalitatea de aplicare a stimulului
(MODE) - Single/Twin,
 Polaritatea electrozilor de stimulare
(POLARITY) - Normal/Invert
 Asigură o anumita perioadă de
latenţă între momentul aplicării
excitaţiei şi înregistrarea imaginii
pe osciloscop (TRIG) -
Normal/Delay.
Tasta STIMULUS/On permite

„lansarea” excitaţiei cu parametrii
stabiliţi în prealabil.
OSCILOSCOPUL:
 Permite înregistrarea grafică
a parametrilor durată/timp ce
ţin de aplicarea excitantului
(CHANNEL 1) şi de potenţialul
de acţiune al nervului
(CHANNEL 2).
 Pentru etalonarea
înregistrării, osciloscopul
prezintă 3 „BUTOANE” – 2
pentru AMPLITUDINE
[mV/Div] şi 1 pentru durată –
TIMEBASE [ms/Div].
 Osciloscopul suprapune
imaginile obţinute prin
experimente repetate atâta
timp cât este activată tasta
Store şi permite „golirea”
ecranului când este activată
tasta Clear Screen.
CUTIA PETRI:
 cuprinde 2
fragmente de nerv
ischiatic plasate în
soluţie Ringer.
MOSORUL DE AŢĂ:
 este utilizat pentru
aplicarea ligaturilor
pe nerv.
PREGĂTIREA EXPERIMENTULUI SimNERV
Pentru efectuarea experimentelor privind EXCITABILITATEA şi

CONDUCTIBILITATEA nervului motor periferic se vor respecta următoarele
etape:
 se deschide camera de experiment;
 se plasează nervul pe suportul camerei;
 se activează POWER/On pentru stimulator si osciloscop;
 se stabileşte modalitatea Single (MODE) de stimulare;
 se stabileste polaritatea Normal (POLARITY);
 se stabileste varianta NORMAL (TRIG) pentru timpul de latenţă a excitaţiei;
 se repoziţionează canalul CH1 în partea inferioară şi CH2 în porţiunea mijlocie
a ecranului osciloscopului;
 se etalonează înregistrarea: CHANNEL 1 (CH1) - 500 mV/Div; CHANNEL 2
(CH2) - 2 mV/Div; TIMEBASE - 1 ms/Div.
ELECTROD FUNCŢIE
ROŞU Explorator (Ve)
VERDE Indiferent (V0) – CULEGERE MONOPOLARĂ
de referinţă (Vr) – CULEGERE BIPOLARĂ
ALBASTRU Excitator activ
GALBEN Excitator inactiv
ETAPELE EXPERIMENTUL SimNERV
1.STIMULUL PRAG
2.CONDUCEREA POTENIALULUI DE
ACŢIUNE NEURONAL
3.LEGILE CONDUCERII PRIN FIBRA
NERVOASA
4.PERIOADA REFRACTARA ŞI
PERIOADA EXCITABILĂ
NEURONALĂ
1) STIMULUL PRAG. ETAPELE EXPERIMENTULUI SimNERV
OBIECTIV :
 Se urmăreşte stabilirea AMPLITUDINII PRAG pentru o
durata de acţiune dată şi demonstrarea fenomenului de
„RECRUTARE A FIBRELOR NERVOASE”.
 Secvenţa de lucru permite înregistrarea grafică a
POTENŢIALULUI MINIM corespunzător activării celor
mai excitabile fibre ale nervului şi a POTENŢIALULUI
MAXIM corespunzător activării tuturor fibrelor nervului
(Fig.1).
“RECRUTAREA” = activarea progresivă a fibrelor nervoase,

odată cu ↑AMPLITUDINII de stimulare.
1) STIMULUL PRAG. ETAPELE EXPERIMENTULUI SimNERV
TEHNICA:
 Se plasează ELECTROZII:
- VERDE la 1 cm,
- ALBASTRU la 3 cm,
- GALBEN la 5,5 cm
- ROŞU la 9 cm;
 Pentru durata stimulării se fixeazăŞ
- cursorul vertical DURATION la 2 ms
- cursorul orizontal Multiplier/DURATION la 1x;
 Pentru amplitudinea stimulării se fixează cursorul orizontal
Multiplier/AMPLITUDINE la 10x;
 Se stimulează repetat nervul (activând tasta STIMULUS/ON) ↑
progresiv AMPLITUDINEA (deplasarea cursorului AMPLITUDE) cu 10
mV/determinare, ÷ înregistrarea unui PA MINIM al nervului;
=>Se activează tasta Store a osciloscopului;
 Se continuă stimularea progresivă ÷ momentul în care amplitudinea

potenţialului nu se mai modifică, reprezentând PA MAXIM al nervului;
Potenţialul MINIM şi MAXIM al nervului
CULEGERE MONOPOLARĂ
2) CONDUCEREA POTENŢIALULUI DE ACŢIUNE NEURONAL
OBIECTIV:
 Se urmăresc aspectele grafice ale conducerii POTENŢIALULUI
DE ACŢIUNE prin nervul motor, în funcţie de modalitatea de
culegere şi poziţia electrozilor pe suprafaţa nervului
TEHNICA:
 Se activează tasta CLEAR SCREEN şi se inactiveaza tasta
STORE a ecranului osciloscopului;
 Se aplică stimuli cu DURATA de 2 ms şi AMPLITUDINE de 200
mV obţinuţi prin fixarea cursorilor verticali şi orizontali în
următoarele poziţii:
- DELAY : 2 ms; Multiplier : 1x;
- DURATION : 2 ms, Multiplier : 1x;
- AMPLITUDINE :2 mV, Multiplier : 100x;
ETAPELE EXPERIMENTULUI SimNERV
A) CULEGEREA MONOPOLARĂ
Se obţine utilizând electrodul explorator (roşu) şi

electrodul indiferent (verde) plasaţi astfel:
=> POTENŢIAL MONOFAZIC pozitiv:

- VERDE la 1 cm,
- ALBASTRU la 3 cm,
- GALBEN şi ROŞU la 5,5 cm;
=> POTENŢIAL MONOFAZIC negativ:

- ROŞU la 1 cm,
- ALBASTRU la 3 cm,
- GALBEN şi VERDE la 5,5 cm;
POTENŢIALUL NEURONAL =>CULEGERE MONOPOLARĂ
POTENŢIAL MONOFAZIC POZITIV
POTENŢIAL MONOFAZIC NEGATIV

ETAPELE EXPERIMENTULUI SimNERV
B) CULEGEREA BIPOLARĂ
Se obţine utilizând electrodul explorator (ROŞU) şi

electrodul de referinţă (VERDE) plasaţi astfel:
=> POTENŢIAL BIFAZIC cu I faza pozitivă şi a II-a

fază negativă:
- VERDE la 1 cm,
- ALBASTRU la 3 cm,
- GALBEN la 5,5 cm
- ROŞU la 9 cm;
=> POTENŢIAL BIFAZIC cu I faza negativă şi a II-a

fază pozitivă:
- VERDE la 1 cm,
- GALBEN la 5,5 cm,
- ALBASTRU la 7 cm
- ROŞU la 9 cm.
POTENŢIALUL NEURONAL => CULEGERE BIPOLARĂ
POTENŢIAL BIFAZIC
I FAZĂ POZITIVĂ
POTENŢIAL BIFAZIC
I FAZĂ NEGATIVĂ
LEGILE CONDUCERII PRIN AXON. NOTIŢE CURS
1.LEGEA INTEGRITĂŢII FIZIOLOGICE:

fibra nervoasă secţionată sau parţial lezată,
comprimată sau tracţionată NU poate conduce
excitaţia.
ALTE CAUZE
 degenerescenţa Walleriană prin întreruperea
transportului axonal
 scăderea metabolismului neuronal prin refrigerare
 blocarea canalelor de Na+ prin anestezie locală
(novocaină)
2.LEGEA CONDUCERII IZOLATE:

fibrele nervoase conduc izolat impulsurile excitaţia
NU se transmite la fibrele învecinate
LEGILE CONDUCERII PRIN AXON. NOTIŢE CURS
3. LEGEA CONDUCERII BILATERALE:

fibra nervoasă excitată la mijlocul ei conduce excitaţia în ambele
sensuri
- ortodromic spre butonul axonal
- antidromic spre pericarion
4. LEGEA CONDUCERII NEDECREMENŢIALE:
conducerea excitaţiei se face fără scăderea amplitudinii potenţialului de
acţiune propagat de-a lungul fibrei, respectând legea “totul sau nimic”
***DECREMENT, s. n. / decrement, s. m. / decrement Diminuare, scurtare a

valorii unei marimi variabile. Sens opus cu increment.
3) LEGILE CONDUCERII PRIN FIBRA NERVOASĂ
OBIECTIV :
- se evidenţiază 2 din legile conducerii prin fibra nervoasă, şi anume CONDUCEREA
BIDIRECŢIONALĂ şi INTEGRITATEA FIBREI NERVOASE
TEHNICĂ:
 Se activează tasta Clear Screen;
 Se utilizează stimuli cu durata de 2 ms şi intensitatea de 200 mV (secvenţa 2);
 Se plasează electrozii:
- VERDE la 1 cm,
- ALBASTRU la 3 cm,
- GALBEN la 5,5 cm
- ROŞU la 9 cm
- => POTENŢIAL BIFAZIC cu I faza pozitivă şi a II-a negativă;
 Pentru aplicarea ligaturilor se executa „click” pe mosorul de aţă si ţinând apăsat
butonul din stânga al mouse-ului se „fixeaza” firul de aţă pe nerv, în locul de
aplicare a ligaturii;
 Se efectuează I ligatură în poziţia 7 cm (între electrodul ALBASTRU si cel
ROŞU ) =>POTENŢIALUL → monofazic pozitiv;
 Se deplasează ligatura în poziţia 2 cm (între electrodul ALBASTRU şi cel VERDE)
=>POTENŢIALUL → monofazic negativ;
 Se aplică două ligaturi simultan în cele doua poziţii menţionate.
PERIOADELE EXCITABILITATII NEURONALE
PERIOADELE EXCITABILITATII NEURONALE
(a) Perioada refractara absoluta

(PRA)
membrana este inexcitabilă
→ lipsa de răspuns la orice
stimul
(b) Perioada refractara relativa
(PRR)
membrana este hipoexcitabilă
→ răspuns incomplet (amplitudine
scazuta), la stimuli cu
intensitate supraprag
(c) Perioada cu excitabilitate
normala (PEN)
→ răspuns complet (amplitudine
maxima) la stimuli cu intensitate
prag conform
legii “totul sau nimic”
4) PERIOADA REFRACTARĂ ŞI PERIOADA EXCITABILĂ NEURONALĂ
OBIECTIV:
 Evidenţierea excitabilităţii periodice a nervului
care determină ca răspunsul la excitaţie să
depindă de faza potenţialului de acţiune în
momentul aplicării stimulului.
 => un stimul care cade în PERIOADA
REFRACTARĂ ABSOLUTĂ (PRA) nu determină nici
un răspuns;
 => un stimul care cade în PERIOADA
REFRACTARĂ RELATIVĂ (PRR) determină răspuns
cu amplitudine REDUSĂ;
 => un stimul care cade în PERIOADĂ CU
EXCITABILITATE NORMALĂ (PE) determină
răspuns cu amplitudine MAXIMĂ.
4) PERIOADA REFRACTARĂ ŞI PERIOADA EXCITABILĂ NEURONALĂ
TEHNICĂ:
 Se îndepărtează ligaturile,
 Se activează Clear Screen si tasta Store;
 Se plasează electrozii:
- VERDE la 1 cm,
- ALBASTRU la 3 cm,
- GALBEN şi ROŞU la 5,5 cm;
 Se activează tasta Twin/Mode şi se ↑ progresiv
intervalul de stimulare, deplasând cursorul Delay cu
1 msec/determinare;
 Se urmăreşte MOMENTUL apariţiei şi
AMPLITUDINEA răspunsului la cel de-al II-lea
stimul;
 Stimularea se opreşte când cei doi excitanţi
determină răpunsuri cu aceeaşi amplitudine.
4) LEGILE CONDUCERII PRIN FIBRA NERVOASĂ
Răspunsul nervului la DUBLĂ STIMULARE, în funcţie de intervalul

între stimuli si fazele potenţialului neuronal
UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE “V.BABEŞ” TIMIŞOARA
DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE FUNCŢIONALE
DISCIPLINA DE FIZIOLOGIE
EXPLORAREA ECHILIBRULUI
HIDRO-ELECTROLITIC
COMPARTIMENTELE LICHIDIENE ALE
ORGANISMULUI
LUCRĂRI PRACTICE ANUL I MG
2015 Conf. Dr. Carmen Tatu

CUPRINS
1. ECHILIBRUL HIDRIC
1.1. APA TOTALĂ
1.2. VOLEMIA
2. ECHILIBRUL ELECTROLITIC (IONIC)
3. TULBURĂRI ALE ECHILIBRULUI HIDROELECTROLITIC
4. CAZURI CLINICE
2
OBIECTIVE
Studentul trebuie sa:
• Defineasca compartimentele lichidiene ale organismului
• Expuna valorile normale ale principlalilor electroliti plasmatici
• Interpreteze ionagrame plasmatice
• Defineasca volemia
• Enumere tipurile de deshidratare si hiperhidratare
• Să explice modificările din stările de deshidratare şi

hiperhidratare
3
1. ECHILIBRUL HIDRIC
Echilibrul hidric = menținerea în limite normale a cantității de apă din
organism + menținerea constantă a volumelor compartimentelor
lichidiene ale organismului.
1.1. APA TOTALĂ - depinde de vârstă, sex, starea de nutriţie a
organismului şi tipul de ţesut
• Repartizată în 2 sectoare:
a. Intracelular
b. Extracelular cu 3
compartimente:
• interstiţial
• intravascular
• transcelular 4
1.1. APA TOTALĂ
Repartiţia apei în sectoarele hidrice pentru o persoană de 70 kg

după Berne şi Levy, Physiology, ed.6 5
1.1. APA TOTALĂ
6
Determinarea volumelor spaţiilor lichidiene
• Metoda diluţiei:
– Principiu: într-un compartiment cu volum necunoscut (V2) se
introduce o substanţă colorată sau marcată radioactiv, cu volum
V1 şi concentraţie C1 cunoscute care se poate distribui omogen în
compartimentul studiat. Se determină C2  V2
– Formulă de calcul:
V2 x C2 = V1 x C1 
V1 şi C1 = volumul şi concentraţia substanţei injectate
C2 = concentraţia substanţei după diluţie
V2 = volumul lichidian de determinat
– Substanţele utilizate – să îndeplinească anumite condiţii speciale:
• să nu fie toxice
• să se disperseze uniform în compartimentul studiat
• să nu se metabolizeze prea repede
• să nu-şi modifice proprietăţile 7
Determinarea volumelor spaţiilor lichidiene
• Se pot determina:
– volumul apei totale cu: apă triţiată, antipirină
– volumul sectorului extracelular cu: manitol, inulină
– volumul sectorului intravascular (volumul plasmatic) cu: roşu
Congo, albastru Evans
8
1.2. VOLEMIA
• Definiţie = volumul sanguin total – VST = VP + VG
• Valori normale: 3 ± 0,5 L/m2 s.c. sau 78 mL/kg corp (7-8% din G)
• Variaţii fiziologice:
• Sex...
– mai  la sexul M - masă musculară mai bine dezvoltată
• Vârstă...
– NN = 80-100 ml/kg corp (hipoxia perinatală), adulţi = 78 ml/kg c.
• Starea de graviditate...
–  la gravide în ultimul semestru - retenţie hidrosalină (hormoni)
• Starea de activitate: la antrenaţi ...
–  cu 10 ml/kg prin mobilizarea sângelui de depozit
• Condiţii de mediu: altitudine, temperatură crescută...
– policitemia de altitudine
– temperatura crescută - scăderea volemiei
• Modificări de postură: după 30 min de ortostatism ...
– volemia scade cu  15% prin  presiunii hidrostatice în capilarele
membrelor inferioare 9
1.2. VOLEMIA
• Variaţii patologice:
– Hipovolemia:
•  VP ...
– deshidratări în: vărsături, diaree severă, arsuri
•  VG ...
– anemii
•  VP şi  VG ...
– hemoragii
– Hipervolemia:
•  VP ...
– hiperaldosteronism, hiperhidratare
•  VG ...
– poliglobulii
10
2. ECHILIBRUL ELECTROLITIC (IONIC)
• IZOIONIA = menținerea în limite normale a concentrației principalilor
electroliți plasmatici
Cationi mEq/l mOsm/l
Na + 136-145 136-145
K+ 3,5-5 3,5-5
Ca 2+ ionizat 2,2-2,8 1,1-1,4
Mg 2+ 1,6-2,4 0,8-1,2
Total cationi 155
Anioni mEq/l mOsm/l
Cl- 98-106 98-106
HCO3 - 23-27 23-27
HPO4 2- 2-3 1
SO4 2- 1 0,5
RCOO- 6 6
Proteine - 16 2
Total anioni 155
Ionograma plasmatică normală 11
Modificări patologice ale ionogramei plasmatice
Electrolit Vărsături Diaree HiperALD HipoPTH

Na +    N
K+    N
Ca 2+ N N N 
Mg 2+ N N N 
Cl-    N
HCO3 -    N
HPO4 2- N N N 
SO4 2- N N N N
RCOO- N N N N
Proteine - N N N N
12
Buletin de interpretare 1
IONOGRAMA IONOGRAMA VARIAŢIILE
ELECTROLIŢI PLASMATICĂ PLASMATICĂ IONOGRAMEI
NORMALĂ PACIENT PLASMATICE
mEq/l mEq/l
Na+ 136 - 145 140 N
K+ 3,5 - 5 4 N
Ca2+ 2,2 - 2,8 1,6 ↓ hipocalcemie
Mg2+ 1,6 - 2,4 1 ↓ hipomagneziemie
Cl- 98 - 106 102 N
HCO3- 23 - 27 26 N
HPO42- 2-3 5 ↑ hiperfosfatemie
SO42- 1 1 N
R-COO- 6 6 N
Pr- 16 16 N
Interpretare: 1. Ionogramă plasmatică patologică

2. Hipoparatiriodism (spasmofilie) 13
mEq/l mEq/l
Na+ 136 - 145 150 ↑ hipernatremie
K+ 3,5 - 5 3 ↓ hipopotasemie
Ca2+ 2,2 - 2,8 2,5 N
Mg2+ 1,6 - 2,4 1,8 N
Cl- 98 - 106 115 ↑ hipercloremie
HCO3- 23 - 27 33 ↑ alcaloză metabolică
HPO42- 2-3 2 N
SO42- 1 1 N
R-COO- 6 6 N
Pr- 16 16 N
1. Ionogramă plasmatică patologică
Interpretare:
2. Posibil hiperaldosteronism 14
mEq/l mEq/l
Na+ 136 - 145 110 ↓ hiponatremie
K+ 3,5 - 5 2,5 ↓ hipopotasemie
Ca2+ 2,2 - 2,8 2,5 N
Mg2+ 1,6 - 2,4 2,2 N
Cl- 98 - 106 85 ↓ hipocloremie
HCO3- 23 - 27 18 ↓ acioză metabolică
HPO42- 2-3 2 N
SO42- 1 1 N
R-COO- 6 6 N
Pr- 16 16 N

2. Diaree 15
mEq/l mEq/l
Na+ 136 - 145 120 ↓ hiponatremie
K+ 3,5 - 5 2,8 ↓ hipopotasemie
Ca2+ 2,2 - 2,8 2,6 N
Mg2+ 1,6 - 2,4 2,1 N
Cl- 98 - 106 90 ↓ hipocloremie
HCO3- 23 - 27 35 ↑ alcaloză metabolică
HPO42- 2-3 2 N
SO42- 1 1 N
R-COO- 6 6 N
Pr- 16 16 N

2. Vărsături 16
Noţiuni importante
• Osmoza = difuziunea netă a APEI dintr-o soluţie osmotic activă,
printr-o membrană semipermeabilă, pe baza gradientului de
presiune osmotică de la concentraţie mică la concentraţie mare
• Concentraţia osmotică normală în plasmă = 285-295 mOsm/l
– Dată de substanţe osmotic active, în special: Na+, glucoză şi uree
• Tipuri de soluţii:
– Normotone (izotone) – cu concentraţia osmotică normală
• Ex: serul fiziologic conţine 9 g ‰ NaCl
– Hipotone – cu concentraţia osmotică < 285 mOsm/l
– Hipertone – cu concentraţia osmotică  295 mOsm/l
• Hematocrit (Ht)= % de elemente figurate din sânge
• Proteinemia = concentraţia proteinelor plasmatice
17
3. TULBURĂRI ALE ECHILIBRULUI H-E
Deshidratare extracelulară (EC)
18
3. TULBURĂRI ALE ECHILIBRULUI H-E
Hiperhidratare extracelulară
19
Evaluarea stării de hidratare a organismului
• Se face prin:
– măsurarea TA -  în deshidratări
– examen clinic:
• globi oculari înfundaţi în orbite
• limbă uscată
• absenţa turgorului cutanat în deshidratări
– măsurarea greutăţii corporale -  în deshidratări (utilă mai
ales la copii).
20
Deplasarea apei între compartimentele lichidiene
Abordare în trei paşi:
1. Ce modificări s-au produs în CE?
Ex: solvit adăugat la CE?, apă pierdută din CE?, etc.
2. Cum se modifică osmolaritatea CE?
Ex: creşte, scade, sau nicio modificare a osmolarităţii CE
3. Dacă există o modificare a osmolarităţii CE
se determină dacă apa se deplasează în sau din celule pentru
a restabili echilibrul între osmolarităţile CE şi CI
• dacă osmolaritatea CE nu se modifică  apa nu se deplasează
• dacă osmolaritatea CE se modifică  apa se va deplasa
21
4. CAZURI CLINICE
Cazul 1 – perfuzia cu NaCl 0,9%
• O persoană primeşte perfuzie cu NaCl izoton,
0,9%. (NaCl este un solvit al CE)
• Consecinţe:
–  volumul CE
– nu se modifică osm CE
– nu apar diferenţe între osm CI şi CE
– apa nu se deplasează între cele două
compartimente
• Alte consecinţe:
– apar semne de hemodiluţie
•  concentraţia proteinelor plasmatice
•  hematocrit
• Concluzie: hiperhidratare izotonă 22
Cazul 2 – diaree
• Prin diaree se pierde un volum mare de lichid 
izoosmolar din tractul digestiv
• Consecinţe:
–  volumul CE
– nu se modifică osm CE
– apa nu se deplasează prin membranele
celulare pt că osm CE nu se modifică
– volumul CI nu se modifică
– apar semne de hemoconcentrare
•  hematocrit
•  concentraţia proteinelor plasmatice
–  volemia  TA
• Concluzie: deshidratare izotonă 23
Cazul 3 – aport crescut de NaCl
• Ingestia de NaCl uscat (de ex. o pungă de
chipsuri) sau perfuzie cu soluţie hipertonă NaCl
• Consecinţe:
– osmolaritatea CE 
– apa se deplasează din CI în CE
– volumul CI  şi volumul CE 
–  osmolarităţile CE şi CI
– osm CE = osm CI
– apar semne de hemodiluţie
•  hematocrit
• Concluzie: hiperhidratare hipertonă
24
Take home messages
• Echilibrul hidric = menținerea în limite normale a cantității de apă din
organism + menținerea constantă a volumelor compartimentelor
lichidiene ale organismului
• Volemia = volumul sanguin total – VST = VP + VG

– Valori normale: 3 ± 0,5 L/m2 s.c.
• Izoionia = menținerea în limite normale a concentrației principalilor

electroliți plasmatici
• Modificările de osmolaritate sau volum într-un compartiment

determină modificări în celălalt compartiment, conform principiului
osmozei
25
Lucrări practice Fiziologie I - 2015
SimMUSCLE
STUDIUL PROPRIETĂŢILOR MUŞCHIULUI STRIAT SCHELETAL
1. ASPECTE TEORETICE
SimMUSCLE este un program de simulare pe calculator a experimentelor efectuate pe

muşchiul striat scheletal şi are ca principal obiectiv studiul aspectelor de bază privind
excitabilitatea şi contractilitatea, cum ar fi:
 Contracţia izometrică – muşchiul se contractă dezvoltând forţă maximă, dar nu se

scurtează. În organism, contracţiile izometrice participă la menţinerea unei anumite
poziţii cu învingerea forţei gravitaţionale, ceea ce echivalează cu un travaliu static.
 Contracţia izotonă – muşchiul se scurtează dezvoltând o forţă constantă şi efectuează un

lucru mecanic. În organism, contracţiile izotone deplasează segmente realizând un
travaliu dinamic.
 Secusa – contracţia musculară elementară obţinută prin aplicarea unui stimul unic. În
organism, contracţia musculară este rezultatul unei sumaţii de secuse individuale având
ca rezultat apariţia contracţiei de tip tetaniform. Sumaţia secuselor are loc sub acţiunea
unor stimuli repetitivi descărcaţi la nivel de unitate motorie. Contracţii unice de tipul
secusei sunt rare, însoţind unele reflexe proprioceptive (miotatic), precum şi frisonul.
 Tetanosul – contracţia musculară prelungită determinată de stimuli cu o frecvenţa mare

ce cad în perioada excitabilă a fibrei musculare şi care determină:
- tetanos incomplet – cu platou striat dacă frecvenţa de stimulare permite relaxarea
parţială a muşchiului;
- tetanos complet – cu platou neted dacă frecvenţa de stimulare nu permite
relaxarea musculară;
 Fenomenul de sumaţie spaţială – creşterea în intensitate a excitantului determină

creşterea forţei de contracţie prin „recrutarea” de noi unităţi motorii. Unitatea motorie
reprezintă ansamblul format din motoneuron, nervul motor şi totalitatea fibrelor
musculare scheletale inervate. Forţa de contracţie este direct proporţională cu numărul
şi mărimea unităţilor motorii “recrutate “(activate).
 Fenomenul de sumaţie temporală – creşterea frecvenţei de stimulare (scurtarea

intervalului dintre stimuli) determină creşterea forţei de contracţie prin creşterea Ca 2+
citosolic (scurtarea perioadei de relaxare şi scăderea restocării Ca 2+ în reticulul
sarcoplasmatic). Expresia majoră a fenomenului de sumaţie temporală este tetanosul.
 Oboseala musculară – scăderea temporară a forţei de contracţie şi creşterea perioadei

necesare relaxării, ca urmare a unei activităţi contractile prelungite. Are loc epuizarea
rezervelor de ATP, creatin–fosfat, glucoză şi acumularea de acid lactic care scade
activitatea enzimelor musculare;
Experimentul SimMUSCLE este efectuat pe muşchiul gastrocnemian izolat de broască,

obţinut printr-o tehnică prezentată în imagini video şi are posibilitatea aplicării de stimuli
electrici cu o durată constantă de 1 msec, dar cu amplitudine şi interval de stimulare
variabile.
1
2. ORGANIZAREA LABORATORULUI SimMUSCLE
Laboratorul „SimMUSCLE” cuprinde componentele prezentate în Fig.nr.1:
 Stimulatorul - generează stimuli electrici cu o durată constantă, iar amplitudinea

(Amplitude) şi intervalul dintre stimuli (Delay) pot fi stabilite prin deplasarea orizontală a
unui cursor. Există 3 modalităţi (Mode) de aplicare a stimulilor: Single pentru secusă,
Twin pentru sumaţia temporală şi Train pentru tetanos. În cazul modalităţii Train
numărul de excitaţii aplicate se poate stabili cu ajutorul cursorului Counts. Activarea
butonului On permite aplicarea stimulului cu parametrii stabiliţi în prealabil.
 Traductorul - permite obţinerea de contracţii în condiţii izometrice şi respectiv în condiţii

izotone. Traductorul prezintă butonul Calibration - de culoare roşie când este necesară
calibrarea şi de culoare verde când calibrarea este efectuată. Calibrarea presupune
activarea butonului Zero Adjust. Traductorul prezintă două mufe pentru fiecare dintre
cele două tipuri de contracţii. Cablul trebuie fixat în mufa corespunzătoare tipului de
contracţie pe care dorim să o efectuăm. Traductorul are anexate: un stativ pentru
fixarea muşchiului, 2 electrozi de activare, 6 greutăţi a 50g fiecare şi o cutie Petri cu două
preparate musculare plasate în soluţie Ringer.
 Osciloscopul - înregistrează pe canalul CH1 parametri amplitudine/timp ce ţin de

excitantul aplicat, iar pe canalul CH2 redă grafic contracţia musculară şi permite analiza
parametrilor forţă/scurtare. Pentru etalonarea înregistrării osciloscopul prezintă
butoane pentru amplitudine - mV/Div şi pentru durată - TIMEBASE - ms/Div. Diviziunea
este reprezentată de pătratul de pe ecranul osciloscopului cu latura de 5 mm.
Osciloscopul poate stoca imaginile obţinute prin stimulări succesive dacă se activează
butonul Store şi poate goli ecranul prin activarea butonului Clear Screen.
Fig.nr.1. Organizarea Laboratorului SimMUSCLE

2
3. PROTOCOLUL EXPERIMENTULUI SimMUSCLE
3.1. PREGĂTIREA EXPERIMENTULUI
 se activează (Power-On) stimulatorul, traductorul şi osciloscopul;

 se fixează muşchiul în suportul traductorului şi se preîntinde cu o greutate de 50 g
pentru a induce un tonus de repaus. Această greutate reprezintă sarcina pe care
muşchiul trebuie să o ridice atunci când efectuează un travaliu dinamic.
3.2. SECUSA. CONTRACŢIA IZOTONĂ ŞI IZOMETRICĂ
Obiectiv - se urmăreşte obţinerea şi analiza comparativă a secuselor în regim de contracţie

izotonă şi izometrică (Fig.nr.2).
Temă de lucru:
 reproduceţi aspectul grafic al secuselor (miograma) obţinute în regim de contracţie
izotonă şi respectiv izometrică şi analizaţi diferenţele de durată şi amplitudine;
 urmăriţi comportamentul preparatului muscular în timpul celor două tipuri de contracţii;
Tehnică. Stabiliţi parametri de lucru ai secvenţei după cum urmează:
 OSCILOSCOP: CH1: 500 mV/div  1 mm = 100 mV = 2N

CH2: 50 mV/div
TIMEBASE: 20 msec/div 1mm = 4 msec
STORE
 STIMULATOR: Amplitude: 500 mV

Delay: 200 msec
Mode: Single
 TRADUCTOR:
(a). Contracţie izotonă: combinaţia free-Length + Cablu în mufă + Calibrare
(b). Contracţie izometrică: combinaţia lock-Force + Cablu mufă + Calibrare
Observaţie - toate etapele următoare vor fi efectuate în condiţii izometrice, astfel că această
combinaţie nu va fi modificată până la sfârşitul experimentului.
Fig.nr. 2. Secusă obţinută în condiţii

izometrice.
3.3. SUMAŢIA SPAŢIALĂ
Obiectiv - se urmăreşte creşterea forţei musculare prin aplicarea unui excitant unic dar cu
amplitudine crescândă (Fig.nr.3).
3
Temă de lucru:
 copiaţi graficele obţinute prin creşterea progresivă a amplitudinii stimulării şi urmăriţi
amplitudinea răspunsului;
 reproduceţi rezultatele pe o curbă forţă dezvoltată (FN) – amplitudine de stimulare (Amv)
şi interpretaţi.
Tehnică
CH2: 50 mV/div
TIMEBASE: 20 msec/div
Clear Screen şi apoi Store
 STIMULATOR: Amplitude: 200250300350400 500 mV

Delay: 200 msec
Mode: Single
3.4. SUMAŢIA TEMPORALĂ
Obiectiv - se urmăreşte creşterea forţei musculare prin aplicarea a doi excitanţi la intervale
care scad progresiv (Fig.nr.4).
Temă de lucru:
 copiaţi graficele obţinute prin scăderea progresivă a intervalului de stimulare;
 notaţi secusele obţinute cu I şi II şi urmăriţi amplitudinea secusei II în raport cu secusa I;
 reproduceţi rezultatele pe o curbă forţă dezvoltată (FN) de secusa II – interval de
stimulare (Imsec) şi interpretaţi.
Tehnică
CH2: 50 mV/div

Delay: 200  150  100  75  50 25 msec
Mode: Twin
Fig.nr.3.
SECVENŢA Fenomenul de sumare
4. TETANOS INC Fig.nr.4. Fenomenul de sumare
spaţială a secuselor în urma temporală a secuselor în urma
creşterii progresive a amplitudinii scăderii progresive a intervalului de
de stimulare. stimulare.
4
3.5. TETANOS INCOMPLET
Obiectiv - se aplică stimuli repetaţi la intervale care să permită relaxarea parţială a

muşchiului.
Temă de lucru:
 copiaţi graficul obţinut şi marcaţi frecvenţa de stimulare
Tehnică
 OSCILOSCOP: CH1: 500 mV/div
CH2: 100 mV/div

Delay: 100 msec
Mode: Train
Counts: 8
3.6. TETANOS COMPLET
Obiectiv - se aplică stimuli repetaţi la intervale care să nu permită relaxarea muşchiului.
Temă de lucru:
 copiaţi graficul obţinut şi marcaţi frecvenţa de stimulare
Tehnică
 OSCILOSCOP: CH1: 500 mV/div
CH2: 100 mV/div

Delay: 50 msec
Mode: Train
Counts: 16
Fig.nr.5. Analiza comparativă a forţei dezvoltate în cele trei tipuri de

contracţii obţinute experimental – fenomenul de sumaţie temporală.
5
3.7. ANALIZA COMPARATIVĂ A FORŢEI DE CONTRACŢIE
Obiectiv - studiul fenomenului de sumare temporală – se apreciază comparativ forţa

dezvoltată în timpul secusei, tetanosului incomplet şi complet (Fig.nr.5)
Temă de lucru:
 copiaţi graficele obţinute prin suprapunere;
 reproduceţi rezultatele pe o curbă forţă dezvoltată (FN) – număr de excitaţii (NRE) şi
interpretaţi;
Tehnică:
 OSCILOSCOP: CH1: 500 mv/div  1 mm = 100 mV = 2N
CH2: 100 mV/div
(a) SECUSĂ
Delay: 100 msec
Mode: Single
Counts: 0
(b) TETANOS INCOMPLET

Delay: 100 msec
Mode: Train
Counts: 8
(c) TETANOS COMPLET

Delay: 50 msec
Mode: Train
Counts: 16
3.8. OBOSEALA MUSCULARĂ
Obiectiv - se induce oboseala musculară prin aplicarea unui număr mare de excitaţii şi se
apreciază forţa dezvoltată de o secusă musculară înainte (secusa I) şi după instalarea stării
de oboseală (secusa II) (Fig.nr.6).
Temă de lucru:
 copiaţi graficele obţinute prin suprapunere;
 reproduceţi rezultatele pe o curbă forţă dezvoltată (FN) – durată (Dmsec) şi interpretaţi.
Tehnică:
CH2: 100 mV/div
TIMEBASE: 100 msec/div  1 mm = 20 msec
6
(a) SECUSA I
Delay: 50 msec
Mode: Single
Counts: 116
(b) OBOSEALA MUSCULARĂ

Delay: 50 msec
Mode: Train
Counts: 116
(c) SECUSA II
 STIMULATOR : Amplitude: 500 mV
Delay: 50 msec
Mode: Single
Counts: 116
Fig.nr.6. Oboseala musculară – modificarea forţei de contracţie şi a duratei

necesare relaxării după o activitate contractilă prelungită.
7
TESTE (CU UN SINGUR RĂSPUNS CORECT)

1. În timpul unei contracţii izometrice, muşchiul:
A. Dezvoltă forţă maximă
B. Se scurtează
C. Efectuează un lucru mecanic
D. Dezvoltă forţă constantă
2. În timpul unei contracţii izotone, muşchiul:
A. Se scurtează cu o forţă crescândă
B. Se scurtează cu o forţă constantă
C. Nu efectuează lucru mecanic
D. Nu se scurtează
3. Secusa are următoarele caracteristici:
A. Este o contracţie musculară elementară
B. Este o contracţie musculară unică
C. Este rară ca atare în organism
D. Toate răspunsurile sunt corecte
4. Tetanosul complet se obţine prin:
A. Aplicarea de stimuli repetaţi care nu permit relaxarea parţială a muşchiului
B. Aplicarea de stimuli repetaţi care permit relaxarea parţială a muşchiului
C. Fenomenul de sumație spațială
5. Tetanosul incomplet se obţine prin:
A. Aplicarea de stimuli repetaţi care nu permit relaxarea parţială a muşchiului
B. Aplicarea de stimuli repetaţi care permit relaxarea parţială a muşchiului
C. Fenomenul de sumație spațială
6. Tetanosul este o contracţie musculară prelungită obţinută prin aplicarea stimulului în:
A. Perioada excitabilă a nervului
B. Perioada refractară absolută a nervului
C. Perioada refractară relativă a nervului
D. Nici un răspuns nu este corect
7. Fenomenul de sumaţie temporală presupune:
2+
A. Scăderea restocării Ca în mitocondrii
B. Scurtarea perioadei de relaxare musculară
C. Creşterea duratei de stimulare a muşchiului
D. Creşterea frecvenţei de stimulare a muşchiului
8. Aplicarea unui excitant unic, dar cu amplitudine crescândă permite înregistrarea şi analiza:
A. Secuselor obţinute prin contracţie izometrică
B. Secuselor obţinute prin contracţie izotonă
C. Fenomenului de sumaţie spaţială
D. Fenomenului de sumaţie temporală
9. Aplicarea a doi excitanţi cu acceaşi amplitudine, dar cu scurtarea progresivă a intervalului de stimulare
permite înregistrarea şi analiza:
A. Fenomenului de sumare spaţială
B. Fenomenului de sumare temporală
C. Tetanosului incomplet
D. Tetanosului complet
10. Care din afirmaţiile următoare referitoare la oboseala musculară este adevărată:
A. Reprezintă scăderea temporară a forţei de contracţie
B. Apare creșterea duratei necesare relaxării
C. Se produce epuizarea rezervelor musculare de ATP
Răspunsuri: 1-A, 2-B, 3-D, 4-A, 5-B, 6-D, 7-D, 8-C, 9-B, 10-D
8
EXPLORAREA ECHILIBRULUI
ACIDO - BAZIC
2015 Conf. Dr. Carmen Tatu

CUPRINS
1. DEFINIŢIE, MECANISME
2. PARAMETRI ECHILIBRULUI ACIDO-BAZIC
3. EXPLORAREA ECHILIBRULUI ACIDO-BAZIC
4. VARIAŢII FIZIOLOGICE
5. VARIAŢII PATOLOGICE
6. BULETINE DE INTERPRETARE
2
OBIECTIVE
Studentul trebuie să:
• Definească echilibrul acido-bazic
• Enumere şi să explice parametri echilibrului acido-bazic
• Enumere şi să interpreteze parametri sistemului tampon

bicarbonat – acid carbonic
• Să explice tulburările echilibrului acido-bazic şi situaţiile de

compensare ale acestora
• Să interpreteze starea echilibrului acido-bazic
3
1. DEFINIŢIE. MECANISME
• Definiţie:
– EAB = menţinerea în limite normale a pH-ului, ca rezultat al unor
procese complexe legate de homeostazia gazelor sangvine şi de
compoziţia electrolitică a organismului
• Mecanisme - două tipuri:
– mecanisme fizico-chimice = sistemele tampon
• cel mai important sistem tampon este [HCO3-] / [H2CO3]
• intervin rapid dar au eficienţă limitată
– mecanisme biologice = plămânii şi rinichii
• rinichii intervin mai tardiv, dar au eficienţă maximă.
4
1. pH-ul sanguin = logaritm cu semn schimbat din concentraţia [H+]
• Ecuaţia Henderson-Hasselbach:
 pKa = constanta de ionizare. Pentru sistemul [HCO3-]/[H2CO3],

valoarea pKa = 6,1
• Valoarea normală a pH-ului sanguin = 7,35 şi 7,45.
  7,35 = acidoza decompensată
  7,45 = alcaloza decompensată
5
2. Concentraţia acidului carbonic [H2CO3]
 PCO2 = presiunea parţială a CO2 în sângele arterial

 0,03 este coeficientul de solubilitate al CO2 în apă
• Este componenta respiratorie a sistemului tampon, concentraţia

sa modificându-se prin intervenţia plămânului
• Valoarea normală a PCO2 = 38 - 42 mm Hg
 PCO2  38 mm Hg = alcaloza respiratorie
 PCO2  42 mm Hg = acidoza respiratorie
6
3. Concentraţia anionului bicarbonat [HCO3-]
• Este componenta metabolică a sistemului tampon, concentraţia
sa modificându-se prin intervenţia rinichiului.
• Valoarea normală a [HCO3-] = 23 - 27 mEq/l sau mmol/l
 [HCO3-]  27 mEq/l = alcaloza metabolică
 [HCO3-]  23 mEq/l = acidoza metabolică
4. Raportul [HCO3-]/[H2CO3]
• Normal: raportul [HCO3-]/[H2CO3] = 20 (18 – 22)
• Patologic:
 Valori  20 sau  20 = stare de decompensare
 Starea de compensare = raport 18-22, rezultat din împărţirea
unor valori modificate patologic în acelaşi sens ale [HCO3-] şi
[H2CO3].
7
Parametri sistemului tampon [HCO3-] / [H2CO3]
• Parametri sistemului tampon [HCO3-] / [H2CO3] sunt:
1. [HCO3-] = 24 mEq/l (23 - 27 mEq/l)
2. PCO2 = 40 mm Hg (38 - 42 mm Hg)
3. [H2CO3] = PCO2 × 0,03 = 1,2 mmol/l (1,14 - 1,26 mmol/l)
4. [CO2] total = [HCO3-] + [H2CO3] = 25,2 mmol/l (24,14-28,26 mmol/l)
5. [HCO3-] / [H2CO3] = 20 (18-22)
6. pH = pKa + log [HCO3-] / [H2CO3] = 7,40 (7,35-7,45).
8
Folosind micrometoda ASTRUP se pot determina următorii parametri:
1. pH = 7,35 - 7,45 (pH-ul actual al sângelui arterial)
2. PCO2 = 38 - 42 mm (presiunea parţială a CO2)
3. BA = 23 - 27 mEq/l (mmol/l)(bicarbonatul actual = conţinutul în HCO3-
la PCO2 actuală)
4. BS (bicarbonatul standard) = conţinutul de HCO3- al sângelui la PCO2 de
40 mm Hg. Normal = 23 - 27 mEq/l (mmol/l)
5. BT = 46 - 52 mEq/l (mmol/l)(baze tampon = suma anionilor tampon
din sânge - proteinaţi, bicarbonaţi, hemoglobină - care accepta H+
6. BE = –2,3  +2,3 mEq/l (mmol/l) (baze exces = cantitatea de acizi sau
de baze care ar putea restabili echilibrul acido-bazic într-un litru de
sânge la PCO2 de 40 mm Hg.
7. CO2 total = 24 – 28 mmol/l (conţinutul total de CO2 ) = BA + [H2CO3]
din sângele arterial 9
• Explorări suplimentare:
– Potasiul seric (interrelaţia K+ şi EAB)
– Lacuna anionică (anion gap, GA)
• VN = 7-15 mEq/l
• Utilă pentru identificarea cauzelor
unei acidoze metabolice
10
4. VARIAŢII FIZIOLOGICE
În funcţie de:
• vârstă:
– la copii pH-ul sângelui arterial = mai alcalin (7,42) – favorizează
procesele anabolice
– la vârstnici pH-ul sângelui arterial = mai acid – predomină
procesele catabolice
• digestie:
– în timpul digestiei gastrice pH-ul sângelui arterial  mai alcalin
– în timpul digestiei intestinale pH-ul sângelui arterial  mai acid
• efort fizic - acidoza de efort (acidul lactic)
• variaţii nictemerale - noaptea şi dimineaţa pH-ul sângelui arterial 
mai acid (acumulare nocturnă CO2 -  activitatea centrilor respiratori)
11
• ACIDOZA RESPIRATORIE
–  PCO2  42 mm Hg
– Cauze: afecţiuni respiratorii cu hipoventilaţie (BPOC, fumători) 
 pH-ul sub 7,35
– Compensarea – renal prin creşterea producţiei şi reabsorbţiei
HCO3- şi a eliminării de H+
• ALCALOZA RESPIRATORIE
–  PCO2 < 38 mmHg
– Cauze: eliminare în exces a CO2, prin hiperventilaţie (sindrom
febril, în special la copii)   pH-ul peste 7,45
– Compensarea – renal prin scăderea secreţiei de H+ şi creşterea
eliminării de HCO3-
12
• ACIDOZA METABOLICĂ
–  [HCO3-] < 23 mEq/l
– Cauze: utilizarea sa în tamponarea acizilor (acid lactic – efort fizic
sau CC în DZ decompensat)   pH-ul  7,35
– Compensarea se poate face:
• respirator – stimularea CR bulbar  eliminarea exces de CO2
• renal (în afara afecţiunilor renale) – reabsorbţia de HCO3- şi 
excreţiei de H+ şi NH4+  pH-ul revine la VN
13
• ALCALOZA METABOLICĂ
–  [HCO3-]  27 mEq/l
– Trei cauze:
• reabsorbţia de HCO3- (hiperaldosteronism)
• pierdere de [H+] sub formă de HCl (vărsături incoercibile)
• aport excesiv de substanţe alcaline (ingestie de antiacide)
–  pH-ului sângelui arterial  7,45
– Compensarea se face:
• respirator prin  ventilaţiei cu retenţie de CO2
• renal prin  reabsorbţiei de HCO3-  pH-ul revine la VN
14
• Interpretarea buletinului - 3 etape:
1. Examinarea pH-ului  tulburarea de echilibru de tip acidoză sau
alcaloză
2. Stabilirea cauzei primare a tulburării de echilibru acido-bazic:
respiratorie (modificarea PCO2) sau metabolică (modificarea HCO3-)
3. Identificarea mecanismului de compensare - modificarea unui
parametru este urmată de modificarea compensatorie, în acelaşi
sens a celuilalt parametru pentru a readuce pH-ul la valori normale
dacă este posibil.
15
Tulburarea pH-ul sg. Modificare Mecanismul de

EAB arterial primară compensare
Acidoza - ↑ producţia şi reabsorbţia

↓ ↑ PCO2
respiratorie renală a [HCO3-]; ↑ excreţia H+
Alcaloza - ↓ producţia şi reabsorbţia
↑ ↓ PCO2
respiratorie renală a [HCO3-]; ↓ excreţia H+
Acidoza - hiperventilaţie (↓ PCO2)
↓ ↓[HCO3-]
metabolică - ↑ excreţia de H+
Alcaloza - hipoventilaţie (↑ PCO2)

↑ ↑[HCO3-]
metabolică - ↓ excreţia de H+
16
PARAMETRU VALORI NORMALE VARIAŢIE
pH actual = 7,41 7,35-7,45 N

PCO2 actual = 40 mm Hg 38-42 mm Hg N
BA = 24 mEq/l 23 - 27 mEq/l
BS = 24 mEq/l 23 - 27 mEq/l
BT = 46 mEq/l 46-52 mEq/l HCO3- = N
BE = +2 mEq/l -2,3  +2,3 mEq/l
CO2 total = 25 mmol/l 24-28 mmol/l
Interpretarea stării EAB:

1. pH = N CONCLUZIE:
2. P CO2 = N  1. Buletin normal
3. HCO3- = N 2. Nu există dezechilibru acido-bazic
17
PARAMETRU VALORI NORMALE VARIAŢIE INTERPRETARE
pH actual = 7,23 7,35-7,45  Acidoză decompensată

PCO2 actual = 19 mm Hg 38-42 mm Hg  Alcaloză respiratorie?
BA = 8,3 mEq/l 23 - 27 mEq/l  Acidoză metabolică?
BS = 14 mEq/l 23 - 27 mEq/l  Acidoză metabolică?
BT = 29 mEq/l 46-52 mEq/l  Acidoză metabolică?
BE = -17 mEq/l -2,3  +2,3 mEq/l  Acidoză metabolică?
CO2 total = 8,9 mmol/l 24-28 mmol/l  Acidoză metabolică?
Glicemia = 220 mg% 70-110 mg%  Hiperglicemie (DZ)
Corpii cetonici = 15 mg% 1-6 mg%  Cetonemie  (DZ dec)
Cl- = 102 mEq/l 98 – 106 mEq/l N N
Interpretarea stării EAB în context clinic:
- tulburare de echilibru primară metabolică (DZ)
- PCO2 ↓ pentru compensare (prin hiperven laţie)
CONCLUZIE: acidoză metabolică decompensată datorită creşterii producţiei
18
de corpi cetonici în DZ decompensat
EXEMPLUL 1
• Pacient cu sindrom febril prelungit, pH = 7,40, [HCO3-] = 20 mEq/l,
PCO2 = 33 mm Hg
– Circumstanţe clinice: febră  hiperventilaţie  tulburarea
primară este respiratorie
– ↓PCO2 = alcaloză respiratorie (prin hiperventilaţie)
– ↓ [HCO3-] se face compensator = compensare metabolică (prin
scăderea reabsorbţiei renale)
– [HCO3-] / [H2CO3] = 20 / (33 x 0,03) = 20 (normal)  pH = 7,4
(normal) dezechilibru acido-bazic compensat
• Interpretare: alcaloză respiratorie compensată metabolic
19
EXEMPLUL 2
• Pacient cu: pH = 7,30, [HCO3-] = 16 mEq/l, PCO2 = 30 mm Hg, glicemia
= 300 mg%, corpii cetonici plasmatici = 12 mg%
– Circumstanţe paraclinice:
• glicemia = 300 mg% (normal 70-110 mg%) tulburare de
echilibru primară
• corpi cetonici = 12 mg% (normal 1-6 mg%)
metabolică
– ↓ [HCO3-] tulburare de echilibru de tip acidoză metabolică
– PCO2 = 30 mm Hg ↓ pentru compensare (prin hiperven laţie)
– [HCO3-] / [H2CO3] = 16/(30 x 0,03) = 13(↓) pH = 7,30 (↓) 
dezechilibru acidobazic decompensat
• Interpretare: acidoză metabolică decompensată datorită creşterii
producţiei de cetoacizi în DZ decompensat.
20
• Să se interpreteze starea echilibrului acido-bazic, ştiind că:
1. pH = 7,4; BA = 12 mEq/l; PCO2 actual = 20 mm Hg; recoltarea sângelui
pentru analize s-a făcut după ce subiectul a efectuat proba de efort.
2. pH = 7,4; BA = 36 mEq/l; PCO2 = 60 mm Hg; Na+ = 155 mEq/l; K+ = 3
mEq/l.
3. pH = 7,4; BA = 36 mEq/l; PCO2 = 60 mm Hg; pacientul fumează de 30 de
ani, 20 de ţigări pe zi.
4. pH = 7,23; BA = 24 mEq/l; PCO2 = 50 mm Hg; pacientul este
diagnosticat de 15 ani cu BPCO.
5. pH = 7,4; BA = 12 mEq/l; PCO2 = 20 mm Hg; pacientul prezintă de 2
săptămâni un sindrom febril de cauză neelucidată.
6. pH = 7,6; BA = 24 mEq/l; PCO2 = 30 mm Hg; pacientul prezintă de 10
zile un sindrom febril determinat de o infecţie microbiană severă.
21
Take home messages
• EAB = menţinerea în limite normale a pH-ului, ca rezultat al unor
procese complexe legate de homeostazia gazelor sangvine şi de
compoziţia electrolitică a organismului
• Parametri EAB în cazul sistemului tampon bicarbonat – acid

carbonic sunt: pH-ul, concentraţia bicarbonatului, concentraţia
acidului carbonic şi raportul lor
• Tulburările EAB pot fi: acidoze sau alcaloze, metabolice sau

respiratorii, compensate sau decompensate.
22
DETERMINAREA GRUPELOR SANGUINE
Eritrocitele umane au un număr mare de antigene (Ag) pe suprafaţa lor. Ag sunt

grupate în 30 de sisteme ce definesc grupele sanguine, dintre care cele mai
importante sunt ABO și Rh (Tabel 1). Importanţa lor clinică e legată de
capacitatea alloanticorpilor (Ac) (anticorpi împotriva unor antigene pe care
persoana respectivă nu le are) de a cauza distrucţia hematiilor transfuzate sau
de a traversa placenta şi a declanşa hemoliza în circulaţia fetală.
Tabel 1. Principalele sisteme antigenice ale grupelor sanguine

Sistem Fenotip Frecvență (%) - populația de tip caucazian
ABO 0 44
A 42
B 11
AB 4
Rh Dce 2
DCcEe 13
Dce 15
Dce 19
Dcce 35
DcE 12
DCE 2
Antigenele eritrocitare (aglutinogene): sunt exprimate doar pe eritrocite

(antigenele Rh), pe eritrocite şi ţesuturi (antigenele ABO) sau pe alte celule
sanguine şi sunt carbohidraţi sau peptide cu determinism genetic.
Anticorpii antieritrocitari sunt anticorpii îndreptați împotriva antigenelor
eritrocitare (aglutinine): sunt anticorpi naturali şi anticorpi postimunizare.
 Anticorpii naturali. Majoritatea sunt de tip IgM. Se crede că se produc prin
expunerea la substanţe din mediu sau dietă care au o structura
asemănătoare antigenelor eritrocitare. Anticorpii anti A, B şi A+B sunt
reactivi la 37oC. Majoritatea celorlalţi nu sunt activi la temperatura
corpului, neavând importanţă clinică.
 Anticorpii postimunizare. Majoritatea sunt IgG şi se formează prin
expunerea la eritrocite străine, prin transfuzie sau sarcină. Antigenul D are
imunogenitate intensă, dar şi alte antigene determină reacţii imune.
Capacitatea de a dezvolta o reacţie imună variază individual, de exemplu
pacienţii cu afecţiuni autoimune au o predispoziţie mai mare de a dezvolta
123
anticorpi antieritrocitari (32% din anemiile hemolitice la cald),
probabilitatea de a dezvolta anticorpi fiind foarte mică în
hipogamaglobulinemie (leucemia limfatică cronică) şi primele luni de viaţă.
IgM sunt mai eficienţi decât IgG în activarea complementului (o singură
moleculă de IgM poate activa complementul, pentru activarea
complementului de IgG fiind necesare 2 molecule legate în situri apropiate),
determinând hemoliza mai intensă. IgG sunt reprezentaţi de 4 fracţiuni cu
capacitate de a activa complementul diferită şi pot traversa placenta, cu
hemoliza eritrocitelor fetale.
1. SISTEMUL ABO
Sistemul ABO a fost descoperit de Landsteiner în 1901 care a constatat că

eritrocitele unei persoane amestecate cu plasma unei alte persoane pot aglutina.
Hemaglutinarea reprezintă adunarea eritrocitelor în grămezi vizibile cu ochiul
liber pe lamă, prin formare de complexe Ag-Ac.
Hemoliza reprezintă reacţia de distrugere a eritrocitelor şi se produce extravascular
ca şi consecinţă a formării complexelor antigen-anticorp, sau intravascular prin
formarea complexelor antigen-anticorp și activarea complementului.
Sistemul ABO este un sistem format din două antigene: A şi B exprimate pe
eritrocite, dar şi pe membranele endoteliale şi epiteliale şi doi anticorpi:  (anti-A) şi
 (anti-B), aflaţi în plasmă. În sistemul ABO există 4 grupe sanguine principale: O, A,
B şi AB. Se descriu mai multe subgrupe A şi B, fără semnificaţie clinică.
Fig. 1. Definirea grupelor sanguine
124
Grupele sanguine ABO sunt definite de prezenţa antigenelor pe suprafaţa
eritrocitelor şi a anticorpilor în plasmă (Fig.1).
Sistemul ABO este cel mai important sistem de grupe sanguine datorită
prezenţei anticorpilor fixatori de complement la 37oC care pot cauza hemoliza
intravasculară a hematiilor transfuzate.
Antigenele ABO se asociază cu predispoziţia pentru neoplasm gastric (grupa A),
ulcer peptic (grupa 0).
2. SISTEMUL RHESUS (Rh)
Sistemul Rh este un sistem complex în care s-au definit 45 de antigene. Dintre

acestea antigenul RhD are imunogenitate înaltă şi este prezent la 85% din
populaţia de rasă albă.
Anticorpii anti-Rh nu se găsesc normal în plasmă, apar la persoanele Rh(D)- după
contactul cu antigenul D prin izoimunizare în următoarele situații:
 transfuzii cu sânge Rh(D)+ - în 90% din cazuri se formează anticorpi anti-D.
Hemoliza este severă dacă se repetă transfuzia cu sânge Rh(D)+.
 mame Rh(D)- cu sarcină cu făt Rh(D)+ au şanse 1 la 6 de a foma anticorpi
anti-D. În timpul naşterii hematiile fătului Rh(D)+ trec în circulaţia maternă şi
determină sinteza de anticorpi anti-Rh. Anticorpii anti Rh, „imuni”, sunt de
tip IgG şi pot străbate bariera maternoplacentară, determinând hemoliza
eritrocitelor fetale la următoarea sarcină cu făt Rh(D)+. La mamele Rh- este
obligatorie monitorizarea titrului de anticorpi anti Rh şi administrarea de
seruri speciale, dacă este crescut (serurile conţin anticorpi anti Rh şi
determină scăderea producţiei de anticorpi materni).
Suplimentar, încă 4 antigene C,c,D,d se asociază cu formarea de anticorpi şi
reacţii posttransfuzionale, dar capacitatea lor de a determina un răspuns imun
este mult mai redusă.
3. METODE DE DETERMINARE A GRUPELOR SANGUINE

ÎN SISTEMUL ABO ȘI Rh
3.1. Metoda Beth-Vincent-Tzank
Principiu. Se pune în contact pe lamă ser hemotest ce conţine anticorpi ABO

cunoscuţi, cu sânge de grup necunoscut. Apariţia hemaglutinării indică prezenţa
Ag corespunzător şi formarea complexelor Ag-Ac.
125
Materiale necesare:
 ser hemotest antiAB (conţine anticorpi α şi )
 ser hemotest antiB (conţine anticorpi )
 ser hemotest antiA (conţine anticorpi α)
 lame de sticlă sau plastic transparent, ac steril, vată, alcool.
 1 eprubetă, baghetă de sticlă dacă determinarea se face din sânge venos.
Tehnica
Se pot face determinări din sânge capilar, recoltat prin puncţia pulpei degetului
sau din sânge venos recoltat fără anticoagulant.
Pe placa curată şi uscată se pipetează în ordine o picătură ser hemotest anti-AB,
o picătură ser hemotest anti-B şi o picătură ser hemotest anti-A.
Se dezinfectează pulpa degetului cu alcool, se puncţionează cu acul steril,
sângele care apare se recoltează cu colţul unei lame (cu un colţ se recoltează
sânge şi se omogenizează cu ser anti-AB, cu un alt colţ se recoltează şi se
omogenizează cu serul anti-B, al treilea cu ser anti-A, iar al patrulea cu ser anti-
Rh). Raportul volumetric sânge/ser test să fie 1/10 - 1/20, pentru a evita
pseudoaglutinarea dată de fibrinogen. Lamele se înclină pentru a se amesteca
serul test cu sângele, rezultatul se citeşte după maxim 2 minute pe o suprafaţă
albă (faianţă). Se observă apariţia sau absenţa hemaglutinării.
Interpretarea rezultatelor
Acolo unde anticorpii din serul hemotest vin în contact cu antigenele eritrocitare
corespunzătoare, se va iniția o reacție de hemaglutinare evidențiată prin
apariția unui precipitat grunjos, iar acolo unde antigenele eritrocitelor din
sângele testat nu corespund cu anticorpii din serul hemotest picăturile vor
rămâne clare, fără precipitat (Fig. 2).
Fig.2. Determinarea grupelor sangvine prin metoda Beth-Vincent-Tzank

Astfel:
126
 dacă sângele este de grup O, nu apare reacție de aglutinare în prezența nici
unui tip de ser, deoarece eritrocitele nu prezintă antigene de grup ABO
 dacă sângele este de grup A, apare o reacție de aglutinare în prezența
serului anti-A și a serului anti-AB care conțin aglutinine α și nu în prezența
serului anti-B care conține aglutinine 
 dacă sângele este de grup B, apare o reacție de aglutinare în prezența
serului anti-B și a serului anti-AB care conțin aglutinine  și nu în prezența
serului anti-A care conține aglutinine α
 dacă sângele este de grup AB, apare o reacție de aglutinare în prezența
tuturor tipurilor de ser (anti-A, anti-B și anti-AB) deoarece eritrocitele
prezintă ambele tipuri de antigene.
3.2. Determinarea grupelor sanguine în sistemul Rh
Principiu. Se pun în contact anticorpi monoclonali anti-Rh (împotriva antigenului

D) sau policlonali (anticorpi împotriva mai multor antigene Rh) cu sângele de
cercetat.
Materiale necesare:
 ser anti-Rh (D)
 hematii martor Rh (D)+
 hematii martor Rh (D)-
 placă de sticlă sau lame, pipete
 material necesar pentru recoltarea sângelui prin înţepare
 termostat.
Tehnica
Sângele se obţine prin puncţionarea pulpei degetului sau prin puncţie venoasă
fără anticoagulant, caz in care, după coagulare, cheagul se sparge şi se obţine o
suspensie de hematii în serul propriu.
Pe placa de sticla se pun 3 picături de ser antiRh in care se pipetează succesiv
hematiile de grup necunoscut, hematii martor D+ şi hematii martor D-.
Raportul volumetric între picătura de sânge şi picătura de ser test trebuie să fie
1/10 - 1/20.
Placa se aşează în cutie tapetată cu hârie de filtru umezită şi se introduce la
termostat (37oC). Rezultatul se citeşte după 2 min.
Interpretarea rezultatelor
 dacă hematiile sunt aglutinate, există antigen D  grupa Rh(D)+
 dacă hematiile n-au aglutinat, nu există antigen D  grupa Rh(D)-.
Aprecierea rezultatelor se face comparativ cu lama martor.
Factori de eroare în determinarea grupelor sanguine:
127
 ser hemotest cu data expirată, infectat, prezenţa de aglutinine nespecifice la
rece (anticorpi inactivi la 37oC dar activi la temperatura camerei)
 eritrocite test hemolizate, cu antigene slabe-A2 (nu aglutinează), infectate
(aglutinare în toate probele)
 sânge infectat, anexine în serul de cercetat (proteine membranare care pot
determina hemoliza sau absenţa aglutinării), aglutinine nespecifice,
antigene slabe
 temperatura şi durata incubării necorespunzătoare (Rh fals negativ).
4. IMPORTANŢA DETERMINĂRII GRUPELOR SANGUINE

ÎN SISTEMUL ABO ŞI Rh
4.1. Compatibilitatea transfuzională
Transfuzia de sânge se face cu sânge izogrup (aceeași grupă ABO cu a

primitorului) și izo-Rh (aceeași grupă Rh), dupa efectuarea testului de
compatibilitate directă (cross-mach negativ, absenţa aglutinării hematiilor
donatorului cu plasma pacientului) (Fig.3).
Dacă un pacient necesită sânge de urgenţă şi nu este timp pentru realizarea
compatibilităţii transfuzionale se va administra sânge grupa O Rh negativ.
Fig.3. Compatibilitatea în sistemul ABO pentru transfuziile de sânge
Sângele donat se poate administra integral sau, pentru a obţine beneficii

maxime, se poate fracţiona iar produsele rezultate se administrează mai multor
pacienţi.
Principalele produse de sânge sunt:
128
 concentrat eritrocitar
 concentrat trombocitar
 crioprecipitat (concentrat de factori ai coagulării)
 plasma proaspătă congelată (prin congelare se conservă factorii labili ai
coagulării V şi VIII). Factorii coagulării administraţi în hemofilii pot fi
sintetizaţi şi prin recombinare genetică, astfel evitându-se complicaţiile
transfuziei de produse sanguine.
Pentru prevenirea greşelilor de tehnică şi transmiterii unor infecţii s-a legalizat
următorul protocol, obligatoriu înainte de orice transfuzie de sânge:
 verificarea pentru fiecare flacon a grupelor ABO, Rh prin 2 metode în 2
laboratoare diferite
 determinarea grupei ABO şi Rh a pacientului
 verificarea bacteriologică şi virusologică a sângelui
 efectuarea reacţiei de compatibilitate directă prin metoda Jeanbreau prin
punerea în contact a hematiilor donatorului cu serul primitorului.
4.2. Alte situații unde sunt importante grupele sanguine ABO și Rh
 Boala hemolitică a nou-născutului (vezi sistemul Rh).

 În Medicina Legală - pentru excluderea paternităţii şi a culpei când testele
ADN nu sunt disponibile.
 În transplantul de organe şi măduvă hematogenă compatibile HLA.
Deoarece antigenele ABO sunt prezente şi pe majoritatea epiteliilor şi endoteliilor,
transplantul de organe solide incompatibil ABO poate evolua cu rejet acut de grefă.
Majoritatea transplantelor de celule stem cu incompatibilitate majoră ABO vor
determina hemoliză dacă nu se separă hematiile.
Întrebări cu răspunsuri multiple
Notă: Întrebările cu un singur răspuns corect sunt marcate cu *, celelalte au 2

sau 3 răspunsuri corecte
1. *Eritrocitele grupului A prezintă pe suprafaţa lor:

A. Aglutinogenul A
B. Aglutinogenul B
C. Antigenul 
D. Nici un antigen
E. Antigenul D
2. Eritrocitele grupului AB prezintă pe suprafaţa lor:
129
A. Aglutinogenul A
B. Aglutinogenul B
C. Anticorpii 
D. Nici un antigen
E. Anticorpii .
3. *Eritrocitele grupului O prezintă pe suprafaţa lor:

A. Aglutinogenul A
B. Aglutinogenul B
C. Nici un antigen
D. Anticorpii  şi 
E. Antigenul D
4. Plasma persoanelor de grup O conţine:

A. Nici un anticorp
B. Aglutinina 
C. Aglutinina 
D. Antigenul A
E. Antigenul B
5. *Plasma persoanelor de grup B prezintă:

A. Aglutininele  şi 
B. Nici un anticorp
C. Aglutinina 
D. Aglutinina 
E. Anticorpi antiD
6. Indivizii de grup A, Rh (D)+ prezintă:

A. Pe suprafaţa eritrocitelor antigenul D
B. Pe suprafaţa eritrocitelor antigenul 
C. În plasmă anticorpi anti Rh (D)
D. În plasmă aglutinina 
E. Pe suprafaţa eritrocitelor antigenul A
7. Următoarele afirmaţii sunt corecte:

A. Antigenul D are imunogenitate crescută
B. Determinarea anticorpilor anti Rh este obligatorie la femeile însărcinate Rh-
C. Anticorpii antiRh pot determina hemoliza dacă se transfuzează sânge Rh-
D. Nu se administrează niciodată sânge Rh- la un pacient Rh+
E. Nu se administrează niciodată sânge Rh+ la un pacient Rh-
8. Care afirmaţie referitoare la grupele sanguine este corectă?
130
A. Este obligatorie determinarea prin 2 metode a grupei ABO si Rh pentru
fiecare flacon
B. Înaintea transfuziei nu trebuie determinată grupa ABO şi Rh a
pacientului.
C. Pentru determinarea Rh nu este necesară incubarea la 37oC
D. Proba compatibilităţii directe este obligatorie înaintea transfuziei
E. Raportul volumetric între picătura de sânge şi picătura de ser test
trebuie să fie 1/1
9. Aglutininele postimunizare:
A. Majoritatea sunt de tip IgM
B. Se formează prin expunerea la eritrocite străine, prin transfuzie sau
sarcină
C. Se sintetizează după transfuzia de sânge Rh-
D. Sunt IgG cu capacitate de a traversa placenta, cu hemoliza eritrocitelor
fetale
E. Se produc prin expunerea la substanţe din mediu sau dietă care au o
structura asemănătoare antigenelor eritrocitare
10. Care afirmaţii referitoare la transfuzia de sânge sunt corecte?

A. Sângele grupa O Rh negativ se poate transfuza la orice pacient
B. Persoanele grupa A Rh pozitiv pot primi sânge A Rh negativ
C. Persoanele grupa AB Rh negativ pot primi sânge grupă B Rh pozitiv
D. Dacă sângele este compatibil ABO si Rh apar efecte adverse
E. Transfuzia se face cu sânge izogrup, izo-Rh
131
Grilă de răspunsuri
A. B. C. D. E. A. B. C. D. E.
1. 6.
2. 7.
3. 8.
4. 9.
5. 10.
132
EXPLORAREA ECHILIBRULUI OSMOTIC
Explorarea echilibrului osmotic cuprinde evaluarea parametrilor osmotici în

vederea calculării osmolarității totale a plasmei și interpretării stării de
hidratare, respectiv a dezechilibrelor hidroelectrolitice: starea de deshidratare și
hiperhidratare de tip hipo- sau hiperton. Pe baza parametrilor osmotici se poate
realiza și studiul comportamentului hematiilor în soluţii de diferite osmolarităţi
și al hemolizei osmotice.
1. DEFINIȚII
Izotonia (echilibrul osmotic) reprezintă menţinerea constantă a numărului de

particule dizolvate în unitatea de volum din toate compartimentele lichidiene
ale organismului. La baza menţinerii izotoniei stă procesul de osmoză.
Osmoza este fenomenul de trecere a moleculelor solventului printr-o membrană
semipermeabilă, dintr-o soluţie mai diluată într-una mai concentrată.
2. PARAMETRII ECHILIBRULUI OSMOTIC
2.1. Presiunea osmotică
Definiție: Presiunea osmotică reprezintă presiunea mecanică necesară opririi

fenomenului de osmoză.
Calcul: Presiunea osmotică este direct proporţională cu temperatura mediului,
cu numărul de particule solvite şi invers proporţională cu volumul soluţiei,
conform relaţiei:
unde:
P = presiunea osmotică
n = numărul de particule solvite
R = constanta generală a gazelor (0,082)
71
T = temperatura absolută (273 + t°C)
V = volumul soluţiei
C = concentraţia osmotică a soluţiei
Valoarea normală a presiunii osmotice a plasmei este 7,6 atm sau 5776 mm Hg.
2.2. Concentraţia osmotică (osmolaritatea)
Definiție. Concentrația osmotică (osmolaritatea) reprezintă numărul de

particule dizolvate în unitatea de volum de soluție.
Determinarea osmolarității plasmei se poate face prin: calcul, măsurarea

punctului crioscopic sau determinarea rezistivităţii electrice a plasmei.
1) Prin calcul în funcție de concentrația substanțelor osmotic active

Particulele osmotice din lichidele organismului sunt reprezentate de electroliţi
în proporţie de 93% şi de componentele organice nedisociate (glucoză, uree,
proteine) în proporţie de 7%.
Concentraţia osmotică totală se realizează efectuând suma concentraţiei
osmolare a electroliţilor şi a moleculelor organice nedisociate.
Osmolaritatea electroliţilor şi a substanţelor organice nedisociate se determină

cu ajutorul formulelor:
Practic, concentraţia osmotică a plasmei se poate aprecia cunoscând

concentraţia pentru Na+, uree şi glucoză.
Cosm (mOsm/l)
Concentraţia osmotică dată de electroliţi se mai numește concentraţie osmotică

corectată.
Observație. În mod normal, concentraţia glucozei în sânge = 70 - 110 mg%, iar

ureea sanguină = 15 - 45 mg%. Considerând glucoza = 90 mg%, iar ureea = 30
mg%, rezultă că fiecare dintre ele contribuie la concentraţia osmotică totală cu
câte 5 mOsm/l.
72
2) Determinarea concentraţiei osmotice prin crioscopie
Crioscopia reprezintă determinarea temperaturii de înghețare a unei soluții
(punct crioscopic). Acesta prezintă o scădere direct proporţională cu numărul de
particule dizolvate pe unitatea de volum; pentru fiecare 5,4 mOsm/l, punctul
crioscopic scade cu 0,01ºC. Astfel, o soluţie osmolară (1 Osm/l) va îngheaţa la o
temperatură de ─1,85ºC.
Punctul de îngheţare al unei soluţii se măsoară cu ajutorul termometrului
Beckman, iar concentraţia osmotică totală se calculează astfel:
Punctul crioscopic al plasmei cu osmolaritate normală este egal cu ─0,56ºC ±

0,01ºC.
Prin metoda crioscopică se determină concentraţia osmotică totală. Dacă din
această valoare se scade osmolaritatea dată de glucoză şi uree şi obţine
concentraţia osmotică corectată (osmolaritatea dată de electroliți).
3) Determinarea osmolarităţii prin măsurarea rezistivităţii electrice a plasmei

Există o relaţie invers proporţională între rezistivitatea electrică a plasmei şi
cantitatea de substanţe ionizate prezentă în soluţie.
Rezistivitatea electrică se măsoară folosind puntea Kohlrausch.
Valoarea normală a rezistivităţii electrice a plasmei este 0,70 – 0,74 Ω × m.
Prin măsurarea rezistivităţii se apreciază doar concentraţia osmotică dată de
electroliţi, de aceea metoda trebuie completată cu determinarea glicemiei şi a
ureei sanguine.
Valoarea normală a osmolarităţii plasmei

Concentraţia osmotică normală a plasmei are valori cuprinse între: 285 - 295
mOsm/l, ce corespunde unei presiuni osmotice de 7,6 atm (la 37ºC) sau 5776
mm Hg, unei rezistivităţi plasmatice de 0,70 - 0,74 Ω×m şi unui punct crioscopic
de ─0,56ºC.
Variaţii patologice ale osmolarităţii plasmei

 Creşterea osmolarităţii plasmei se numeşte stare hiperosmolară, având ca
principale cauze, situații ce duc la dezechilibre hidroelectrolitice hipertone:
‒ hiperglicemie - ex. diabet zaharat
‒ uremie (creşterea ureei plasmatice) - ex. în insuficienţa renală
‒ deshidratare hipertonă - ex. în pierderi renale și cutanate (transpitații
profuze)
73
‒ hiperhidratare hipertonă - ex. în hiperaldosteronism, în administrarea
intravenoasă de soluție hiperosmolară de manitol sau soluție
concentrată de glucoză (33%).
 Scăderea osmolarităţii plasmei se numeşte stare hipoosmolară, având ca și
cauze principale, situații ce duc la dezechilibre hidroelectrolitice hipotone:
─ deshidratare hipotonă - ex. în hipoaldosteronism
─ hiperhidratare hipotonă - ex. exces de soluții hipotone (ingerate sau
administrate intravenos) sau intoxicația cu apă.
Importanța cunoașterii concentrației osmotice

După valoarea presiunii osmotice sau concentraţiei osmotice, soluţiile pot fi
clasificate în:
 soluţii hipotone - presiunea osmotică  7,6 atm; concentrația osmotică 
285 mOsm/l
 soluţii izotone - presiunea osmotică  7,6 atm; concentrația osmotică
cuprinsă între 285 - 295 mOsm/l
 soluţii hipertone - presiunea osmotică  7,6 atm; concentrația osmotică 
295 mOsm/l.
În practica medicală se utilizează soluţiile izotone (ex: soluţia de NaCl 0,9%,
soluţia de glucoză 5%) sub formă de perfuzii intravenoase, pentru a nu crea
dezechilibre osmotice între compartimentele intracelular şi extracelular.
3. COMPORTAMENTUL HEMATIILOR ÎN SOLUŢII NaCl

CU DIFERITE OSMOLARITĂŢI
 Principiu. Comportamentul hematiilor depinde de sensul şi mărimea

transportului de apă prin membrana semipermeabilă a acestora.
 Materiale necesare:
‒ sânge
‒ eprubete
‒ soluţii NaCl: izotonă 9%0, hipotonă < 9%0 şi hipertonă >9%0
‒ pipete Pasteur
 Tehnica. Se pregătesc trei eprubete cu soluție de NaCl:
‒ izotonă 9%0
‒ hipotonă 3%0
‒ hipertonă 15%0
În fiecare eprubetă se introduce, cu o pipetă Pasteur uscată, câte o picătură de
sânge, recoltat prin puncţie venoasă. Se omogenizează uşor şi după 30 de
74
minute se observă aspectul eprubetei. Apoi se pune o picătură din fiecare
eprubetă între lamă şi lamelă şi se examinează la microscop.
 Rezultate. Hematia se comportă ca un osmometru (Fig. 1).
Fig. 1. Comportamentul hematiilor în soluţii NaCl cu diferite osmolarităţi
1. În soluţia NaCl izotonă, eritrocitele se depun, iar supernatantul este incolor.

Apa traversează membrana eritrocitară în ambele sensuri, iar eritrocitele
rămân nemodificate (îşi păstrează forma şi volumul).
2. În soluţia NaCl hipotonă, supernatantul se colorează în roşu. Pentru
egalizarea presiunii osmotice se produce trecerea substanţelor osmotic
active de la presiune osmotică mare la presiune osmotică mică şi a apei, mai
rapidă, de la presiune osmotică mică la presiune osmotică mare. Apa din
soluţie intră în hematii, acestea îşi măresc volumul şi devin globuloase.
Membrana se rupe, producându-se hemoliza osmotică. Cu cât rezistența
membranei eritrocitare este mai mare, cu atât acestea se vor hemoliza la
concentrații mai hipotone și invers, cu cât rezistența membranei lor este
mai mică, acestea se vor hemoliza la concentrații mai puțin hipotone.
3. În soluţia NaCl hipertonă, eritrocitele se depun, iar supernatantul este
incolor. Apa iese din hematii, trece în soluţie, iar acestea se ratatinează.
4. HEMOLIZA OSMOTICĂ – TESTUL DE FRAGILITATE OSMOTICĂ

A ERITROCITELOR
Testul de fragilitate osmotică a eritrocitelor este utilizat în hematologie pentru

diagnosticul unor afecțiuni asociate cu anomalii ale membranei eritrocitare.
 Principiu. Metoda se bazează pe comportamentul eritrocitelor în soluţii de NaCl
hipotone, care suferă un proces de hemoliză pe măsură ce sunt introduse în
75
soluții tot mai hipotone. Testul urmărește determinarea concentraţiilor de NaCl
la care începe hemoliza şi la care hemoliza este totală.
1. Hemoliza iniţială → apare în prima eprubetă care prezintă sediment de
eritrocite şi un supernatant roz. Concentraţia soluţiei de NaCl din
această eprubetă indică rezistenţa osmotică minimă.
2. Hemoliza totală → apare în prima eprubetă care nu prezintă sediment
de eritrocite, toate fiind hemolizate, iar conţinutul este roşu.
Concentraţia soluţiei de NaCl a acestei eprubete indică rezistenţa
osmotică maximă.
Fragilitatea eritrocitelor depinde de mai mulți factori, dintre care:
compoziția și integritatea membranei celulare, mărimea celulei și raportul
suprafață/volum.
 Materiale necesare:
‒ soluţie NaCl 1 g%
‒ apă distilată
‒ eprubete de hemoliză
‒ pipete gradate de 1 ml
‒ pipetă Pasteur
‒ sânge proaspăt recoltat pe anticoagulant
 Tehnica: în 21 eprubete de hemoliză se realizează concentraţii de NaCl care
descresc de la 0,7 la 0,3 g%, folosind o soluţie de NaCl cu concentraţia de 1
g% (Tabel 1). Se aspiră în pipeta gradată 1ml soluţie NaCl 1 g% din care se
introduc 0,7 ml în prima eprubetă şi restul de 0,3 ml în eprubeta 21; la a
doua pipetare se introduc 0,68 ml în a doua eprubetă şi restul de 0,32 ml în
eprubeta 20 şi aşa mai departe. La pipetarea apei distilate se procedează
invers.
Tabel 1. Tehnica diluţiilor pentru determinarea rezistenţei osmotice globulare

Eprubeta 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Sol. NaCl 1 g% (ml) 0,70 0,68 0,66 0,64 0,62 0,60 0,58 0,56 0,54 0,52 0,50
Apă distilată (ml) 0,30 0,32 0,34 0,36 0,38 0,40 0,42 0,44 0,46 0,48 0,50
Conc. sol. NaCl (g%) 0,70 0,68 0,66 0,64 0,62 0,60 0,58 0,56 0,54 0,52 0,50
Eprubeta 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21
Sol. NaCl 1 g% (ml) 0,48 0,46 0,44 0,42 0,40 0,38 0,36 0,34 0,32 0,30
Apă distilată (ml) 0,52 0,54 0,56 0,58 0,60 0,62 0,64 0,66 0,68 0,70
Conc. sol. NaCl (g%) 0,48 0,46 0,44 0,42 0,40 0,38 0,36 0,34 0,32 0,30
76
Se recoltează sânge venos şi cu ajutorul pipetei Pasteur se adaugă în fiecare
eprubetă o picătură de sânge şi se omogenizează uşor. Se lasă în repaus la
temperatura camerei.
 Citirea rezultatelor se face la 30 minute după ce eprubetele au fost
centrifugate la viteză de rotaţie mică.
‒ în primele eprubete, eritrocitele sunt sedimentate integral şi
supernatantul este incolor
‒ se notează concentraţia primei eprubete care prezintă un supernatant roz
şi sediment eritrocitar – hemoliza iniţială (rezistența osmotică minimă)
‒ prima eprubetă, care nu prezintă sediment de eritrocite şi continutul este
complet roşu ne indică hemoliza totală (rezistența osmotică maximă).
Citirea se mai poate face după 3 ore, când sedimentarea este foarte înaintată,
fără să fie nevoie de centrifugare, sau după 24 ore dacă probele au fost păstrate
la frigider.
 Particularități:
a) în funcție de compoziția și integritatea membranei celulare:
‒ reticulocitele și eritrocitele tinere au membrana mai rezistentă, așa
că se vor liza în soluții mai hipotone
‒ eritrocitele bătrâne au membrana mai puțin rezistentă, așa că se vor
liza în soluții mai puțin hipotone
b) mărimea celulei și raportul suprafață/volum: sferocitele (eritrocite cu
formă sferică) au rezistență mai redusă, așa că se vor liza în soluții mai
puțin hipotone.
 Valori normale:
─ Rezistenţa osmotică (globulară) minimă: 0,46 - 0,42 g%
─ Rezistenţa osmotică (globulară) maximă: 0,38 - 0,34 g%
 Variaţii patologice:
1. Când hemoliza apare la concentraţii mai mari ale soluţiei de NaCl decât
cele normale (peste 0,46 g%), rezistenţa osmotică este scăzută, având
ca principale cauze:
─ anemii hemolitice - în sferocitoza ereditară (icterul hemolitic
congenital), anemia hemolitică a nou-născutului, de cauze imune
─ intoxicaţii cu benzen.
2. Când hemoliza apare la concentraţii ale soluţiei de NaCl mai mici decât
valorile normale (sub 0,34 g%), rezistenţa osmotică este crescută, având
ca principale cauze:
─ talasemii
─ după hemoragii severe, când crește numărul de reticulocite
(eritrocite tinere cu membrana mai rezistentă) în circulație
─ după splenectomie.
77
Aplicații practice
1. O persoană ingeră în mod voluntar o cantitate exagerată de apă. Ce

modificări apar?
• Consecinţe:
─ volumul CE 
─ osmolaritatea CE 
─ apa se deplasează din CE în CI
─ volumul CI 
─ osmolaritatea CI  până când osm CE = osm CI
─ apar semne de hemodiluţie în CE
•  hematocritul
• Concluzie: hiperhidratare hipotonă EC și IC (hiperhidratare hipotonă
globală).
2. O persoană aflată la temperatură foarte ridicată transpiră intens şi pierde

mult lichid. Ce modificări apar?
• Consecinţe:
─ volumul CE 
─ osmolaritatea CE 
─ apa se deplasează din CI în CE
78
─ volumul CI 
─ osmolaritatea CI  până când osm CE = osm CI
─ apar semne de hemoconcentrare în CE
•  hematocritul
• Concluzie: deshidratare hipertonă EC și IC (deshidratare hipertonă
globală).
3. O persoană care suferă de hipoaldosteronism pierde mult Na+. Ce modificări

apar?
• Consecinţe:
─ osmolaritatea CE 
─ apa se deplasează din CE în CI
─ volumul CI 
─ volumul CE 
─  osmolaritatea CE şi CI până când osm CE = osm CI
─ apar semne de hemoconcentrare în CE
•  hematocritul
• Concluzie: deshidratare hipotonă EC cu hiperhidratare hipotonă IC.
Buletine de interpretare
1. Să se calculeze şi să se interpreteze concentraţia osmotică totală a plasmei,

cunoscând: Na+ = 140 mEq/l, glicemia = 2,52 g/l, ureea plasmatică = 0,6 g/l.
Rezolvare:
 se transformă glicemia și ureea din g/l în mg% și se interpretează
valorile lor:
─ 2,52 g/l = 252 mg% (glicemia este crescută = hiperglicemie, VN = 70 -
110 mg%)
─ 0,6 g/l = 60 mg% (ureea este crescută, VN = 15 - 45 mg%)
79
 se aplică formula pentru a calcula osmolaritatea totală:
─ mOsm/l = Na+(mEq/l) x 2 + mg% Glucoză/18 + mg% Uree/6 
─ mOsm/l = 140 x 2 + 252 / 18 + 60 / 6 =
= 280 + 14 + 10 =
= 304 mOsm/l
Concluzie: concentrația osmotică totală este crescută la valoarea de 304
mOsm/l față de VN = 285-295 mOsm/l.
Interpretare: stare hiperosmolară sau hipertonă, dată de hiperglicemie
(probabil diabet zaharat) și de creșterea moderată a ureei.
2. Să se calculeze concentraţia osmotică dată de electroliţi, cunoscând: punctul
crioscopic determinat = ─ 0,62ºC, glicemia = 1,8 g/l, ureea plasmatică = 2,4 g/l.
3. Să se calculeze şi să se interpreteze concentraţia osmotică corectată,
cunoscând: punctul crioscopic determinat = ─ 0,67ºC, glicemia = 90 mg%,
ureea plasmatică = 30 mg%.
4. Care este concentraţia osmotică corectată dacă: punctul crioscopic
determinat = ─ 0,58ºC, glicemia = 1,4 g/l, ureea plasmatică = 0,3 g/l?
5. Calculaţi concentraţia osmotică totală, cunoscând: Na+ = 129 mEq/l, glicemia =
1,1 g/l, ureea plasmatică = 0,3 g/l.
Notă: Întrebările cu un singur răspuns corect sunt marcate cu *, celelalte au 2

sau 3 răspunsuri corecte.
1*. Hemoliza osmotică se realizează:

A. În soluţii izotone
B. În soluţii hipotone
C. În soluţii hipertone
D. În soluţii de NaOH
E. În toate soluţiile de mai sus
2. În soluţii hipertone:
A. Eritrocitele hemolizează
B. Eritrocitele se ratatinează
C. Eritrocitele rămân nemodificate ca formă şi volum
D. Apa iese din eritrocite și trece în soluţie
E. Eritrocitele aglutinează
80
3. În soluţii hipotone:
A. Apa iese din eritrocite și trece în soluţie
B. Eritrocitele rămân nemodificate ca formă şi volum
C. Apa din soluţie intră în hematii
D. Eritrocitele îşi măresc volumul şi devin globuloase
E. Eritrocitele hemolizează
4. Concentrația osmotică corectată:

A. Este dată de concentraţia osmotică a electroliţilor
B. Este diferența între concentraţia osmotică totală și cea a
moleculelor organice nedisociate
C. Are valoarea normală 285 - 295 mOsm/l
D. Este suma dintre concentraţia osmotică totală și cea a moleculelor
organice nedisociate
E. Este dată de concentraţia osmotică a glucozei și ureei
5*. Rezistenţa osmotică maximă este indicată de:

A. Prima eprubetă cu sediment eritrocitar şi supernatant roz
B. Eprubetele cu sediment eritrocitar şi supernatant clar
C. Prima eprubetă fără sediment eritrocitar şi supernatant roşu
D. A doua eprubetă fără sediment eritrocitar şi supernatant roşu
E. Ultima eprubetă fără sediment eritrocitar şi supernatant roşu
6*. Starea hiperosmolară poate fi determinată de:

A. Creșterea osmolarității plasmei
B. Dezechilibre hidroelectrolitice hipotone
C. Hipoaldosteronism
D. Hipoglicemie
E. Hiperhidratare hipotonă
7. Starea hipoosmolară apare în:

A. Hiperaldosteronism
B. Hiperglicemie
C. Insuficienţa renală
D. Deshidratare hipotonă
E. Hiperhidratare hipotonă
8. Rezistenţa osmotică crescută se întâlneşte în următoarele situaţii:

A. Anemia hemolitică
B. După hemoragii acute
C. După splenectomie
D. Talasemie
E. Intoxicaţii cu benzen
81
9. Soluţiile hipotone:
A. Au concentraţia osmotică între 285-295 mOsm/l
B. Au concentraţia osmotică ˂ 285 mOsm/l
C. Au presiunea osmotică  7, 6 atm
D. Nu se pot administra intravenos
E. Au concentraţia osmotică > 295 mOsm/l
10. Soluţia izotonă:

A. Administrată intravenos nu crează dezechilibre osmotice
B. Poate fi o soluție de NaCl 0,9%
C. Poate fi o soluție de glucoză 0,5%
D. Are concentraţia osmotică între 285-295 mOsm/l
E. Nu se administrează intravenos
A. B. C. D. E. A. B. C. D. E.
1. 6.
2. 7.
3. 8.
4. 9.
5. 10.
82
EXPLORAREA
TUBULUI DIGESTIV
Lucrări practice Fiziologie An I

Medicină Generală
Asist. Univ. Marius Georgescu

Asist. Uviv. Elena Ciurariu
EXPLORAREA TUBULUI DIGESTIV
1. SECREŢIA SALIVARĂ
Glandele parotide, submandibulare, sublinguale, parietale

 secreţie seroasă: apă, electroliţi, enzime
 secreţie mucoasă: mucus
 secreţie mixtă: seroasă + mucoasă
1. SECREŢIA SALIVARĂ
1. Enzime digestive
 alfa - amilaza salivară:
• scindează legăturile -1,4 glicozidice
• hidrolizează 75% din amidonul preparat  dextrine  maltoză
• necesită un pH optim = 7 – 8
• acţiunea sa continuă în stomac până la pH = 4
2. Mucusul salivar
 ligand pentru formarea bolului alimentar
 lubrefiant care asigură masticaţia, deglutiţia şi vorbirea
3. Altele:
 Substanţe cu rol în apărarea locală (lizozim)
 Factori de creştere (ex: EGF – factorul de creştere epidermal)
2. MASTICAŢIA
Definiţie: procesul de prelucrare mecanică şi de însalivare a alimentelor

introduse în cavitatea bucală, folosind componenta pasivă (dinții,
mandibula, articulația temporo-mandibulară) și componenta activă
(mușchii)  bol alimentar
Valoarea funcțională a masticației:
1. asigură o bună digestie a alimentelor
2. rol trofic pentru cavitatea bucală
3. rol trofic pentru tractul gastrointestinal
Absorbție în cavitatea bucală - lipsită de valoare nutriţională, potențial
importantă pentru substanțe medicamentoase (nitroglicerina)
3. DEGLUTIŢIA
Proces mecanic desfăşurat în 3 timpi:

I.Timpul bucal (0,3 sec) – voluntar
II. Timpul faringian (1 - 2 sec) –

involuntar, reprezintă traversarea
faringelui de către bolul alimentar
III. Timpul esofagian (5 -7 sec) – involuntar,

prin care bolul alimentar este deplasat din
cavitatea bucală prin esofag în stomac
4.1 FUNCȚIA DE SECREŢIE GASTRICĂ
Sucul gastric - produsul de secreţie al Glande oxintice

glandelor gastrice (oxintice şi pilorice)
Glandele oxintice Glande pilorice
Secretă în principal mucus, HCO3- ,
pepsinogen, histamină, HCl
Glandele pilorice
Secretă mucus, gastrină și somatostatin
• Observație:
Absorbția gastrică:
- apa
- alcool (20%)
- medicamente (aspirina)
4.1 FUNCȚIA DE SECREŢIE GASTRICĂ
Rolurile sucului gastric

a. HCl - activează pepsinogenul  pepsină
 facilitează acţiunea pepsinei
 reduce Fe3+ alimentar în Fe2+ absorbabil
 stimulează evacuarea gastrică
 induce secreţia de somatostatin
 rol antimicrobian local
b. Pepsina – digeră 10 – 20% din proteine
 hidrolizează la oligopeptide şi aminoacizi
 favorizează enz. proteolitice pancreatice
c. Labfermentul– doar la copil
 digeră cazeinogenul din lapte
d. Gelatinaza – doar la copil
 scindează gelatina în peptide și AA
10
4.2 FUNCȚIA DE MOTILITATE GASTRICĂ
Activitatea contractilă a stomacului este continuă, atât în perioadele

digestive, cât şi interdigestive (activitate contractilă de foame)
Se deosebesc:
Activitatea contractilă asociată funcţiei de amestec:
- mişcări tonice - contracţii  ale fibrelor longitudinale, deplasează
alimentele de la cardia spre pilor și le amestecă cu sucul gastric.
- mişcări peristaltice retropulsive - contracţii ale fibrelor circulare,
se propagă spre pilor cu intensitate scăzută provocând fragmentarea
conţinutului solid în particule mai mici și prevenirea refluxului duodeno –
gastric.
Activitatea contractilă asociată funcţiei de evacuare gastrică:
 când stomacul este gol, pilorul este întredeschis şi lasă să treacă secreţia
gastrică şi saliva înghiţită
în perioada digestivă - mişcări peristaltice evacuatorii - “pompa pilorică”
care deschide sfincterul piloric și asigură evacuarea chimului gastric în
volume mici
5. SECREȚIA PANCREATICĂ
Pancreasul secretă enzime care digeră proteine, lipide şi glucide:

1. Enzimele proteolitice sunt sintetizate sub formă inactivă şi se activează
astfel:
enterokinaza
 Tripsinogen -------------- Tripsină
tripsina
 Chimotripsinogen ------- Chimotripsină
tripsina
 Procarboxipeptidaza - Carboxipeptidaza
 Proelastaza tripsina
------- Elastaza
tripsina
 Pronucleaze ------- Nucleaze
2. Enzime lipolitice
 Lipaza
 Colesterol-ester-hidrolaza
 Fosfolipaza
3. Enzimă glicolitică
 Amilaza
Enzimele proteolitice:
1. Tripsina scindează polipeptidele rezultate din
2. Chimotripsina digestia gastrică în oligopeptide, tripeptide,
3. Carboxipeptidaza dipeptide şi aminoacizi
4. Elastaza - scindează elastina în aminoacizi
5. Nucleazele – scindează acizii nucleici în nucleotide
Enzima glicolitică:
1. Alfa - amilaza pancreatică: cea mai puternică amilază digestivă, care
hidrolizează polizaharidele în dizaharide (maltoză) şi oligozaharide
(maltotrioză,  - dextrine)
Enzimele lipolitice:
1. Lipaza pancreatică
 cea mai puternică lipază digestivă
• scindează trigliceridele în 2 AGL + 1 monoglicerid
• necesită acţiunea prealabilă a sărurilor biliare care
realizează emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lor
în picături mici înconjurate de săruri biliare)
2. Colesterol - ester - hidrolaza
3. Fosfolipaza - A2
6. SECREȚIA BILIARĂ
Bila hepatică este produsă în hepatocit, în secreţie
continuă cu cantităţi  de compuşi organici
Bila ductală este produsă în canaliculi/ducte biliare şi
canalul hepatic, într-o soluţie apoasă de NaHCO3
Bila veziculară = bila hepatică + bila ductală, se eliberează
intermitent în duoden împreună cu sucul pancreatic
Din acizii biliari se formează sărurile biliare prin
conjugare cu AA (glicina sau taurina) + cationi (NA+/K+).
6. SECREȚIA BILIARĂ
1. Funcţia digestivă
a. Prin sărurile biliare:
 asigură digestia şi absorbţia lipidelor
• emulsionează grăsimile
• solubilizează colesterolul
• asigură formarea miceliilor
 stimulează secreţia biliară
 stimulează peristaltica intestinală
 are acţiune bacteriostatică
b. Prin HCO3- :
 neutralizează aciditatea gastrică
 asigură ph-ul alcalin necesar acţiunii enzimelor pancreatice
2. Funcţia excretorie – prin bilă se excretă:
 produşi endogeni: pigmenţi biliari, excesul de colesterol
 xenobiotice: toxice, medicamente, coloranţi, săruri de metale grele
7.1 FUNCȚIA DE SECREŢIE A INTESTINULUI SUBȚIRE
“Marginea în perie” - unitatea digestiv-absorbantă a intestinului

Rolul digestiv – se realizează prin enzimele situate la acest nivel
1.Dizaharidaze - zaharaza, maltaza, alfa-dextrinaza și lactaza
scindează dizaharidele şi oligozaharidele în monozaharide
2. Peptidaze - scindează oligopeptidele în tripeptide, dipeptide şi aminoacizi
3. Lipaza (acţiune slabă) - scindează TG în 2 AGL + 1 monoglicerid
Se realizează:
- digestia finală a principiilor nutritive până la produşi
absorbabile;
- absorbţia principiilor, a apei,
electroliţilor şi a vitaminelor (duoden,
jejun – sediu principal)
7.2 FUNCȚIA DE MOTILITATE A INTESTINULUI SUBȚIRE
1. Mişcări asociate funcţiei de amestec şi absorbţie:

a. Mişcările segmentare – cu efectul de amestec al chimului intestinal
b.Mişcările muscularei mucoasei - contracţia propulsează conţinutul vilozităţii
în circulaţia submucoasă, iar relaxarea favorizează absorbţia intestinală
c. Mişcările muşchiului vilozitar - determină pliurile mucoasei intestinale și
asigură mişcările de amestec în imediata vecinătate a suprafeţei de
absorbţie
2. Mişcări propulsive asociate funcţiei de evacuare:

a. Mişcările peristaltice pot apărea la orice nivel al intestinului
subţire şi se deplasează în direcţie anală
b.Activitate mioelectrică periodică - asigură evacuarea completă
a intestinului subţire (conţinut nedigerabil, secreţii, bacterii,
celule epiteliale descuamate) și inhibă migrarea bacteriilor
din colon spre intestinul subţire (“menajera intestinului
subţire”)
7.2 FUNCȚIA DE ABSORBȚIE A INTESTINULUI SUBȚIRE
Suprafaţa absorbantă intestinală ~ 200 m2

La nivelul mucoasei intestinului subţire există:
Valvule conivente:
- pliuri ale mucoasei intestinale care măresc de
3 x suprafaţa de absorbţie
Vilozităţi intestinale:
- prelungiri ale mucoasei intestinale care măresc
de 30 x suprafaţa de absorbţie
Microvili:
- prelungiri ale membranei enterocitului care
formează “marginea în perie” și măresc de 600x
suprafaţa de absorbţie
8. FUNCȚIILE INTESTINULUI GROS
1. Funcţia de protecţie - prin mucus:

– protecţie mecanică, antiacidă, antitoxică, antibacteriană
 formarea bolului fecal
2. Funcţia de absorbţie şi secreţie
 absorbţia se face pentru:
• apă (stimulată de ADH)
• NaCl (stimulată de ALD)
• substanţe produse de flora bacteriană: vitamine (K, B12, B1, B2) şi NH3
 secreţia: se face pentru produşii de catabolism (ex: uree)
3. Funcţia digestivă - prin flora bacteriană saprofită= flora care colonizează în
mod normal tubul digestiv
• 85% - floră de fermentaţie (aerobă) în colonul proximal
• 15% - floră de putrefacţie (anaerobă) în colonul distal
8. FUNCŢIILE INTESTINULUI GROS
Rolurile florei bacteriene intestinale
1. Funcţia digestivă se realizează prin:

flora de fermentaţie (85%, aerobă, în colonul proximal) - degradează
glucidele în CO2 şi acizi organici
flora de putrefacţie (15%, anaerobă în colonul distal) - degradează proteinele
în aminoacizi toxici (indol, scatol), NH3 şi H2S
2. Sinteza vitaminelor hidrosolubile (B1, B2, B12, acid folic, biotină, vitamina PP)
şi liposolubile (vitamina K)
3. Transformarea BD  Ubg  stercobilinogen  stercobilină
4. Transformarea AB primari  AB secundari
5. Degradarea ureei intestinale de către urează în NH3
6. Stimularea funcţiei de apărare a organismului   producţia de IgA de către
limfocitele intestinale
21
8. FUNCŢIILE INTESTINULUI GROS
1. Funcţia de amestec şi absorbţie (colonul proximal):

a.Relaxare receptivă la nivelul cecului asigură acumularea
chimului intestinal fără creşterea presiunii intestinale
b.Mişcări segmentare - contracţii combinate ale fibrelor
circulare şi longitudinale împart lumenul intestinal în segmente
ovoide = haustraţii  absorbţia NaCl şi H2O
c.Mişcări antipropulsive (peristaltica inversată), asigură
retenţia conţinutului la nivelul colonului proximal
2. Funcţia de depozit temporar (colonul distal):
a.Haustraţii -  propulsiei locale, asigură absorbţia completă a
fluidelor în colonul proximal
b.Mişcări de transport “în masă” - contracţii peristaltice foarte
puternice care apar în serii, de 1- 3 ori/zi, și asigură evacuarea
completă a colonului
9. PRINCIPII ALIMENTARE: DIGESTIE ȘI ABSORBȚIE
Glucide
Necesarul de glucide este de 6 g/kg/zi:
90 – 94% din glucide sunt digerate şi absorbite
6 – 10% sunt digerate de flora de fermentaţie 
materii fecale
Segmentele în care se digeră:
Cavitatea bucală – acț. -amilaza salivară
Intestinul subţire – acț. -amilaza pancreatică,
dizaharidazele din “marginea în perie”
Intestinul gros – flora de fermentaţie
23
Sediu:
 duoden vena portă
FICAT
 prima porţiune a jejunului
La ficat
 glucidele sunt depozitare sub formă de glicogen
Forme de absorbţie
 glucoză (80%)
 galactoză (10%)
 fructoză (10%)
Proteine
Necesarul de proteine este de 0,8 g/kg/zi
Segmentele în care se digeră:
 stomac – pepsina
 intestinul subţire – acţionează enzimele
proteolitice pancreatice, peptidazele din “marginea
în perie”
intestinul gros –acţionează flora de putrefacţie
25
Formele de absorbţie:
Dipeptide, tripeptide: 70%
Aminoacizi: 30%
Proteine integrale prin endocitoză
(importanţă )
26
Lipide
Necesarul de lipide este de 1 g/kg corp/zi
Segmentul tubului digestiv unde se digeră lipidele:
intestinul subţire – unde acţionează:
• enzime lipolitice pancreatice (lipaza,
colesterol ester hidrolaza, fosfolipaza a2)
• sărurile biliare
• lipaza intestinală
Miceliile
1.Reprezintă sg formă de absorbţie intestinală a lipidelor

2. Sunt agregate multimoleculare alcătuite din:
săruri biliare
 20-30 de molecule lipidice:
•colesterol, monogliceride, lizofosfatide, AGL
•vitamine liposolubile (A,D,E,K)
3. Formarea miceliilor are la bază caracterul amfoter al SB:
 faţa polară (hidrofilă) - orientată spre ext. miceliilor
 faţa nonpolară (hidrofobă) - orientată spre int. miceliilor
28
10. MATERIILE FECALE
Reprezintă: produsul final al digestiei şi absorbţiei, depozitat temporar la nivelul

colonului şi eliminat prin actul defecaţiei
Proprietăţi fizico-chimice:
cantitate: 50 - 100 g/zi
culoare: brună dată de stercobilină
miros: caracteristic (indol, scatol, H2S)
pH alcalin = 7,5
Compoziţie:
 ¾ apă + ¼ material solid + 150 ml gaz (aerofagie şi fermentaţie bacteriană)
Materialul solid conţine:
•floră bacteriană
•picături de grăsime (5 – 7 g/zi)
•proteine 10 g/zi, azot fecal 1,5 g/zi
•pigmenţi biliari
•celule epiteliale descuamate
•celuloză şi fibre musculare parţial digerate
Digestia glucidelor
Amidon Lactoză Zaharoză Masticație,

Cavitatea bucală
(polizaharid vegetal) (dizaharid (dizaharid secreție

Amilaza salivară din lapte) din zahăr/fructe) salivară

(hidrolizează
legaturile Bol
- 1,4 glicozidice) alimentar
Dextrine
Amilaza pancreatică
(hidrolizează legaturile
- 1,4 glicozidice )
pH alcalin
Maltoză Lactoză Zaharoză
(dizaharid) (dizaharid) (dizaharid)
Intestin
Maltază Lactaza Zaharaza

(dizaharidază) (dizaharidază) (dizaharidază)
Glucoză Glucoză Glucoză Galactoză Glucoză Fructoză
Monozaharide - se absorb la niv. vilozităților intestinale

Buc. Digestia proteinelor
Cav.
Masticație,
Proteine secreție salivară Bol alimentar
Suc gastric
HCl acidifică proteinele
Pepsina HCl activează pepsinogenul
Stomac
(hidrolizează legaturile HCl facilitează acţiunea pepsinei

peptidice dintre AA) pH acid
Polipeptide
Tripsina
Chimotripsină
Suc pancreatic Elastază
pH alcalin Carboxipeptidaza
Peptide
Intestin
Suc intestinal Peptidaze

pH alcalin pH alcalin
Aminoacizi
(se absorb la niv. vilozităților intestinale)
Digestia lipidelor
Trigliceride (96-98% din lipide )
Buc.
Cav.
Masticație,
secreție salivară Bol alimentar
Stomac
Suc gastric Lipaza gastrică

pH acid
Diacilglicerol + acid gras
Suc pancreatic Lipaza pancretică

+ Săruri pH alcalin
biliare
Suc intestinal Lipaza intestinală
Intestin
pH alcalin
Monoacilglicerol
Glicerol
Acizi grași
+ Săruri
biliare
Micelii
Pâine: glucide: 60%, proteine: 8%, lipide : 0%
Digestia glucidelor din pâine Masticație,
Amidon Zaharoză secreție
Cavitatea bucală
(polizaharid vegetal) (dizaharid) salivară

Amilaza salivară

(hidrolizează Bol
legaturile alimentar
- 1,4 glicozidice)
Dextrine
Amilaza pancreatică
(hidrolizează legaturile
- 1,4 glicozidice )
pH alcalin
Maltoză Zaharoză
(dizaharid) (dizaharid)
Intestin
Maltază Zaharaza
(dizaharidază) (dizaharidază)
Glucoză Glucoză Glucoză Fructoză
Monozaharide - se absorb se absorb la niv. vilozităților intestinale

Pâine: Glucide: 60%, proteine: 8%, lipide : 0%
Digestia proteinelor din pâine
Buc.
Cav.
Masticație,
Gluten secreție salivară Bol alimentar
Suc gastric
Pepsina
Stomac
HCl activează pepsinogenul

peptidice dintre AA)
pH acid
Polipeptide
Tripsina
Chimotripsină
Peptide
Intestin

pH alcalin
Aminoacizi
(absorb la niv. vilozităților intestinale)
Carne: Glucide :0%, proteine: 32 %, lipide :10%
Digestia proteinelor din carne
Buc.
Cav.
Masticație,
Proteine secreție salivară Bol alimentar
Suc gastric
Pepsina HCl activează pepsinogenul
Stomac

peptidice dintre AA) pH acid
Polipeptide
Tripsina
Chimotripsină
Peptide
Intestin

pH alcalin
Aminoacizi
Carne: Glucide :0%, proteine: 32 %, lipide :10%
Digestia lipidelor din carne
Masticație,
buc.
Cav.
Trigliceride secreție salivară Bol alimentar
Suc gastric
Stomac
Lipaza gastrică
pH acid
Diacilglicerol + acid gras
Suc pancreatic Lipaza pancretică

+ Săruri pH alcalin
biliare
Suc intestinal Lipaza intestinală
Intestin
pH alcalin
Monoacilglicerol
Glicerol
Acizi grași
+ Săruri
biliare
Micelii
TAKE HOME MESSAGES
TAKE HOME MESSAGES
EXPLORAREA PROTEINELOR PLASMATICE
Explorarea proteinelor plasmatice cuprinde metodele de determinare a

proteinemiei și a principalelor fracțiuni proteice plasmatice precum și calcularea
presiunii coloid-osmotice a plasmei, în vederea interpretării proteinogramei.
1. ROLURILE PROTEINELOR PLASMATICE
Plasma, mediul lichidian al sângelui, are în componenţa sa apă în proporţie de

aproximativ 90% şi substanţele solvite organice şi anorganice în proporţie de 10%.
Substanţele organice sunt azotate şi neazotate iar cele anorganice sunt
reprezentate de electroliţi şi oligoelemente. Tehnicile moderne precum
imunoelectroforeza, RIA (Radio Immuno Assay), sau spectrofotometria de masă
au permis identificarea câtorva mii de proteine plasmatice (câteva exemple se
găsesc în Tabelul 1).
Tabel 1. Fracţiuni proteice plasmatice

Principalele proteine serice Rol Simbol Concentraţia
serică (mg%)
Prealbumina, Thyroxine- Leagă T4 (tiroxina) TBPA 10-40
binding protein
Retinol-binding protein Leagă retinolul RBP 3-6
Albumine Alb 3500 - 5000
α-Globuline
α1-Antitripsina Inhibă enzime serice α1AT 200-400
Ceruloplasmina Transportă Cu Cp 15-60
α2-Macroglobulina Antiprotează α2M 150-420
α1-Antichimotripsina Inhibă enzime serice α1X 30-60
Colinesteraza Serică Hidrolizează Acetilcolina CE 0,5-1,5
Thyroxine-binding globulin Leagă T4 TBG 1-2
Transcortina Transportă cortizolul TC ~7
95
β-Globuline
Transferina Transportă Fe Tf 200-320
β2-Microglobulina Componentă a β2m Urme
sistemului HLA I
Proteina C Reactivă Marker inflamator CRP <1
Fibronectina Adeziune intercelulară Fn 25-40
γ – Globuline Anticorpi Ig
(Imunoglobuline)
Imunoglobulina G Traversează placenta IgG 800-1800
Imunoglobulina A Apar în special la nivelul IgA 90-450
mucoaselor
Imunoglobulina M Apar primele după IgM 60-250
stimulare antigenică
Imunoglobulina D Receptor antigenic pe IgD <15
limfocitele B
Imunoglobulina E Reagine (în alergii) IgE <0,06
Proteine patologice
Proteina κ Bence Jones Apare în mielom multiplu κBJP Urme
Proteina γ Bence Jones Apare în mielom multiplu γBJP Urme
Dintre toate substanţele solvite, proteinele plasmatice reprezintă principalul

constituent (8%) şi îndeplinesc roluri variate. Importanţa proteinelor plasmatice
reiese din numeroasele funcţii pe care acestea le îndeplinesc.
Principalele roluri ale proteinelor plasmatice sunt:
 Suport plastic şi nutritiv pentru ţesuturi, unele proteine fiind preluate şi
utilizate de către celule pentru sinteza unor constituenţi proprii
 Transportul unor compuşi:
─ hormoni: de exemplu, prealbumina (TBPA) transportă tiroxina (T4),
transcortina transportă cortizol
─ vitamine: de exemplu, transcobalamina transportă vitamina B12
─ metale: de exemplu, ceruloplasmina transportă cuprul; transferina
transportă fierul
─ lipide: de exemplu, α2-lipoproteina și β-lipoproteina transportă lipide
─ medicamente şi metaboliţi: albumina leagă acidul acetilsalicilic, lidocaina
și diazepamul
 Rol de enzime:
─ unele enzime sunt active la nivel plasmatic: de exemplu, renina degradează
angiotensinogenul în angiotensină, plasmina degradează fibrina
─ alte enzime doar tranzitează plasma: ASAT (aspartat aminotransferaza),
ALAT (alanin aminotransferaza), FA (fosfataza alcalină), LDH
(lacticodehidrogenaza), CK (creatinkinaza)
96
 Rol de hormoni: de exemplu, insulina, hormonul de creştere (STH),
glucagonul, prolactina sunt polipeptide
 Intervin în procesul de coagulare (factorii plasmatici ai coagulării sunt
proteine) şi în fibrinoliză (plasminogenul este proteină)
 Intervin în apărarea organismului: imunoglobulinele (IgA, IgG, IgM, IgE, IgD)
și complementul (factorii C3 şi C5) sunt proteine
 Intervin în echilibrul acido-bazic prin sistemul tampon al proteinaţilor
 Asigură presiunea coloid-osmotică (πp), contribuind la menţinerea
volumului sanguin şi realizarea schimburilor transcapilare
 Influenţează vâscozitatea și densitatea sângelui
 Influențează viteza de sedimentare a hematiilor (VSH-ul).
2. EXPLORAREA PROTEINELOR PLASMATICE
Datorită rolului fiziologic deosebit pe care îl au şi modificării concentraţiei lor în

diferite stări patologice, explorarea proteinelor plasmatice este foarte utilă şi
constă în determinarea proteinemiei şi a concentraţiei diferitelor fracţiuni
proteice plasmatice.
2.1. Determinarea concentrației proteinelor plasmatice (valori absolute)
1) Determinarea proteinemiei
Definiție. Proteinemia reprezintă concentrația totală a proteinelor în plasma
sanguină, exprimată în g/l sau g% (g/dl).
Tehnici de dozare. Se foloseşte sânge recoltat pe anticoagulant utilizând
următoarele metode:
 Metoda biuretului: proteinele şi peptidele în prezenţa ionului de cupru, în
soluţie alcalină, formează un complex de culoare violetă a cărui extincţie se
citeşte ulterior spectroscopic determinându-se concentraţia proteică
 Metoda refractometrică: se determină indicele de refracţie al serului după
tratarea cu acid acetic şi ulterior după coagularea proteinelor prin încălzire,
diferenţa dintre cele două determinări reprezintă concentraţia proteinelor.
Valori normale. Proteinemia variază între 5,5 – 8 g% sau 55 – 80 g/l. Valoarea
normală este menţinută prin mecanisme complexe, fiind rezultatul unui echilibru
dinamic între procesele de sinteză, în principal la nivel hepatic şi intestinal, şi cele
de utilizare din diferite organe.
97
Modificări patologice:
 Scăderea proteinemiei sub 5,5 g% se numește hipoproteinemie. Cauze:
─ Administrarea intravenoasă de lichide în cantități excesive (scădere
relativă)
─ Aport insuficient (înfometare, malnutriţie protein-calorică)
─ Malabsorbţie intestinală (enteropatie exudativă, rezecţii de intestin
subţire)
─ Sinteza defectuoasă la nivel hepatic (afecțiuni hepatice cronice)
─ Catabolism proteic excesiv (neoplasme, hipertiroidism)
─ Pierderi de proteine pe cale:
─ digestivă (enteropatia exudativă, boala Crohn)
─ cutanată (plasmoragiile din arsurile severe și extinse ca
suprafață)
─ renală (glomerulonefrite, sindrom nefrotic).
 Creşterea proteinemiei peste 8 g% se numește hiperproteinemie. Cauze:
─ Deshidratare severă (creştere relativă)
─ Mielomul multiplu (transformarea malignă a limfocitelor B)
─ Macroglobulinemia Waldenström (proliferare malignă a limfocitului B
care secretă IgM).
2) Determinarea concentrației principalelor fracțiuni proteice
Principalele fracţiuni proteice au următoarea concentrație plasmatică normală:
 Albuminemia: 3,5 - 5,5 g% sau 35 – 55 g/l
 Globulinemia: 2 - 3,5 g% sau 20 – 35 g/l
 Fibrinogenemia: 2 – 4 g/l.
Raportul albumine/globuline are valoarea normală 1,5 - 2.
2.2. Determinarea concentrației fracțiunilor proteice plasmatice

(valori relative)
1) Electroforeza proteinelor plasmatice (ELFO)

Principiu. Se bazează pe migrarea fracţiunilor proteice în câmp electric, în funcţie
de greutatea moleculară şi încărcătura electrică, la un pH dat.
Tehnici de dozare
 ELFO pe hârtie de filtru – serul migrează pe o bandă de hârtie de filtru,
obținându-se o electroforegramă. Aceasta reprezintă o succesiune de 5 zone
ce corespund celor 5 fracţiuni proteice plasmatice majore. Mărimea zonei şi
intensitatea culorii sunt direct proporţionale cu cantitatea de proteine din
fiecare fracţiune (Fig.1).
98
Fig. 1. Electroforeza proteinelor plasmatice (aspect normal)
 ELFO pe gel de agaroză - proteinele migrează în gelul de agaroză spre anod

în funcţie de masa moleculară şi după câteva operaţii de colorare, decolorare
şi uscare se obţine un film care se introduce într-un densitometru pentru
citire (Fig.2).
Fig. 2. Electroforeza în gel de agaroză
99
Rezultate
Prin ambele metode se obţine un grafic cu ajutorul căruia, fie prin calcule (în cazul
electroforezei pe hârtie de filtru), fie automat (la electroforeza pe gel de agaroză),
rezultă proteinograma.
Valori normale
Denumire Valori absolute (g/l) Valori relative (%)
Albumine 35 – 55 50 - 60
α1-globuline 2–4 4,2 - 7,2
α2-globuline 5–9 6,8 - 12
β-globuline 6 – 11 9,3 - 15
γ-globuline 7 – 17 13 - 23
Variaţii patologice. Modificările concentraţiei proteinelor plasmatice sau a
diverselor fracţiuni se încadrează în câteva tipuri de disproteinemie (Tabelul 2 și
Fig. 3):
 Inflamaţia acută (exemplu: abcesul dentar, panariţiul, pneumonia, infecția
urinară): albumină scăzută datorită sintezei hepatice a unor proteine mai
importante (proteinele de fază acută); α1-globuline crescute: α1-antitripsina –
inhibitor de proteaze (proteazele sunt secretate de neutrofile în cantități
crescute în inflamații), α2-globuline crescute: haptoglobuline – proteine
“suicidare” care leagă Hb, fierul astfel nemaifiind disponibil bacteriilor
 Inflamaţia cronică (exemplu: tuberculoză): γ-globuline crescute; abumină
scăzută: compensator
 Hipogamaglobulinemia: γ-globuline foarte scăzute, albumină crescută
compensator, pentru menținerea presiunii oncotice
 Sindromul nefrotic (pierdere urinară de proteine de peste 3,5 g/24h): proteine
scăzute: pierdere renală; albumină scăzută: pierdere renală, moleculă mică;
α2-macroglobuline foarte crescute: molecule mari, sinteză crescută
(compensator pentru toate proteinele, dar cele mai mici sunt pierdute)
 Enteropatia exudativă (pierdere de proteine la nivel intestinal): proteine
scăzute: pierdere intestinală; albumină scăzută: pierdere intestinală
 Afecţiuni hepatice cronice (ciroza hepatică): albumină foarte scăzută: sinteză
hepatică scăzută; γ-globuline foarte crescute: compensator
 Paraproteinemia (hipergamaglobulinemia): γ-globuline crescute; albumină
scăzută: compensator.
100
Tabel 2. Tipuri de disproteinemii
Tipul de disproteinemie Proteinemia Alb. 1- 2- -glob. -glob.
glob. glob.
Inflamaţie acută   
Inflamaţie cronică Normală  
Hipo--globulinemie  
Sindrom nefrotic   
Enteropatia exudativă     
Afecţiuni hepatice  
cronice
Paraproteinemie   
(mielom multiplu)
Fig. 3. Aspectul electroforezei în cazul disproteinemiilor
101
2) Imunoelectroforeza proteinelor plasmatice
Principiu. Se bazează pe separarea electroforetică în gel de agar a proteinelor din
ser, cuplată cu difuzarea perpendiculară pe axa de migrare a unui imunoser poli-
sau monovalent. Imunoserurile au proprietatea de a reacţiona specific cu una sau
mai multe din componentele specifice din plasma de cercetat. Reacţia antigen-
anticorp între antigenul plasmatic şi imunoser (anticorpi), se evidenţează prin
apariţia unor arcuri de precipitare ce pot fi colorate, permiţând identificarea mai
multor fracţiuni proteice plasmatice (Fig.4).
Fig. 4. Principiul imunoelectroforezei
3. CALCULAREA PRESIUNII COLOID-OSMOTICE (ONCOTICE) A PLASMEI
Definiție. Presiunea coloid-osmotică (πp) este presiunea dată de proteinele

plasmatice, în special de albumine, care se calculează după formula:
πp = 5,5  Albumine (g%) + 1,4  Globuline (g%)
Valoarea normală. Presiunea coloid-osmotică (πp) a plasmei are valoarea

normală de 25 – 30 mm Hg.
Importanţa. Presiunea coloid-osmotică (πp) este foarte importantă în
schimburile transcapilare, deoarece reprezintă forţa care menține apa în patul
vascular (prin masa moleculară mare pe care o au proteinele) și împiedică
trecerea acesteia în țesuturi. În consecință, πp se opune filtrării (la capătul
arterial) şi favorizează reabsorbţia (la capătul venos). Scăderea concentraţiei
proteinelor sub 5,5 g% determină scăderea πp, ceea ce va duce la extravazarea
excesivă a lichidului intravascular, cu apariția edemelor hipoproteice (Fig.5).
102
Fig. 5. Rolul presiunii coloid-osmotice la nivelul circulaţiei capilare
Buletine de interpretare
Să se interpreteze următoarele buletine:

1. Proteine totale = 85 g/l
Albumine = 40%
1-globuline = 6%
2-globuline = 10%
-globuline = 13%
-globuline = 31%
Rezolvare:
Parametru Valoare Valori normale Modificare Concluzie

Proteine totale 85 g/l 55 – 80 g/l  Proteine totale crescute,
Albumine 40 % 50 – 60 %  albumine scăzute, -globuline
crescute
1-globuline 6% 4,2 - 7,2 % N
INTERPRETARE:
2-globuline 10 % 6,8 – 12 % N
Paraproteinemie
-globuline 13 % 9,3 – 15 % N (mielom multiplu)
-globuline 31 % 13 – 23 % 
2. Proteine totale = 63 g/l 3. Proteine totale = 50 g/l 4. Proteine totale = 70 g/l

Albumine = 45% Albumine = 45% Albumine = 55%
1-globuline = 10% 1-globuline = 5% 1-globuline = 6%
2-globuline = 13% 2-globuline = 15% 2-globuline = 10%
-globuline = 9,5% -globuline = 19% -globuline = 13%
-globuline = 22,5% -globuline =16% -globuline =16%
5. Să se calculeze şi să se interpreteze presiunea coloid-osmotică şi raportul

albumine/globuline în următoarea situaţie: proteine totale = 50 g/l, din care
albumine = 46% şi globuline = 54%
103
Notă: Întrebările cu un singur răspuns corect sunt marcate cu *, celelalte au 2 sau

3 răspunsuri corecte.
1. *Proteinemia are valoarea normală:

A. 55 - 80 mg/l
B. 5,5 - 8 g%
C. 60 - 80 g/l
D. 40 - 50 g/l
E. 25 – 30 mmHg
2. Hipoproteinemia se poate întâlni în:

A. Inflamaţii acute
B. Mielom multiplu
C. Aport exagerat de proteine
D. Sindrom nefrotic
E. Malnutriție proteică
3. Care din următoarele afirmaţii este adevărată?

A. Proteinemia reprezintă concentraţia proteinelor din urină
B. πp are valoarea normală 25 - 30 mm Hg
C. πp este dată în special de globulinele plasmatice
D. Proteinele pot avea rol structural
E. Creşterea proteinemiei determină scăderea πp

A. În afecţiunile hepatice cronice albuminele sunt scăzute
B. În afecţiunile hepatice cronice gama-globulinele sunt scăzute
C. Hiperhidratarea poate induce o hipoproteinemie relativă
D. Scăderea proteinelor plasmatice sub 7 g% duce la apariţia edemelor
hipoproteice
E. Proteinele plasmatice influenţează VSH-ul

A. πp are importanţă în schimburile de la nivel capilar
B. Albuminele sunt produse de ficat
C. Majoritatea proteinelor plasmatice sunt produse de rinichi
D. În inflamaţia acută proteinele totale au valori scăzute
E. În sindromul nefrotic proteinele totale şi albuminele au valori normale
104
6. *Care răspuns, din următoarele, este corect?
A. Valoarea absolută a albuminelor este 50 – 60%
B. Fibrinogenul are valoarea absolută de 2 – 4 g/l
C. Gama-globulinele au valoarea relativă de 7 – 17 g/l
D. Valoarea absolută a proteinemiei este de 50 – 80 g/l
E. Valoarea relativă a proteinemiei este de 50 – 80 g/l
7. Următoarele afirmaţii despre disproteinemii sunt corecte:

A. Reprezintă variaţii fiziologice ale concentraţiei fracţiunilor proteice
B. În sindroamele de malabsorbție intestinală se pierd proteine la nivel
intestinal
C. Inflamaţia acută reprezintă un proces cu evoluţie lentă şi de lungă
durată
D. În afecţiunile hepatice cronice proteinemia are valoare crescută
E. În sindromul nefrotic se pierd albumine la nivel renal
8. Următoarele afirmaţii despre disproteinemii sunt adevărate:

A. În inflamaţia acută proteinele totale au o valoare normală
B. În afecţiunile hepatice cronice gama-globulinele sunt crescute
C. În mielomul multiplu gama-globulinele sunt scăzute
D. În enteropatia exudativă se pierd proteine la nivel intestinal
E. În sindromul nefrotic proteinele totale au valoare normală
9. * Care dintre următoarele afirmații despre hipoproteinemie este corect?

A. Reprezintă o creştere a proteinemiei peste 8 g%
B. Poate să apară în rezecţiile intestinale
C. Apare în mielomul multiplu
D. Apare în deshidratare
E. Apare în inflamații cronice
10. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate?

A. Concentraţia totală a proteinelor plasmatice poartă denumirea de
proteinemie
B. Proteinele au rol nutritiv şi plastic pentru ţesuturi
C. Proteinele asigură presiunea coloid-osmotică
D. Imunoglobulinele nu intervin în apărarea organismului
E. Albuminele nu au niciun rol în determinarea presiunii coloid-osmotice
105
A. B. C. D. E. A. B. C. D. E.
1. 6.
2. 7.
3. 8.
4. 9.
5. 10.
106
FIZIOLOGIA MEDIULUI INTERN

SÂNGELE
Lucrări practice de laborator
Explorarea seriei eritrocitare
1
CUPRINSUL LUCRĂRII PRACTICE
EXPLORAREA SERIEI ERITROCITARE
1. Determinarea numărului de eritrocite

2. Determinarea numărului de reticulocite
3. Determinarea hematocritului
4. Dozarea hemoglobinei
5. Determinarea indicilor eritrocitari
6. Frotiul de sange periferic
7. Determinarea VSH
2
OBIECTIVELE LUCRĂRII PRACTICE
• Cunoască valorile normale ale parametrilor seriei eritrocitare

• Defineasca constantele eritrocitare directe si indirecte
• Discute variaţiile fiziologice şi patologice ale parametrilor seriei eritrocitare
• Precizeze situaţia în care se confirmă diagnosticul anemiei
• Identifice diagnosticul morfologic şi sa sustina diagnosticul diferenţial al
anemiilor
• Definească metoda şi importanţa practică a testului VSH
• Discute variaţiile fiziologice şi patologice ale VSH
3
• Volumul sangvin total :

– volumul plasmatic
– volumul globular(elementele figurate)
• Elementele figurate ale sângelui:
– eritrocitele (hematiile)
– leucocite
– trombocite
• Eritropoieza = procesul de formare al eritrocitelor:
– multiplicarea şi maturarea precursorilor eritrocitari
– expulzia nucleului
– eritrodiabaza (trecerea eritrocitelor din MOH  circulaţie)
4
• Constante eritrocitare directe :

– numar de eritrocite (E)
– numar de reticulocite (R)
– hemoglobina (Hb)
– hematocrit (Ht)
• Constante eritrocitare indirecte - se calculeaza pe baza celor directe:

– volum mediu eritrocitar (VEM)
– concentraţia medie de Hb/100 ml sânge (CHEM)
– concentraţia medie de Hb/eritrocit (HEM)
– indicele de distribuţie eritrocitar (RDW)
5
1. NUMĂRĂTOAREA ERITROCITELOR
Principiu
• Metoda manuală:
Se numără direct la microscop eritrocitele (în
camera de numărat) dintr-un volum cunoscut
de sânge diluat într-o proporţie cunoscută
• Metoda automată:
Eritrocitele sunt numarate de analizorul
automat in timpul trecerii acestora printr-un
orificiu prin care sunt dirijate intr-un singur
rand prin metoda de focusare hidrodinamica
(impedanta electrica)
6
1. NUMĂRĂTOAREA ERITROCITELOR
Valori normale
bărbaţi = 4,9  0,7 mil/mm 3 De reţinut!
• adulti:
femei = 4,3  0,6 mil/mm3 valoare medie adult : E= 4,5 mil/mm3
• copii – valori diferite pe grupe de varsta: nou-nascuti: 4,1-6,7 mil/mm3

1-2 ani: 3,8-5,4 mil/mm3
3-9 ani: 4,0-5,3 mil/mm3
10-17 ani: 4,1-5,6 mil/mm3
Variaţii fiziologice
• poliglobulia =valori crescute ale numărului de eritrocite(vâscozităţii sângelui)
- poate fi întâlnită la persoanele care trăiesc la mare altitudine
Variaţii patologice
• poliglobulia apare în insuficienţa respiratorie, bolile cardio-pulmonare
• scaderea numarului de eritrocite apare în hemoragii, hemoliză, insuficienţa
măduvei hematogene din intoxicaţii, iradiere, infecţii
7
2. NUMĂRĂTOAREA RETICULOCITELOR
Reticulocitele ofera informatii asupra : - activitatii MOH

- capacitatii de regenerare
reticulocite eritrocite
frotiu de sange periferic
Principiu
Metoda manuală:
-se utilizeaza coloratia cu albastru de Crezyl sau albastru de Nil oferind
informatii asupra ponderii acestor eritrocite tinere in sangele periferic
Metoda automată:
- este similara cu cea utilizata pentru numaratoarea eritrocitelor
- exprimarea se face - in numar de reticulocite/100 hematii
- in numar absolut / mm3
2. NUMĂRĂTOAREA RETICULOCITELOR
Valori normale
• 0,5-1,5% sau 30.000-60.000/ mm3
• nou-nascuti: 2-5%
Reticulocite :
• VN - sugereaza o maduva normoregenerativa
• nr.  = reticulocitoza - semnifica o maduva hiperregenerativa:
- anemii hemolitice
- hemoragie acuta
• nr  = reticulopenie - reprezinta apanajul maduvei hiporegenerative:
- anemie aplastica
- anemie hipoplastica
9
3. DETERMINAREA HEMATOCRITULUI
Definiţie
Hematocritul (Ht) reprezintă raportul dintre volumul total al eritrocitelor,
după centrifugare, faţă de volumul sangvin total, exprimat în % (sau
litru/litru)
Obs.: Ht - cea mai precisă metodă de evaluare a stării de anemie /poliglobulie
Anemia se defineste prin scaderea hematocritului, a hemoglobinei si a
numarului de eritrocite sub limita inferioara a normalului.
Principiu
Metoda automată:
- utilizează aparate electronice
- Ht este calculat prin determinarea numărului de eritrocite şi a VEM
Metoda manuală:
- se realizează prin centrifugare, când se separă eritrocitele de plasmă
 se evaluează raportul volumetric eritrocite/sânge
10
Materiale necesare centrifugă

2 tuburi de hematocrit
sânge venos recoltat pe anticoagulant (heparină)
Tehnica
Se umplu cu sânge venos 2 tuburi de hematocrit şi se
centrifughează 30 minute la 3000 de turaţii/min 
eritrocitele se vor separa de plasmă.
Obs. : Leucocitele şi trombocitele formează un strat între
acestea (cca 1% din volumul total de celule sedimentate)
Calcul. Se citeşte în mm înălţimea coloanei de eritrocite (h) şi se

exprimă procentual faţă de înălţimea totală a coloanei de sânge(H):
11
Valori normale (normocitemie):

-bărbaţi= 45  7 % (0,38 - 0,52 l/l); raport eritro-plasmatic = 45-55
- adulti :
-femei = 42  5 % (0,37 - 0,47 l/l); raport eritro-plasmatic = 40-60
De reţinut!
valoare medie adult : Ht= 45%
-copii – valori diferite pe grupe de varsta: nou-nascuti: 44-70%

1-2 ani: 32-42%
3-9 ani: 33-43%
10-17 ani: 35-47%
Variaţii patologice
• policitemia = valori crescute ale Ht (cauze: poliglobulie, deshidratare)
• oligocitemia = valori scăzute ale Ht (cauze: anemii, hiperhidratare)
12
Pentru un diagnostic corect , valorile Ht se corelează cu cele ale volemiei :
Volemie Elemente figurate Exemple

Normovolemie normocitemică starea fiziologică
oligocitemică anemii
fiziologică (de altitudine)
policitemică patologică (boli cardio-
pulmonare)
Hipovolemie normocitemică hemoragie acută
oligocitemică boli cronice consumptive
policitemică deshidratare extracelulară
Hipervolemie fiziologică(gravide în
normocitemică trimestrul III)
patologică ( HTA)
hiperhidratare
oligocitemică
extracelulară
HTA cu insuficienţă
policitemică
respiratorie
13
4. DOZAREA HEMOGLOBINEI
Hemoglobina (Hb)= cromoproteină porfirinică

cu structură cuaternară alcătuită din 4 unităţi 
1 unitate de Hb cuprinde 1 grupare HEM + 1
lanţ polipeptidic globinic
Hb - elementul principal pentru realizarea funcţiei respiratorii a eritrocitului
Eritrocitul conţine: 60% apă

33-35% Hb
5-7% alte substanţe (enzime, pompe ionice de Na+/K+,
Ca+2, schimbători ionici de Cl-/HCO3-)
Există 3 tipuri de Hb: Hb embrionară

Hb fetală
Hb de tip adult
14
Principiu
Hb se transformă în cianmethemoglobină de culoare galben-roşcată (în
prezenţa unei soluţii de cianură de potasiu şi fericianură de potasiu).
Intensitatea culorii este proporţională cu concentraţia de Hb şi se
determină spectrofotometric.
Materiale necesare
• reactiv Drabkin (conţine cianură şi fericianură de potasiu)
• sânge proaspăt sau recoltat pe anticoagulant (EDTA-Na2)
• spectrofotometru
Tehnica
•în două eprubete se introduc:
Reactivi Eprubeta Probă Eprubeta Martor
Reactiv Drabkin (ml) 5 5
Sânge (μl) 20 -
•se omogenizează conţinutul eprubetei probă

•se lasă în repaus la temperatura camerei 20 minute
•se citeşte extincţia probei faţă de martor la 540 nm
•concentraţia de Hb, corespunzătoare extincţiei, se determină din tabele 15
Valori normale
De reţinut!
• bărbaţi= 15  2 g/dl
-adulti
• femei = 14  2 g/dl valoare medie adult : HB= 15 g/dl
- copii – valori diferite pe grupe de varsta: nou-nascuti: 15-24 g/dl

1-2 ani: 10,5-14 g/dl
3-9 ani: 11,5-14,5 g/dl
10-17 ani: 12-16 g/dl
Variaţii patologice:
- Hb - in poliglobulie (in asociere cu  Ht si  numarului de eritrocite )

- Hb - in anemie (in asociere cu  Ht si  numarului de eritrocite )
16
5. INDICII ERITROCITARI
- se calculeaza pe baza valorilor Hb, Ht şi ale numărului de eritrocite
5.1 Volumul eritrocitar mediu (VEM)

Mean corpuscular volume (MCV)
5.2 Concentratia medie de hemoglobina eritrocitara (CHEM)

Mean corpuscular hemoglobin concentration (MCHC)
5.3 Hemoglobina eritrocitara medie (HEM)

Mean corpuscular hemoglobin (MCH)
5.4 Indicele de distributie eritrocitar

Red cell distribution width (RDW)
17
5.1 VOLUMUL ERITROCITAR MEDIU (VEM)

(MEAN CORPUSCULAR VOLUME - MCV)
Definiție: VEM indică volumul mediu al eritrocitului
Formula de calcul:
Valori normale - adulti : 80 - 100 µm3 sau fl (femtolitri) = normocite

- copii : nou-nascuti: 102-115 μm3
1-2 ani: 72-88 μm3
3-9 ani: 76-90 μm3
10-17 ani: 78-95 μm3
-VEM <80 µm3 (fl) la adult = microcitele (anemie prin deficit de Fe,
microsferocitoză)
-VEM>100 µm3 (fl) la adult = macrocitele (anemie prin deficit de acid folic şi
vitamina B12, anemia Biermer, anemia megaloblastică) 18
5.2 CONCENTRATIA MEDIE DE HEMOGLOBINA ERITROCITARA (CHEM)

(MEAN CORPUSCULAR HEMOGLOBIN CONCENTRATION - MCHC )
Definiție: CHEM reprezintă concentraţia medie de Hb/100 ml eritrocite
Formula de calcul:
Valori normale – adulti 32 – 36 g Hb /100ml eritocite = normocromie

– copii
- hipocromia = CHEM  31 g Hb /100ml eritocite
19
5.3 HEMOGLOBINA ERITROCITARA MEDIE (HEM)

(MEAN CORPUSCULAR HEMOGLOBIN - MCH )
Definiție: HEM reprezintă cantitatea de Hb conținută de un eritrocit
Formula de calcul:
Valori normale: - adulti : 27 - 31 pg

- copii : nou-nascuti: 33-39 pg
1-2 ani: 24-30 pg
3-9 ani: 25-31 pg
10-17 ani: 26-32 pg
- hipocromie = HEM <27pg
20
5.4 INDICELE DE DISTRIBUŢIE ERITROCITAR

(RED CELL DISTRIBUTION WIDTH - RDW)
Definiție: RDW reprezintă deviaţia standard a mediei volumelor eritrocitare

raportate la VEM
RDW - se determina prin histograme = curbe de distribuţie % a mărimii celulelor
Valori normale – 11,5 – 14,5 %
- anizocitoza = variabilitatea crescută a volumului eritocitelor definește (RDW
crescut)cu cât RDW va fi mai mare cu atât anizocitoza este mai marcată
Celule normale Anizocitoza 21

6. FROTIUL DE SANGE PERIFERIC
Examenul frotiului de sange periferic colorat May-Grünwald-Giemsa :
marime
- morfologia eritrocitara : forma
colorabilitate
Evidentiaza prezenta unor incluzii eritrocitare:
• corpii Jolly (talasemie, postsplenectomie, anemii megaloblastice)
• inele Cabot (anemii severe)
• punctatii bazofile (intoxicatia cu Pb) sau parazitare (plasmodium malariae)
Terminologie:
• anizocitoza = variatii de volum
• anizocromie = variatii de incarcare cu Hb
• poichilocitoza = variatii de forma
Obs. : in practica clinica frotiul de sange periferic este obligatoriu pentru
toate formele de anemie si nu poate fi substituit prin determinarea VEM-
ului, HEM-ului sau CHEM-ului, fiind decisiv pentru diagnostic in anumite
tipuri de anemii hemolitice (microsferocitoza, eliptocitoza) 22
DIAGNOSTICUL DIFERENTIAL AL ANEMIILOR
23
DIAGNOSTICUL DIFERENTIAL AL ANEMIILOR
Valori Anemia Anemia Anemia

Hemogramă Talasemie
normale feriprivă megaloblastică aplastică
Nr. Htv, Hb, E    
VEM 80-100 µm3    N
CHEM 32-36 g%   N N
HEM 27-31 pg   N N
Reticulocite 0,5-1,5% N   
Anemie Anemie
Anemie hipocromă
Diagnostic morfologic normocromă normocromă
microcitară
macrocitară normocitară
Deficit de
Deficit de Deficit in Insuficienţa
Cauze vitamina B12 şi
fier sinteza Hb MOH
acid folic
24
7. VITEZA DE SEDIMENTARE A HEMATIILOR
- metoda de determinare standardizata in 1924 (Westergreen )

- un test paraclinic nespecific utilizat în diagnosticul unor variate stări patologice
Menţinerea hematiilor în suspensie(implicit valorile VSH) sunt determinate de:

• Factori globulari:
 încărcătura electronegativă a eritrocitelor  respingerea eritrocitelor
 vâscozitatea sângelui - condiţionată de masa eritrocitară:
- numărului de hematii   VSH
- numărului de hematii   VSH
• Factori plasmatici:
 raportul albumine/globuline
- albuminele   sedimentarea (grad mare de disociere ionica)

- globulinele şi fibrinogenul  sedimentarea(grad mic de disociere ionica)
-  raport albumine/globuline  accelereaza sedimentarea VSH
•  fibrinogenului   sedimentarea(fenomen de pseudoaglutinare)
25
Principiu:
În sângele recoltat pe anticoagulant, lăsat în repaus, se
produce separarea plasmei de elementele figurate care
sedimentează, în virtutea gravitaţiei
Materiale necesare:
- seringă de 2 cm3 şi ac de puncţie venoasă;
- pipete Westergreen cu stativul corespunzător;
- citrat de sodiu 3,8%, soluţie sterilă;
- materiale necesare recoltării sângelui prin puncţie venoasă.
Condiţii de recoltare:
- sângele se recoltează dimineaţa pe nemâncate
- determinarea se face imediat după recoltare,în primele 2-3 ore (conservarea
sângelui creşte VSH)
- se utilizează ca anticoagulant citratul de sodiu ( oxalatul de sodiu  VSH)
- poziţia pipetei trebuie să fie perfect verticală( înclinarea eprubetei  VSH)
- temperatura camerei : 20 şi 27C (creşterea temperaturii  VSH)
- se evita hemoliza 26
Valori normale:
• bărbat: 1 – 10 mm/oră
• femeie: 2 – 13 mm/oră
• nou-născut: 0,5 mm/oră (datorită poliglobuliei)
Variaţii fiziologice:
• la femei:  VSH în timpul menstruaţiei
 VSH în sarcină (mai ales în ultimele luni)
•  VSH : boli infecţioase sau inflamatorii
anemii
infarct miocardic,
leucemii
neoplasme
• VSH: poliglobulii
27
BULETINE DE INTERPRETARE
1.Sa se interpreteze urmatoarea hemograma pentru un subiect de sex M, 27 ani:
PARAMETRI Valori normale Buletin nr. 1 : ♂, 27 ani Interpretare
(RBC) Nr E 4,9  0,7 mil/mm3 4,5 mil/mm3 N
Reticulocite 0,5 - 1,5% 1% N valori
(HGB) Hb 15  2 g/dl 15 g/dl normale
N
(HCT) Ht 45  7 % (0,38 - 0,52 l/l) 45 % (0,45 l/l) N
(MCV) VEM 80 - 100 µm3 ( fl ) 90 µm3 ( fl ) N normocitemie
(MCHC) CHEM 32 - 36 g Hb/% 33 g Hb/% N
normocromie
(MCH) HEM 27 - 31 pg 30 pg N
RDW 11,5 - 14,5 % 13 % val. normale
N
Interpretarea buletinului:
1. Hemograma normala
2. Nu exista modificari cantitative sau calitative ale seriei eritrocitare
28
2.Sa se interpreteze urmatoarea hemograma pentru un subiect de sex F, 22 ani:
PARAMETRI Valori normale Buletin nr. 2 : ♀, 27 ani Interpretare
(RBC) Nr E 4,3  0,6 mil/mm3 4,4 mil/mm3 N
Reticulocite 0,5 - 1,5% 1% N valori
(HGB) Hb 14  2 g/dl 14 g/dl normale
N
(HCT) Ht 42  5 % (0,37 – 0,47 l/l) 42 % (0,42 l/l) N
normocromie
(MCH) HEM 27 - 31 pg 29 pg N
RDW 11,5 - 14,5 % 12 % val. normale
N
1. Hemograma normala
2. Nu exista modificari cantitative sau calitative ale seriei eritrocitare
29
3.Sa se interpreteze urmatoarea hemograma pentru un subiect de sex M, 18 ani:
(RBC) Nr E 4,9  0,7 mil/mm3 3,3 mil/mm3 
Reticulocite 0,5 - 1,5% 0,1 % 
anemie
(HGB) Hb 15  2 g/dl 10 g/dl 
(HCT) Ht 45  7 % (0,38 - 0,52 l/l) 30 % (0,30l/l) 
(MCHC) CHEM 32 - 36 g Hb/% 33,3 g Hb/% N
normocromie
(MCH) HEM 27 - 31 pg 30 pg
N
RDW 11,5 - 14,5 % 12 % val. normale
N
Interpretarea 1. Hemograma patologica
buletinului : 2. Exista modificari cantitative, fara modificari calitative ale seriei eritrocitare
3. Diagnostic morfologic: anemie normocroma normocitara
4. Concluzie: anemie aplastica cauzata probabil de insuficienta MOH
30
4.Sa se interpreteze urmatoarea hemograma pentru un subiect de sex M,25 ani:
(RBC) Nr E 4,9  0,7 mil/mm3 3 mil/mm3 
Reticulocite 0,5 - 1,5% 0,1 % 
anemie
(HGB) Hb 15  2 g/dl 7 g/dl 
(HCT) Ht 45  7 % (0,38 - 0,52 l/l) 27 % (0,27 l/l) 
(MCV) VEM 80 - 100 µm3 ( fl ) 110 µm3 ( fl )  macrocitoza
normocromie
(MCH) HEM 27 - 31 pg 31 pg
N
RDW 11,5 - 14,5 % 17 % anizocitoza

buletinului: 2. Exista modificari cantitative si calitative ale seriei eritrocitare
3. Diagnostic morfologic: anemie normocroma macrocitara hiporegenerativa
4. Concluzie: anemie megaloblastica cauzata probabil de deficit de B12 si acid folic
31
Reticulocite 0,5 - 1,5% 1,2 % N anemie
(HGB) Hb 14  2 g/dl 5 g/dl 
(HCT) Ht 42  5 % (0,37 – 0,47 l/l) 20 % (0,20 l/l) 
(MCV) VEM 80 - 100 µm3 ( fl ) 70 µm3 ( fl )  microcitoza
(MCHC) CHEM 32 - 36 g Hb/% 25 g Hb/% 
hipocromie
(MCH) HEM 27 - 31 pg 18 pg 

buletinului: 2. Exista modificari cantitative sau calitative ale seriei eritrocitare
3. Dg. morfologic: anemie hipocroma microcitara normoregenerativa
cu anizocitoza
4. Concluzie: anemie feripriva cauzata de deficitul de fier 32
Reticulocite 0,5 - 1,5% 2,2 %  anemie
(HGB) Hb 14  2 g/dl 6 g/dl 
(HCT) Ht 42  5 % (0,37 – 0,47 l/l) 24 % (0,24 l/l) 
(MCV) VEM 80 - 100 µm3 ( fl ) 72 µm3 ( fl )  microcitoza
(MCHC) CHEM 32 - 36 g Hb/% 28 g Hb/% 
hipocromie
(MCH) HEM 27 - 31 pg 21 pg 

buletinului: 2. Exista modificari cantitative sau calitative ale seriei eritrocitare
3. Dg. morfologic: anemie hipocroma microcitara hiperregenerativa cu anizocitoza
4. Concluzie: talasemie cauzata de deficit congenital de sinteza a hem-ului
33
TESTE GRILA
(CU UN SINGUR RĂSPUNS CORECT)
1. Valorile medii normale ale eritrocitelor la adult sunt:

A. 7,5 mil/mm3
B. 2,6 mil/mm3
C. 9000/mm3
D. 4,5 mil/mm3
2. Alegeţi afirmaţiile corecte de mai jos :

A. Creşterea nr. E apare în insuficienţa măduvei hematogene
B. Creşterea nr. E nu apare în insuficienţa respiratorie
C. Poliglobulia apare ca urmare a scăderii nr. de eritrocite
D. Anemia semnifică o scădere a Ht sub limita inferioară a normalului
34
TESTE GRILA
3. Anemia se caracterizează prin:

A. Scăderea Ht, Hb si a numărului de eritrocite sub limita inferioară a
normalului
B. Creşterea concentraţiei de hemoglobină medie (CHEM) > 36 g Hb/100ml
C. Poliglobulie
D. HEM > 32 pg
4. Pe frotiul de sânge periferic putem întâlni:

A. Anizocromie = variaţii de volum eritrocitar
B. Anizocitoza = variaţii de volum eritrocitar
C. Poichilocitoza = variaţii de încărcare cu hemoglobină a eritrocitelor
D. Poichilocitoza = variaţii de număr a eritrocitelor
35
TESTE GRILA
5. Următoarea afirmaţie este falsă:

A. Hemoglobina se poate determina pe principiul spectrofotometriei
B. RDW reprezintă deviaţia standard a mediei volumelor eritrocitare
raportate la VEM
C. VEM indică volumul mediu al unui eritrocit şi este normal < 80 fl
D. Dozarea hemoglobinei se poate face prin metoda Drabkin
6. Despre V.S.H. (viteza de sedimentare a hematiilor) se poate afirma că:

A.Reprezintă un test paraclinic nespecific
B.În anemie scade V.S.H.-ul
C.Valorile normale: la femeie 1 - 10 mm/oră, la bărbat 2 - 15 mm/oră
D.Poliglobulia duce la creşterea V.S.H.-ului
36
TESTE GRILA
7. Alegeţi afirmaţia corectă de mai jos:

A. Eritrocitul conţine 40% apă, 30 - 32% Hb, 5 - 7% alte substanţe
B. Există 3 tipuri de Hb: embrionară, fetală, de tip senil
C. Hb, Ht şi VEM-ul nu stau la baza calculării indicilor eritrocitari
D. VEM > 100 fl caracterizează macrocitele întâlnite în anemia prin
deficit de acid folic şi vitamina B12
8. Variaţiile Ht (hematocritului) definesc:

A. Policitemia dacă Ht > 0,52 l/l la bărbat şi > 0,47 l/l la femeie
B. Oligocitemia dacă Ht > 0,52 l/l la bărbat şi > 0,47 l/l la femeie
C. Policitemia dacă Ht este 0,38 - 0,52 l/l la ♂ şi 0,37 - 0,47 l/l la ♀
D. După o hemoragie acută, înainte de refacerea plasmatică există
anemie
37
TESTE GRILA
9. Alegeţi afirmaţia corectă de mai jos despre indicele de distribuţie
eritrocitar(RDW) :
A. RDW se utilizează la aprecierea anizocitozei
B. RDW se utilizează la aprecierea hipocromiei
C. RDW nu are valoare normală între 11,5℅ şi 14,5℅
D. Toate afirmaţiile de mai sus sunt adevărate
10.V.S.H.-ul reprezintă:
A. Un parametru nespecific folosit pt determinarea nr. de eritrocite din
sângele circulant
B. Un parametru specific folosit pt. determinarea nr. de eritrocite din
sângele circulant
C. C.
UnUntest
testparaclinic
paraclinicnespecific
nespecificfolosit
folositînîndg.
dg.unor
unorvariate
variatestări
stăripatologice
patologice
D. Nici o afirmaţie nu este corectă 38
TAKE
HOME
MESSAGE
• Explorarea seriei eritrocitare se realizeaza:

– cantitativ - determinare eritrocite , reticulocite , Hb, Ht
– calitativ - determinare indici eritrocitari: VEM, CHEM, HEM,RDW
• Hematocritul – indicele care reflecta cel mai fidel starea de anemie
• Anemia se defineste prin scaderea hematocritului, a hemoglobinei
si a numarului de eritrocite sub limita inferioara a normalului
-Ht = 45%
• VN medie la adult: -Hb= 15 g /dl
-E = 4,5 mil/mm3
39
Va multumesc!
40
EXPLORAREA SERIEI LEUCOCITARE
Conf. Dr. Carmen Tatu

CUPRINS
1. SERIA LEUCOCITARĂ
1.1. SERIA GRANULOCITARĂ
1.2. SERIA LIMFOCITARĂ
1.3. SERIA MONOCITARĂ
2. NUMĂRĂTOAREA LEUCOCITELOR
3. FORMULA LEUCOCITARĂ
3.1. FORMULA LEUCOCITARĂ NORMALĂ
3.2. VARIAŢIILE FORMULEI LEUCOCITARE
3.3. TIPURI DE LEUCOGRAME
4. INVESTIGAREA FUNCŢIONALĂ A GRANULOCITELOR
5. BULETINE DE INTERPRETARE 2
OBIECTIVE
• Definească seriile leucocitare şi principalele roluri ale acestora
• Interpreteze valorile leucocitelor totale, variaţiile fiziologice şi

patologice ale acestora
• Interpreteze formula leucocitară
• Să interpreteze buletinele reprezentând diferite leucograme
3
• Măduva hematogenă conţine:
1. Celule stem pluripotente = celulele de origine ale tuturor liniilor
sanguine cu capacitate de autoregenerare şi diferenţiere
2. Celule progenitoare hematopoietice “angajate”, care vor da
naştere diferitelor tipuri de celule sanguine. Pot fi de două tipuri:
– Celule progenitoare mieloide din care 
• eritrocitele
• o parte din leucocite (NE, EO, BA, MO) şi Tr
– Celule progenitoare limfoide din care  limfocitele B şi T
• Rolul leucocitelor adulte:
– Apărarea organismului împotriva agresiunii infecţioase (virale,
bacteriene, parazitare)
– Eliminarea celulelor neoplazice
– Diferenţierea selfului de non-self 4
Conţine 3 linii (serii) celulare:
1.1. SERIA GRANULOCITARĂ - cuprinde celule polinucleare, clasificate în:
 Granulocite nesegmentate (tinere) - nucleu în formă de potcoavă
 Granulocite segmentate (adulte) - nucleu segmentat. Cu cât celula
este mai matură, cu atât are mai multe segmente. Există:
A. Granulocitul segmentat neutrofil
B. Granulocitul segmentat eozinofil
C. Granulocitul segmentat bazofil
1.2. SERIA LIMFOCITARĂ
1.3. SERIA MONOCITARĂ
5
A. Granulocitul segmentat neutrofil - nucleu segmentat în 2-5 lobi
Roluri:
• rol în microfagocitoză = prima linie de apărare prin înglobarea şi
distrugerea de particule din mediul extracelular
• rol secretor pentru: transcobalamina I (transportă vitamina B12),
interleukine (IL1 -induce febra), prostaglandine, etc.
6
B. Granulocitul segmentat eozinofil - nucleu cu 2 segmente.
Roluri:
• rol în fagocitoză - pot fagocita şi bacterii sau fungi, dar sunt mai
puţin atrase de acestea decât neutrofilele
• rol în apărarea antiparazitară - nu poate fagocita paraziţii, dar se
ataşează de ei şi eliberează granulaţii care conţin o substanţă cu o
puternică acţiune citotoxică (PBM - proteina bazică majoră)
• rol în bolile alergice
7
C. Granulocitul segmentat bazofil - nucleu incomplet segmentat
Roluri:
• rol în fagocitoză, dar la o scară mai redusă
• rol în degranulare  eliberarea la exteriorul celulei a numeroşi
mediatori (importanţă în patogenia şi dg afecţiunilor alergice,
• rol chemotactic pentru neutrofile şi eozinofile.
8
1.2. SERIA LIMFOCITARĂ - limfocitele: mici, medii şi mari =
componenta celulară majoră din ţesuturile limfatice.
Roluri:
• rol în răspunsul imun (RI), declanşat de pătrunderea în organism a
unor celule străine sau a unor macromolecule proteice.
 RI = producţia de Atc de limfocitele B (imunitate umorală) şi de
produşi celulari citotoxici eliberaţi de limfocitele T (imunitate
celulară).
9
1.3. SERIA MONOCITARĂ. Monocitele sunt
cele mai mari celule din seria leucocitară,
specializate în apărarea organismului. Seria
monocitară include:
• precursorii din măduva hematogenă
• monocitele din sânge
• macrofagele din ţesuturi
Roluri:
• macrofagocitoza particulelor coloidale, a
celulelor degenerate
• celulă prezentatoare de antigen
Macrofage
10
PRINCIPIU:
Metoda manuală (clasică): numărătoarea
directă în camera de numărat, la microscop
a leucocitelor dintr-un volum cunoscut de
sânge, diluat într-o proporţie cunoscută.
Metoda automată (metoda impedanţei
electrice): o suspensie de leucocite dintr-un
volum cunoscut de sânge, trec printr-un
orificiu determinând o modificare bruscă de
tensiune denumită puls. Aceste pulsuri vor
fi numărate electronic.
11
Valoarea normală:
• la adult: 5000 – 9000 leucocite/mm3
• la copil – valori diferite în funcţie de vârstă până la 18 ani:
 nou-născut: 8000-30.000/mm3 apoi  cu vârsta
 1-2 ani : 6000-17.500/mm3
 3-7 ani: 5500-15.500/mm3
 8-16 ani: 4500-13.500/mm3
Variaţii fiziologice:
• leucocitoză (L ) fiziologică: la sugari, în sarcină, după un efort fizic,
în perioadele postprandiale, la altitudine, stres emoţional, etc.
• leucopenie fiziologică (L ): la vârstnici, în somn, etc.
• leucocitoză: în boli infecţioase, leucemii, alergii, etc.
• leucopenie: în distrugeri ale măduvei hematoformatoare după
tratament cu radiaţii ionizante, medicamente citostatice, la
surmenații fizic, etc. 12
Definiţie: distribuţia procentuală a diferitelor tipuri de leucocite pe un
frotiu de sânge periferic. Formula leucocitară se determină prin
metode clasice sau metode automate.
3.1. FORMULA LEUCOCITARĂ NORMALĂ
Observaţii:
•VN pot varia între laboratoare în funcţie de metode şi reactivi.
•La copiii mici, predomină limfocitele faţă de neutrofilele segmentate.
Procentele se egalează la 5-6 ani, apoi se inversează, ajungând treptat
la valorile adultului. 13
NEUTROFILIA = neutrofilelor peste valoarea normală.
Cauze:
• fiziologică: eforturi fizice mari, graviditate, stres
• patologică: infecţii acute, intoxicaţii endogene (uremie) şi exogene,
leucemia mieloidă cronică, traumatisme, arsuri
NEUTROPENIA =  sub 1000/mm3 în primul an de viaţă şi sub 1500/mm3
după vârsta de 1 an.
Cauze:
• congenitală
• dobandită
 intra- şi post-infecţios
 după administrarea unor medicamente: citostatice,
anticonvulsivante, tranchilizante, antiinflamatoare, antibiotice
 prin mecanisme imunologice (anticorpi anti-neutrofile)
14
EOZINOFILIA = numărului de eozinofile
Cauze: alergii, parazitoze, afecţiuni dermatologice
EOZINOPENIA =  numărului de eozinofile
Cauze: stări de hiperactivitate adrenocorticoidă
BAZOFILIA =  numărului de granulocite bazofile
Cauze: bolile contagioase, leucemia mieloidă cronică
LIMFOCITOZA =  numărului de limfocite
Cauze:
• fiziologică - la copii
• patologică - afecţiuni virale acute, mononucleoza infecţioasă,
TBC, leucemia limfatică cronică.
15
LIMFOPENIA =  numărului de limfocite sub 3000/mm3 în primii 3 ani de
viaţă şi sub 1500/mm3 după vârsta de 3 ani
Cauze:
• infecţii virale
• imunodeficienţe congenitale sau dobandite (SIDA)
MONOCITOZA =  numărului de monocite.
Cauze:
• mononucleoza infecţioasă
• infecţii bacteriene (endocardită, TBC)
• afecţiuni virale (hepatită, gripă, rujeolă)
• convalescenţa infecţiilor bacteriene şi virale.
16
3.3. TIPURI DE LEUCOGRAME
Nr. L NE EO BA LY MO
Copii   
Infecţii bacteriene acute   

Parazitoze
Alergii N, 
Afecţiuni dermatologice
Mononucleoză infecţioasă
   
TBC
Infecţii virale acute    
Boli infecto-contagioase N 
17
4. INVESTIGAREA FUNCŢIONALĂ A GRANULOCITELOR
4.1. Testul NBT
Principiu: Nitrobluetetrazolium (NBT) este un colorant galben, care este
înglobat şi redus de neutrofilele normale la nitroformazan (culoare
albastru închis). Se determină procentul celulelor NBT pozitive, adică
a granulocitelor care au înglobat şi redus NBT la nitroformazan,
precipitat albastru închis, vizibil în granulocitele colorate cu Giemsa.
Utilitate clinică:
• evaluarea in vitro a metabolismul oxidativ al granulocitelor,
producerea de radicali liberi ai oxigenului, care asigură funcţia
bactericidă a fagocitelor.
• diagnosticul disfuncţiilor congenitale ale neutrofilului
4.2. Flowcitometria
= metodă de investigare a metabolismului oxidativ al neutrofilelor, dar
şi a capacităţii de adeziune şi fagocitoză a acestor celule.
18
Să se interpreteze următoarea leucogramă:
C.S. sex femin, 38 ani
PARAMETRU VALORI NORMALE VALORI DETERMINATE INTERPRETARE
Număr leucocite 5000 – 9000/mm3 6800/mm3 N

Neutrofile 56-68% 62% N
Eozinofile 1-3% 2% N
Bazofile 0-1% 1% N
Limfocite 20-40% 26% N
Monocite 4-10% 9% N
1. Leucogramă normală
2. Nu există modificări patologice ale seriei leucocitare
19
T.R. sex masculin, 3 ani
Număr leucocite 5500 – 15.500/mm3 10.000/mm3 N

Bazofile 0-1% 1% N
Monocite 4-8% 5% N
1. Leucogramă normală pentru vârsta pacientului
2. Nu există modificări patologice ale seriei leucocitare
20
S.F. sex masculin, 31 ani
Număr leucocite 5000 – 9000/mm3 11.000/mm3  leucocitoză

Eozinofile 1-3% 12%  eozinofilie
Bazofile 0-1% 0% N
Monocite 4-10% 5% N
1. Leucogramă patologică
2. Există modificări patologice ale seriei leucocitare
3. Diagnostic posibil: parazitoză / alergie / afecţiune dermatologică
21
A.N. sex masculin, 18 ani
Număr leucocite 5000 – 9000/mm3 12.000/mm3  leucocitoză

Neutrofile 56-68% 32%  neutropenie
Bazofile 0-1% 0% N
Limfocite 20-40% 50%  limfocitoză
Monocite 4-10% 17% monocitoză
1. Leucogramă patologică
2. Există modificări patologice ale seriei leucocitare
3. Diagnostic posibil: mononucleoză infecţioasă / TBC
22
Take home messages
• Seria leucocitară conţine: seria granulocitară, limfocitară şi

monocitară iar principala lor funcţie este apărarea organismului
• Valoarea normală a leucocitelor la adult este de 5000 – 9000/mm3
• Formula leucocitară reprezintă distribuţia procentuală a diferitelor

tipuri de leucocite. Are valori diferite pe grupe de vârstă.
23
EXPLORAREA HEMOSTAZEI SI
FIBRINOLIZEI
As. Dr. Daniela Crisnic

CUPRINSUL LUCRĂRII PRACTICE
1.Hemostaza fiziologica
2. Teste de explorare a hemostazei primare
3. Teste de explorarea hemostazei secundare
4. Fibrinoliza
OBIECTIVELE LUCRĂRII PRACTICE

• Cunoască timpii hemostazei si etapele coagularii
• Precizeze care sunt testele prin care se exploreaza hemostaza

primara
• Precizeze care sunt testele prin care se exploreaza cele doua

mecanisme ale coagularii
• Cunoasca etapele fibrinolizei si teste prin care se exploreaza

fibrinoliza
1. HEMOSTAZA FIZIOLOGICĂ
• Fiziologic: echilibru între hemostază şi fibrinoliză

• Hemostaza:
– Ansamblul de fenomene care asigură oprirea spontană a
hemoragiilor produse ca urmare a leziunilor vaselor mici
• Timpii hemostazei:
1. Hemostaza primara
a) Timpul vascular
b) Timpul plachetar
2. Hemostaza secundara (coagularea)
a) Mecanismul intrinsec
b) Mecanismul extrinsec
.
1. Hemostaza primară:
a). Timpul vascular → vasoconstricţie localizată la nivelul
arteriolelor şi a sfincterelor precapilare aparuta ca urmare a
lezarii peretelui capilar
b). Timpul plachetar (trombocitar) → activarea, aderarea şi

agregarea trombocitelor la locul leziunii peretelui vascular,
urmată de procesul de metamorfoză vâscoasă
 trombusul alb plachetar

2. Hemostaza secundară (coagularea): oprirea definitivă a

sângerării prin formarea cheagului roşu de fibrină cu
participarea unor factori trombocitari – fosfolipidul 3 plachetar
(Fp3), dar mai ales a factorilor plasmatici ai coagulării
• Clasificarea factorilor plasmatici ai coagularii:

– Factori trombino-sensibili: I, V, VIII, XIII
– Factori dependenţi de vitamina K: II, VII, IX, X
– Factorii fazei de contact: XI, XII
ETAPELE COAGULĂRII
1. Formarea protrombinazei
ETAPELE COAGULĂRII
2. Trombinoformarea
3. Fibrinoformarea
4. Retracţia cheagului
HEMOSTAZA
Hemostasia.mp4
2. EXPLORAREA HEMOSTAZEI PRIMARE
1. Timpul de sangerare
• exploreaza hemostaza primara cu componentele vasculara si
plachetara
• Se masoara timpul pana la oprirea sangerarii produse prin incizia
standardizata a pielii antebratului. Nu este un test foarte sensibil si
are rezultate fals pozitive.
• Valoarea normala = 2-4 minute
• Modificari patologice → este alungit in:
- trombocitopenie
- defect functional al trombocitului
- vasculopatii
2. Explorarea seriei trombocitare:
a) Numărătoarea trombocitelor:
• Valori normale: 150000 – 350000/mm3
• Nr. ↓ = trombocitopenie
• Nr. ↑ = trombocitoză
b) Plachetograma:
• Plachetocritul (PCT) = raportul volum de Tr. /volum sanguin total
– Valori normale: 0,08 – 1%
– Scade în trombocitopenie, creşte în trombocitoză
• Volumul plachetar mediu (MPV): volumul mediu al unei plachete
– Valori normale: 6 – 10 fl
– ↑ în prezenţa unei sângerări şi a trombocitopoiezei extramedulare
• Indicele de distribuţie plachetar (PDW) = deviaţia standard a mediei
volumelor plachetare raportate la MPV
– Valori normale: 10 – 15%
– Creşte în trombopatii
3. Studiul morfologiei trombocitelor: se realizează pe frotiul de sânge

periferic, recoltat fără anticoagulant şi colorat May-Grünwald-Giemsa;
permite aprecierea orientativă a numărului de trombocite:
– grupe de 15-25 plachete  număr normal de trombocite
– grupe de 4-6 plachete  trombocitopenie (50.000 - 60.000/mm3)
– plachete izolate, negrupate  trombocitopenie (20.000 - 30.000/mm3) sau
alterarea funcţională a plachetelor  trombopatie (trombastenie)
– grupe foarte dense  trombocitoză
3. EXPLORAREA HEMOSTAZEI SECUNDARE
1. Timpul de tromboplastină parţial activată (APTT)
• Exploreaza calea intrinseca si comuna din cascada coagularii
• VALOARE NORMALĂ: APTT = 20-50 SECUNDE
• Observaţii
– este testul principal pentru diagnosticul hemofiliilor:
• deficit de factor VIII  hemofilia A
• deficit de factor IX  hemofilia B
• deficit de factor XI  hemofilia C
– se utilizează la urmărirea tratamentului anticoagulant cu heparină
• Prelungirea APTT se intalneste in:
– deficit congenital de factori VIII, IX, XI, dar si alti factori implicati in mecanismul
intrinsec si calea comuna
– Afectiuni hepatice cronice
– Coagulare intravasculara diseminata
• Scurtarea APTT se intalneste in sarcina si trombocitoza
HEMOFILIA
3. EXPLORAREA HEMOSTAZEI SECUNDARE
2. Timpul de protrombină (Timpul Quick = TQ)

• Exploreaza calea extrinseca si comuna din cascada coagularii
• Valori normale şi parametri:
– timp Quick (TQ) = 12-15 secunde
– international normalized ratio (INR) = PRISI = 0,85 – 1
INR=1 valoare normala, fara anticoagulante
INR= 2-3 valoare eficienta sub terapie anticoagulanta
• Prelungirea TQ se intalneste in:
– Deficit de vitamina K (deoarece TQ exploreaza factorii
dependenti de vitamina K - II, VII si X) cauzata de dieta saraca in
legume, malabsorbtia vitaminei K
– Terapie cu anticoagulante orale → TQ este testul standard de
monitorizare a terapiei cu anticoagulante orale
– Coagulare intravasculara diseminata
INTERPRETAREA UNUI BULETIN DE HEMOSTAZĂ
Cauze mai frecvente Defect Nr. Tr. TS APTT TQ
-vasculopatie -timp vascular N  N N
- aspirina -functia plachetara
-trombocitopenie -timp plachetar   N N

-hemofilie -mec. intrinsec
-tratament cu heparină N N  N
-deficit de vitamina K -mec. extrinsec

-tratament cu N N N 
anticoagulante orale
-afectiuni hepatice cronice -calea comuna

- deficit de factori implicati N N  
in calea comuna
4.FIBRINOLIZA
Etapele fibrinolizei
• Activarea plasminogenului, prin intermediul unor activatori tisulari
• Degradarea cheagului de fibrină, sub acţiunea plasminei, în fragmente
peptidice mici
• Inactivarea plasminei de către inhibitorii circulanţi în plasmă
4. FIBRINOLIZA
Teste care evaluează sistemul fibrinolitic

• determinarea fibrinogenului plasmatic, a produsilor de degradare
a fibrinei si a D-dimerilor poate ajuta la diagnosticarea coagularii
diseminate intravasculare si a fibrinolizei anormale.
Teste care explorează produşii de degradare ai fibrinei (PDF)
• testul de evidenţiere a dimerilor de fibrină (testul dimerilor D). In
cursul procesului de degradare a cheagului de fibrina sub
influenta plasminei sunt generate fragmente ce contin D-dimeri.
D-dimerii sunt astfel considerati un marker al starii de
hipercoagulabilitate si al fibrinolizei endogene, niveluri crescute
fiind inregistrate la pacientii afectati de tromboze.
1.Nr. Tr.= 250000/mm3 2.Nr. Tr.= 80.000/mm3

TS = 2 min TS = 8 min
TQ =12 s TQ = 12 s
APTT = 30 s APTT = 31 s
INR=0,9 INR=0.9
3.Nr. Tr.= 180.000/mm3 4.Nr. Tr.= 350000/mm3

TQ = 13,4 s TQ = 29,9 s
INR=1,28 INR=2,72
5.Nr. Tr.= 180.000/mm3 6.Nr. Tr.= 180.000/mm3

TQ = 14 s TQ = 20 s
INR=1,3 INR=1,9
TESTE GRILA
1.Timpul de sângerare (TS) explorează:

A. Global hemostaza primară
B. Mecanismul intrinsec al coagulării
C. Mecanismul extrinsec al coagulării
D. Calea comuna a coagularii
E. Fibrinoliza
TESTE GRILA
2.In procesul de coagulare participă factori:

A. Plasmatici
B. Trombocitari
C. Tisulari
D. Ca
E. Toţi factorii mai sus menţionaţi
TESTE GRILA
3. Care dintre următorii parametri pot semnifica o trombocitopenie:

A. TQ = 20 s
B. Nr. T = 50.000/mm3
C. TS = 7 min
D. APTT= 40 s
E. Toţi parametri menţionaţi
TESTE GRILA
4. Factorii coagulării dependenţi de vitamina K sunt:

A. XI si XII
B. I, V, VIII, XIII
C. I
D. XII şi XIII
E. II, VII, IX, X
TESTE GRILA
5. Calea intravasculară a coagulării se explorează specific prin:

A. Timpul de sângerare
B. Timpul de tromboplastină parţial activată
C. Timpul de protrombină
D. Timpul de trombină
E. INR
TESTE GRILA
6. Timpul Quick:
A. Este prelungit în hemofilii
B. Este utilizat pentru urmărirea terapiei cu heparină
C. Se exprimă mai corect ca INR
D. Explorează coagularea pe cale intrinsecă
E. Exploreaza hemostaza primara
TESTE GRILA
7. Timpul de tromboplastină parţial activată explorează:

A. Mecanismul intrinsec al coagulării
B. Factorii plasmatici antihemofilici
C. Modificările de coagulare induse de terapia cu heparină
D. Calea comuna a coagularii impreuna cu TQ
E. Toate afirmaţiile sunt corecte
TESTE GRILA
8. Calea comuna a coagularii se exploreaza prin:

A. APTT
B. Timpul de sangerare
C. TQ
D. Determinarea D-dimerilor
E. APTT si TQ
TESTE GRILA
9.Factori trombinosensibili sunt urmatorii:

A. Fibrinogenul
B. Ca
C. Tromboplastina tisulara
D. Factorul antihemofilic B
E. Factorii fazei de contact
TESTE GRILA
10. Pentru investigarea specifică a fibrinolizei se utilizează:

A. Timpul de protombină
B. Timpul de trombină
C. Timpul de sangerare
D. Timpul de retracţie a cheagului plasmatic
E. Determinarea D-dimerilor
TAKE HOME MESSAGE
• Fiziologic: echilibru între hemostază şi fibrinoliză

• Hemostaza primara se exploreaza prin timpul de sangerare si nr. de
trombocite
• Mecanismul intrinsec al coagularii si heparinoterapia se exploreaza
prin APTT
• Mecanismul extrinsec al coagularii si terapia cu anticoagulante orale
se exploreaza prin TQ si INR
• Fibrinoliza se exploreaza prin testul D dimerilor
EXPLORAREA FICATULUI
Conf. Dr. Carmen Tatu

CUPRINS
GENERALITĂŢI
EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A FICATULUI

1. Sindromul icteric
2. Sindromul hepatocitolitic
3. Sindromul de colestază
4. Sindromul hepatopriv
5. Sindromul inflamator
CAZURI CLINICE
2
OBIECTIVE
- Enumere principalele sindroame biologice hepatice
- Enumere şi să explice metodele de investigare ale fiecărui

sindrom biologic hepatic
- Interpreteze cazurile clinice în contextul sindroamelor

biologice hepatice
3
GENERALITĂŢI
• FICATUL = organ cu activitatea metabolică complexă

• Principalele funcţii ale ficatului sunt:
 Funcţia metabolică, de sinteză şi termogenetică
 Funcţia hematopoietică şi de distrugere a eritrocitelor
 Funcţia biligenetică şi excreto-biliară
 Funcţia de depozit
 Funcţia de menţinere a echilibrului hidroelectrolitic
 Funcţia endocrină
 Funcţia de clearance, apărare, detoxifiere şi biotransformare
 Funcţia de regenerare
• AFECŢIUNILE FICATULUI = rezultatul unor multitudini de factori: infecţii,
toxine, ischemie, medicamente, boli autoimune  leziuni ale hepatocitelor
+ alterarea funcţiilor acestora  simptome sau/ şi modificări ale unor teste
funcţionale hepatice care reprezintă markeri ai intensităţii, complexităţii sau
predominanţei anumitor leziuni 4
EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A
FICATULUI
• Se face pentru diagnosticarea bolilor hepatice  depistarea principalelor

sindroame biologice hepatice
• Sindroamele biologice hepatice = grup de teste biochimice utilizate pentru
explorarea alterării structurii sau a unei funcţii hepatice:
1. Sindromul icteric  alterarea funcţiei biligenetice şi excreto-biliare
2. Sindromul hepatocitolitic  alterarea integrităţii structurale celulare
3. Sindromul de colestază  alterarea funcţiei excreto-biliare
4. Sindromul hepatopriv  alterarea mai ales a sintezei hepatice de proteine
5. Sindromul inflamator  hiperreactivitate mezenchimală
5
1. SINDROMUL ICTERIC
=  bilirubinei plasmatice cu colorare galbenă a tegumentelor şi mucoaselor

• Se investighează prin explorarea funcţiei
biligenetice şi excreto-biliare a ficatului
a) Determinarea componenţilor biliari în plasmă
 BI (bilirubina indirectă)  la degradarea Hb
 BD (bilirubina directă, conjugată)  prin
conjugarea BI în ficat
 VN: BT = 0,3 – 1 mg%
BD = 0,1 – 0,3 mg%
BI = 0,2 – 0,7 mg%
b) Determinarea componenţilor biliari în urină
 Bilirubina – normal absentă
 Urobilinogenul:
Normal – prezent în cantitate 
Patologic – absent sau 
 Sărurile biliare – normal absente 6
• Valoare clinică:
 Sindrom subicteric  BT = 1 - 2mg% (icter scleral)
 Sindrom icteric  BT  2mg% (icter sclero-tegumentar)
• Prehepatic (hemolitic)
• Hepatic
• Posthepatic (mecanic, obstructiv)
SÂNGE Icter prehepatic Icter hepatic Icter posthepatic
BT  5 mg% 10-20 mg%  20 mg%
BI   
BD   
URINĂ
Ubg ++ ++ absent
B + ++ +++
SB absent + +++
7
↑ BT = hiperbilirubinemie
Hiper Caracteristică
Valori
bilirubinemia pentru:
BT < 5 mg/dl
Indirectă icterul hemolitic
BD < 20% BT
BT = 10–20 mg/dl icterul
Mixtă
BD = 20–50% BT hepatocelular
BT > 20 mg/dl
Directă icterul mecanic
BD > 50% BT
8
2. SINDROMUL HEPATOCITOLITIC
• = creşterea valorii plasmatice a unor enzime caracteristice hepatocitului prin

eliberarea lor din celule în circulaţie
• Se investighează cu ajutorul următoarelor teste enzimatice:
a) TRANSAMINAZELE:
 GOT (ASAT) – nespecifică ficatului
 GPT (ALAT) – mai specifică ficatului
 VN = 0 – 35 U/L
 Patologic, creşterea apare în:
• afecțiuni hepatice, colestază (litiaza coledociană), abuz de alcool,
infarct miocardic, afecţiuni musculare
• în sindrom hepatocitolitic acut (hepatita acută) – GOT, GPT 
• în sindrom hepatocitolitic subacut (hepatita cronică, ciroză) –
GOT, GPT – moderat
 Indicele Ritis = GOT/GPT = 1,3
• valori > 2  hepatite şi ciroze alcoolice
9
2. SINDROMUL HEPATOCITOLITIC
b) GLUTAMATDEHIDROGENAZA:
 Valori crescute se întâlnesc în:
• hepatite acute severe
• pusee ale hepatitelor cronice şi ciroză
• obstrucţii biliare
c) LACTATDEHIDROGENAZA (LDH)
 Valori crescute se întâlnesc în:
• hepatite acute
• hepatite cronice
• ciroze
• neoplazii hepatice
Observaţie: în icterul hepatic HEPATOCITOLIZA  colestaza
10
3. SINDROMUL DE COLESTAZĂ
• = perturbările funcţiei de excreţie biliară a hepatocitului / fluxului biliar
• Colestaza poate fi: intrahepatică (ciroza biliară primitivă) sau extrahepatică
(litiaza coledociană)
• Se investighează cu ajutorul enzimelor de colestază:
a) FOSFATAZA ALCALINĂ (FA)
• Valoarea normală: 30-120 U/L.
• Variații patologice. Valori crescute se întâlnesc în:
 colestaza intra- şi extra-hepatică (creşte şi GGT)
 tumori hepatice, ciroza biliară
 hepatită acută (creştere moderată)
b) GAMAGLUTAMILTRANSPEPTIDAZA (GGT)
• Valoarea normală: 1-94 U/L.
• Variații patologice. Valori crescute se întâlnesc în:
 colestază (creşte în paralel cu FA), hepatită acută
 abuz de alcool (scade la oprirea consumului)
Observaţie: în icterul mecanic COLESTAZA  hepatocitoliza 11
4. SINDROMUL HEPATOPRIV
• = deficitul de sinteză al proteinelor + sinteza defectuoasă a altor metaboliţi

• Se investighează prin explorarea funcţiei metabolice a ficatului:
a) Investigarea metabolismului proteic
• Proteinemia (VN: 55 – 80 g/l) - scade în hepatopatii cronice, ciroză
• Fracţiuni proteice plasmatice:
 Albumine
 Globuline
 Fibrinogen (VN = 2 – 4 g/l) – scade în hepatopatii cronice, ciroză
Denumire Valori normale % Variaţii
Albumine 50 - 60  – hepatopatii cronice, ciroză
α1-globuline 4,2 – 7,2  – neoplazii, inflamaţii
α2-globuline 6,8 - 12  – colestază, inflamaţii
β-globuline 9,3 - 15  – colestază, afecţiuni hepatice cronice
γ-globuline 13 – 23  – afecţiuni hepatice cronice, ciroza biliară
12
• Timpul Quick (VN = 12-15 sec) = marker sensibil al funcţiei hepatice de

sinteză. Creşte în ciroza hepatică.
b) Investigarea metabolismului lipidic
Denumire Valori normale % Variaţii
 – colestaza acută
Colesterol total 150 - 200 mg%
 – ciroză
 – colestaza acută, hepatite
Trigliceridele 50 - 150 mg%
 – ciroză
Lipoproteinele
 – colestază
LDL colesterol < 115 mg%
 – ciroză
HDL colesterol
- femei > 40 mg%  – ciroză
- bărbaţi > 50 mg%
13
c) Investigarea metabolismului glucidic. Ficatul – rol în sinteza şi catabolismul

glucidelor. Explorarea se face prin următoarele teste:
• Dozarea glicemiei (VN: 70-110 mg%)
–  în ciroză, prin creşterea utilizării tisulare ca sursă de energie, în
condiţiile diminuării depozitului hepatic de glicogen
• Testul de toleranţă orală la glucoză (TTGO)
– se administrează oral 75 g glucoză a jeun în 250 ml apă şi se determină
glicemia la 2 ore
– glicemia la 2 ore este crescută în ciroză datorită diminuării capacităţii
ficatului de a regla homeostazia glucidică
14
5. SINDROMUL INFLAMATOR
• Reflectă hiperreactivitatea mezenchimală

• Se investighează prin teste uzuale biochimice care evidenţiază inflamaţia:
• VSH – 
 Valori normale:
• bărbat: 1 – 10 mm/oră
• femeie: 2 – 13 mm/oră
• ELFO – γ-globuline – 
– Valori normale: 13 - 23 %
• Alte teste:
• Proteina C reactivă – 
• Fibrinogen seric –  în hepatopatii cronice, ciroză
15
CAZUL CLINIC NR 1
• O pacientă de 52 de ani se prezintă la

medic pentru:
 icter
 dureri în hipocondrul drept
 greţuri, vărsături
• Examenul clinic şi anamneza:
 obezitate
 icter
 urini hipercrome
 scaune hipocrome
 nu prezintă factori de risc pentru
hepatita virală sau expunere la toxice
• Examinare ecografică:
 calcul pe canalul coledoc
16
Examene de laborator
• Sânge: • Urină:
– BD = 21 mg%  Culoare = hipercromă
– BI = 5 mg%  B = +++
– ASAT = 61 U/l
 Ubg = absent
– ALAT = 127 U/l
– FAL = 365 U/l
– GGT = 283 U/l
– Electroforeza proteinelor:
• Proteine totale = 4,1 g/dl
• Albumine = 39 %
• Gama globuline = 35 %
– Timp de protrombină (Quick) =
25 secunde
– VSH = 40 mm/h
17
Interpretare
1. Sindrom icteric – prezent

– Sânge:
• BD = 21 mg%    - hiperbilirubinemie directă
• BI = 5 mg%  - hiperbilirubinemie indirectă
• BD  50% din BT (80%) = caracteristică pentru icterul
mecanic
– Urină
• B = +++ = bilirubinurie
•  Culoare = hipercromă = icter coluric
• Ubg = absent patologic
– Materii fecale hipocrome
• Ubg = absent în intestin  stercobilinogen absent 
scaune hipocrome
18
BD  BI
19
Interpretare
2. Sindrom hepatocitolitic – prezent

– ASAT = 61 U/l - 
– ALAT = 127 U/l - 
3. Sindrom de colestază extrahepatică – prezent
– FAL = 365 U/l -  
– GGT = 283 U/l -  
– colestaza  hepatocitoliza (caracteristică pentru icterul mecanic)
4. Sindrom hepatopriv – prezent
– Proteine totale = 4,1 g/dl 
– Albumine = 39 % 
– Timp Quick = 25 sec 
5. Sindrom inflamator – prezent
– Gama globuline = 35 % 
– VSH = 40 mm/h 
20
Concluzie
Cel mai probabil diagnostic:
ICTER MECANIC
(OBSTRUCTIV, POSTHEPATIC)
21
CAZUL CLINIC NR 2
O adolescentă de 16 ani care provine

dintr-o colectivitate de copii se prezintă
la medic pentru:
 icter
 astenie, anorexie
 greţuri, vărsături
 febră moderată
Examenul clinic şi anamneza:
 icter
 hepatomegalie
 urini hipercrome
 scaune normocrome
 stare subfebrilă
22
• Sânge: • Urină:
– BD = 4,2 mg%
 Culoare = hipercromă
– BI = 7,7 mg%
– ASAT = 248 U/l  Ubg = ++
– ALAT = 455 U/l  B = ++
– FAL = 190 U/l
– GGT = 160 U/l
– Electroforeza proteinelor:
• Proteine totale = 5,2 g/dl
• Albumine = 47 %
– Timp de protrombină (Quick) =
18 secunde
– VSH = 22 mm/h
23
Interpretare
1. Sindrom icteric – prezent

– Sânge:
• BD = 4,2 mg%  - hiperbilirubinemie directă
• BI = 7,7 mg%  - hiperbilirubinemie indirectă
= hiperbilirubinemie mixtă
• BD = 20 - 50% din BT (35%) = caracteristică pentru icterul
hepatocelular
– Urina
• B = ++ bilirubinurie
•  Culoare = hipercromă
• Ubg = ++ urobilinogenurie
– Materii fecale normocrome
24
BI  BD
25
Interpretare
2. Sindrom hepatocitolitic – prezent

– ASAT = 248 U/l -  
– ALAT = 455 U/l -   
3. Sindrom de colestază intrahepatică – prezent
– FAL = 190 U/l - 
– GGT = 160 U/l - 
– hepatocitoliza  colestaza (caracteristică pentru icterul hepatocelular)
4. Sindrom hepatopriv – prezent
– Proteine totale = 5,2 g/dl 
– Albumine = 47 % 
– Timp Quick = 18 secunde 
5. Sindrom inflamator – prezent
– VSH = 22 mm/h 
26
Concluzie
ICTER HEPATOCELULAR
(ICTER HEPATIC, HEPATITĂ ACUTĂ)
27
CAZUL CLINIC NR 3
Un pacient de 46 ani se prezintă la

medic pentru:
 icter, astenie
 pacientul a fost diagnosticat
anterior cu anemie drepanocitară
(falciformă)
Examenul clinic şi anamneza

 icter
 hepatosplenomegalie
 stare subfebrilă
28
• Sânge: Hemograma:
– BD = 0,8 mg%  Nr eritrocite = 3,5 mil/mm3
– BI = 4,1 mg%  Hb (HGB) = 10 g/dl
– ASAT = 31 U/l  Ht (HCT) = 32 %
– ALAT = 35 U/l  VEM (MCV) = 80 fl (m3)
– FAL = 90 U/l  CHEM (MCHC) = 32 g Hb/100 ml eritrocite
– GGT = 75 U/l  HEM (MCH) = 27 pg Hb/eritrocit
 RDW = 14,5%
• Urină:
 Ubg = ++
29
Interpretare
1. Sindrom icteric
– Sânge:
• BD = 0,8 mg%  - uşoară hiperbilirubinemie directă
• BI = 4,1 mg%   - hiperbilirubinemie indirectă
• BD < 20 % din BT (16%) = caracteristică pentru icterul hemolitic
– Urină
• Ubg (++) = urobilinogenurie
30
BI  BD
31
Interpretare
2. Sindrom anemic – prezent

 Nr eritrocite = 3,5 mil/mm3
 Hb (HGB) = 10 g/dl
 Ht (HCT) = 32 %
 VEM (MCV) = 80 fl (m3)
 CHEM (MCHC) = 32 g Hb/100 ml eritrocite
 HEM (MCH) = 27 pg Hb/eritrocit
 RDW = 14,5%
3. Sindrom hepatocitolitic – absent
– ASAT = 31 U/l - N
– ALAT = 35 U/l - N
4. Sindrom de colestază – absent
– FAL = 90 U/l - N
– GGT = 75 U/l – N 32
Concluzie
ICTER HEMOLITIC
(PREHEPATIC)
(cauzat de anemia hemolitică)
33
Take home messages
1. Ficatul este organul cu activitatea metabolică cea mai complexă.

Diagnosticarea bolilor hepatice presupune depistarea principalelor
sindroame hepatice
2. Sindromul icteric se investighează prin explorarea funcţiei de
biligeneză şi excreto-biliare
3. Sindromul hepatocitolitic se investighează cu ajutorul unor teste
enzimatice (GOT, GPT)
4. Sindromul de colestază se investighează cu ajutorul enzimelor de
colestază (FA, GGT)
5. Sindromul hepatopriv se investighează prin explorarea funcţiei
metabolice a ficatului (metabolismul proteinelor)
6. Sindromul inflamator se investighează prin teste uzuale biochimice
care evidenţiază hiperreactivitatea mezenchimală 34

Fizio LP

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fizio LP

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRĂRI PRACTICE.

• Clasă de celule specifice pentru sistemul nervos

• O contribuție fundamentală la cunoașterea celulei

SimNerv este un program de simulare pe calculator a experimentelor efectuate pe

 NERVUL ISCHIATIC izolat de broasca, este excitat cu stimuli electrici

Experimentul se efectuează pe nerv (= un ansamblu de fibre nervoase cu

STIMULATORUL permite stabilirea:

Tasta STIMULUS/On permite

Pentru efectuarea experimentelor privind EXCITABILITATEA şi

“RECRUTAREA” = activarea progresivă a fibrelor nervoase,

=>Se activează tasta Store a osciloscopului;

 Se continuă stimularea progresivă ÷ momentul în care amplitudinea

Se obţine utilizând electrodul explorator (roşu) şi

=> POTENŢIAL MONOFAZIC pozitiv:

=> POTENŢIAL MONOFAZIC negativ:

POTENŢIAL MONOFAZIC POZITIV

POTENŢIAL MONOFAZIC NEGATIV

Se obţine utilizând electrodul explorator (ROŞU) şi

=> POTENŢIAL BIFAZIC cu I faza pozitivă şi a II-a

=> POTENŢIAL BIFAZIC cu I faza negativă şi a II-a

1.LEGEA INTEGRITĂŢII FIZIOLOGICE:

2.LEGEA CONDUCERII IZOLATE:

3. LEGEA CONDUCERII BILATERALE:

***DECREMENT, s. n. / decrement, s. m. / decrement Diminuare, scurtare a

(a) Perioada refractara absoluta

Răspunsul nervului la DUBLĂ STIMULARE, în funcţie de intervalul

LUCRĂRI PRACTICE ANUL I MG

2015 Conf. Dr. Carmen Tatu

1.1. APA TOTALĂ

2. ECHILIBRUL ELECTROLITIC (IONIC)

3. TULBURĂRI ALE ECHILIBRULUI HIDROELECTROLITIC

• Expuna valorile normale ale principlalilor electroliti plasmatici

• Interpreteze ionagrame plasmatice

• Enumere tipurile de deshidratare si hiperhidratare

• Să explice modificările din stările de deshidratare şi

Repartiţia apei în sectoarele hidrice pentru o persoană de 70 kg

Electrolit Vărsături Diaree HiperALD HipoPTH

Interpretare: 1. Ionogramă plasmatică patologică

Interpretare: 1. Ionogramă plasmatică patologică

Interpretare: 1. Ionogramă plasmatică patologică

• Volemia = volumul sanguin total – VST = VP + VG

• Izoionia = menținerea în limite normale a concentrației principalilor

• Modificările de osmolaritate sau volum într-un compartiment

SimMUSCLE este un program de simulare pe calculator a experimentelor efectuate pe

 Contracţia izometrică – muşchiul se contractă dezvoltând forţă maximă, dar nu se

 Contracţia izotonă – muşchiul se scurtează dezvoltând o forţă constantă şi efectuează un

 Tetanosul – contracţia musculară prelungită determinată de stimuli cu o frecvenţa mare

 Fenomenul de sumaţie spaţială – creşterea în intensitate a excitantului determină

 Fenomenul de sumaţie temporală – creşterea frecvenţei de stimulare (scurtarea

 Oboseala musculară – scăderea temporară a forţei de contracţie şi creşterea perioadei

Experimentul SimMUSCLE este efectuat pe muşchiul gastrocnemian izolat de broască,

2. ORGANIZAREA LABORATORULUI SimMUSCLE

Laboratorul „SimMUSCLE” cuprinde componentele prezentate în Fig.nr.1:

 Stimulatorul - generează stimuli electrici cu o durată constantă, iar amplitudinea

 Traductorul - permite obţinerea de contracţii în condiţii izometrice şi respectiv în condiţii

 Osciloscopul - înregistrează pe canalul CH1 parametri amplitudine/timp ce ţin de

Fig.nr.1. Organizarea Laboratorului SimMUSCLE

3. PROTOCOLUL EXPERIMENTULUI SimMUSCLE

3.1. PREGĂTIREA EXPERIMENTULUI

 se activează (Power-On) stimulatorul, traductorul şi osciloscopul;

3.2. SECUSA. CONTRACŢIA IZOTONĂ ŞI IZOMETRICĂ

Obiectiv - se urmăreşte obţinerea şi analiza comparativă a secuselor în regim de contracţie

Tehnică. Stabiliţi parametri de lucru ai secvenţei după cum urmează: