1.

Metode de recoltare a salivei la animale si om

 Recoltarea salivei se poate realiza fie în condiţii de stimulare, fie în lipsa acestora.
 Stimularea se realizează la alegere prin masticaţia unei substanţe inerte (gumă de mestecat, parafină) sau cu ajutorul
stimulării gustative (aplicare de acid citric pe suprafaţa linguală).
 Stimularea secreţiei salivare poate modifica concentraţia unor constituienţi
 Recoltarea salivei nestimulate va fi influenţată de:
 gradul de hidratare al organismului
 poziţia corpului
 momentul recoltării.
 Saliva se recoltează la animale în principal pentru pentru punerea în evidență și studiul mecanismelor de secreţie
 La om saliva se recolteaza pentru determinarea unor compuşi anorganici/organici, agenţi microbieni, virali, fungi sau a unor
markeri utili în evaluarea stării de sănătate orală sau generală.
 Saliva recoltată se supune examenului fizic, chimic şi microscopic.
 La animalele de experienţă recoltarea salivei se realizează prin metoda fistulelor salivare.
 Fistula salivară acută se realizează la animalul anesteziat (de exemplu câine) prin introducerea unui cateter în
canalul excretor al uneia din principalele glande salivare, după care se stimulează nervul motor secretor (coarda
timpanului pentru glanda submaxilară/sublinguală și nervul auriculo-temporal pentru parotidă)
colectându-se picăturile de salivă într-un vas Erlenmayer sau eprubetă.
 Fistula salivară cronică se practică la animalul de experienţă (anesteziat) o canulare sau exteriorizare de lungă
durată a canalului excretor al glandei submaxilare/parotide prin fixarea canalului glandei la tegument; după
câteva zile de la vindecarea regiunii unde s-a intervenit operator se poate recolta saliva în diferite circumstanţe
experimentale (această metodă este utilizată îndeosebi pentru demonstrarea reflexelor necondiţionate şi
condiţionate și a mecanismelor de producere a acestora.
 La om, în vederea recoltării secreţiei salivare mixte (globale, totale) în ambulator sau clinică se poate folosi fie metoda
Holmes, fie recoltarea salivei secretată de glanda parotidă cu ajutorul capsulei Lashley.
 În primul caz (metoda Holmes) se obturează respiraţia nazală cu ajutorul unei pense nazale, subiectul fiind astfel
obligat să respire pe cale oro-faringiană, uscăciunea mucoasei faringiene care se instalează fiind un stimul al
secreţiei salivare. Recoltarea se face prin aspirarea salivei din cavitatea orală cu ajutorul unei pompe de vid. În
cazul acestei metode saliva va curge în regim constant şi în acest fel compoziţia salivară va fi fiziologic
constantă.
 Recoltarea cu ajutorul capsulei Lashley se realizează colectând saliva parotidiană prin fixarea acestui dispozitiv
la nivelul orificiului de vărsare al canalului Stenon ce se deschide la nivelul mucoasei orale (regiunea jugală) în
dreptul celui de al doilea molar superior.
 Capsula poliacrilică Lashley este formată din două tuburi
cilindrice de mică înălţime, introduse unul în celălalt,
realizându-se astfel două camere, una internă şi una externă
(ultima fiind între cei doi cilindri). Una din suprafeţele
circulare este închisă, iar cu cealaltă suprafaţă capsula se
plasează pe mucoasa obrazului; se creează (cu ajutorul unei
pompe de mână aspiratoare) un vacuum în camera externă
ce determină fixarea ei prin alipire şi scurgerea de salivă
stimulată în camera internă ce se află în legătură cu mediul
extern prin intermediul unui tub prin care saliva se
colectează într-o eprubetă. Pentru recoltarea salivei din
celelalte glande salivare (submaxilare şi sublinguale) se Capsula Lashley
utilizează un alt tip de capsulă (capsula Schneyer).

 Recoltarea separată a salivei pe tipuri individuale de glande

salivare (parotidă, submandibulară, sublinguală) permite
cunoaşterea particularităţilor fizice, chimice şi biologice a salivei
secretată de fiecare glandă explorată şi în consecinţă a rolului
jucat de acestea în digestia orală şi în menţinerea sănătăţii orale.

Capsula Lashley – mod de aplicare

2. Biomecanica structurilor alveolare orale (modele ideale, reale si patologice)

 Biomecanica dintelui este exprimată funcţional atît în contextul relaţiilor fiziologice inter-maxilare, cît şi în cel al relaţiilor
odonto-parodontale. Din acest ultim punct de vedere se desprind două aspecte importante, cel al stabilităţii şi cel al
mobilităţii dentare.
 Se știe că dintele prezintă în mod normal un grad de uşoară mobilitate evidentă la aplicarea de presiuni mari asupra sa. In
condiţii fiziologice dintele funcţionează din punct de vedere al biomecanicii locale sub forma unor pîrghii dento-parodontale
de gradul I şi II. În pîrghia odonto-parodontală de gradul I braţul de forţă (F) este dat de înălţimea coroanei clinice, punctul
de sprijin (S) îl constituie îl constituie coletul clinic (linia de prindere a mucoasei gingivale pe dinte) iar braţul de rezistenţă
(R) îl reprezintă lungimea rădăcinii clinice (ordinea dispunerii în lanţul cinematic fiziologic a elementelor de caracterizare
a pârghiei fiind: F-S-R). Cu cât braţul de forţă este mai scurt (deci coroana clinică mai puţin înaltă), iar cel de rezistenţă
(rădăcina clinică) este mai lung, cu atât dintele este este mai stabil implantat în alveola dentară, cu alte cuvinte un colet
clinic mai sus situat conferă o stabilitate dentară mai robustă (Fig-A). Dimpotrivă, coborârea punctului de sprijin (deplasarea
lui spre apex) poate duce atât în condiţii fiziologice cît şi patologice la transformarea pîrghiei de ordinul I spre pîrghia de
ordinul II (Fig-B) cu un grad uneori semnificativ de instabilitate a dintelui în raport cu apexul care rămîne relativ fix (apexul
poate căpăta chiar valoare de punct de sprijin – S - în cazul transformării pîrghiei de gradul I în pîrghie de gradul II).
 La rîndul ei condiţia patologică cea mai frecventă este dată de atrofia osului alveolar şi retracţia gingivală. În această situaţie
poate apare posibilitatea creşterii gradului de basculare a dinţilor chiar la aplicarea de forţe masticatorii de intensitate
obişnuită, normală, datorită alungirii braţului forţei şi tendinţei de coborîre a punctului de sprijin spre apex (braţul forței se
alungeşte, în timp ce braţul rezistenței se scurtează), dispunerea elementelor de reper cinematic fiind în următoarea ordine :
F-S-R, adică pîrghie de gradul I, dar cu un braţ F din ce în ce mai lung, asociat din această cauză şi în aceiaşi măsură, cu
scăderea stabilităţii dintelui (Fig-C).

Pârghii dento-parodontale

 Dinţii suportă în cursul masticaţiei obişnuite presiuni ritmice orientate în următoarele direcţii :
 verticale în lungul axului median al dintelui
 paraxiale
 oblice
 perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui.
 Presiunile aplicate sunt intermitente, întrerupte de pauze mai scurte sau mai lungi, astfel încât se poate vorbi de suite
alternante de faze parodontale dinamice şi faze parodontale de repaus, această activitate ciclică având un efect stimulator
asupra sănătăţii şi nutriţiei odonto-parodontale, precum şi o acţiune de restructurare şi modelare permanentă a ţesuturilor
moi şi dure ale dispozitivului dento-alveolo-maxilar.
 Presiunile verticale şi paraxiale se exercită mai ales în acţiunile dinţilor frontali de apucare şi sfâşiere a hranei sau la
persoanele cu edentaţie parţială (prin lipsa premolarilor şi molarilor) chiar în procesul de masticaţie propriu-zis ; presiunile
oblice şi cele orizontale ( perpendiculare pe axul longitudinal al dintelui) acţionează în masticaţia de frecare, iar prin
mişcările ce le impun dintelui tind la bascularea /dislocarea acestuia. Unul din rolurile cele mai importante în conservarea
stabilităţii dintelui şi preluării presiunilor/tracţiunilor îl au structurile parodontale şi în primul rînd elementele fibroase ale
ligamentului periodontal.
 Forţele de presiune verticală aplicate pe dinte în lungul axului longitudinal determină o „mişcare de înfundare” a dintelui
(„mişcare de intruzie”) realizată cu participarea structurilor alveolare elastice.
 Intruzia dintelui în alveolă are cea mai mare amplitudine în condiţiile aplicării şi transmiterii presiunilor verticale de-a-
lungul axului median longitudinal al dintelui, caz în care sunt prezente cel puţin trei consecinţe: a) distribuirea egală pe
pereţii alveolei dentare şi zonele cementale a forţelor de presiune aplicate, b) tracţiuni egale pe fibrele ligamentare şi c)
disiparea presiunii hidrostatice active a lichidului interstiţial periodontal, deasemenea în mod egal, asupra pereţilor ce se
privesc „în oglindă” (peretele cemental şi peretele alveolar). Important din punct de vedere biomecanic şi fiziologic este
faptul că forţele de tracţiune ligamentare şi forţele presiunii hidrostatice sunt de sens contrar şi egale între ele, ceea ce
conferă structurilor lojei parodontale rolul unui adevărate zone de sistem – tampon („biomechanically buffer”) şi de
amortizare a şocurilor ocluzale.
 Acest model matematic şi biomecanic are însă un caracter mai mult teoretic (ideal), el fiind rareori întîlnit în jocul real al
forţelor masticatorii unde distribuţia vectorilor de tracţiune ocluzală este inegal aplicată ariilor cemento-alveolare prin
intermediul fibrelor periodontale întinse în mod diferit (presiunea hidrostatică rămâane egal distribuită). Este adevărat
totodată că în procesele masticatorii obişnuite forţele ocluzale aplicate converg totuşi în mare parte spre axul longitudinal
median al dintelui, deşi nu în totalitate. Măsura în care se realizează această direcţionare este în mod curent suficientă pentru
realizarea protecţiei dintelui.
 Depăşirea însă a unor limite fiziologice date de solicitările presionale ca intensitate şi direcţie, poate duce la instalarea
modelului patologic în care tracţiunile inegale şi exagerate ca amplitudine şi durată ale fibrelor de inserţie a ligamentului
periodontal pot genera leziuni având ca urmare compromiterea importantă a aparatului parodontal, lărgirea spaţiului alveolar
şi ca urmare pierderea dintelui prin eliminarea din alveola dentară. Aspecte şi probleme speciale privind dezechilibrele şi
efectele lor pot surveni în aplicarea de presiuni şi forţe exagerate cum este cazul sfărmării frecvente între arcadele dentare a
unor alimente foarte dure,a utilizării de proteze dentare incorect realizate sau aplicate, în bruxism sau cazul edentaţiei
parţiale unde distribuţia forţelor se face pe o suprafaţă ocluzală mai redusă. În această din urmă situaţie fenomenul este
compensat dacă dintele păstrat are mai multe rădăcini, ceea ce contribuie la distribuirea forţelor de apăsare (de exemplu
dinţii dispuşi lateral pe arcadele dentare).Cronicizarea tracţiunilor anormale pare a afecta mai mult echilibrul presiunilor din
spaţiul alveolar (adică a forţelor de tensiune prezente în fibrele ligamentului periodontal versus forţele de rezistenţă ale
peretelui alveolar şi presiunea hidrostatică) decât intensitatea aplicării presiunilor.În modelul patologic zonele de liză osoasă
ale alveolei dentare nu sunt echilibrate (compensate) de apariţia apoziţiilor osoase ceea ce implică supradimensionarea
alveolei dentare implicit şi prin subţierea pereţilor,urmată de mobilitatea anormală a dintelui în zona de implant (de exemplu
în parodontoză).
 3. Dinamometria si tonometria muschilor mobilizatori ai mandibulei si oro-faciali; indexul
neuro-muscular

 Tonusul muscular reprezintă starea naturală de tensiune musculară (semi-contracţie) în condiţii de veghe, generată de
existenţa în mod normal a unei uşoare contracţii sau semicontracţie a muşchiului în repaus sau de tensiunea musculară de
grade variate prezentă în timpul contracţiei propriu-zise.
 Tonusul muscular oferă date paraclinice importante asupra capacităţii muşchilor sistemului stomatognat de a asigura relaţia
centrică, intercuspidarea maximă şi poziţia de postură. De asemenea explorarea tonusului muscular este utilă determinării
şi evaluării echilibrului între musculatura extraorală şi intraorală. Echilibrul de forţe al acestor muşchi stabilizează şi
păstrează armonia aparatului dento-maxilar şi în sens extins a echilibrului oro-cranio-facial influenţînd creşterea arcadelor
alveolare şi procesul de aliniere al dinţilor.
 Evaluările instrumentale ale tonusului muscular sunt precedate de o evaluare clinică a musculaturii şi stării tonice
normale/anormale bazată pe inspecţie şi palpare. Prin inspecţie se fac observaţii asupra:
 fantei labiale (deschisă, închisă),
 aspectului buzelor (hipertonicitatea muşchiului orbicular induce aspectul de buze subţiri),
 analiza spaţiului de inocluzie fiziologică (oferă informaţii asupra echilibrului dintre tonusul de repaus al
muşchilor masticatori elevatori şi depresori cu importanţă mai ales în ocluziile adînci).
 Prin palpare se poate aprecia tonicitatea buzelor sau a muşchilor obrazului în funcţie de rezistenţa opusă la degetul
examinatorului sau la împingere cu oglinda stomatologică în peretele jugal al spaţiului vestibular. Prin inspecţie şi palpare
se pot face deasemenea evaluări asupra tonicităţii principalilor muşchi masticatori: muşchii linguali, temporali, maseteri,
ceea ce constituie cel mai important aspect. Toate rezultatele evaluării se notează în vederea monitorizării stării tonice
musculare şi eventual a terapiei.
 Un grad crescut de obiectivitate îl are explorarea tonusului muscular cu instrumente dedicate. Se utilizează astfel
miotonometrul (de exemplu miotonometrul Szirmai) care prin aşezare (sprijinire fără apăsare) pe suprafaţa cutanată ce
acoperă muşchiul mobilizator al mandibulei şi prin compresiunea exercitată liber la suprafaţa muşchiului în aceste condiţii
de propria lui greutate pe muşchiul ales pentru evaluare, înregistrează prin devierea acului indicator gradul tensiunii sub
care se află muşchiul respectiv atît în stare de repaus-adică tonusul (contracţie uşoară sau semicontracţie), cît şi în contracţia
completă de diferite intensităţi.
 Rezultatele tonometriei evidenţiate de valori ce se pot încadra în exprimarea clinică ca normotonie, hipotonie sau hipertonie
se recomandă a fi asociate cu datele obţinute şi prin alte investigaţii (de exemplu cu cele obţinute prin kimograma
masticatorie, electromiografie) şi obligatoriu cu datele rezultate din examenul clinic.
 În mod curent se practică măsurarea tonusului muşchilor temporal şi maseter, dar şi cel al muşchilor periorali (muşchii
buzelor) şi a limbii (miotonometria rezistivă).
 Tonometria este utilă în evaluarea:
 tonusului postural mandibular,
 a tonusului din cursul intercuspidării maxime,
 a relaţiei centrice,
 a ocluziei de efort,
 deglutiţiei,
 mişcărilor mandibulare–test sau funcţionale,
 disfuncţii ocluzale
 în evaluarea refacerii protetice a planului de ocluzie,
 disfucţii mio-articulare,
 dezechilibre/asimetrii neuro-musculare stomatognate generate de iritaţii dentare sau de stări de stres psiho-emoţional.
 Echilibrul dento-parodontal, direcţiile de dezvoltare a arcadelor şi forma acestora depind în mare măsură de echilibrul tonic,
static (în starea de repaus) şi dinamic (în actele funcţionale) al musculaturii vestibulare şi orale.
 Dinamometria masticatorie, reprezintă o tehnică de investigaţie funcţională a forţelor presionale masticatorii ce sunt
aplicate asupra fragmentelor alimentare supuse sfărmării şi triturării la nivelul suprafeţelor ocluzale. Se înregistrează
concomitent undele kimogramei masticatorii (masticaţiograma) şi variaţia forţelor aplicate (măsurători dinamometrice
efectuate în dinamică funcţională). Se evaluează forţele dezvoltate în cursul procesului masticator, prin interpretarea
integrată a aspectului liniilor descendente şi ascendente masticaţiografice împreună cu valorile dinamometrice succesive
obţinute în fiecare moment de pe linia descendentă (ridicarea mandibulei) a fiecărui ciclu masticator. Dinamometria oferă
repere funcţionale utile în protetică, ortodonţie, în tulburări ale ocluziei sau în sindromul algodisfuncţional stomatognat şi
mai ales în recuperarea și reabilitarea complexă neuro-motorie oro-maxilo-facială.
 Pentru unii mușchi din teritoriul oro-facial (de ex. muşchii intrinseci laringieni) problema sincronizării contracției bilaterale și
coordonării acțiunilor lor este esențială pentru realizarea funcției lor. Acest aspect este extrem de important în cazul fonației cu
atât mai mult cu cât mușchii fonatori pot fi inervaţi fie de acelaşi nerv motor, fie de nervi motori diferiţi (ramul extern al
 nervului laringeu superior şi ramul laringeu recurent). În plus, unele ramuri nervoase motorii prezintă lungimi diferite ceea ce
ar putea implica timpi diferiţi de transmisie a influxului nervos, ori condiţia ajungerii biopotenţialelor excitatorii la muşchii
fonatori în acelaşi timp util este esenţială în fiziologia fonaţiei. În mod normal nu există totuşi diferenţe de timp între
contracţiile muşchilor laringieni stânga/dreapta participanţi la procesul vorbirii (contracţii care trebuie să fie şi sunt simultane)
deşi există diferenţe de lungime a nervilor motori. Explicația acestei sincronizări temporale constă în faptul că grosimea
crescută (deci conductibilitate crescută) a nervului mai lung compensează diferenţa de lungime facând ca timpul de conducere
a influxului nervos sa fie același. Explorarea acestor parametri se poate face determinând indexul neuro-muscular (INM) care se
calculează prin raportul dintre lungimea nervului motor ce inervează muşchiul investigat şi grosimea fibrei nervoase din
componenţa nervului motor respectiv:
INM = Lungimea nervului(cm)/Diametrul fibrei nervoase(microni)
 Creşterea compensatorie în diametru a nervului mai lung pentru a menţine acelaşi timp de deplasare a influxului nervos cu cel
din nervul mai scurt se dobîndeşte prin exerciţiu fonator în timpul primilor ani de viaţă.
 Indexul neuro-muscular este util şi în studiile legate de diagnosticul unor afecţiuni dento-maxilare sau evaluării funcţionale în
terapia ortodontică.
4. Influenta tridimensionala a musculaturii oro-mandibulo-faciale asupra aparatului dento-
maxilar; functiile individuale ale muschilor mobilizatori ai mandibulei, activitatea
simetrica si asimetrica a muschilor mobilizatori ai mandibulei

 Muşchii mobilizatori ai mandibulei sunt muşchi scheletici fiind constituiţi din mănunchiuri de celule
multinucleate cunoscute sub numele de fibre musculare striate (o celulă musculară egal o fibră
musculară), dispuse paralel cu direcţia de acţiune a procesului de contracţie.
 Cei aproximativ 20 muşchi ai sistemului muscular oro-maxilo-facial şi parţial ai gâtului contribuie cu
toţii în măsuri diferite în principal la deplasările mandibulei în decursul masticației, deglutiției și
fonației.
 Studiile efectuate asupra modului de lucru al sistemului muscular oro-maxilo-facial având ca acţiune
mobilizarea maxilarului inferior, au arătat că acesta posedă o organizare de tip funcţional. Ea cuprinde
acel mod de organizare care corespunde cel mai bine funcţiei (funcţiilor) sale pentru a obţine cu un
efort minim o eficienţă maximă, trăsătură esenţială ce a reieşit din explorarea amănunţită a acţiunilor
pe care le îndeplineşte fiecare din muşchii participanţi la biomecanica mandibulară (vezi tabelul de mai
jos). Cercetările au concluzionat că cel mai bun randament al unui muşchi este oferit atunci când forţa
pe care o generează se aplică perpendicular pe rezistenţa opusă la deplasare. Acest randament se obţine
adeseori prin contracţia simultană a mai multor muşchi, a căror rezultantă sumată ghidează şi
orientează sensul deplasării.
 Muşchii au tendinţa de a păstra axul de deplasare a forţelor (caracteristică posibil engramată genetic)
ghidaţi fiind de factori declanşatori care semnalizează orientarea, un exemplu fiind maseterul ce se
verticalizează cu aproape 10 grade ca urmare a schimbării conformaţiei generale a mandibulei în cursul
dezvoltării.
 În afara de actele funcționale enumerate masus acţiunile lor sunt mai extinse cuprinzând şi alte
segmente ale extremităţii cefalice şi alte funcţii cum sunt tonusul de fond, asocierea cu gesturile din
diferite comportamente, exteriorizarea unor stări afective sau emoţionale (de ex. muşchiul triunghiular
al buzelor coboară comisura, dar este şi muşchiul ce exprimă trăiri afectivo-emoţionale ca tristeţea şi
dispreţul) sau participări la mimica de comunicare împreună cu alţi muşchi ai feţei.

Principii de organizare funcţională ale aparatului muscular mobilizator al mandibulei:

a) Principiul antagonismului funcţional al grupelor musculare: în baza acestui principiu de lucru, unele
grupe musculare desfăşoară o acţiune (de ex. muşchii agonişti) în timp ce alte grupe musculare se
relaxează sau realizează o acţiune opusă (antagoniști). Acest principiu stă la baza modelelor
musculare inverse de contracție (propulsie, retropulsie, lateropulsie, ridicare, coborâre etc),
complementare şi succesive, cum este de exemplu actul masticaţiei (bolul alimentar ce se formează
în cavitatea bucală este rezultatul activităţii muşchilor ce deplasează lateral mandibula dar şi a celor
care o readuc în poziţia centrică sau în poziţia de intercuspidare maximă iniţială de la care s-a
plecat);
b) Principiul cooperării în care muşchi diferiţi contribuie la desfăşurarea în timp a unei acţiuni
fiziologice complexe şi funcţional unitare, de exemplu, muşchii pterigoidieni externi iniţiază
mişcarea de coborâre a mandibulei, muşchii suprahioidieni o continuă, iar muşchii digastrici o
desăvârşesc.

Principalii muşchi mobilizatori ai mandibulei (inserţii, inervaţie şi funcţii)

Fascicole Acţiuni mobilizatoare
Muşchi Inserţie fixă Inserţie mobilă Inervaţie
componente asupra mandibulei
 Arcada zigomatică
Nerv maseterin Ridicare mandibulă
 Malar
(ram al nervului oblic şi în sus
Maseter Fascicul superficial  Gonion
mandibular Propulsie
 Faţa laterală ram
din trigemen) Lateropulsie
vertical mandibulă
 Arcada zigomatică
Nerv maseterin
 1/3 post. faţa ext. Ridicător
(ram al nervului
Fascicul profund ram orizontal Lateropulsie
mandibular din
mandib. Retropulsie
trigemen).
 Gonion
  Faţa internă a Ridicător
 Fosa pterigoidiană Ram din nervul
Pterigoidian ram ascendent Propulsie
—  Apofiza piramidală mandibular din
intern mandib. Lateropulsie
a palatinului trigemen
 Gonion
 Fosa temporalului
 Linia temporală a  Apofiza
Nerv temporal Ridicător
Temporal Fascicul anterior frontalului, coronoidă
profund ant. Propulsie
parietalului şi (mandibulă)
temporalului
Nerv temporal Ridicător
Fascicul mijlociu
profund mijlociu Retropropulsie
Nerv temporal
Retropulsie
Fascicul posterior profund
Lateropulsie
posterior
 Fosetă Nerv milohoidian Coborâtor
Digastric Pântece anterior  Os hioid
mandibulară din trigemen Retropulsie
 Şanţ digastric
Pântece posterior (medial faţă de Ram din facial Coborâtor
apofiza mastoidă)
 Capsula ATM Nerv pterigoidian Propulsie
Pterigoidian Fascicul superior  Aripa mare sfenoid
 Meniscul (ram din nervul Coborâtor
extern (sfenoidal)  Foseta condiliană
articular mandibular) Lateropulsie
Propulsie
 Fovea Lateropulsie
Fascicul inferior Apofiza pterigoidă Idem
condiliană Coborâre (glisare
anterioară +rotaţie)
Coborâtor
(masticaţie)
 Linia Nervul
Lateropulsie
Milohioidian Os hioid milohioidiană a milohioidian
Ridică osul hioid
mandibulei din trigemen
(deglutiţie)
Trage înainte laringele
Coborâtor
 Mandibulă
Geniohioidian Os hioid Nervul Hipoglos Lateropulsie
 Apofize genii
Ridică os hioid
Muşchiul
pielos al
 Grăsimea gâtului  Mandibula Nervul Facial Coborâtor
gâtului
(platisma)
5. Biomecanica miscarilor în articulația temporo-mandibulară - tipuri de pîrghii ale
articulației temporo-mandibulare

 Din punct de vedere biomecanic Articulaţia Temporo-Mandibulară (ATM) prezintă o mare importanță avînd în vedere
rolul ei ca participantă la sistemele de pârghii osteo-articulare maxilare.
 La toate pârghiile sistemului mio-osteo-articular din organism există ca şi în fizică trei elemente determinante (Forţă,
Rezistenţă, Sprijin) din a căror dispunere succesivă în diferite poziţii rezultă şi clasificarea pârghiilor biologice în pîrghii
de gradul I, II şi III. Forţa activă (F) este reprezentată de muşchii care prin contracţia lor mobilizează segmentul osos, iar
Rezistenţa este dată fie de greutatea segmentului osos, fie de sarcina exterioară deplasată prin lucru mecanic dacă este cazul
(R); al treilea element este locul de Sprijin (S), punct fix de pe axul biomecanic al mişcării prezent în articulaţia ce face
legătura între cele două oase. În cadrul pîrghiilor sistemului temporo-maxilar, muşchii mobilizatori ai mandibulei împreună
cu elementele structurale ale articulaţiile temporo-mandibulare conectează mandibula la oasele temporale. Muşchii
reprezintă forţe puternice care aplicate prin inserţii la nivelul mandibulei şi oaselor vecine îşi exercită acţiunile prin
intermediul osului mandibular, făcând astfel posibile mişcări ale condililor acestui os în cele două articulaţii temporo-
mandibulare, stîngă şi dreaptă.
 Articulaţia temporo-mandibulară, mobilă, face parte din clasa diartrozelor, realizînd un cuplu cinematic în care unul din
cele două oase componente execută rotaţii în jurul unor axe sau translaţii în diferite planuri (osul mobil fiind mandibula iar
osul fix osul temporal).
 Conform teoriei lui Gysi ( anul 1921), dacă punctul de aplicare al rezistenţei (R) se află la nivelul dinţilor frontali se
realizează o pârghie de gradul III (pârghie de viteză) cu punctul de sprijin (S) la nivelul articulaţiilor temporo-mandibulare,
iar punctul de aplicare al forţei (F) la nivelul locului de inserţie a muşchilor ridicători ai mandibulei; în acest caz pârghia
este mai puţin traumatizantă, dar în acelaşi timp şi mai puţin eficace ca forţă, pentru că dinţii frontali nu se caracterizează
prin rezistenţă apreciabilă la duritatea opusă de unele alimente în momentul acţionării forţelor masticatorii (a se vedea
figura).
 Triturarea dentară a alimentelor are loc dealtfel rar în această poziţie, iar atunci când se încearcă şi mai ales când se insistă
forţat pe alimente dure, datorită ineficienţei „ab initio” a acestui tip de pârghie, se pot produce agresări importante ale
parodonţiului dinţilor incisivi şi suprasolicitarea articulaţiilor temporo-mandibulare ca punct de sprijin, fenomene asociate
cu dureri şi posibil cu creşterea anormală a mobilităţii dentare în condiţiile exersării frecvente a acestei tendinţe. Deplasarea
punctului de rezistenţă (R) a alimentului spre zonele laterale ale arcadelor dentare transformă pârghia de gradul III în
pârghie de gradul II (pârghie de forţă), cea mai eficientă fiind plasarea punctului de rezistenţă între arcadele dentare în
dreptul celui de al doilea molar (stâng sau drept), punctul de sprijin (S) la nivelul ATM de partea opusă, iar zona de aplicare
a forţei (F) la nivelul inserţiilor muşchilor ridicători ai mandibulei de pe partea existenţei punctului de rezistenţă.

Sisteme de pârghii maxilare (osteo-articulare mandibulare)

Pârghii fiziologice: Pârghia de ordinul III (R-F-S)
Pârghia de ordinul II (S-R-F)
6. Analiza miscarilor simple si combinate ale mandibulei si rolurile lor functionale in masticatie, deglutitie si
fonatie

Articulaţiile temporo-mandibulare participă la realizarea a două tipuri de mişcări:

(A) mişcări ale condililor mandibulari,
(B) mişcări ale mandibulei (mişcări unidirecţionale, mişcări funcţionale şi mişcări extreme).
Mişcările menţionate au loc prin intermediul şi cu participarea articulaţiilor temporo-mandibulare, ca urmare orice
tip sau modalitate de mişcare a maxilarului inferior se realizează cu interesarea acestor articulaţii. Prin frecvenţa
mişcărilor, articulaţiile temporo- mandibulare sunt cele mai solicitate articulaţii, aspect evidenţiat de cele
aproximativ 10.000 de mişcări efectuate în medie în 24 de ore. În contextul arhitectonicii structurale şi a
biocinematicii temporo – mandibulare, mişcările mandibulare sunt urmarea mişcărilor condililor mandibulari în
articulaţia temporo-mandibulară reflectîndu-le în modul cel mai direct pe acestea.

A. Mişcările condililor mandibulari (Figura 1)

Mişcările condililor mandibulari se clasifică în mișcări elementare și combinate :
1. Mişcările condiliene elementare sunt reprezentate de:
a) mişcări de rotaţie,
b) mişcări de translaţie;
Articulaţia temporo-mandibulară este singura articulaţie din organism care permite mişcări de rotaţie şi mişcări
de translaţie.
2. Mişcările condiliene compuse (combinate) sunt rezultate din asocierea mişcărilor de rotaţie cu cele de
translaţie.
În mişcările condiliene rolurile esenţiale sunt deţinute de compartimentele articulare din ATM şi anume,
segmentul articular condilo-meniscal (inferior) pentru mişcările de rotaţie şi segmentul articular menisco-temporal
(superior) pentru mişcările de translaţie. Un rol determinant în ambele tipuri de mişcări îl are aparatul muscular
mobilizator al mandibulei.

a). Mişcări condiliene elementare de rotaţie

Mişcările de rotaţie ale condililor mandibulari din compartimentul condilo-meniscal al ATM sunt realizabile în
trei axe diferite de rotaţie :
 axul transversal (axa bicondiliană);
 axul vertical;
 axul sagital.
În ultimele două cazuri axele de rotaţie condiliene (verticală și sagitală) trec prin centrul numai a unuia din cei doi
condili.

Figura 1. Axele mişcărilor de rotaţie (transversală, verticală şi sagitală) ale condililor mandibulari în
articulaţia condilo-meniscală din ATM (exemplu cu condil pivotant în dreapta
subiectului)
b). Mişcări condiliene elementare de translaţie
Mişcările de translaţie, simetrice şi asimetrice, reprezintă cel de al doilea tip de deplasare al condililor mandibulari
şi au loc împreună (simultan) cu meniscul articular, în compartimentul menisco-temporal al ATM, pe pantele de
ghidaj existente la nivelul tuberculilor articulari ai ATM. Mişcarea de translaţie simetrică a condililor mandibulari
înseamnă implicit deplasarea axului bicondilian; condilii se mobilizează în jos şi înainte, revenind apoi aproape
pe aceiaşi traiectorie (traiectorie condiliană sagitală) în cadrul mişcărilor de ridicare-coborâre şi de propulsie-
revenire a mandibulei. Translaţia asimetrică a mandibulei caracterizează deplasările lateralizate ce au loc în planul
orizontal, direcţia mişcării fiind transversală.

B. Mişcările mandibulare
Mişcările de rotaţie şi translaţie ale condililor (desfăşurate de cele mai multe ori simultan), fac posibile la rândul
lor deplasările mandibulei în cele trei planuri (frontal, sagital şi orizontal) (Figura 2) şi pe cele trei direcţii/axe
(verticală, sagitală şi transversală) (Figura 3), generând mai multe tipuri de mişcări mandibulare ce pot fi grupate
în: mişcări simple unidirecţionale, mişcări funcţionale (din timpul actelor functionale masticaţie, deglutiţie,
fonaţie, mimică), mişcări extreme (comandate/voluntare, denumite şi mişcări limită), mişcări simetrice sau
asimetrice și mişcări cu sau fără contact interdentar.

Figura 2. Planurile de referinţă (frontal, sagital şi orizontal) ale mişcărilor mandibulare

Figura 3. Deplasările mandibulei în axele verticală, sagitală şi transversală (bicondiliană) (după Arcoria, 2010)
 Mişcările mandibulare simple unidirecţionale (de ridicare-coborîre, propulsie-retropulsie, lateropulsie stîngă
şi dreaptă) se realizează cu plecare din poziţia de postură sau de relaţie centrică şi revenirea în aceiaşi poziţie.
Cele şase mişcări unidirecţionale sunt fundamentale şi stau la baza generării şi celorlalte tipuri de mişcări ale
mandibulei (fără a lua în calcul individualitatea tiparului deplasărilor mandibulare, caracteristic în detalii fiecărui
individ).
În mişcarea de ridicare-coborîre a mandibulei (cele mai importante mişcări în tabloul dinamicii funcţionale
mandibulare), coborârea începe din poziţia de repaus - de postură - (sau din relaţie centrică) prin o rotaţie pe loc
a condililor mandibulari pe meniscul articular în axul bicondilian alfa-beta (transversal) urmată rapid de o rotaţie
a condililor cu tot cu menisc în axul transversal asociată cu o mişcare de translaţie (alunecare) simetrică a
condililor, a meniscului şi a axului transversal (axul ajunge în final în dreptul spinei lui Spix).
Mişcarea mandibulară de propulsie reprezintă mişcarea de alunecare în plan sagital-orizontal a incisivilor
inferiori pe suprafaţa palatinală („suprafaţa de ghidaj”) a incisivilor superiori, plecând din relaţia centrică, trecând
prin poziţia de intercuspidare maximă şi ajungând în final la poziţia „cap la cap”. Mișcarea de retropulsie se
desfașoara cu aceleași secvențe, în sens invers.
Mişcarea de lateralitate (lateropulsia, mişcarea de diducţie) a mandibulei este o mişcare complexă ce are loc
în plan orizontal pe direcţie transversală alternativ, dreapta sau stânga, asociată cu o uşoară coborâre sau propulsie.
Ea începe din poziţia de intercuspidare maximă, partea spre care se deplasează mandibula (stîngă sau dreaptă)
fiind considerată partea activă, iar partea opusă reprezintă partea pasivă (inactivă, nelucrătoare, de balans/de
echilibru)
7. Forte si presiuni masticatorii (directii de actiune, valori normale in functie de suprafata
ocluzala si grupe functionale de dinti)

 Forţele intense din timpul masticației sunt amortizate prin disiparea lor în întreaga regiune facială şi baza craniului (oasele
bolţii craniene sunt ca rezistenţă egale în toate direcţiile fiind o zonă static neutră). Din acest punct de vedere, un rol
important în transmiterea forţelor statico-dinamice presionale revine dispunerii înlănţuite a dinţilor şi scheletului cranio-
facial sub forma sistemului denumit con dentar (con sau geometric cranio-facialo-dentar) format din trei componente
înfundate unul în celălalt începînd cu (a) neurocraniul, în care se înfundă (b) masivul facial fixat de baza craniului şi (c)
dinţii ce se înfundă în masa facială.
 Elementul determinant de care depinde mărimea forţelor de presiune aplicate îl reprezintă intensitatea contracţiei muşchilor
masticatori şi direcţia de aplicare. Forţa maximă de contracţie pe care o poate dezvolta un muşchi masticator depinde
direct proporțional de:
 suprafaţa de secţiune
 lungimea muşchiului
 Se consideră că forţa maximă de contracţie este de 35-90
kgf pentru un muşchi masticator (sau în exprimare pe
suprafaţa de secţiune a muşchiului 10 Kg/1 cm2)
 Determinările gnatodinamometrice privind valorile medii
ale forţei maxime de masticaţie (forţa de muşcare) pe
grupe de dinţi sunt variabile potrivit datelor din literatură,
în general fiind acceptate următoarele valori:
 Incisivi: 11-26 kgf
 Canini: 35 kgf
 Premolari: 11-23 kgf
 Molari: 29-70 kgf.
 Dinţii posteriori fiind mai apropiaţi de inserţia
ridicătorilor mandibulei au o forţă masticatorie mai Valorile maxime fiziologice ale forţelor presionale masticatorii
ridicată decât cea a dinţilor anteriori. (kgf) aplicabile la nivelul dinţilor frontali şi laterali şi a ramurilor
verticale ale mandibulei
8. Teste de explorare a eficientei masticatorii

 Prin eficienţa procesării masticatorii se înţelege capacitatea sistemului stomatognat de transformare într-un anumit interval
de timp de la introducerea în cavitatea orală, a unui fragment alimentar într-un bol alimentar complet prelucrat mecanic
(avînd în final un număr cât mai mic de fragmente netriturate sau cu fragmente alimentare de câţiva mm3), insalivat şi parţial
atacat enzimatic şi pe care subiectul îl apreciază (conştient sau nu) ca fiind gata pregătit pentru deglutiţie.
 Exista în prezent mai multe metode de evaluare cantitativă a eficienței masticatorii. O metodă relativ exacta este reprezentată
de evaluarea spectrofotometrica a unui material alimentar colorat. Eficiența masticatorie se definește în acest caz ca fiind:

EM = E1 × 100/E

în care E1 reprezintă nivelul de densitate optică determinat spectrofotometric (530 nm) la materialul alimentar colorat (beta
caroten din 6 g morcov) dintr-un bol alimentar finalizat pentru deglutiţie în urma a 20 de cicluri masticatorii iar E reprezintă
nivelul de densitate optică determinat spectrofotometric (530nm) la un fragment de morcov (6 g) strivit în totalitate printr-
o procedură standard.
 Frecvent pentru evaluarea eficienţei masticatorii sunt utilizate în practică testele gravimetrice. Ele apreciază procentual
prin cîntărire greutatea particulelor alimentare de diferite mărimi prezente în bolul alimentar final pregătit pentru deglutiţie,
bol obţinut după secţionarea, sfărmarea, triturarea, măcinarea şi insalivarea fragmentului alimentar introdus în cavitatea
orală. Sunt supuse procesului masticator alimente de consistenţă fermă (pesmet, morcovi, carne, nuci, alune, etc.) sau
structuri artificiale standard (de exemplu gelatină durificată).
 Testul Helman în care se acordă subiectului adult 50 secunde pentru masticaţia completă a 5 gr de migdale (la copil
2,5 g). Conţinutul masticat se usucă, după care se cerne prin o sită cu orificii avînd diametrul de 2,4 mm, cîntărindu-se
apoi eventualele resturi rămase în sită. Eficienţa masticaţiei în această probă se calculează ştiindu-se că fiecare gram
de migdale necernut corespunde unei eficienţe masticatorii mai mică cu 20% comparativ cu eficienţa ideală de 100%.
 Testul Dahlberg utilizează grăunţe de gelatină durificate prin tratare cu formalină şi aduse în stare aplatizată/sfărmată
prin mişcări masticatorii de strivire şi triturare (40 de mişcări masticatorii). Se procedează apoi la cerneri ale
conţinutului oral succesiv prin site cu diametrul 1-10 mm numărându-se fragmentele reţinute pentru fiecare tip de sită.
Cu cât proporţia fragmentelor supuse trecerii prin sitele cu ochiuri mai mari este mai ridicată cu atât performanţa
masticatorie este mai bună. Cu alte cuvinte cu cît eficienţa aplatizării (triturării) granulelor de gelatină este mai mare
cu atât creşte mărimea suprafaţei obţinută prin aplicarea presiunile verticale antagoniste dentare (masticatorii).
 Testul Rubinov foloseşte alimente de durităţi variabile cu masă şi volum standard şi anume miez de nucă de pădure (în
cantitate/masă de aproximativ 800 mg utilizat ca aliment-etalon de duritate medie), pesmeţi (masa de 500 mg) sau pîine
(masa de 1 g), ultimele două avînd volumul egal cu cel al nucii. Se supune masticaţiei o cantitate de aliment
determinată, procesul masticator durînd pînă cînd va apărea reflexul deglutiţiei (tehnică fiziologică). În acest moment
bolul alimentar se depune într-un vas unde va fi supus spălării după care conţinutul se cerne prin o sită cu găuri rotunde
avînd diametrul de 2-4 mm. Dacă există reziduuri nefărămiţate şi netriturate complet, ele se cîntăresc şi se exprimă
prin diferenţă ca fracţie procentuală din masa iniţială a fragmentului alimentar ingerat. Lipsa reziduurilor semnifică
apaltizarea tuturor fragmentelor şi deci o eficacitate masticatorie de 100%. Studii folosind această tehnică şi cuprinzînd
loturi extinse de subiecţi au arătat că timpii normali necesari masticaţiei complete (din momentul cînd subiectul
introduce alimentul în cavitatea orală şi începe masticaţia, pînă cînd simte senzaţia necesităţii deglutiţiei) pentru diferite
alimente de consistenţă standard sunt: pentru miez de nucă = 14-25 sec, pesmeţi =11-17 sec, pîine = 9-13 sec.
 Testul Rohovski evaluează eficienţa masticaţiei cu ajutorul a doi cilindri standard de gelatină (diametrul de 16 mm şi
lungi de 10,5 mm trataţi cu formalină). Se efecuează un număr de 20 de cicluri masticatorii de aceiași parte, după care
bolul alimentar format şi depus se trece succesiv prin site avînd ochiuri ce scad treptat în diametru cu cîte 2 mm. In
calcul se iau timpul necesar masticaţiei şi parametrii electromiografici ai muşchilor masticatori.
9. Kimograma ciclului masticator (analiza graficului, faze) si kimograma procesului
masticator (masticațiograma- analiza graficului, etape)

Prin această metodă miografică se înregistrează cinematica activităţii fazice a muşchilor mandibulari în timpul
procesului de masticaţie, explorare indirectă prin intermediul modificărilor de presiune ce au loc într-un balonaş de cauciuc
în timpul acţiunii de ridicare şi coborîre a mandibulei. Perioada de masticaţie înregistrată include complexul de mişcări
desfăşurat pentru prelucrarea masticatorie completă a unui fragment de hrană izolat, de la începutul introducerii sale în
cavitatea orală şi pînă la declanşarea deglutiţiei. Înregistrările se realizează, aşa cum s-a menţionat mai sus, cu ajutorul unui
dispozitiv numit masticaţiograf prevăzut cu un balonaş de cauciuc de la care un sistem pneumatic preia variaţiile de presiune
din interiorul acestuia şi le transmite în continuare unui sistem de înscriere mecanic sau electronic.
Prin metoda kimogramei masticatorii se poate înregistra:
 activitatea contractilă în timpul procesului de masticaţie de pe partea activă (sau de pe partea balansată) din
momentul introducerii fragmentului alimentar izolat în gură (precedat de faza de repaus muscular) şi pînă la
deglutiţie,
 activitatea contractilă a muşchilor mobilizatori ai mandibulei în timpul deglutiţiei,
 activităţi contractile masticatorii diferite şi comparative în cursul masticaţiei unor tipuri de alimente diferite ca
textură şi rezistenţă pentru analize comparative.
 Se obține astfel o suită de curbe ondulatorii succesive, aşa numitele unde (sau linii) de masticaţie (UM) cu o durată
descrescătoare de la 3-0,5 sec. Fiecare UM reflectă mişcările mandibulei şi i se poate descrie un segment ascendent dat de
coborârea mandibulei (curba A-B) şi un segment descendent dat de urcarea mandibulei (curba B-C).

Kimograma masticatorie (masticaţiograma): înregistrarea grafică a

mişcărilor maxilarului inferior în cursul unui proces masticator complet
şi tipurile de unde de masticaţie.
Kimograma masticatorie: graficul a două unde izolate de
pe masticaţiogramă
A: unghiul G cu valoare sub 90° semnifică un grad relativ
crescut de rezistenţă a alimentului;
B: unghiul G în jur de 90° indică lipsa rezistenţei
alimentului la aplicarea forţei de masticaţie.

 Morfologia tipurilor de unde masticatorii înscrise corespund în ordine următoarelor etape (faze) – a se vedea figura:
 I – starea de repaus; II – faza de introducere a hranei; III – faza de adaptare; IV – faza de masticaţie propriu-
zisă; V – sfârşitul masticaţiei şi începutul deglutiţiei;
 A – B: linie ascendentă dată de coborârea mandibulei; B – C: linie descendentă data de ridicarea mandibulei
(mişcare efectivă).
 Unghiul G: este unghiul format de linia descendentă şi linia orizontală (măsoară declivitatea undelor de
masticaţie în funcţie de rezistenţa alimentului opusă la aplicarea forţelor masticatorii).

 Kimograma ciclului masticator

 Panta ascendentă a undei de masticaţie are de regulă un traseu aproape vertical evidenţiind o mişcare rapidă de
coborîre a mandibulei, în timp ce panta descendentă formează un unghi G cu linia orizontală, unghi a cărui mărime
depinde de consistenţa alimentului care conferă caracterul şi durata mişcării mandibulare (viteză, durată,
amplitudine).
 Cu cît alimentul este mai dur, cu atît el opune o rezistenţă mai mare la secţionare sau sfărmare, unghiul este mai mic
şi durata este mai mare. La 90° unghiul G reflectă lipsa rezistenţei alimentului la aplicarea forţei de masticaţie. Vârful
undei de masticaţie indică înălţimea (amplitudinea) maximă a coborârii mandibulare care depinde în măsură
însemnată şi de volumul alimentului introdus în cavitatea orală. Dacă mandibula prezintă scurte opriri în traseul ei
de ridicare (în cursul mişcării de ocluzie a arcadelor dentare), segmentul descendent apare sub formă de trepte (traseu
cu aspect de „scară”) ce semnifică întâmpinarea de rezistenţă/rezistenţe din partea alimentului. Segmentul inferior
al liniei descendente al unei unde de masticaţie formează împreună cu segmentul inferior al liniei ascendente al undei
următoare aşa numita „ansă de închidere” (inferioară) sau de contact, aflată mai jos de linia de repaus şi care
 corespunde pauzei din timpul opririi mandibulei la închiderea arcadelor dentare, evidenţiind contactul dintre
suprafeţele masticatorii ale dinţilor. Unghiul ansei de închidere (lărgimea sau gradul de deschidere al ansei) relevă
rapiditatea trecerii de la poziţia de închidere la cea de deschidere a arcadelor şi în acelaşi timp reprezintă un indicator
al duratei de timp necesare pentru strivirea alimentului între dinţi. Cu cît unghiul este mai deschis cu atît el traduce
o durată mai mare de compresiune a alimentului ,iar eventuala apariţie a platoului drept şi durata acestuia indică,
aşa cum s-a arătat mai sus, timpul de oprire a mandibulei în momentul comprimării alimentului în funcţie de
rezistenţa întîmpinată. Ansa cu ondulaţii la mijloc reprezintă un indicator al triturării/măcinării alimentului prin
mişcările de alunecare ale mandibulei (Rotaru,1971;Saulea,2009). Morfologia undelor masticaţiogramei este
complexă şi se poate modifica în funcţie de caracteristicile mecanice ale alimentelor ingerate, de consistenţa,
reologia, geometria, volumul şi natura lor gustativă, de vîrsta subiectului, de timpul avut la dispoziţie, de starea
psiho-emoţională a acestuia şi în mod deosebit de integritatea morfo-funcţională a structurilor implicate în masticaţie
(dinţi, parodonţiu, mucoasă orală, limba, muşchii masticatori şi structuri nervoase periferice şi centrale).
 Kimograma (masticaţiograma) procesului masticator este formată din o succesiune de cicluri masticatorii, evidenţiind
din acest punct de vedere cinci faze, începînd de la introducerea alimentului în cavitatea orală şi pînă la deglutiţie:
 faza de repaus (faza I) cu mandibula nemişcată şi musculatura în tonus minim de postură, arcada dentară inferioară
aflîndu-se la distanţa de 2-8 mm faţă de omoloaga sa superioară; graficul înregistrează o linie iniţială, orizontală,
dreaptă şi aflată ca nivel între baza şi vîrful undelor masticatorii care urmează;
 faza de introducere a alimentului în cavitatea orală (faza II) marcată pe grafic prin prima linie ascendentă, se
datorează coborîrii mandibulei; caracterul mai mult sau mai puţin abrupt al pantei şi cel maximal ca înălţime
evidenţiază viteza şi respectiv amplitudinea preluării orale a alimentului ;
 faza de adaptare şi de fragmentare a alimentului (faza III) este reprezentată de unde scurte prezente ca nivel de
înălţime deasupra liniei de repaus şi care pe grafic încep din vîrful primei linii ascendente desfăşurîndu-se pe fondul
unui platou în cazul alimentelor dure, ele semnificînd începutul fărămiţării alimentului. Platoul poate fi apoi uşor
sau mai mult înclinat continuâdu-se cu o pantă descendentă ce se termină la punctul decliv al scurtei pauze de
dinaintea pantei ascendente a următorului ciclu masticator. Existenţa platoului indică nedepăşirea rezistenţei opusă
de către hrană la presiunea aplicată de arcadele dentare, în schimb dacă platoul trece în linie ascendentă înseamnă
că s-a depăşit prin compresiune şi fracturare (fragmentare) alimentului rezistenţa opusă de acesta;
 faza mişărilor masticatorii de bază (faza IV) caracterizate grafic prin unde de masticaţie configurînd alternări
periodice de urcări şi coborîri frecvente (masticaţia hranei moi) sau în cazul alimentelor mai dure de urcări şi coborâri
cu frecvenţă mai rară la început, apoi cu frecvenţă progresiv mai crescută pe măsura triturării fragmentului alimentar,
durata şi caracterul lor depinzând de rezistenţa opusă la comprimare şi sfărmare,de volumul şi geometria variabilă a
fragmentului alimentar supus masticaţiei. Pauzele din timpul opririi mandibulei în cursul mişcării de închidere a
arcadelor dentare semnifică prin durata lor, intervalul în care arcadele dentare sunt în stadiul de ocluzie cu sau fără
contact dentar (poziţionate deasupra liniei de repaus indică lipsa contactului interdentar, iar poziţionate mai jos faţă
de nivelul liniei de repaus indică contactul dintre suprafeţele ocluzale dentare). Aceste pauze sunt intercalate pe
grafic cu unde de amplitudine mică („ansele de închidere a arcadelor”) a căror lărgime (durată) evocă rapiditatea
trecerii de la închiderea la deschiderea arcadelor, unghiul ansei indicînd durata comprimării interdentare. Oprirea
mandibulei în timpul triturării alimentului (rezistenţa crescută) transformă unghiul în platou. Dacă undele (ansele)
de masticaţie sunt ondulate la mijloc, aceasta arată că măcinarea alimentului are loc şi prin mişcări de
translare/glisare ale mandibulei. Pe măsura desfăşurării fazei a IV-a se constată că ansele de închidere cu contact
dentar a arcadelor (deci plasate sub linia de repaus) devin mai frecvente,intervalul dintre ele micşorîndu-se treptat.
Se consideră că faza a IV-a reprezintă faza fundamentală, de bază, a masticaţiogramei traducînd în plan funcţional
evenimentele esenţiale ale ciclurilor masticatorii: compresiunea, fragmentarea (sfărmarea) şi triturarea
(măcinarea) alimentului;
 faza formării bolului alimentar (faza V) îmbracă pe grafic forma unor unde finale cu amplitudine mai scăzută (mai
ales imediat înaintea deglutiţiei) determinate de finalizarea formării bolului alimentar prin aglutinarea totală a
fragmentelor alimentare triturate şi insalivate, durata formării acestuia fiind mai mare la alimente de consistenţă
dură; unii consideră că din această fază poate face parte şi înscrierea activităţii mecanice generată de deglutiţie.
10. Electromiografia masticatorie

 Examenul EMG este folosit în mod frecvent în practica clinică oro-dento-maxilo-facială şi utilizat curent pentru cazurile ce
necesită precizări de diagnostic în patologia asociată neuro-musculară a sistemului stomatognat şi deasemenea ca
instrument de evaluare funcţională de fineţe în chirurgia reparatorie mai ales post-traumatică şi neurologia oro-maxilo-
facială (electro-neuromiografie), ortodonţie, protetică, estetica facială şi reabilitarea orală complexă, în vederea
corectării dezechilibrelor morfologice şi/sau funcţionale din teritoriul stomatognat.
 Electromiografia reprezintă înregistrarea activității bioelectrice a unei fibre musculare (electromiografie elementară) sau
a unui muşchi în totalitate (electromiografie globală) aflat în stare de repaus, de tonus sau de contracţie, activitate
evidenţiată prin descărcări de potenţiale de acţiune spontane sau provocate, izolate, grupate în serii sau continui.
 Examenul EMG este util pentru: diagnosticul unor tulburări masticatorii sau malocluzii, pentru evaluări comparative
bilaterale ale funcţiei contractile, în terapia protetică, în recuperarea-reabilitarea stomatognată şi în (diskinezii, bruxism,
nevralgii/pareze/paralizii de nervi cranieni cu impotenţă funcţională legată de masticaţie, sindromul disfuncţional temporo-
mandibular) sau a unor boli generale/regionale ce afectează şi deglutiţia sau mimica/fonaţia.

Electromiografie masticatorie: orb.i/orb.s → activitatea

electrică a muşchilor orbiculari superiori/inferior;
mm.dr./stg → activitatea electrică a muschilor maseter
drept /stîng (înregistrare EMG în cursul masticaţiei unui
fragment de pîine la un subiect adult normal)
Tipuri de trasee EMG normale: A).traseu simplu; B).traseu
intermediar; C) traseu de interferenţă

 Pe traseul electromiografic format din oscilaţii („spik-uri”) ale biopotenţialelor musculare se pot evalua următorii parametri:
 amplitudinea potenţialelor electrice: aspect dependent direct proporţional de numărul de fibre musculare ce se
contractă simultan şi invers proporţional cu distanţa între fibrele musculare, electrozi şi suprafaţa de culegere a
electrozilor; în timpul compresiunii dentare asupra alimentului se înregistrează pe electromiogramă pachete de
oscilaţii cu diferite amplitudini variind între 60-310 microvolţi;
 frecvenţa descărcărilor de potenţiale pe unitatea de timp: sunt în funcţie de frecvenţa impulsurilor nervoase care
sosesc la fibrele musculare;
 durata, cronologia şi morfologia potenţialelor de acţiune: după forma lor există potenţiale de acţiune mono-,bi-,tri-
(ultimile două în proporţie de 80 %) şi polifazice (în proporţie de 2-10 %)
 La un muşchi striat normal pot fi prezente următoarele tipuri de trasee EMG fiziologice de referinţă, în funcţie de creşterea
progresivă a intensităţii contractiei musculare:
 traseu simplu: se evidenţiază în cazul unei contracţii musculare de intensitate redusă şi este reprezentat de potenţiale
de unitate motorie monofazice sau bifazice cu următoarele caracteristici: durată de 3-6 ms, frecvenţă 4-10 Hz (nr.de
descărcări/sec.) şi amplitudine 200-500 microvolţi;
 traseu intermediar: apare în contracţii de intensitate medie ale unităţilor motorii, descărcările unei singure unităţi
motorii distingîndu-se greu una de alta. Descărcările de potenţiale musculare sunt evidenţiate de oscilaţii frecvente
cu vîrfuri rapide, succesive şi ample; frecvenţa este de 14-25 Hz iar amplitudinea poate ajunge la 400-600 microvolţi;
 traseu de interferenţă: este reprezentat prin o succesiune de potenţiale de acţiune ample şi frecvente care reflectă
activitatea electrică musculară intensă datorată efectuării unor contracţii puternice, maximale. Dacă oscilaţiile
potenţialelor sunt foarte frecvente, ele se sumează temporo-spaţial astfel încît este aproape imposibilă diferenţierea
activităţii electrice corespunzătoare unei singure unităţi motorii de unităţile motorii vecine. Amplitudinea traseului
poate creşte de la 350 microvolţi pînă la 1000-1200 de microvolţi, în timp ce frecvenţa descărcărilor ajunge pînă la
50 Hz pentru o unitate motorie.
 traseu Piper: reprezintă un caz particular al traseului de interferenţă obţinut prin contracţia musculară de intensitate
maximă rezultată din opunerea la mişcare a unei contra-rezistenţe. Pe traseu apar vârfuri sinusoidale cu frecvenţă de
45-60 Hz şi amplitudine variabilă în funcţie de descărcarea sincronă sau asincronă a unităţilor motorii.
 In diagnosticul şi urmărirea evoluţiei intra- şi post-terapeutice a disfuncţiilor sistemului stomatognat (mai ales în ocluzia
de efort şi deglutiţie) se urmărește:
 prezenţa activităţii bioelectrice spontane (descărcări în cursul repausului muscular),
 creşterea frecvenţei şi amplitudinii bioelectrice cu mult peste valorile normale al acestor parametri,
 prezenţa asimetrică a unei activităţi musculare sau lipsa unei activităţi a muşchilor mobilizatori ai mandibulei,
 prezenţa asimetriei unor parametri electromiografici,
 contracţia dezordonată/neconcordantă a muşchilor mobilizatori mandibulari.
11. Corelaţii între deglutiţie şi dezvoltarea aparatului dento-maxilar

 Persistența deglutiției infantile la copil și adolescent poate duce la apariția unor anomalii dento-maxilare
 Clasificarea tipurilor de deglutiție și perioadele de vârsta caracteristice:
 0 - 6 luni: deglutiția de tip infantil
 6 – 12 (18) luni: deglutiția de tranziție
 peste 1,5 ani: deglutiție de tip adult
 Caracteristicile deglutiției de tip infantil:
 nou-născutul duce limba înainte prinzând mamelonul între ea și creasta alveolară superioară.
 dorsum-ul său formează un șanț longitudinal prin care se scurge laptele spre faringe purtat de contracțiile
mușchilor linguali.
 atât în repaus cât și în deglutiție între cele două maxilare rămâne un spațiu vertical, ele rămânând distanțate;
 acest fapt reprezintă elementul caracteristic al deglutiției de tip infantil
 În jurul vârstei de 6 luni, odată cu erupția incisivilor, intră în acțiune impulsuri proprioceptive noi care vor modifica treptat
comportamentul limbii în cursul erupției succesive a dinților. Se trece astfel de la etapa deglutiției infantile la deglutiția de
tip tranzițional.
 În timpul erupției caninilor și molarilor temporari, în repaus, limba pătrunde între arcadele dentare în regiunile laterale,
contribuind la fixarea unei poziții mandibulare ce se va permanentiza prin instalarea unui echilibru de tonus între grupele
antagoniste ale mușchilor mobilizatori ai mandibulei. Se trece astfel la o deglutiție cu arcadele în contact, matură, de tip
adult.
 Deglutiția de tip adult se stabilizează în condițiile ingerării unei alimentații solide sau păstoase, a lichidelor în cantități mici
si a deglutiției de salivă.
 Deglutiția de tip adult se mai numește și deglutiție somatică, iar cea de tip infantil deglutiție viscerală
 În unele cazuri copii nu fac tranziția de la deglutiția de tip infantil la cea de tip adult ci efectuează în continuare deglutiția
cu arcadele depărtate și cu interpoziții linguale ceea ce poate duce la afectarea dezvoltării normale a aparatului dento-
maxilar.
12. Influenţa fonaţiei asupra dezvoltării aparatului dento-maxilar (ADM)

 Datorită mișcărilor țesuturilor moi și dure antrenate în timpul fonației se consideră că aceasta din urmă poate exercita, ca
și în cazul deglutiției de tip infantil, influențe asupra dezvoltării aparatului dento-maxilar.
 În timpul vorbirii apar:
 modificări de formă și de calibru ale faringelui
 modificări de poziție ale mandibulei
 modificări de formă, de tonus și de poziție ale limbii cu contacte variabile la boltă și arcade dentare
 modificări ale vălului moale
 modificări de poziție și de tonus ale buzelor și ale obrajilor
 Influența fonației asupra ADM mai poate fi privită și din punct de vedere al efectului direct exercitat de coloana de aer.
Aceasta are un efect mai mare în perioada copilăriei, presiunea coloanei de aer putând atinge valori însemnate.
 În timpul articulării fonetice normale limba nu ia sprijin pe incisivii superiori și nu se interpune niciodată între dinți. Chiar
pentru pronunțarea fonemei “d” vârful limbii vine în contact cu papila incisivă iar marginile ei se lipesc de fața orală a
molerilor superiori; pentru “t” poziția limbii este foarte asemănătoare.
 În comportamentele articulatorii anormale se poate observa:
 sprijinul limbii pe suprafața palatinală a incisivilor superiori
 interpoziția limbii către incisivi
 interpoziția limbii către molari
 sprijinul limbii pe fața linguală a incisivilor inferiori în articularea dentalelor (“t”, “d”, “l”, “r”, “n”)
 S-a sugerat ideea potrivit căreia copilul învață să vorbească servindu-se de mișcări pe care le știe deja din timpul deglutiției.
 Odată inițiat la copilul mic, procesul vorbirii evoluează lent, se dezvoltă, se rafinează și se adaptează pe parcursul vieții.
Vorbirea defectuoasă (îndeosebi în articulare) dată de semne ca lipsa de foneme, repetarea, bâlbâiala, imposibilitatea
pronunțării, trădează o varietate de cauze disfuncționale psihice sau neuro-motorii.