Sunteți pe pagina 1din 28

5 DINAMICA MANDIBULARA

Dinamica mandibulară constituie un proces complex, fără de care exercitarea funcţiilor


sistemului stomatognat nu ar fi posibilă. Este un act motor, la realizarea căruia participă, ni
principal, muşchii sistemului stomatognat şi articulaţia temporo-mandibulară. în timpul
efectuării dinamicii mandibulare, sub acţiunea muşchilor, între mandibulă şi maxilar se
stabilesc rapoarte dinamice, atât din punct de vedere al rapoartelor osoase, cât şi ocluzale.
Aşadar, dinamica mandibulară include totalitatea mişcărilor mandibulei în timpul
exercitării funcţiilor sistemului stomatognat ca urmare a interacţiunii factorilor
neuromusculari, articulaţiei temporo-mandibulare, ocluziei statice şi dinamice. Dinamica
mandibulară este un act motor complex, realizat pe amplitudini mici, cu o precizie extremă şi
complexitate ridicată a mişcărilor.
Acţiunea conjugată a muşchilor mobilizatori ai mandibulei a muşchilor orofaciali şi ai
limbii este dirijată nervos pe baza impulsurilor periferice provenite din structurile
stomatognatice, conform experienţei individuale a subiectului.
Multitudinea proceselor fiziologice care interferează, actul masticator, cum ar fi
respiraţia, deglutiţia, homotropia linguo-salivară, justifică necesitatea unei coordonări
nervoase centrale, în cadrul căreia un rol important îl joacă acţiunea voluntară şi actul
reflex de organizare, automatizare şi dirijare a mişcărilor pe baza informaţiilor senzitivo-
senzoriale.
Cerebelul intervine în coordonarea mişcărilor mandibulare, asigurând integrarea şi
dirijarea activităţii neuromusculare. Impulsurile proprioceptive cu punct de plecare în
muşchiul striat, tendoane, articulaţia temporo-mandibulară, membrana desmodontală, sunt
conduse către nucleul senzorial trîgeminal principal, de unde ajung la nivelul cerebelului şi
sunt integrate activităţii motorii a întregului organism. Cortexul motor acţionează asupra
muşchilor mobilizatori, dar comandă şi cerebelului modificări ale reacţiei musculare,
adecvate mişcării ce se întreprinde.
Informarea centrilor coordonatori asupra poziţiei mandibulei în mişcările sale cu
contact dentar se face într-un procentaj de 90% pe baza proprioceptorilor desmodontali. La
noul născut, absenţa acestora, lipsa pantelor de ghidaj şi a antrenamentului determină
modelele de dinamică mandibulară să ia aspectul unor mişcări de tatonare. O dată cu
erupţia dinţilor, controlul statico-mandibular determină o mai mare siguranţă a mişcărilor.
Mişcarea mandibulară cu contact dentar este cea mai precisă şi se datorează în
principal informaţiei proprioceptive parodontale. Mişcarea mandibulară de amplitudine
mare, fără contact dentar, este dirijată cu precădere, prin impulsurile periferice, de
receptorii musculari, tendinoşi şi ai articulaţiei temporo-mandibulare, care nu asigură însă
aceeaşi exactitate a informaţiei şi, prin urmare, a coordonării reflexe. Astfel se explică
faptul că, o dată cu pierderea dinţilor, reflexele cu punct de plecare parodontal se destramă,
iar mişcarea mandibulară devine nesigură, dezordonată, creând mari dificultăţi medicului
în restaurarea protetică, în determinarea relaţiilor fundamentale ale mandibulei.
La nivel central se înregistrează mişcările mandibulare posibile, iar în momentul
declanşării ciclului dinamic mandibular sunt selectate şi orânduite numai acele secvenţe de
mişcare cu semnificaţie pentru actul motor ce se cere îndeplinit. Există o foarte mare
exactitate şi precizie în selectarea tiparelor de dinamică mandibulară, astfel încât poziţiile
fundamentale maxilo-mandibulare sunt precis reproductibile, iar ciclurile de masticaţie
pentru un anumit aliment au caractere identice pentru acelaşi subiect. Modelele de mişcare
mandibulară sunt memorizate şi stocate la nivelul nucleilor coordonatori astfel încât
desfăşurarea mişcării se produce aproape automat fără intervenţia cortexului. In cazul
apariţiei unui obstacol sau a unui stimul periferic inadecvat, se întrerupe brusc înlănţuirea
dinamică a reflexelor, pe o perioadă suficientă cortexului .pentru a lua decizia
corespunzătoare

5.1. DETERMINANTUL ANATOMIC


Reprezintă unul din determinanţii importanţi în realizarea dinamicii mandibulare.
Din punct de vedere topografic dar şi funcţional deosebim; determinantul ocluzal
anatomic anterior; determinantul ocluzal anatomic posterior,
Determinantul ocluzal anatomic anterior este reprezentat de feţele palatinale ale
frontalilor maxilari la nivelul cărora se realizează ghidajul anterior al mişcării. înclinarea
feţelor palatinale imprimă o anumită înclinare traiectoriei de mişcare a incisivilor
mandibulari faţă de cei maxilari, denumită traiectorie incisiva. Atât panta retroincisivă
(caracter morfologic) cât şi traiectoria incisivă (rezultat al combinării factorilor
morfologici cu cei funcţionali) îşi pun amprenta asupra ghidajului anterior.
Determinantul ocluzal anatomic posterior este reprezentat de zonele laterale ale
arcadelor dento-alveolare care asigură ghidajul posterior. Implantarea dinţilor în zona
laterală, morfologia cuspidiană mai accentuata sau mai ştearsă, caracteristicile curbelor de
ocluzie îşi pun amprenta asupra ghidajului posterior în dinamica mandibulară, influenţând
direcţia şi amplitudinea mişcărilor mandibulare cu contact dentar.

5.2. DETERMINANTUL FUNCŢIONAL


Muşchii mobilizatori ai mandibulei, prin acţiunea lor conjugată, determină
deplasarea mandibulei în cele trei direcţii ale spaţiului, având drept consecinţă atât
producerea de mişcare cât şi producerea de forţă în scopul realizării funcţiilor sistemului
stomatognat. Cortexul motor joacă un rol important în dinamica mandibulară prin iniţierea
şi declanşarea contracţiei musculare voluntare la nivelul muşchilor sistemului stomatognat.
Influxul motor din aria motorie postcentrală (homunculul motor) abordează căile
descendente piramidale. Fibrele nervoase se termină la nivelul nucleilor motori ai
muşchilor mobilizatori (căi eortico-nucleare), unde fac sinapsă cu motoneuronul alfa de
unde pleacă impulsuri şi ajung la musculatura manducatoare. Mişcările mandibulare sunt
controlate voluntar de scoarţa cerebrală.
Formaţiunile subcorticale intervin de asemenea în reglarea contracţiei musculare.
Sistemul limbic, complexul hipotalamo-amigdalian modifică ritmul mişcărilor
mandibulare. Formaţiunea reticulată, prin fracţiunea sa
activatoare sau inhibitoare, influenţează activitatea buclei gama, asigurând o
modulare a activităţii fuzoriale şi, deci, a motoneuronului alfa. Participarea cerebelului la
reglarea posturii şi a contracţiei musculare a fost dovedită experimental. Contribuţia
acestuia se realizează prin interrelaţiile cerebelo-reticulare, cerebelo-mbrice, cerebelo-
vestibulare, cerebeio-pontine şi cerebelo-corticale. Suprimarea influenţelor cerebeioase are
drept consecinţă o hiporeactivitate şi o inhibiţie a activităţii cunoscută sub denumirea de
fenomen de decupkj. Declanşarea mişcărilor mandibulare este corticala, organizarea şi
ritmul mişcărilor sunt subcorticale, iar modularea mişcării se realizează prin reflexe
periferice. Parodonţiul se dovedeşte a fi deosebit de important în declanşarea reflexă a
contracţiei musculare pentru reglarea gradientului optim al forţelor ocluzale, precum şi în
reflexul de deschidere al gurii, stimulului gustativ, tactil, termic etc.
în dinamica mandibulară, după Shore, sunt implicate patra grupe de muşchi aflate
sub coordonarea cerebeloasă:
• Muşchii mobilizatori primari - muşchiul maseter;
• Muşchii mobilizatori secundari sau sinergici - pterigoidianul intern şi
temporalul;
• Muşchii de fixare ATM - temporalul, fisticului posterior;
• Muşchii antagonişti - digastricul şi milohioidianul;
• Muşchii de fixare a extremităţii cefalice - muşchii cefei şi gâtului

Echilibrul static sau dinamic al segmentelor mobile ale sistemului


stomatognat este rezultanta contracţiei şi decontracţiei coordonate a muşchilor agonişti şi
antagonişti. în cadrul unei mişcări de coborâre a mandibulei sau de diducţie, participă, prin
contracţii izotonice, grupele agoniste active ce determină direcţia vectorului de deplasare,
cât şi grupele antagoniste, printr-o decontracţie lentă coordonată nervos, în funcţie de
parametrii de viteză ai mişcării efectuate şi de nivelul forţei ce trebuie realizată. Pregătirea
unei mişcări cuprinde contracţia unor grupe musculare care au drept scop stabilizarea bazei
de inserţie a grupelor musculare ce urmează să intre în contracţie, pentru a realiza mişcarea
următoare. Astfel, în mişcarea de deglutiţie, contracţia muşchilor limbii este precedată de
contracţia muşchilor ridicători ce fixează mandibula, oferind o mai mare precizie mişcării
următoare. în timpul actului masticator, mişcările mandibulare sunt precedate de o
contracţie mai accentuată a muşchilor gâtului, care au drept scop stabilizarea extremităţii
cefalice. Cu toate acestea, la sfârşitul mişcării de ridicare a mandibulei se înregistrează o
uşoară oscflaţie a capului. Mişcarea de coborâre a mandibulei este pregătită prin
stabilizarea osului filioid, realizată prin contracţia subhioidienilor
În cadrul mişcărilor variate executate de mandibulă sub influenţa contracţiei
musculare, grupele musculare au, pe lângă funcţia lor principală de realizare a anumitor
mişcări, şi funcţii secundare. Astfel, muşchii maseteri şi pterigoidieni interni, cunoscuţi
pentru acţiunea lor de elevatori mandibulari, prezintă şi funcţia de propulsori sau
retropropulsori mandibulari, în funcţie de fasciculul contractat. Unele mişcări
mandibulare se realizează prin contracţia mai multor grupe musculare cu rol principal
diferit. Astfel, în mişcările de diducţie participă pterigoidienii externi, temporalii, maseterii
şi pterigoidienii interni.
în timpul contracţiilor musculare statice sau dinamice se produc solicitări diferite ale
suportului osos. Astfel, din echilibrul solicitărilor prin contracţia echilibrată a maseterului
şi pterigoidianului intern, rezultă o poziţie normală a gonionului, în timp ce o solicitare
externă sau internă a unghiului goniac duce la o poziţie eversată sau inversată a unghiului
respectiv. In succesiunea de mişcare a unei traiectorii mandibulare simple, este greu de
«parat activitatea unui muşchi de altul.
5.3. DETERMINANTUL ANATOMIC-FUNCŢIONAL -
ARTICULAŢIA TEMPORO-MANDIBULARĂ
Articulaţia temporo-mandibulară, una din componentele de bază ale sistemului
stomatognat, este considerată a fi cea mai complexă articulaţie a organismului uman.
Articulaţia temporo-mandibulară este o diartroză bicondiliană foarte complexă (cea
mai complexă articulaţie a organismului uman) fiind posibile mişcări de rotaţie şi translaţie
realizate în două planuri: sagital şi transversal. în plan sagital, mişcările se exercită în jurul
unui ax bicondilian de rotaţie (ax şamieră, ax balama), până la o deschidere mandibulo-
craniană de 12° când beanţa incisivă este de 19-27mm.
în timpul acestei mişcări de rotaţie se produce mai întâi o deplasare mandibulari care
creşte cu depărtarea iată de axul de rotaţie. Viteza unghiulară rămâne aceeaşi, iar viteza
liniară creşte o dată cu depărtarea mandibulei. în mişcarea de rotaţie pură, condilul se
roteşte pe loc în plan sagital, iar când s-au depăşit 12° (19-27mm), rotaţia se însoţeşte de
translaţie (meniscul deplasat anterior de fasciculul superior al pterigoidianului extern
condilul mandibular deplasat de contracţia fasciculului inferior al pterigoidianului extern).
Teoria mecanică a lui Gysi consideră că A.T.M. ar funcţiona ca o articulaţie de efort,
jucând rol de pârghie; articulaţia fiind punctul fix, iar maseterul, pterigoidianul intern şi
muşchii temporali creând forţa.
În lateralitate dreaptă, condilul activ blocat în cavitatea glenoidă este punctul fix,
condilul stâng fiind de balans. Dacă în această mişcare dinţii de partea stângă păstrează un
contact prematur, acolo se va situa punctul de rezistenţă. Forţa produsă de ridicători de pe
partea stângă va transforma pârghia de gradul III într-o pârghie de gradul II, deci mai
eficace şi mai traumatizantă, cu atât mai mult cu cât este vorba de contacte neechilibrate
(fig. 5.1.).

a) b)
Fig. 5.1.

Dacă contactul de pe partea stângă este puternic, el devine punctul de sprijin, iar
pârghia se transformă într-o pârghie de gradul I, ceea ce se traduce prin apariţia unor forţe
foarte puternice la nivelul dintelui de contact, dar care se pot repercuta şi asupra articulaţiei
temporo-mandibulare şi muşchilor.
În propulsie, dacă există un contact molar, acesta va deveni punct fix (fig. 5.21).
În mişcarea de incizie, forţa va acţiona posterior punctului fix, iar rezistenţa la nivel
incisiv, luând naştere o pârghie de gradul I cu eficacitate maxima, care va suprasolicita atât
molarul cu contact prematur, cât şi incisivii; suprasolicitarea se poate traduce prin uzură
sau mobilitate. în mişcările de protrazie, dacă unghiul, incisiv este mai mic decât unghiul
condilian, se va exercita o suprasarcină la nivel molar, transformând mandibula într-o
pârghie de gradul I. Pentru ca acest lucru să nu se întâmple prin solicitări repetate, mai ales
în perioada de creştere, organismul se adaptează uneori prin modificarea unghiului goniac,
până se stabileşte un raport optim între acesta şi panta incisivă.
Teoria mecanică a lui Gysi are şi astăzi nenumăraţi suporteri, mai ales în ceea ce
priveşte funcţionarea mandibulei ca o pârghie, dar mai puţin de acord cu concepţia privind
articulaţia temporo-mandibulară ca o articulaţie de forţă.

Fig. 5.2. - Pârghia te propulsie cu contact molar

Teoria lui Gysi a dominat stomatologia până în anul 1946, când March Robinson, în
urma unor studii aprofundate, emite teoria antimecanică sau teoria reflexului muscular
controlat.
După March Robinson, articulaţia temporo-mandibulară nu suferă nici un efort în
funcţionalitatea ei normală, iar mandibula nu poate fi asimilată unei pârghii. Studiind
suprafeţele articulare pe un număr de 62 de cadavre, Robinson le găseşte acoperite cu un
strat foarte subţire de cartilaj hialin, mai ales în porţiunea posterioară, în rest fiind vorba
despre un ţesut fibros, elemente morfologice care nu caracterizează articulaţiile de efort.
Ca argument funcţional, în sprijinul teoriei antimecanice, Robinson descrie un
mecanism reflex care previne orice efort în limitele normalului, dirijat spre articulaţia
temporo-mandibulară. Forţa ia naştere în timpul contracţiei ridicătorilor şi se dirijează spre
articulaţia temporo-mandibulară. în acest moment se declanşează contracţia reflexă a
muşchilor temporali, a căror forţă trage mandibula în sus şi posterior anihilând şocul.
În ultimul timp o serie de fapte clinice vin să sprijine teoria antimecanică

Apariţia unor compromisuri prin considerarea ambelor teorii a dus la apariţia


teoriilor mixte, mecano-antimecanice susţinute de Page şi Helluy, după care efortul se
distribuie atât la nivelul dinţilor, cât şi la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare.
în fiziologia articulaţiei temporo-mandibulare, un rol fundamental îl joacă meniscul,
împreună cu muşchiul pterigoidian, prin cele două fascicule ale sale cu inserţie pe menise
şi pe condilul mandibular, ceea ce determină pe unii autori să vorbească despre un complex
menisco-pterigoidian şi despre o fiziologie pterigo-meniscală.
În repaus, lama meniscală destinsă se mulează în cavitatea glenoidă pe versantul
articular al condilului temporal, sub influenţa ascensiunii condilului mandibular. Plecând
de la această poziţie, iniţial condilul nu poate efectua decât mişcări de rotaţie.
Mişcarea de propulsie este precedată de contracţia fasciculului superior al
pterigoidianului extern, care pune în tensiune lama meniscală ce se aşază ca un plan
înclinat între scizura Glasser şi vârful condilului temporal, determinând în acelaşi timp o
uşoară dezanclavare a condilului din glenă către antero-inferior.
Întinderea lamei meniscaîe se datorează elasticităţii sale mai ales în porţiunea
retrocondiliană.
Sub acţiunea continuă a contracţiei fasciculului superior al pterigoidianului extern,
meniscul temporo-mandibular întins glisează spre anterior, dând posibilitatea lunecării
condilului mandibular până în dreptul vârfului condiMui temporal, lunecare ce se produce
sub acţiunea contracţiei fasciculului inferior al pterigoidianului extern.
Limitarea mişcării anterioare a meniscului se datorează ligamentului lui Sharpey sau
frâului posterior al meniscului. în timpul mişcării, meniscul se află strâns fixat de capsulă
şi ţesuturile din jur.
Mişcarea inversă de revenire în glenă se face prin încetarea mai întâi a contracţiei
fasciculului inferior, condilul revenind ui glenă sub acţiunea elevatorilor şi prin încetarea
contracţiei fasciculului superior. Nu există limite precise în timp de la care începe o
contracţie a fasciculului şi se termină cealaltă.
Prin urmare, funcţia principală a complexului menisco-pterigoidian este de a
dezanclava condilul din glenă şi de a-i oferi planul înclinat pentru glisare. în acest sens au
fost aduse argumente clinice şi funcţionale.
Deschiderea gurii pacientului aflat sub narcoză prin forţare de către operator se race
printr-o rotaţie cu condiii în gleîiă, urmată de ieşirea bruscă a condililor din cavitatea
glenoidă şi deschiderea maximă a gurii
Studii electromiografice efectuate de Kawamura au arătat că fasciculul superior al
pterigoidianului extern se contractă înaintea celui inferior în mişcarea de propulsie şi
deschidere.
Cercetări efectuate de Zenker, Kawamura, Fujimoto arată că activitatea electrică a
acestui muşchi se manifestă nu numai în protracţii şi diducţii, ci şi în mişcările de ridicare a
mandibulei. Aceste manifestări electromiografice s-ar putea datora faptului că revenirea
meniscului în glenă este o mişcare pasivă, determinată de revenirea condilului sub acţiunea
elevatorilor şi de elasticitatea frâului meniscal posterior.
În aceste condiţii contracţia uşoară a fasciculului superior pterigoidian este de natură
să prevină o revenire bruscă a meniscului în glenă sub acţiunea factorilor enumeraţi mai
sus.
Aceste elemente de fiziologie menisco-pterigoidiană explică şi producerea
zgomotelor articulare, patogenia luxaţiilor temporo-mandibulare, apariţia disiuncţiilor
temporo-mandibulare sub influenţa celor mai mici tulburări de ocluzie.

5.4. CLASIFICAREA MIŞCĂRILOR MANDIBOLARE


Dinamica mandibulară poate fi sistematizată după numeroase criterii, neexistând
totuşi o clasificare unică şi atotcuprinzătoare.
Astfel, Lejoyeia clasifică mişcările ' mandibulare în: mişcări elementare iară
interpunerea de alimente, mişcări de masticaţie cu dinţi naturali, mişcări de masticaţie cu
dinţi artificiali. în cadrul mişcărilor elementare ale mandibulei, autorul descrie două
grupuri şi anume: mişcări simetrice pure realizate fără contact interdentar, în care cuprinde
mişcări de coborâre şi ridicare, de propulsie şi retropropulsie, mişcări de refracţie forţată,
iar în al doilea grup cuprinde mişcările efectuate cu contact interdentar dar fără
interpoziţie de alimente. Mişcările de masticaţie sunt interpretate diferit în funcţie de
concepţia acceptată, iar mişcările de masticaţie cu dinţi artificiali sunt privite în lumina
concepţiei balansului general al lui GysL
Posselt oferă o clasificare ce cuprinde mişcări fundamentale ale mandibulei, mişcări
intermediare, mişcări limită, mişcări în perimetrul limită, mişcări funcţionale şi mişcări
parafuncţionale. Posselt consideră că mişcările mandibulare de bază sunt următoarele:
1. mişcare de deschidere şi închidere;
2. mişcare de protruzie cu contact dentar şi revenire;
3. mişcare de retruzie şi revenire, cu contact dentar;
4. mişcare de lateralitate şi revenire, păstrând contactul dentar.

Ackermann clasifică mişcările în:


• mişcare de deschidere şi închidere;
• mişcare incisivă;
• mişcate de lateralitate;
• mişcate de retracţie (retruzie).

Ramfjord clasifică mişcările mandibulei în mişcări limită şi funcţionale. Mişcările limită ale
mandibulei sunt la rândul lor clasificate în mişcări limită efectuate în plan sagital, în plan orizontal
şi în plan frontal, iar mişcările funcţionale sunt clasificate în mişcări de masticaţie, mişcări de
deglutiţie şi mişcări de fonaţie.
Costa utilizează în clasificarea mişcărilor mandibulare criterii diferite, descriind mişcări pure
şi mişcări combinate, mişcări simetrice sau asimetrice, cu sau fără contact interdentar, reduse,
extreme sau forţate, mişcări fimcţionale stereotipe şi voluntare. în situaţia în care, în excursia sa,
mandibula pleacă de la poziţia de ocluzie centrică, autorul descrie 5 mişcări unidirecţionale cu 10
sensuri, înregistrând astfel mişcări de coborâre şi revenire, propulsie şi revenire, deplasarea laterală
dreaptă şi revenire, deplasarea laterală stângă şi revenire, retruzie şi revenire. în cazul în care
excursia mandibulară pleacă de la poziţia de repaus, sunt adăugate mişcările de ridicare către
ocluzia centrică şi revenire.
Având în vedere multitudinea clasificărilor menţionate şi gradul de inconsecvenţă ce le
caracterizează şi bazându-ne pe o experienţă clinică de peste trei decenii, am clasificat mişcările
mandibulare luând în considerare factori anatomici şi funcţionali ce determină mişcarea (V. Burlui,
1979):
I. Mişcări mandibulare fundamentale (mişcări pure):
• mişcarea de rotaţie;
• mişcarea de translaţie.

II Mişcări mandibulare combinate:


• mişcări limită;
• mişcări funcţionale.

5.5. MIŞCĂRI MANDIBULARE FUNDAMENTALE


(MIŞCĂRI PURE)
Mişcările fundamentale ale mandibulei sunt mişcarea de rotaţie şi mişcarea de translaţie.
Mişcarea de rotaţie se petrece atunci când fiecare punct al mandibulei parcurge o traiectorie curbă, a
cărei lungime creşte proporţional cu distanţa de la centrul de rotaţie la punctul considerat, astfel
încât punctele mai apropiate de centrul de rotaţie vor parcurge o distanţă mai mică, iar cele mai
îndepărtate o distanţă mai mare. Ele vor avea o viteză unghiulară identică, dar viteze liniare diferite
(fig. 5.3,),

Fig. 5.3. - Deplasarea faţă de centrul de rotaţie

În cadrul mişcării de translaţie, fiecare punct al mandibulei se va deplasa pe o


traiectorie aproximativ liniară, parcurgând distanţe egale faţă de punctul de origine.
Cele două mişcări fundamentale ale mandibulei pot avea loc în plan sagital, orizontal
şi frontal, astfel încât se pot descrie mişcări de rotaţie în plan sagital, mişcare de translaţie
în plan sagital, mişcare de rotaţie în plan orizontal, mişcare de translaţie în plan orizontal,
mişcare de rotaţie în plan frontal şi mişcare de translaţie în plan frontal.
Mişcarea de rotaţie a mandibulei în plan sagital (fig. 5.4.) are un ax de rotaţie
perpendicular pe planul amintit. Axul mişcării de rotaţie pură în plan sagital este axul
bicondilian sau axul şarnieră, „hinge-axis" sau „terminal hinge-axis". Izolarea mişcării de
rotaţie pură şi determinarea axului de rotaţie bicondiliană reprezintă jpiatra unghiulară a
examinării, diagnosticului şi terapiei gnatologice. In scopul determinării axului bicondilian
de rotaţie pură s-au preconizat nenumărate metode şi aparate. Acest ax este localizat la
aproximativ 13 mm înaintea tragusului. Mandibula îşi menţine mişcarea de rotaţie pură
până la o deschidere de 12° a unghiului baleiat de segmentul condil-punct interincisiv (fig.
5.5.). La realizarea mişcării de rotaţie pură participă coborâtorii mandibulei, între care
digastricul este cel mai important.

Fig. 5.4. - Axa de rotaţie în plan sagital Fig. 5.5. - Deplasarea mandibulei în rotaţia
pură

Mişcarea de rotaţie în plan orizontal (fig. 5,6.) posedă două axe de rotaţie verticală,
situate unul în condilul drept şi celălalt în condilul stâng. In realitate, există o multitudine
de axe de rotaţie orizontală situate în afara coedililor. Atunci când axul de rotaţie se află în
condilul drept, mandibula se va roti către dreapta, pivotând pe acest ax şi invers, dacă axul
se află în condilul stâng, mandibula va pivota pe acesta, rotmdu-se către stânga. Atunci
când axul vertical se află între cei doi condili, mandibula se va roti, limitându-şi excursia,
către condilul de care este mai apropiată. In acest caz condilul activ va efectua o uşoară
translaţie postenoarâ. Dacă axul vertical se află în afara unuia dintre cei doi condili,
mandibula se va roti către acel condil, având o excursie maximă.

Mişcarea de rotaţie în plan orizontal (fig. 5.6.) posedă două axe de rotaţie verticală,
situate unul în condilul drept şi celălalt în condilul stâng. In realitate, există o multitudine
de axe de rotaţie orizontală situate în afara coedililor. Atunci când axul de rotaţie se află în
condilul drept, mandibula se va roti către dreapta, pivotând pe acest ax şi invers, dacă axul
se află în condilul stâng, mandibula va pivota pe acesta, rotmdu-se către stânga. Atunci
când axul vertical se află între cei doi condili, mandibula se va roti, limitându-şi excursia,
către condilul de care este mai apropiată. In acest caz condilul activ va efectua o uşoară
translaţie postenoarâ. Dacă axul vertical se află în afara unuia dintre cei doi condili,
mandibula se va roti către acel condil, având o excursie maximă.

Fig. 5.6. - Axa de rotaţie în plan orizontal

În cazul unei mişcări de rotaţie în plan frontal (fig. 5,7.), axul de rotaţie poate fi
situat în condilul drept sau stâng, dar întotdeauna perpendicular pe planul frontal. Acea gen
de mişcări nu este chiar atât de frecvent, dar posibilitatea apariţiei lor în cadrul mişcărilor
combinate există. Deplasarea are loc mai ales în tulburările de ocluzie unilaterale,
Mişcarea de translaţie în plan sagital (fig. 5.8.) are loc în cadrul mişcărilor de
protmzie şi retruzie. Translaţia orizontală şi verticală este mai greu de realizat ca mişcare
pură, dar se poate întâlni frecvent în cadrul mişcărilor combinate.
Fig. 5.7. - Axa de rotaţie ta plan frontal Fig. 5.8. - Translaţia In plan sagital

5.6. MIŞCĂRILE MANDIBULARE COMBINATE


În dinamica funcţională mandibulară, cu excepţia mişcării de balama şi a mişcării de
propulsie, celelalte tipuri de mişcări fundamentale se întâlnesc numai excepţional ca
mişcări pure. Ele sunt însă parte componentă a mişcărilor combinate pe care mandibula le
execută.
Mişcarea mandibulei nu poate fi separată de mişcarea în articulaţia temporo-
mandibulară, care cunoaşte la rândul ei mişcări pure de rotaţie şi translaţie, precum şi
mişcări combinate. Intervenţia articulaţiei temporo-maadibuiiare în mobilitatea mandibulei
face să crească complexitatea acestor mişcări şi justifică clasificarea mişcărilor combinate
pentru o mai uşoară înţelegere. Dinamica mandibulară este oglinda configuraţiei anatomice
şi funcţionale a determinanţilor anatomici şî funcţionali.

5.6.1. Mişcările limită ale mandibulei


Mandibula prezintă cele mai complexe tipare de mişcare cunoscute la nivelul
organismului uman, generate de posibilităţile şi originalitatea dinamicii mandibulare şi
numeroasele inserţii musculare existente pe osul maiidibular. Mişcările mandibulare sunt
determinate de factorii anatomici şi funcţionali amintiţi mai sus. Factorii determinanţi
imprimă caracterul şi stabilesc parametrii mişcărilor mandibulare, limitând în acelaşi timp
mobilitatea mandibulei. Mişcările limită ale mandibulei sunt deosebit de importante în
examinarea şi diagnosticul tulburărilor ce apar la nivelul detenninanţilor dinamicii
mandibulare. Mişcările mandibulare sunt oglinda configuraţiei anatomice şi funcţionale a
determinanţilor anatomici posteriori (articulaţiile temporo-mandibulare) şi anteriori
(ocluzia), precum şi a determinanţilor funcţionali (muşchii mobilizatori ai mandibulei).
Mişcările limită ale mandibulei pot fi cercetate în plan sagital, orizontal şî frontal. Ele
circumscriu un „perimetru limită" al mişcărilor mandibulare.

5.6.1.1. Mişcările şi perimetrul limită în plan sagital


Mişcările limită şi perimetrul limită în plan sagital au fost studiate prima dată de
Posselt. Înregistrarea mişcărilor limită ale mandibulei se efectuează înscriind pe un ecran
vertical mişcările sagitale ale punctului mterincisiv mandibular (fig. 5.5.). Pentru obţinerea
perimetrului limită, Posselt recomandă subiectului să execute, pornind de la poziţia de
relaţie centrică, o mişcare de protruzie maximă cu contact dentar. Din poziţia de protruzie
maximă, subiectul execută o mişcare de deschidere maximă, cu mandibula menţinută în
propulsie. Urmează apoi o altă mişcare test, care înregistrează o mişcare de deschidere
maximă plecând de la punctul iniţial de relaţie centrică. în ansamblul său, perimetrul
mişcărilor limită în plan sagital are forma unui triunghi cu baza superioară şi vârful
orientat inferior (fig. 5.9.).
Partea superioară a perimetrului mişcărilor sagitale rezultă din mişcarea de protruzie
cu contact interdentar. Aspectul traseului de protruzie se află în mod normal sub influenţa
strictă a determinantului anterior al mişcărilor mandibulare - ocluzia. Dar ocluzia nu
participă în întregime la mişcarea de protruzie, ci numai prin determiiiantui anterior al
ocluziei, ghidajul incisiv.
Punctul de plecare pentru această mişcare urnită îl constituie poziţia de relaţie
centrică, notată de Posselt, pe diagrama care-i poartă numele, cu numărul 1. Asa cum se
cunoaşte din capitolele anterioare, ia 85-90%_dm subiecţi relaţia centrică nu corespunde
cu ocluzia de intercuspidare maximă, din care cauză punctul interincisiv, în mişcarea sa de
protruzie, va parcurge mai întâi distanţa până la intercuspidarea maximă (notată cu nr. 2),
distanţă care este înjur de 0,25-1,7 mm („Long Centric"). între 1 şi 2 mandibula parcurge
un segment înclinat către superior şi anterior, mişcarea executându-se pe pantele meziale
ale cuspizilor maxilari şi distale ale cuspizilor mandibuiaxi. Traseul de la relaţia centrică la
intercuspidarea maximă poate fi alterat de puncte de contact prematur apărate pe pantele de
alunecare anterioară. In această situaţie, diagrama lui Posselt va înregistra o linie frântă in
locul segmentului 1-2 (fig. 5.10.). în situaţia în care relaţia centrică corespunde cu
intercuspidarea maximă, segmentul 1-2 lipseşte, cele două puncte coincid şi avem situaţia
de „Point in Centric", întâlnită la 10-15% din cazuri (fig. 5.11.).

Fig. 5.9. - Mişcările şi Fig. 5.10.- Traseu Fig. 5.11. - Traseu în care RC=IM
RC IM alterat
perimetrul limită
în plan sagital
Ajuns în punctul numărul 2, punctul interincisiv mandibula! Suporte ghidajul
anterior al pantei retroincisive, care, în funcţie de inclinarea sa ţaţa de orizontală, asigură
traiectoriei incisive o înclinare şi o lungime corespunzătoare. Lungimea traiectoriei
incizale este în funcţie de gradul de over-bite, precum şi de raza de curbură a arcadei
dentare.
După traversarea traiectoriei incisive, cele două arcade ajung în poziţia cap-ia-cap,
materializată pe diagramă prin porţiunea incipientă a planului orizontal (3). Trecerea de la
poziţia cap-la-cap către ocluzia inversă realizata prin protruzie, se înregistrează pe
diagramă printr-un segment ascendent notat cu numărul 4, a cărui înclinare este în luncţie
de caracteristicile contactului feţelor linguale ale incisivilor mandibulari cu feţele
vestibulare ale frontalilor maxiiari Protruzia maxima este notată cu 5.
Traseul mişcării limită de protruzie cu contact dentar este caracteristic pentru
anumite forme de ocluzie patologică. Astfel, în ocluziile deschise, ca şi în edentaţiile
frontale mono- sau bimaxilare, absenţa ghidajului incisiv face imposibilă disociuzia
dinţilor din zonele laterale care vor suporta şi vor realiza ghidajul protruziv, în ocluziile
cap-la-cap (fig. 5.12.), în ocluziile foarte adânci sau adânci acoperite, m ocluziile inverse
frontale (fig. 5.13.), configuraţia diagramei lui Posselt va suferi schimbări esenţiale
caracteristice acestor anomalii dento-maxilare. în aceste cazuri, ca şi în situaţia unor
contacte premature protruzive în zona distală a arcadei, partea superioară a perimetrului
mişcărilor Emită va înregistra unele accidente interpretate cu prudenţă în corelaţie cu
forma clinică a malocluziei întâlnite

Fig. 5.12. - Ocluzie cap la cap Fig. 5.13. - Ocluzie inversa frontală

Mişcarea anterioară de deschidere largă, plecând de la punctul 5, de protruzie


maximă, înregistrează un traseu curb cu convexitatea către anterior, mergând de la 5 la III
(punctul de deschidere maximă a gurii). Traiectoria 5-III a punctului interincisiv este
influenţată de articulaţia temporo-mandibulară şi grupul muşchilor cobofttori ai mandibulei
care realizează mişcarea. Gradul său de curbură depinde de distanţa condii - punct
interincisiv, precum şi de amplitudinea mişcării de translaţie condiliană.
Latura posterioară a perimetrului limită al mişcărilor mandibulare în plan sagital este
de fapt compusă din două porţiuni: segmentul 1-II şi II-III. Ambele segmente sunt curbe şi
se întâlnesc făcând un unghi foarte deschis spre anterior. Latura posterioară a perimetrului
limită este înscrisă de punctul interincisiv mandibular în timpul mişcărilor de deschidere.
Ea se află exclusiv sub influenţa ghidajului condilian (factorul determinant anatomic
posterior) şi a muşchilor coborâtori mandibulari (factorul determinant fiziologic). În prima
porţiune, segmentul 1-II se înscrie în timpul executării de către mandibulă a unei mişcări
de rotaţie pură, în timp ce condilii se rotesc în articulaţia menisco-coridiliană, după un ax
orizontal, axul şamieră. în această mişcare, rotaţia pură se menţine până la executarea de
către mandibulă a unei deschideri de 19-27 mm, interincisiv, ceea ce corespunde unui
unghi de 12°. în momentul în care depăşeşte această limită a deschiderii, mişcarea de
rotaţie în articulaţia menisco-condiliană se continuă cu mişcarea de translaţie menisco-
temporală, iar punctul interincisiv mscrie segmentul II-III. în momentul trecerii de la
mişcarea de rotaţie la mişcarea de translaţie, axul şamieră migrează de la posterior şi
inferior, devenind ax instantaneu de rotaţie.
Suprafaţa închisă de perimetrul limită al mişcărilor mandibulare în plan sagital
reprezintă locui geometric al tuturor mişcărilor sagitale posibile şi al tuturor poziţiilor
mandibulo-maxilare proiectate în planul sagital. între acestea, de un deosebit interes pentru
gnatolog este poziţia de repaus ce se înscrie pe segmentul h al diagramei, la o înălţime
variabilă, în funcţie de factorii amintiţi într-im capitol anterior. Distanţa h-2 reprezintă
distanţa de la poziţia de postură la poziţia de intercuspidare maximă sau ocluzie centrică
(după cum 2 corespunde sau nu cu 1). Această cale, denumită şi calea sau traiectoria de
închidere posturală sau musculară, are foarte mare importanţă în determinarea punctelor
de contact prematur ale intercuspidării maxime (în caz de „Long Centric") şi relaţiei
centrice (în caz de „Point Centric").

5.6.1.2. Mişcările si perimetrul limită în plan orizontal


Primele înregistrări grafice ale mişcărilor ale mandibulare în plan orizontal au
aparţinut lui Gysi şi Hesse. Ulterior, Posselt a reluat cercetările, definind mişcările
mandibulare limită şi perimetrul limită al mişcărilor în plan orizontal. In scopul studierii
acestor mişcări, autorul a utilizat un ecran de înscriere fixat pe maxilar şi un creion
înscriitor, marcând punctul interincisiv mandibular.
Înregistrarea începe printr-o mişcare de protruzie maximă, care are ca punct de
plecare relaţia centrică, acul înscriind o linie dreaptă antero-posterioară. Plecând de la
extremitatea distală a segmentului antero-posterior, se invită subiectul să execute o mişcare
de lateralitate dreaptă şi apoi stângă. în acest moment acul înscrie două segmente angulate
în punctul ce marchează extremitatea distală a mişcării antero-posterioare, formând arcul
sau unghiul gotic cu o deschidere de aproximativ 120°. Plecând de la punctul de protruzie
maximă, acul înscriitor va înregistra mişcări de lateralitate dreaptă şi stângă, menţinând
protruzia maximă. Se vor înscrie astfel două segmente angulate în extremitatea anterioară a
segmentului antero-posterior, închizând astfel suprafaţa de mişcare în plan orizontal.
Perimetrul acestei suprafeţe are forma unui romb cu unghiurile ascuţite aşezate lateral,
închizând astfel locul geometric al tuturor mişcărilor pe care mandibula le poate face în
plan orizontal (fîg. 5.14).

Fig. 5.14. - Mişcările şi perimetrul limită în pian orizontal

Pe segmentul antero-posterior se va înscrie, mergând dinspre distal spre anterior,


relaţia centrică situată de obicei în vârful arcului gotic. Anterior faţă de acest punct se
găseşte intercuspidarea maximă, în cazul existenţei unui „Long Centric", sau poate să
"coincidă cu relaţia centrică în cazul unui „Point Centric". în jurul porţiunii posterioare a
segmentului mezio-distal se găseşte suprafaţa de masticaţie primară ce se înregistrează
imediat după introducerea bolului alimentar în cavitatea orală, mişcările masticatorii în
această fază fiind mai ample. După ce alimentele sunt fărâmiţate, aria masticatorie primară
se restrânge datorită reducerii amplitudinii de mişcare.
Înregistrarea perimetrului limită de mişcare în plan orizontal poate releva de multe
ori date interesante în ceea ce priveşte starea normală sau patologică a articulaţiilor
temporo-mandibulare şi a lăuşchilor manducatori. Modificarea ghidajului condilian
normal poate determina asimetrii ale rombului descris mai sus datorate limitării uneia din
mişcările de lateralitate. Segmentul antero-posterior se poate înregistra paramedian sau
poate avea aspectul unei linii frânte sau curbe, ariile masticatorii pot fi asimetrice datorită
masticaţiei unilaterale.
Partea spre care se execută mişcarea poartă denumirea de parte activă, lucrătoare, iar
partea opusă, parte inactivă, nelucrătoare sau de balans. Denumirea de parte de balans
este .inadecvată pentru pacientul dentat. noţiunea fiind introdusă de Gysi în cadrul
conceptului balansului general al ocluziei, concept valabil numai la pacientul edentat total
protezat. Termenul de balans a fost preluat greşit din limba engleză, „balance" însemnând
echilibru. în timpul mişcării de lateralitate, unul din condili pivotează după un ax vertical
perpendicular, în timp ce pe partea cealaltă condilul execută o mişcare de translaţie pe
panta articulară.
Pe partea activă, aşa cum reiese din studiile lui Ramfjord, rareori condilul execută o
mişcare de pivotare. De cele mai multe ori el este angajat într-o mişcare complexă de
rotaţie şi translaţie către lateral şi superior, inferior, posterior sau anterior, în interiorul unui
con cu diametrul bazei şi înălţimea de 6 mm. Unghiurile secţiunii longitudinale sunt de
60°, iar vârful conului se găseşte în punctul condilîan.
În cadrul mişcării de lateralitate, numită şi mişcarea Benneti, condilul de pe partea
inactivă execută o mişcare de translaţie către inferior, anterior şi interior, de-a lungul
pantei articulare temporale. Translaţia sa mediană (către interior) este determinată de
condilul părţii active şi este numită „side shift" (deplasare laterală). Această deplasare,
denumită şi decalaj lateral al mandibulei, este o translaţie care se poate produce fie la
începutul mişcării (immediate side shift) sau în mod progresiv de-a lungul mişcării
(progressive side shift). Unghiul făcut între planul medio-sagital şi traiectoria, mişcării de
translaţie înregistrată de condilul inactiv în mişcarea de lateralitate se numeşte unghiul lui
Bennett, are o mărime de 15° şi reprezintă una din constantele importante în programarea
articulatoarelor (fig. 5.15.).
În timpul mişcării de lateralitate, datorită mişcării condilului de pe partea inactivă
către anterior, interior şi în jos, se produce o coborâre a mandibulei pe partea respectivă în
jurul unui ax antero-posterior perpendicular pe planul frontal. în felul acesta se asigură o
inocluzie totală pe partea inactivă, în timp ce pe partea activă feţele ocluzale mandibulare
se înclină mai mult în sens lingual, oferind feţelor ocluzale maxilare contactul cuspizilor
laterali vestibulari.

Fig. 5.15. - Unghiul Bennett

În plan orizontal, cuspizii mandibulari de pe partea inactivă execută o mişcare


orientată în diagonală către partea activă, în timp ce cuspizii părţii active execută o mişcare
către lateral sau uşor către posterior. Direcţia şi amplitudinea mişcării cuspizilor în
mişcarea de lateralitate derivă din poziţia acestora pe arcadă, pe partea activă sau pe partea
de balans, precum şi din mărimea unghiului lui Bennett, distanţa intercondiliană şi distanţa
de la cuspid până la centrul rotaţiei.
Reprezentarea spaţială a locului geometric al tuturor mişcărilor pe care mandibula le
poate executa, prin coroborarea perimetrului de mişcare limită în plan sagital cu cel
orizontal, dau o formă geometrică, asemuită de Spirgi cu o jumătate de banană şi denumită
de Posselt bicuspoid (fig. 5.16.).
Fig. 5.14 - Bieuspoidul lui Posselt

5.6.1.3. Mişcările şi perimetrul limită în plan frontal


Dacă în mişcarea de protruzie cu contact dentar ghidajul anterior al ocluziei
se efectuează prin panta palatinală a incisivilor maxilari proiecţia frontală a mişcării
de lateralitate cu contact dentar evidenţiază intervenţia în această mişcare a ghidajului
ocluzal posterior prin pantele cuspidiene ale dinţilor din zona laterală a arcadei (fig, 5.17.).

Fig. 5.17. - Mişcările şi perimetrul limită ta plan frontal

Ghidajul se produce de obicei pe partea activă, datorită fenomenului Crîsthensen şi


se produce prin alunecarea cuspizilor de sprijin mandibular pe panta Hnguală a cuspizilor
vestibulari maxilari. Proiecţia frontală a acestor traiectorii este cu atât mai angulată faţă de
planul de ocluzie, cu cât panta cuspidiană este mai accentuată. Concomitent cu ghidajul pe
panta palatinală a cuspizilor vestibulari maxilari se produce şi un ghidaj antero-posterior
prin pantele meziale şi distale ale cuspizilor în ocluzie dinamică. Ghidajul ocluzal posterior
se poate efectua pe tot grupul lateral în cazul unei ocluzii cu funcţie grup, dar el se poate
dirija pe pantele palatinale ale caninilor în cazul unei funcţii canine.

5.6.2. Mişcăriile funcţionale


Dinamica mandibulară este un act motor complex al cărui studiu nu-şi găseşte sensul
decât în strânsă corelaţie cu realizarea funcţiilor pe care le deserveşte. Mişcările
funcţionale reprezintă combinaţii ale mişcărilor fundamentale, realizându-se concomitent
în mai multe planuri. Rareori se poate izola în cadrul mişcărilor funcţionale o mişcare pură.
La realizarea mişcărilor fimcţionale concură articulaţia temporo-mandibulară, muşchii
mobilizatori ai mandibulei în corelaţie cu activitatea altor ţesuturi şi organe de la nivelul
sistemului stomatognat, cum ar fi: muşchii oro-faciali, glandele salivare, limba, dinţii şi
ţesuturile de susţinere, buzele şi obrajii, bolta palatină. Sensul descrierii mişcărilor
fundamentale şi a mişcărilor limită este acela de a înlesni înţelegerea complexităţii
mişcărilor funcţionale.

5.6.2.1, Mişcările de masticaţie


Mişcările de masticaţie sunt mişcări semiautomate care au drept scop pregătirea
mecanica prin faramitare a alimentelor şi formarea bolului alimentar pentru deglutiţie,
precum şi pentru înlesnirea digestiei. Masticaţia cuprinde prin urmare o fază mecanică de
fărâmiţare, una fizică de îmbibare cu salivă şi o fază chimică, care este de fapt digestia
orală. Mişcările de masticaţie reprezintă un act cu declanşare voluntară corticală, care
recunoaşte o organizare subcorticală şi un control modelator prin reflexe periferice. în
orice moment al masticaţiei dinamica mandibulară poate fi controlată voluntar sau chiar
întreruptă.
În acelaşi timp, masticaţia reprezintă uri factor şi un stimul pentru creşterea şi
dezvoltarea normală cranio-facială. O masticaţie viguroasă calmează.

A. Stabilizarea stereotipului de masticaţie


La noul născut, înainte de stabilizarea tiparelor de masticaţie, are loc o stabilizare a
reflexelor de poziţionare a mandibulei. în această perioadă, mişcările mandibulei necesare
suptului suportă un control tactilo-kinestezic, care, o dată cu dezvoltarea sistemului
stomatognat şi a experienţei alimentare individuale, se transformă în control reflex tactilo-
gustativo-kinestezic. Actul suptului a fost studiat de către Andran, care a analizat dinamica
mandibulară în timpul hrănirii cu biberonul. în această perioadă, mandibula efectuează
mişcări de ridicare şi coborâre, biberonul fiind compresat între limbă şi arcada maxilară
edentată.
Alimentaţia la sân a fost studiată prin metode diverse, cum ar fi cele radiografice,
cineradiografice, cinematografice. Andran a utilizat pentru evidenţierea radiografică
discuri metalice fixate "pe areolele mamare şi cremă de lanolină în amestec cu sulfat de
bariu pentru a realiza radioopacitate. Din cercetările acestui autor rezultă că în timpul
suptului la sân, muşchii mobilizatori, oro-faciali şi ai limbii sunt solicitaţi într-o măsuri
sporită comparativ cu alimentaţia prin biberon, realizând în acest fel o stimulare adecvată
şi o dezvoltare armonioasă a sistemului stomatognat. Ciclul de ridicare-coborâre al
mandibulei în actul suptului este de 1,5 secunde. Mamelonul este aspirat în cavitatea orală
până aproape de unirea palatului dur cu palatul moale. Mandibula coboară, propulsează şi
se ridică pentru a ajuta exprimarea laptelui matern, în timp ce limba fixează şi compresează
mamelonul pe palat. După Andran şi colaboratorii, la exprimarea conţinutului glandei, un
rol foarte important îl joacă celulele care acţionează sub influenţa ocitocinei.
O dată cu diversificarea alimentaţiei, sugarul îşi îmbogăţeşte experienţa alimentară
individuală, astfel încât Ia reflexele vechi de dirijare a dinamicii mandibulare, se adaugă
altele legate de necesitatea formări bolului alimentar. Un rol fundamental în dirijarea
dinamicii mandibulare masticatorii îl are apariţia primelor unităţi masticatorii, care se
însoţeşte de schiţarea unui ghidaj ocluzal. O dată cu înaintarea în vârstă, ghidajul ocluzal
suferă prefaceri importante datorită fazelor dezvoltării ocluziei şi trecerii spre dentiţia
permanentă. Corespunzător acestor faze se poate vorbi de un ghidaj ocluzal temporar, un
ghidaj ocluzal intermediar, de tranziţie şi, în sfârşit, odată erupţia terminată, se stabileşte
ghidajul ocluzal definitiv. Datorită multitudinii receptorilor parodontali diseminaţi în
membrana desmodontală, prin intermediul reflexelor parodonto-musculare, contracţia
musculară este controlată, „programată", conform cu morfologia sistemului stomatognat şi
cu necesităţile funcţionale, stabilindu-se un stereotip de tocare, un stereotip de frecare şi un
stereotip intermediar de masticaţie.
După Costa, în cazul unui stereotip de tocare predomină mişcările verticale de
închidere şi deschidere caracteristice carnivorelor. Ocluzia frontală a acestor subiecţi
prezintă un over-bite accentuat, curba lui Spee este accentuată, panta condiliană abruptă.
La subiecţii cu stereotip frecător predomină mişcările mandibulare de lateralitate şi o
dezvoltare corespunzătoare a muşchilor ce realizează lateralitatea. Over-bite-u! este redus,
curba lui Spee aplatizată, iar panta tuberculului temporal are o înclinare redusă. In cazul
unui stereotip de masticaţie intermediar, se îmbină caracterele morfologice şi funcţionale
ale primelor două tipuri de masticaţie.

B. Fazele mecanice ale masticaţiei


Barrelle împarte faza mecanică a masticaţiei m două etape: incizia şi masticaţia
propriu-zisă, în timp ce Ramfjord consideră că etapele masticaţiei cuprind: incizia,
sfărâmarea şi triturarea.
a) Incizia este un act masticator care nu se produce niciodată singur, ci este urmat
totdeauna de mişcări de masticaţie laterală. La actul inciziei participă uneori muşchii
umărului şi ai. mâinii, ai capului şi ai gâtului» în funcţie de consistenţa alimentului. De
obicei, mişcarea de incizie este unică, rareori efectuându-se mişcări repetate de incizie.
Pentru efectuarea unei incizii, mandibula coboară executând o mişcare de rotaţie pură sau
asociată cu translaţia, în funcţie de gradul de deschidere a gurii. Mişcarea de deschidere
este urmată de o mişcare de propulsie şi apoi de ridicare şi secţionare a alimentului. în
cazul unui aliment de consistenţă redusă, mişcarea de incizie nu secţionează complet
alimentul, iar protruzia este uşoară, marginile incizale ale incisivilor mandibulari
neajungând în poziţie cap-ia-cap. Pentru incizia unor alimente mai dure, propulsia
mandibulei este mai accentuată, arcadele ajungând în poziţia cap-la-cap, după care
urmează o mişcare de ridicare cu contracţia elevatorilor şi o mişcare de retracţie de-a
lungul pantei retroincisive, către poziţia de plecare. Nici în cazul acesta cele două arcade
nu intră în contact. Mişcarea de ridicare se datorează contracţiei temporalului, maseterului,
pterigoidiamilui intern, mişcarea de propulsie -pterigoidianului extern, coborârea -
digastricului şi milohioidianului iar retracţia - temporalului, prin fasciculul său posterior.
Nu se poate face o separare netă a mişcărilor determinate de un muşchi sau de altuL Există
o înlănţuire a contracţiilor musculare care fece ca mişcarea să fie unică şi nu în trepte. La
început contracţia este izotonică, până când ridicarea mandibulei este oprită de obstacolul
alimentar, după care se declanşează contracţia izometrică, ce realizează o tensiune
musculară crescută, suficientă pentru a învinge rezistenţa alimentului. Incizia este o
mişcare ce poate lipsi în actul masticator, mai ales în condiţiile utilizării unei alimentaţii
rafinate.
b) Masticaţia propriu-zisă cuprinde sfărâmarea şi triturarea alimentelor şi urmează,
ca etapă masticatorie, imediat după actul inciziei Segmentul alimentar secţionat rămas în
cavitatea orală este împins de către Mmbă m zona ocluzală premolară, unde este sfărâmat
şi apoi către zona primului molar pentru triturare. în această fază a masticaţiei se realizează
coborârea mandibulei plecând de la poziţia de postură (după alţi autori de la
ratercuspidarea maximă), apoi o mişcare de lateralitate către partea activă unde este împins
fragmentul alimentar, o mişcare de ridicare a mandibulei, sub efectul contracţiei izotonice
până la contactul cu alimentul al ambelor feţe ocluzale antagoniste. în acest moment
urmează o mişcare oscilatorie a mandibulei datorată contracţiei izometrice şi rezistenţei
alimentului Apoi, după sfărâmarea acestuia, mandibula este ghidată spre poziţia de plecare
iniţială. Ca şi în cazul inciziei este greu să etapizăm această mişcare fiind vorba de fapt de
o mişcare unică, dar complexă.
Jankelson a înregistrat punctele de contact în timpul masticaţiei dar nu a obţmut
semnale decât la sfârşitul triturării alimentului şi pregătiriii bolului alimentar, pentru
deglutiţie. Acest cdntact este de foarte scurtă. durată (0,15 secunde) şi determină solicitarea
minimă a ţesuturilor de susţinere. Pentru Jankelson, acest contact de scurtă Itiirată nu are
decât un rol de avertizare a structurilor neuromuscukre, care pregătesc deglutifk (cu
contact prelungit de 1,5 secunde).
Moller înregistrează contactele interdentare în cursul masticaţiei aplicând benzi
metalice pe incisivii inferiori şi superiori, conectate la o sursă de curent şi introduse pe
osciloscopul unui electromiograf. în felul acesta Moller înregistrează contacte dentare de
scurtă durată după activitatea maximală a temporalului (fasciculul anterior). Contactul se
menţine 70 ms după ce activitatea temporalului încetează. Contactele interdentare durează,
după Moller, 125-150 ms, adică aproximativ 20% din. durata unui ciclu. După acest autor,
rezultă că totdeauna contactul dintre arcade are loc în trei etape: mai întâi în zona primului
molar, apoi în restul suprafeţelor ocluzale laterale şi în sfârşit se produce contactul incizal,
ceea ce confirmă teoria contactului basculant descris de Hannau (rocking chair).
Şi cercetările altor autori (Al, Hickey) susţin că în timpul ciclului masticator se
stabilesc contacte dento-dentare în 60% din cazuri la închidere şi în 56% dm cazuri la
deschidere. Şi Pamejier, citat de O. Hue şi Woda, confirmă acest lucru şi clasifică diferitele
tipuri de glisări ale mandibulei în masticaţie.

C. Ciclurile de masticaţie
Aşadar, masticaţia cuprinde o mişcare de coborâre şi de ridicare ritmată, de
amplitudine relativ constantă, realizând ciclul masticator. Această traiectorie complexă se
poate analiza în cele trei planuri ale spaţiului la nivel incisiv, condilian şi molar.

Deplasarea punctului interincisiv


În plan frontal deplasările punctului interincisiv se realizează sub forma a patru
tipuri de curbe, după Mongini:
► tip 1 - mişcări curbe de coborâre şi ridicare, concave şi simetrice, de o parte şi de
alta a planului median sagital;
► tip 2 - mişcare de deschidere aproape verticală, iar mişcarea de închidere concavă;
► tip 3 - mişcări de deschidere şi de închidere unilaterale sau bilaterale asimetrice;
► tip 4 - mişcări de deschidere şi de închidere simetrice în planul medio-
sagital,
Proiecţia sagitală a mişcării mandibulare de triturare (a ciclului de masticaţie) are
forma de picătură. Se pare că există modele de mişcare mandibulară caracteristice fiecărui
subiect pentru fiecare aliment. Deschiderea gurii şi coborârea mandibulei se fac relativ mai
lent, iar mişcarea de ridicare este mai rapidă. Numărul de cicluri masticatorii diferă de la
individ la individ, dar este în general mai crescut la femei şi copii, fiind diferit şi în funcţie
de aliment, de experienţa individuală.
Ciclul masticator poate fi descompus în trei faze şi anume: faza de deschidere, în
cursul căreia mandibula coboară, faza de închidere, în cursul căreia mandibula se ridică şi,
în sfârşit, ultima fază, de revenire la poziţia de intercuspidare maximă (fig. 5.18.).
Mişcarea de deschidere şi coborâre a mandibulei are un traseu uşor paramedian, dirijându-
se spre lateral După ce face o buclă, mandibula îşi schimbă sensul de mişcare, revenind
către superior, de astă dată dintr-o poziţie mult mai laterală, îndreptându-se spre poziţia de
intercuspidare maximă. Unghiul pe care îl face traseul de revenire cu orizontala depinde de
înălţimea cuspizilor şi înclinarea pantei cuspidiene. Dacă se schimbă panta cuspidiană se
obţine modificarea traiectoriei ciclului de masticaţie, în sensul că aceasta are o formă mai
alungită atunci când cuspizii sunt mai înclinaţi şi un traseu mai larg către lateral atunci
când mişcările de lateralitate au fost deblocate prin micşorarea pantei cuspidiene. Traseul
sagital al ciclului de masticaţie nu este modificat de schimbarea pantei cuspidiene.

Fig. 5.18. - Ciclul masticator în plan frontal (tipuri, ciupi Mongini)

După alţi autori (Ahlgren, citat de O. Hue), ciclurile de masticaţie s-ax realiza în
cinci faze:
 faza 1 - de pregătire, în care deschiderea gurii se face rapid şi se
însoţeşte de o glisare uşoară a mandibulei spre partea nelucrătoare,
urmată de o mişcare de ridicare rapidă de partea lucrătoare;
 faza 2 - stabilirea contactului dintre alimente şi feţele ocluzale, analiza de către
receptorii parodontali a consistenţei alimentelor, a rezistenţei bolului alimentar; pe
cale reflexă se produce ridicarea mandibulei, care poate fi oprită de o rezistenţă
crescută a alimentelor;
 faza 3 - sfărâmarea alimentelor printr-o mişcat uşor excentrică, sub
acţiunea contracţiilor musculare izometrice şrizotonice;
 faza 4 - reprezintă o prelungire a fazei anterioare, dinţii intrând în contact şi
predominând contracţiile izometrice;
 faza 5 - contactul între arcade atunci când bolul alimentar este în fază plastică,
contracţia izometrică este redusă.
în general, se admite faptul că în timpul masticaţiei mandibula coboară aproximativ
cu jumătate din deschiderea maximă (20 mm), pentru unii autori 1/3-2/3. Treptat,
amplitudinea de mişcare se reduce. Determinarea dimensiunilor ciclurilor masticatorii la
europeni a evidenţiat o amplitudine de mişcare verticală de 19,8 - respectiv 16-17 mm, iar
pentru mişcarea laterali, 5, respectiv 3-4 mm. Durata unui ciclu de masticaţie depinde de
alimentul utilizat şi a fost de 0,77 secunde pentru gumă de mestecat şi 0,58 secunde pentru
morcov, 1,06 secunde pentru caramele şi 0,83 pentru pâine, o secundă pentru carne friptă,
în diferite experienţe. Unghiul de înclinare al ghidajului dentar este 18,3° pentru subiecţii
cu atriţie şi 36,9° pentru înclinarea cuspidiană obişnuită.
Ciclurile de masticaţie pot fi unilaterale alternante dreapta-stânga sau unilaterale
persistente. Pentru stimularea structurilor de sprijin, pentru stabilitatea ocluziei şi
întreţinerea ţesuturilor orale, articulare, musculare, este ideală masticaţia multidirecţională.
Masticaţia bilaterală apare mai ales la subiecţii sănătoşi, care preferă o dietă mai
consistentă, subiecţi cu stereotip de masticaţie frecător, cu dinţi abrazaţi şi mandibulă
robustă.
În plan orizontal, anvelopa mişcării este ovalară, puternic asimetrică. Extremitatea
anterioară este mai ascuţită iar cea posterioară rotunjită.
În plan sagital, anvelopa funcţională are forma unei picături de apă (fig. 5.19.).

Fig. 5.19. - Ciclul masticator ta plan sagital


Deplasarea Im nivel condttian
în timpul masticaţiei cei doi condili se deplasează către anterior şi spre partea
lucrătoare, apoi revin în mod asimetric în poziţia iniţială.
Deplasarea anterioară a condilului nelucrător este relativ importantă, în jur de 8 mm.
în plan sagital, traiectoriile in propulsie şi retropulsie sunt practic identice, în timp ce în
plan frontal mişcarea de închidere se situează în interiorul mişcării de deschidere către
poziţia de intercuspidare maximă, fără a atinge limitele anvelopei funcţionale.
Condilul părţii active prezintă o deplasare mai complexă. în plan orizontal, pornind
de la intercuspidarea maximă, condilul se deplasează către anterior aproape liniar
aproximativ 2 mm, apoi revenirea se face către înapoi şi spre exterior faţă de poziţia de
intercuspidare maximă revenind la aceasta prmtr-o mişcare către anterior şi inferior.
în plan frontal, mişcarea este relativ identică. Această deplasare a condilului activ
este în concordanţă cu mişcarea Bermett funcţională, iar importanţa deplasării depinde de
duritatea alimentelor.
Deplosmrea la nivelul molarilor
Mişcarea la acest nivel este ascendentă în plan vertical dar cu o componentă mezio-
intemă de partea lucrătoare şi disto-externă de partea nelucrătoare.

D. Mobilitatea dentară sub acţiunea şocului de masticaţie


în timpul actului masticator, dinţii suportă mici deplasări datorate forţelor care
acţionează asupra lor şi suportului dento-parodontal elastic pe care-1 posedă. Se consideră
că rezistenţa dinţilor la şocul masticator se datorează elasticităţii parodontale care
amortizează şocul masticator. Pentru alţi autori, mişcarea verticală a dinţilor sub acţiunea
şocului masticator este dependentă de intensitatea forţei pe care dinţii o primesc.
Muhlemann a imaginat un dispozitiv de cercetare a mobilităţii dentare, cu ajutorul
căruia se execută asupra dintelui o forţă cunoscută şi se măsoară deplasarea obţinută.
O'Leary utilizează de asemenea un periodontometru perfecţionat, cu ajutorul căruia
obţine înregistrări cu o sensibilitate de 1/10.000 inches. în ţara noastră, în cadrul Clinicii de
Parodontologie din Iaşi, se utilizează un periodontometru mecanic şi un aparat electromc
de detectare a mobilităţii dentare.
Mobilitatea dentară sub acţiunea forţelor de masticaţie variază în funcţie de o sumă
de factori. Astfel, mobilitatea dentară fiziologică este mai ridicată dimineaţa şi scade spre
seară, este mai mare la copii decât la adulţi şi crescută ia femei faţă de bărbaţi. Sarcina
acţionează în mod deosebit asupra parodonţiului, crescând mobilitatea fiziologică. în
timpul masticaţiei, mobilitatea creşte, dar revine la normal într-o jumătate de oră, în timpul
masticaţiei unilaterale, se înregistrează mişcări dentare de partea opusă, dar mai cu seamă
pe hemiarcada pe care se aplică presiunea. Fenomenul se datorează atât mobilităţii dentare
şi transmiterii forţelor tangenţiale spre dinţii vecini, dar mai ales datorită deformării osului
maxilar. S-a demonstrat că există, deformări ale corpului mandibukr chiar la mişcări de
deschidere şi închidere a gurii fără contact interdentar, datorate soMcitărilor osului prin
intermediul inserţiilor musculare. Mobilitatea dentară variază în funcţie de frecvenţa
solicitărilor masticatorii, în sensul că, la o creştere a frecvenţei de solicitare, mobilitatea
dentară scade. Aparent este un fapt pozitiv, dar dacă se iau în considerare condiţiile de
apariţie şi manifestare a mobilităţii fiziologice, se constată contrariul. Şocurile repetate
asupra arcadelor dentare la o frecvenţă foarte ridicată nu mai dau ligamentului parodontal
posibilitatea revenirii la poziţia de relaxare. Ligamentele sunt întinse, ele nu mai
amortizează şocul, de masticaţie, dintele suferă o uşoară intrazie, osul alveolar şi ţesuturile
de susţinere sunt suprasolicitate. Reducerea mobilităţii dentare este numai pentru moment,
ea fiind urmată de o creştere a mobilităţii dentare în timp.
Înălţarea ocluziei cu 0,5 mm la nivelul primului molar mandibular a avut drept
consecinţă creşterea mobilităţii dentare în primele două săptămâni. După această perioadă,
mobilitatea a scăzut până la. normal, paralel cu dispariţia inocluziei provocate prin înălţare.
După Jenldns, în acest caz, reducerea mobilităţii s-a datorat în principal revenirii la o
ocluzie normală care a asigurat protecţia întregii arcade. Revenirea la o ocluzie normală s-a
produs fie prin intruzia dintelui cu ocluzia înălţată, fie prin extruzia celorlalţi, fie prin
ambele posibilităţi.
E. Participarea întregului sistem stomatognat la actul masticaţiei în procesul de
masticaţie, concomitent cu realizarea dinamicii mandibulare, participă întregul sistem
stomatognat, începând cu glandele salivare, limba, obrajii etc. şi, bineînţeles, muşchii
mobilizatori ai mandibulei articulaţia temporo-mandibulară, arcadele dentare. Articulaţia
temporo-mandibulară şi muşchii mobilizatori ai mandibulei au rolul de a asigura dinamica
mandlbulară, care, prin intermediul arcadelor dentare, asigură procesul mecanic de
fărâmiţare şi triturare a alimentelor. Dar aşa cum arătam mai sus, masticaţia este mai mult
decât un act mecanic şi de aceea la realizarea sa participă toate elementele sistemului.
Astfel limba, prin receptorii săi senzitivo-senzoriali, asigură declanşarea unor reflexe
tactilo-gustative care contribuie la întreţinerea ciclului închis-deschis. Acest organ
musculos participă la autocurăţirea arcadelor dentare, asigură transportul alimentelor şi
transferul lor în trecerea de la o masticaţie pe o hemiarcadă spre cealaltă, înlesneşte
insalivarea şi formarea bolului alimentar. Palatul dur contribuie la declanşarea reflexelor
tactilo-kinestezice ale ciclului închis-deschis, iar prin porţiunea sa anterioară, a rugilor
palatine, poate participa la sfărâmarea alimentelor moi. Buzele participă şi ele la realizarea
unor reflexe, dar joacă în acelaşi timp un rol mecanic, realizând contenţia alimentelor şi a
salivei.
O solicitare normală, în timpul masticaţiei, a ţesuturilor sistemului stomatognat are
un rol pozitiv în menţinerea trofîcităţii acestora, astfel încât la masticatorii puternici
trabeculaţia osoasă este mai intensă, mandibula este mai robustă, membrana parodontală se
îngroaşă. După masticaţia îndelungată a unor alimente dure, s-a observat o îmbunătăţire a
autocurăţirii, scăderea depunerii de tartru şi o cheratimzare sporită a gingiilor.
S-a observat că masticaţia are un efect calmant asupra sistemului nervos central. O
masticaţie viguroasă stimulează corespunzător receptorii gustului, secreţia salivară,
asigurând o activitate optimă segmentelor subdiafragmatice ale tractului digestiv.
Eficienţa masticatorie este în strânsă legătură cu starea de sănătate a ţesuturilor ce
participă a îndeplinirea acestei funcţii. Ea depinde de natura şi consistenţa alimentului, de
sex, vârstă, semnificaţia alimentară individuală, antrenamentul masticator al subiectului,
precum şi de forţa declanşată de muşchii ridicători.

Neurobiologia masticaţiei
Masticaţia reprezintă o fiincţie reflexă şi voluntară a cărei coordonare şi ritm sunt
iniţiate şi controlate de către centrul masticator situat la nivel bulbo-pontin. Stimuiii
destinaţi motoneuronilor nervilor V, VII şi VIII sunt controlaţi la diferite nivele:
 de către centrul masticator, el însuşi sub influenţa centrilor nervoşi superiori, a
sistemului limbic, formaţiei reticulate şi centrilor corticali;
 centrii corticali, care primesc şi ei informaţii de la receptorii parodontali;
 pe cale parodontală directă, stimularea receptorilor parodontali provocând fie o
deschidere rapidă a cavităţii orale prin inhibiţia activităţii muşchilor ridicători şi a
unei contracţii rapide a coborâtorilor, în particular muşchiul digastric bogat în fibre
de tip II, fie o creştere a contracţiei muşchilor ridicători. Această dualitate în
comportament depinde de tipul de receptor parodontal implicat.

5.6.2.2. Deglutiţia
Actul deglutiţiei urmează celui de masticaţie, între cele două procese existând o
înlănţuire logică şi inevitabilă. Prin masticaţie se prepară bolul alimentar, care este trimis
către stomac prin procesul deglutiţiei. După Jenkins, Firu, Costa, deglutiţia cunoaşte trei
faze şi anume: timpul oral, timpul farîngian şi timpul esofagian. Bosnia descrie patru faze
ale deglutiţiei şi anume: stadiul pregătirii deglutiţiei prin fixarea poziţiei bolului, stadiul
trecerii bolului din cavitatea orală către faringe, trecerea prin faringe, trecerea prin
sfincterul hipofaringian şi esofag.
După Clement-Munier, există trei tipuri de deglutiţie: deglutiţia nou-năseutului,
deglutiţia infantilă şi deglutiţia adultului. Deglutiţia nou-născutului este de fapt o
succiune-deglutiţie la care participă limba, buzele, obrajii şi planşeul gurii.
La sugar, în timpul deglutiţiei, limba se introduce între arcade, mandibula rămâne
nemişcată, deglutiţia se produce numai prin scurgerea laptelui matern prin valecule spre
faringe. în această faza, contracţia ridicătorilor este minimă, dar predomină contracţia
orbicukruiul. O dată cu diversificarea alimentaţiei şi erupţia dinţilor se trece la deglutiţia
infantilă.
Prin apariţia dinţilor, poziţia limbii devine mai posterioară, ocupând în timpul
deglutiţiei zona retro-incisivă, iar contracţia orbicularilor diminua, contracţia maseterului
fiind sporită. După Rix şi Tulley, deglutiţia infantilă este dirijată de nervul facial şi
hipoglos, în timp ce deglutiţia adultului este dominată de trigemen şi hipoglos. Ramfjord
consideră că la edentatul total pierderea dinţilor atrage după sine o revenire către deglutiţia
dominată de facial, în care orbicularul buzelor joacă un rol primordial. Absenţa dinţilor şi
contracţia ridicătorilor* sub acţiunea nervului trigemen ar conduce la o traumatizare a
articulaţiei temporo-mandibulare, drept care organismul îşi adaptează deglutiţia utilizând o
formulă mai puţin traumatizantă.
Posselt descrie o deglutiţie în gol şî deglutiţia de alimente şi lichide, Deglutiţia „în
gol" este de fapt o deglutiţie de salivă, care se petrece pe tot parcursul zilei, indiferent de
starea de veghe sau somn. în total în cursul unei zile se produc 2500 deglutiţii de salivă şi
aproximativ 600 deglutiţii alimentare de lichid.
La începutul deglutiţiei, bolul insalivat este transportat cu ajutorul limbii şi aşezat pe
partea dorsală a acesteia. Urmează apoi contracţia muşchilor ridicători care aduc arcadele
în ocluzie, realizând calajul ocluzal care se produce în poziţie de relaţie centrică. Fixarea
mandibulei oferă punct de sprijin limbii şi osului hioid. Prin contracţia muşchilor limbii,
vârful acesteia vine în contact cu porţiunea palatului dur aflată imediat în spatele incisivilor
maxilari. Contracţia muşchilor limbii dă acesteia aspectul de jgheab, iar contracţia
muşchilor stilohioidieni şi milohioidieni duce la ridicarea bazei limbii, precedată de
presarea limbii spre palat, dinspre anterior spre posterior, astfel încât bolul este împins
către faringe. Prin studii radio logice, s-a dedus că acţiunea limbii este uşurată de crearea în
faringe a unei presiuni negative. De asemenea, s-a demonstrat că presiunea faringiană este
rareori negativă şi că ea se produce chiar la persoane la care cavitatea faringiană comunică
accidental cu exteriorul.
Comportamentul limbii în faza orală a deglutiţiei a fost studiat prin investigaţi
radiologice. S-a evidenţiat poziţia Interdentară a limbii ca o rămăşiţă a tipului de deglutiţie
infantilă folosit în deglutiţia din perioada alăptării. în această perioadă deglutiţia e însopltă
de contracţia orbiculară şi mai puţin a ridicătorilor. La adult persistenţa contracţiei
orbicularului este considerată o anomalie, ca şi interpunerea limbii între dinţi (Posseit).
Utilizând traductori încorporaţi în plăci palatine, Kydd şi Toda au determinat
presiunile exercitate de limbă la nivelul bolţii palatine, înregistrând 112 g/cm 2 în zona
anterioară şi 67 g/cm2 în zona centrală a palatului. Presiunea limbii asupra arcadelor
dentare în deglutiţie este de 41-109 g/cm2 (Winders).
în timpul deglutiţiei durata contactului dentar este de 1,5 secunde după Jankenson,
ceea ce înseamnă o creştere de peste 10 ori faţă de durata contactului dm timpul masticaţiei
(0,15). Forţa de impact a celor două arcade este mult mai mare în deglutiţie.
Mandibula lunecă de la intercuspidarea maximă către relaţia centrică în momentul
acţiunii de piston prin care limba împinge bolul către posterior spre istmul gâtlejului.
Ramfjord, Kydd, Zander, Graf şi Sauder susţin că mandibula ocupă în deglutiţie
poziţia de relaţie centrică, în timp ce Scharer, Stallard, Ramsay consideră că deglutiţia are
loc în poziţia de intercuspidare maximă. Zleall este de părere că în timpul deglutiţiei
mandibula se mişcă superior şi înaintea poziţiei de repaus.
în urma împingerii bolului către faringe, aceste atinge anumite zone reflexogene
situate la baza limbii pe pilierii anteriori, mucoasa palatului, suprafaţa faringiană a
epiglotei, declanşând reflexul deglutiţiei faringiene care este însoţit de deschiderea
istmului, ridicarea bazei limbii, tragerea laringelui mainte şi în sus cu închiderea epiglotei,
ridicarea vălului palatin şi închiderea căilor aeriene superioare. Bolul împins către faringe
traversează această cavitate şi o părăseşte prin sfinctenil hipofaringian. în acest moment,
deglutiţia intră în ultima sa fază, faza esefagianât' Durata deglutiţiei orale şi faringiene este
de numai o secundă, în timp ce parcurgerea esofagului se face în 6-7 secunde, ca urmare a
peristaltismului lent al muchilor netezi.
Zonele reflexogene variază ca sensibilitate în funcţie de tipul de stimul şi de
intensitatea sa şi în funcţie de individ (Miller). Studii experimentale care au realizat
stimularea nervilor periferici au arătat că aceste zone reflexogene sunt inervate de: ramul
maxilar al trigemenului, nervul glosofaringian şi nervul laringeu superior şi recurent din
vag (Doty, citat de Miller).
La nivel central controlul deglutiţiei este realizat de nucleii bulbo-pontini ai acestor
nervi (controlul fazei orale), nucleul tractului solitar (control motor al fazei faringiene),
porţiunea ventrală a brainstem-ului în jurul nucleului ambiguu şi formaţiunea reticulată.
Primul act al deglutiţiei este voluntar şi poate fi oprit, în timp ce faza faringiană şi
esofagiană reprezintă acte reflexe complet automatizate.
în concluzie, cercetările privind poziţia mandibulei în momentul deglutiţiei nu sunt
concludente. Se pare totuşi că ipoteza lui Ramfjord, după care în deglutiţie mandibula
lunecă spre relaţia centrică, a câştigat cei mai mulţi adepţi, fiind susţinută prin investigaţii
stroboscopice, electromio-grafice, cefalometrice efectuate de numeroşi autori

5.6.2.3. Fonaţia

Dinamica mandibulară în timpul fonaţiei nu are nici pe departe complexitatea


mişcărilor masticatorii, fiind vorba în esenţă de mişcări de coborâre şi revenire, însoţite
uneori de uşoare propulsii. Coborârea mandibulei în vederea realizării spaţiului minim de
vorbire a fost utilizată în practica clinică în scopul determinării dimensiunii verticale prin
metode fonetice (Wild, Silvermann, Robinson).
După definiţia dată de Clement-Munier, fonaţia este „ansamblul de fenomene
fiziologice care concură la producerea vocii sub influenţa stimulului nervos".
Fonaţia are două faze:
• una subglotică, în cadrul căreia aerul comprimat de pulmon este expulzat prin
laringe făcând să vibreze corzile vocale;
• în faza supraglotică sunetul pătrunde în culoarul bucal în care vălul, limba, buzele
şi arcadele alveolo-dentare îi modifică caracteristicile, „transformând sunetul iaringian în
foneme sau vorbire articulată".
În timpul pronunţiei vocalelor, mandibula coboară, fanta labială se deschide, limba
participă într-o măsură redusă comparativ cu pronunţia de consoane. în pronunţia
consoanelor, limba joacă un rol esenţial prin dirijarea aerului de la glotă spre cavitatea
orală, unde, împreună cu buzele şi arcadele dentare, participă la articularea fonetică.

Suportul morfologic al articulării fonetice este aerul expirat. în fonaţie expirul este
prelungit "(vorbim doar în expir) şi inspirul scurtat. Prin contracţia muşchilor intercostali,
abdominali şi diafragmatici aerul este împins din plămâni în bronhii şi trahee (corp
membranos cu fibre musculare şi inele cartilaginoase). Coloana de aer pătrunde apoi în
laringe unde se formează sunetul laringian (glotic).
Sunetul laringian, lipsit de caracter vocalic, se propagă trecând apoi în faringe, cale
de răspântie, pentru că de aici coloana de aer poate fi îndreptată spre cavitatea orală şi/sau
cavităţile nazale, după cum vălul palatului închide sau nu una din cavităţi sau le lasă
deschise.
Dintre cavităţile menţionate, cele mai importante pentru fonaţie sunt faringele şi
cavitatea orală, care posedă pereţi ficşi, pereţi rigizi şi mobili şi pereţi moi şi mobili.
Aceste cavităţi constituie rezonatorii delimitaţi de: vestibul şi corzile vocale, laringe şi
rădăcina limbii; faringe, palat dur şi uvuiă; feţa dorsală a limbii şi suprafaţa palatului dur;
vârful limbii şi dinţi; dinţi şi buze; pasajul nazal. Prin deplasările pereţilor şi contactul
dintre limbă şi pereţi numit articulare, iau naştere diferite configuraţii ale acestor cavităţi
formând din sunetul laringian sunetul vocalic (se diferenţiază în funcţie de lungimea de
undă a sunetului şi de cei puţin două armonice, produse de sistemul de rezonanţă, care-1
însoţesc). Prin trecerea aerului printre diferitele obstacole, oare întrerup astfel trecerea
coloanei de aer la nivelul diferitelor articulaţii, se formează consoanele. Aceste obstacole
sunt limba, vălul palatului, maxilarele, buzele, obrajii, iar sediul de formare a consoanelor
este deci cavitatea bucală.
Aşadar modificările poziţiei limbii, buzelor, obrajilor în relaţie cu palatul, dinţii şi
alte structuri ale cavităţii orale asigură articularea fonetică.
S-a constatat că limba este principala structură responsabilă de această articulare.
Mişcările bazei limbii sunt controlate de musculatura extrinsecă şi de mişcările
mandibulei. Musculatura intrinsecă creează modificări în forma şi poziţia limbii ca
ridicarea, coborârea marginilor şi vârfului limbii. Musculatura intrinsecă are potenţialul să
determine discrete modificări de formă şi poziţie, independent de mişcările mandibulei sau
de contracţia muşchilor extrinseci.
Buzele (în special buza inferioară) şi obrajii sunt implicaţi în articulare favorizând
modificările volumului rezonatorului bucal şi realizarea structurilor.
Bolta palatină oferă suport de articulare pentru limbă şi prezintă o serie de reliefuri
(rogi palatine, rafeu mediaa) căutate de limbă în articularea sunetelor. De asemenea, este o
zonă a sensibilităţilor interne.

Secreţia de saliva prin umectarea mucoasei bucale asigură uşoara deplasare a


formaţiunilor mobile în fonaţie. în acest sens sunt importante şi glandele din mucoasa
faringiană, amigdaliană, palatină şi linguală.
Cavităţile nazale, având pereţi rigizi, nu se pot acorda cu sunetul iaringian decât
aleator şi totdeauna pe aceeaşi frecvenţă participând la întărirea sunetelor grave.
Acţiunea musculaturii în timpul fonaţiei se materializează prin exercitarea unor forţe
la nivelul arcadelor dentare şi maxilarelor, evidenţiate prin cercetări radiocinematografice,
electromiografice, dinamometrice. Măsurarea manometrică a acestor forţe (Jenkins) a
arătat că presiunile exercitate de limbă în timpul vorbirii sunt de 0,5 - 2,5 1b (o livră = 453
grame).
Măsurările dinamometrice, efectuate de Cauhepee şi colab., au demonstrat că în"
timpul fonaţiei forţele ce se exercită la nivelul arcadelor dento-alveolare sunt relativ
importante, având rol stimulativ asupra sistemului stomatognat. Presiunea coloanei de aer
este mai mare în timpul cântatului, fluieratului, plânsului. Articularea fonetică asigură
stimularea parodonţiului prin acţiunea directă a musculaturii limbii, buzelor, obrajilor
asupra dinţilor contribuind, în acelaşi timp, şi la asigurarea unei bune funcţii de auto-
întreţinere.
Actul fonator determină în organele ce participă la producerea vocii o serie de
senzaţii ce iau naştere în fiecare clipă prin proiecţia energiei vibratorii pe anumite zone,
denumite sensibilităţi interne. între altele, au rolul important de a aduce la suprafaţa
conştiinţei prin proiecţii corticale specifice, în regiunile somatognozice, ansamblul
acestora, adică schema corporală a vocii vorbite şi cântate.
Schema corporală, ca termen general, constă în cunoaşterea corpului a situaţiei sale
în mediul extern cu ajutorul informaţiei obţinute prin sensibilităţile interne şi cele date de
analizatori şi transmise conştiinţei. Această noţiune apare prima dată la J. Lnermitte, având
originea în lucrările lui Head (citaţi de Gîrbea şi Cotul).
Somatognozia înseamnă cunoaşterea schemei corporale. Aceasta se constituie lent
din perioada copilăriei prin participarea tuturor analizatorilor. Astfel se asigură
automatismele care nu sunt şterse de noile informaţii.
Sediile la nivelul cărora se percep sensibilităţile interne sunt în număr de 9, după cum
se observă şi în imagine (fig. 5.20.).
Sensibilităţile interne din cele nouă regiuni nu joacă acelaşi rol în fonaţie. In
ansamblu, ele au rolul de a regla tonusul musculaturii laringiene şi faringo-bueale şi de a
constitui împreună schemele corporale fonatorii: schema corporală a vocii vorbite şi a
vocii cântate. Vibraţia produsă de aceste organe este înregistrată inconştient şi modificările
sunetului se produc în raport de această percepţie. La actori, fenomenul este conştientizat
prin învăţare.

Fig. 5.20. - Plajele de sensibilitate


1. plaja palatală anterioară;
2. plaja palato-velară;
3. plaja velo-faringiană;
4. regiunea laringiană;
5. regiunea naso-facială;
6. regiunea traheală;
7. regiunea toracică
8. regiunea abdomino-pelvină
9. regiunea abdomino-pelvină

Denumirea de plajă a fost dată suprafeţelor palato-velo-faringiene care


furnizează sensibilităţile interne cu caracter interoceptiv, asemănătoare celor
obţinute prin stimul! cutanaţi. Sensibilităţile interne din această zonă sunt determinate de
presiunea coloanei de aer vibratorie în cavitatea orală şi laringiană, excitând terminaţiile
nervoase trigerninale şi mai puţin pe cele glosolaringiene. Determină euforie când
perceperea lor este puternică şi invers, când sunt dezagreabile. Plaja cel mai frecvent
stimulată este cea palatală anterioară. Senzaţia de presiune maximă este simţită în boita
palatină (de la incisivi la văl), aici fiind localizată sensibilitatea cea mai mare (punctul lui
Maureu).
Sensibilităţile interne la nivelul buzelor se constată în emisiunea vocalelor închise,
iar la nivelul masivului facial sunt mari.
Nervul trigemen inervează cavitatea orală, cavităţile nazale şi sinusale. Pe calea
trigemenului, stimularea acestor cavităţi măreşte tonusul sfincterului organului efector.
fenomen observat prin laringoscopie de Garde, Larger şi Husson în 1951. Aceasta explică
localizarea sensibilităţilor interne mai intens percepute la nivelul bolţii palatine şi al
masivului facial osos.
Comanda şi controlul fonaţiei sunt realizate la nivel cortical. Centrii corticali
implicaţi sunt multipli şi aparţin diferiţilor analizatori, între ei stabilindu-se relaţii
temporare complexe. La acestea se mai adaugă factorii intelectuali şi emoţionali,
experienţa trecută determinând impecarea activităţii cerebrale în totalitate. Tot la nivelul
sistemului nervos central se realizează controlul şi coordonarea celor peste 100 de muşchi
care intervin în fonaţie. S-a constatat prin studii de electromiografie că în timpul fonaţiei
există o activitate intensă a muşchilor laringieni, a muşchilor limbii, vălului, palatului şi
buzelor.
Controlul fonaţiei se realizează pe două căi: o cale auditivă, feed-back-ul, fono-
auditiv sau-aşa numita conexiune inversă. Sunetul emis prin comanda centrului fonator din
lobul frontal este înregistrat la nivelul urechii medii şi interne după care este trimis apoi la
cortex. Centrul auditiv din scoarţa lobului temporal are posibilitatea,prin legăturile cu
central fonator frontal, să regleze activitatea acestuia în funcţie de informaţia primită de la
periferie. Se corectează astfel sunetul prin modificarea articulării fonetice. A doua cale de
control este inconştientă şi se realizează prin intermediul câmpului de recepţie de la
nivelul sensibilităţilor interne. Vibraţia acestor organe este înregistrată însă conştient de
actori şi cântăreţi.