OCLUZIA DENTARĂ

RELAŢII FUNDAMENTALE MANDIBULO - CRANIENE

Marea variabilitate a poziţiilor mandibulo-craniene în timpul funcţiilor aparatului

dento-maxilar, realizează un ciclu cu o diagramă ce variază în funcţie de particularităţile
morfo-funcţionale individuale, dintre care cele mai importante sunt aşa numitele poziţii
fundamentale ale mandibulei sau relaţii intermaxilare de referinţă importante atât din punct
de vedere al studiului funcţiilor sistemului stomatognat,cât şi din punct de vedere diagnostic.

Pentru evaluarea stării de sănătate a aparatului dento-maxilar sunt considerate ca

poziţii determinante în investigarea clinică şi paraclinică urmăzoarele poziţii:relaţia de
postură a mandibulei, relaţia centrică, relaţia de ocluzie dentară.

RELAŢIA DE POSTURĂ A MANDIBULEI

Poziţia de postură a mandibulei, denumită şi poziţia de repaus sau neutrală, este un

raport mandibulo-maxilar stabilit în fazele nefuncţionale , realizat prin echilibrul de tonus al
musculaturii mobilizatoare care influenţează poziţia mandibulei în spaţiu fiind caracterizat
prin prezenţa unui spaţiu fiziologic de inocluzie interarcadic (spaţiu de repaus, sau free way
space sau lee way space) şi o anumită dimensiune verticală a etajului inferior al feţei. Această
dimensiune verticală poartă numele de dimensiune verticală de postură sau de repaus (DVR).

Trebuie remarcat că la acelaşi pacient pot exista mai multe poziţii de postură ale
mandibulei determinate de poziţia corpului(ortostatism/clinotatism), de unele stări
fiziologice(stare de veghe, somn, efort fizic), sau patologice, prezentând deci o mare
variabilitate.

Relaţia de postură este determinată de contracţia tonică a muşchilor ridicători şi

coborâtori ai mandibulei, deci nu este vorba de un ,,repaus muscular"şi de un repaus al
ligamentelor parodontale. După Posselt şi Dawson relaţia de postură este asigurată printr-o
stare de tonicitate a muşchilor ridicători ai mandibulei care realizează prin acţiunea lor
antigravitică o poziţionare a mandibulei împiedecând-o să coboare sub influenţa propriei sale
greutăţi. Posselt defineşte poziţia sau relaţia de postură drept relaţia dintre mandibulă şi
craniu atunci când subiectul se află în poziţie ortostatică sau aşezat, într-o stare relativă de
calm psihic şi emoţional.

Academy of Prosthodontics(USA) a denumit această relaţie: "Poziţia habituală când

pacientul este relaxat, în poziţie ortostatică, iar condilii se află într-o poziţie neutrală fără a fi
forţaţi în cavitatea glenoidă.

Lejoyeux consideră poziţia de postură a mandibulei ca fiind o poziţie de echilibru tonic

al complexului muscular, de la care încep şi se termină toate mişcările mandibulei.

Burlui defineşte relaţia de postură prin sumarea rapoartelor mandibulo-craniene atunci

când mandibula se află în poziţie posturală faţă de craniu sub efectul echilibrului tonic
antigravitic al musculaturii manductoare.

114
 OCLUZIA DENTARĂ

Elemente care participă la realizarea cât şi la modificarea poziţiei de postură a

mandibulei.

La realizarea relaţiei de postură a mandibulei participă atât elemente active cât şi

elemente pasive.
,,Elementele active care contribuie la realizarea poziţiei de postură sunt reprezentate de:
Factorul nervos
Factorul nervos intervine direct în stabilirea nivelului tonusului musculaturii striate de
la nivelul extremităţii cefalice.Proprioceptorii din parodonţiu, muşchi şi articulaţiile temporo-
mandibulare transmit către sistemul nervos central impulsuri privind poziţia de moment a
mandibulei,informaţiile primite fiind analizate şi prelucrate la nivel central. De aici unde sunt
trimise către musculatură impulsuri centrifuge de corectare. Din suma impulsurilor tonus-
stimulatoare şi tonusinhibitoare transmise grupelor musculare, rezultă o poziţie posturală mai
mult sau mai puţin echilibrată. Modificările patologice ale sistemului stomatognat pot
determina modificări ale poziţiei posturale, apărând astfel poziţii posturale nefiziologice.
Factorul muscular
După Lejoyeux factorul muscular este reprezentat de antagonismul grupelor
musculare, ce pot influenţa poziţia mandibulei:
-Antagonismul dintre muşchii cefei şi muşchii prevertebrali, ce asigură extensia şi
flexia capului. În flexie, mandibula este împinsă înainte şi în sus, iar în extensie, coboară şi se
retrudează. Contracţia acestor grupe musculare influenţează evident poziţia mandibulei.
-Antagonismul dintre muşchii ridicători şi coborâtori ai mandibulei, care având
inserţii pe osul mandibular, determină deplasarea acesteia în funcţie de grupul muscular a
cărui contracţie predomină. Tonusul echilibrat al acestor muşchi determină plasarea
mandibulei în poziţia de postură.
-Acţiunea muşchilor ce solicită limba (homotropia linguomandibulară). Poziţia limbii
este rezultanta acţiunii antagonice a grupelor musculare ce o alcătuiesc (stiloglos, palatoglos,
faringoglos) care tind să ridice limba, şi imuşchii hioglos, lingual inferior, ceratoglos-tind să
coboare masa musculară a limbii. Genioglosul, cel mai puternic muşchi al limbii, are inserţie
pe mandibulă. Acţiunea sa influenţează major, atât poziţia limbii, cât şi pe cea a mandibulei.
Elementele pasive sunt reprezentate de:

Complexul structural muşchi-tendon

Acest complex structural cuprinde elementele contractile formate din fibrele musculare şi
ţesut conjunctiv ce formează endomisium, perimisium, fascia şi tendonul de inserţie. Acest
complex morfologic se comportă ca un corp fizic cu proprietăţi vâscoelastice, în afara fazelor
funcţionale.
Vâscoelasticitatea este proprietatea unui corp fizic (în cazul nostru, muşchi, ligamente
articulare) de a-şi conserva forma şi dimensiunile, precum şi de a reveni la forma iniţială, în
urma unei deformări. Din cumulul acestor tendinţe de conservare a formei şi dimensiunilor
muşchilor şi a ţesuturilor articulare şi periarticulare mandibula este fixată în poziţia de
postură.
Acţiunea barică negativă

În poziţia de intercuspidare maximă, cavitatea orală este o cavitate virtuală, etanşeizată

anterior prin chinga musculară labială şi posterior, prin contactul dintre faţa dorsală a limbii
şi palatul moale. Prin coborârea mandibulei, sub influenţa forţei de gravitaţie, se creează un

115
 OCLUZIA DENTARĂ

spaţiu între faţa dorsală a limbii şi palatul dur (spaţiul Donders). Coborârea mandibulei şi
închiderea ermetică a cavităţii orale
( anterior prin chinga labială şi posterior prin contactul între faţa dorsală a limbii şi palatul
moale) generează un vid oral de 5 - 7 mm Hg după Donders. Acest vid generează o forţă de
300 g, capabilă să contracareze într-un anumit moment, forţa gravitaţională degajată de
greutatea mandibulei, fixând mandibula în poziţia de postură.

Elemente care participă la modificarea poziţiei de postură a mandibulei.

Au fost identiticaţi deasemenea factori , generali şi locali capabili să influenţeze poziţia

de postură a mandibulei:
- Vârsta avansată face ca poziţia mandibulei să se menţină mai greu şi dimensiunea
verticală de postură să crească.
- Factori de ordin general ca: hipocalcemia, toxemia, intoxicaţii cronice, pot modifica
starea proprioceptorilor dentari, articulari, musculari şi declanşa contracţii musculare
necontrolate care să împiedice obţinerea poziţiei de postură.
- Administrarea anumitor medicamente (cofeină, diazepam)
- Poziţia capului şi corpului precum şi poziţia limbi.
- Respiraţia bucală. Pacienţii cu respiraţie bucală realizează o poziţie mai coborâtă a
mandibulei pentru a menţine deschisă fanta labială. Poziţia capului şi corpului.
- Durerea provenită de la o artrită temporo-mandibulară sau durerea de origine odontală
impune mandibulei o poziţie antalgică.
- Disfuncţii ocluzale grave ce declanşează spasme ale muşchilor extremităţii cefalice.
- Oboseala precum şi stări emoţionale deosebite.
Cu toate că se cunoaşte variabilitatea sa, poziţia de postură a mandibulei este utilizată
pentru determinarea dimensiunii verticale de ocluzie în intercuspidare maximă (DVO) şi
analiza relaţiilor intermaxilare, necesare evaluării funcţionalităţii aparatului dento-maxilar.
În poziţia de postură, cele două arcade dentare sunt separate prin spaţiul de inocluzie
fiziologică (SIF) rezultând că dimensiunea verticală de postură cuprinde şi mărimea acestui
spaţiu. Rezultă că, DVR=DVO+SIF.
Spaţiul de inocluzie fiziologică reprezintă diferenţa dintre dimensiunea verticală de
postură şi cea de ocluzie, după formula:

SIF = DVR - DVO.

Valoarea spaţiului de inocluzie fiziologică este variabilă de la individ la individ şi

chiar la acelaşi subiect pe parcursul zilei, în medie se măsoară dimensiuni ale acestui spaţiu
de 2-4 mm la nivelul premolarilor, 1,8-2,7 mm la nivelul cuspidului meziovestibular al
primului molar.
Spaţiul de inocluzie fiziologică este utilizat pentru determinarea valorii dimensiunii
verticale de ocluzie, prin scăderea din dimensiunea verticală de repaus a 2-4 mm, dimensiune
care apoi se determină cu precizie prin asocierea mai multor teste funcţionale.
Punerea în contact a celor două arcade dentare în poziţia de intercuspidare maximă,
anulează spaţiul de inocluzie fiziologică şi realizează o altă: dimensiune verticală a etajului
inferior al feţei, dimensiunea verticală de ocluzie (DVO). Rezultă că:

DVO = DVR - SIF.

116
 OCLUZIA DENTARĂ

DVO = DVR – SIF [20]

Reperele relaţiei de postură a mandibulei

Mandibula aflată în poziţia de postură, realizează o serie de relaţii morfo-funcţionale

ce se evidenţiază la nivelul componentelor aparatului dento-maxilar ca repere ale poziţiei de
postură. Aceste repere sunt reprezentate de:
Reperul articular
Condilii mandibulari se află centraţi în cavităţile glenoide într-o poziţie de uşoară
rotaţie în jurul axei balama (axa imaginară ce uneşte mijlocul celor doi condili mandibulari
plasaţi centric în cavităţile glenoide).
Reperul muscular
Muşchii moblizatori ai mandibulei, muşchii cefei, prevertebrali ai limbii se află într-
un echilibru tonic antigravitic, fără expresie electromiografică.
Reperul dentar
În poziţia de postură a mandibulei, între cele două arcade dentare se realizează un
spaţiu cu o înălţime de 2 - 4 mm la nivelul dinţilor frontali şi 1 - 2 mm la nivelul molarilor de
6 ani. Acest spaţiu poartă numele de spaţiu de inocluzie fiziologică (Thompson), spaţiu
interocluzal, clearence ocluzal sau free way space şi este un reper important al poziţiei de
postură mandibulară.
Determinarea spaţiului de interocluzal se face trasând cu creionul chimic pe faţa
vestibulară a incisivilor mandibulari, nivelul marginilor incizale ale incisivilor maxilari în
poziţia de relaţie centrică şi în poziţia de postură. Cu un compas sau cu o riglă, se măsoară
distanţa dintre cele două linii, rezultând mărimea spaţiului Thomson.
Un alt mod de determinare a spaţiului interocluzal constă în determinarea dimensiunii
verticale de repaus şi a dimensiunii verticale în relaţie centrică la nivelul etajului inferior(Sn-
Gn). Diferenţa dintre valorile acestor dimensiuni este tocmai spaţiul minim de vorbire,
denumit şi în acest fel datorită interpretării sale drept un spaţiu necesar articulării fonetice.
Spaţiul interocluzal are o mare variabilitate legată de gradul de abraziune dentară,
pierderea dinţilor din zona laterală, protezări incorecte, existenţa unui spasm muscular, etc.
Spaţiul interocluzal poate fi mărit sau micşorat în cadrul aceleiaşi poziţii posturale
prin ridicarea sau coborârea ocluziei.
Reperul labial
Fanta labială este închisă, buzele aflându-se în contact lejer.

117
 OCLUZIA DENTARĂ

Reperul lingual
Între faţa dorsală a limbii şi bolta palatină trebuie să existe un spaţiu numit spaţiul
Donders, similar clearance-ului ocluzal.
Reperul osos
Reperul osos este reprezentat de dimensiunea verticală a etajului inferior al feţei în
poziţia de postură a mandibulei. Această dimensiune verticală se măsoară între Nasospinalis
anterior şi Gnation, se notează cu DVP sau DVR şi este aproximativ egală cu distanţa dintre
Nasion şi Nasospinalis anterior.
Pentru obţinerea poziţiei de postură a mandibulei trebuie luate măsuri de
decontracturare musculară şi de evitare a factorilor capabili să influenţeze echilibrul de tonus
al muşchilor extremităţii cefalice.
Pacientul va fi aşezat cu capul nesprijinit, atmosfera din cabinet trebuie să fie calmă,
plăcută, zgomotele reduse, lumina şi culorile să nu fie stridente, iar conversaţia să fie banală,
fără semnificaţie afectivă. Poziţia capului să fie verticală, pacientul să respire normal, lăsând
mandibula sub influenţa elementelor active şi pasive de poziţionare.
Există metode antropometrice şi funcţionale de determinare a poziţiei de postură a
mandibulei şi implicit, de evaluare a dimensiunii verticale de postură a etajului inferior al
feţei.

Metode antropometrice

Metodele antropometrice utilizează pentru aflarea dimensiunii verticale a etajului

inferior al feţei în poziţia de postură a mandibulei, măsurători efectuate între unele repere
cefalometrice. Cele mai utilizate metode antropometrice sunt:
Metoda Leonardo Da Vinci compară dimensiunea Nasion-Nasospinalis anterior
(dimensiune fixă) cu dimensiunea Nasospinalis anterior-Gnation. Aceste două dimensiuni
trebuie să fie egale.
Se induce poziţia de postură, considerându-se că aceasta este corectă dacă se realizează
o dimensiune verticală a etajului inferior al feţei egală cu distanţa Nasion-Nasospinalis
anterior.
Metoda Leonardo Da Vinci modificată constă în mărirea cu 1 cm a dimensiunii etalon
Nasion-Nasospinalis anterior sau în compararea dimensiunii etajului inferior al feţei cu
distanţa Ophrion-Nasospinalis anterior.
Metoda Boianov utilizează ca segment etalon, distanţa inter-comisurală şi consideră că
în poziţia de postură a mandibulei, această distanţă trebuie să fie egală cu distanţa Stomion-
Gnation.
Metoda Willis utilizează ca etalon distanţa dintre Cheilon şi unghiul extern al ochiului
considerând că, în poziţia de postură a mandibulei, această distanţă este egală cu distanţa
Nasospinalis anterior-Gnation. Pentru măsurare, se utilizează ocluzometrul Willis.
Metoda compasului de aur Appenrodt utilizează un compas special cu care se măsoară
distanţa Nasospinalis anterior-Gnation când pacientul are cavitatea orală deschisă la maxim.
Se consideră că mandibula este în poziţia de postură dacă se realizează o dimensiune verticală
a etajului inferior al feţei egală cu 3/5 din această distanţă.
Metoda planului de la Frankfurt urmăreşte egalitatea perfectă între distanţa Vertex-
plan Frankfurt şi plan Frankfurt-plan bazal mandibular.

118
 OCLUZIA DENTARĂ

Metode funcţionale

În încercarea de determinare a poziţiei de postură se utilizează următoarele metode:

Metoda electromiografică oferă criterii obiective privind obţinerea relaţiei posturale
prin înregistrarea liniei izoelectrice-de repaus muscular- caracteristice relaţiei de postură.
Alte metode substitue relaţia de postură cu relaţii mandibulo-craniene de dinamică
funcţională fonetică. În acest caz nu se mai înregistrează spaţiul de inocluzie fiziologică ci cu
ajutorul unor teste fonetice se înregistrează spaţiul minim de vorbire:
Metoda Wild, în care pacientul pronunţă cuvinte ce conţin fonema "ma" (mama;
Ema).
Metoda Silverman, pacientul pronunţă cuvinte ce conţin consoana "S" (pas, dus-
întors, Mississippi). În timpul pronunţiei consoanelor sibilante ("s" şi "z") se stabileşte cea
mai apropiată poziţie a arcadei dentare mandibulare faţă de cea maxilară, păstr`nd între cele
două arcade un spaţiu vertical redus. Acest spaţiu minim necesar pronunţiei corecte a
sibilantelor se numeşte spaţiu minim de vorbire (Silverman).
Metoda Robinson, pacientul pronunţă cuvinte ce conţin fonema "f' (ferfeniţă).
După efectuarea unuia din aceste teste sau după o mişcare de deglutiţie, mandibula
rămâne în poziţia de postură, poziţie ce trebuie surprinsă de examinator.
O determinare corectă necesită utilizarea atât a metodelor antropometrice cât şi a
celor funcţionale. Dacă prin ambele metode se obţine aceeaşi poziţie a mandibulei, se
consideră că determinarea este corectă.

RELAŢIA CENTRICĂ

Relaţia centrică, cea mai importantă poziţie fundamentală a mandibulei, permite atât
aprecierea stării de sănătate a sistemului stomatognat, cât şi realizarea corectă a terapiei
protetice.
Noţiunea de relaţie centrică introdusă de Bonwill pentru a desemna poziţia constantă
pe care mandibula o ocupă faţă de maxilar atunci când condilii mandibulari se situează în
cavităţile glenoide, în poziţia cea mai înaltă şi posterioară a suferit numeroase interpretări
constituind tot atâtea surse de controversă ştiinţifi. Diverşi autori utilizează pentru
desemnarea poziţiei de relaţie centrică, termeni ca: poziţie axială terminală, poziţie de
retruzie neforţată, poziţie ligamentară, poziţie de axă balama terminală, relaţie miocentrică.
Una din cele mai vechi definiţii ale relaţiei centrice a fost dată de Societatea
Naţională de Protetică din SUA: "Mandibula este în relaţie centrică atunci când condilii se
află în poziţia lor cea mai retrudată din care maxilarele pot face mişcări laterale.
V. Burlui defineşte relaţia centrică ca fiind acea poziţie mandibulară obţinută prin
contracţia echilibrată a muşchilor manductori, care determină corespondenţa planurilor
mediane mandibulo-craniene, la o dimensiune verticală corectă, cu condilii situaţi în
cavitatea glenoidă.
Definiţia Academiei Internaţionale de Gnatologie: Relaţia centrică este poziţia
mandibulo-maxilară când condilii împreună cu porţiunea cea mai subţire (avasculară) a
discului se situează într-o poziţie anteroposterioară în raport cu pantele tuberculilor
articulari.
Definiţia lui Dawson: Relaţia centrică este poziţia mandibulei faţă de maxilar în care
condilii se află în poziţia cea mai înaltă, cu zona centrală a discului în contact cu suprafeţele
articulare ale condililor şi tuberculilor articulari.

119
 OCLUZIA DENTARĂ

Aceste două definiţii atrag atenţia prin precizarea rolului pe care îl are poziţia corectă
a discului articular în raport cu cele două suprafeţe osoase ale articulaţiei temporo-
mandibulare. Dawson consideră că poziţia cea mai înaltă este determinată de oziţionarea
condililor şi meniscurilor în poziţia cea mai înaltă cu ajutorul ligamentelor, în special
ligamentul temporo-mandibular care opreşte mişcarea ascendentă a condilului. Obţinerea
poziţiei de relaţie centrică este influenţată substanţial de rapoartele ce se stabilesc între aceste
elemente.
Unii autori consideră că poziţia de relaţie centrică este acea poziţie mandibulo-
maxilară în care condilii se află situaţi în axa balama terminală (axa şarnieră). Noţiunea de
relaţie centrică nu trebuie confundată cu cea de axă şarnieră. Situarea condililor în axa
şarnieră reprezintă un reper al poziţiei de relaţie centrică dar nu se confundă cu aceasta.
Relaţia centrică presupune o poziţie a condililor în axa şarnieră, fără nicio rotaţie,
corespunzător unei dimensiuni verticale precise (DVO).

Caracteristicile relaţiei centrice

Relaţia centrică prezintă următoarele caracteristici:

• Relaţia centrică este o poziţie constantă toată viaţa. Poziţionarea centrică a mandibulei este
un proces ce începe odată cu erupţia primilor dinţi temporari şi se stabilizează după erupţia
molarilor permanenţi. Fiind o poziţie osoasă şi ligamentară, relaţia centrică este un raport
constant toată viaţa, deoarece elementele articulaţiei temporo-mandibulare se modifică foarte
greu.
Poziţia de relaţie centrică este constantă toată viaţa, inclusiv la edentatul total, fără a fi
condiţionată de prezenţa dinţilor. Această afirmaţie trebuie înţeleasă în sensul că, relaţia
centrică se poate obţine atât la dentat cât şi la edentatul total.
Contactele dento-dentare anormale, spasmele musculare pot împiedica însă, obţinerea
poziţiei de relaţie centrică, făcând imposibilă plasarea corectă a condililor în cavităţile
glenoide.
• Relaţia centrică este o poziţie diagnostică. Analiza ocluzală, ce se realizează la orice
examen clinic; porneşte de la poziţia de relaţie centrică.
• Relaţia centrică este o poziţie determinabilă şi transferabilă. Utilizând diferite metode,
mandibula poate fi poziţionată în relaţie centrică, poate fi înregistrată şi ulterior transferată la
nivelul unui ocluzor sau articulator, atât la dentat, cât şi la edentatul total.
• Relaţia centrică este o poziţie de referinţă. În principalele mişcări pe care le efectuează,
mandibula pleacă şi revine în poziţie de relaţie centrică.
• Relaţia centrică este o poziţie funcţională. Poziţia de relaţie centrică se produce în timpul
masticaţiei alimentelor cu consistenţă mărită şi în timpul deglutiţiei.

Axa balama terminală

Definiţie: Axa şarnieră reprezintă linia imaginară ce uneşte mijlocul celor doi
condili mandibulari când aceştia realizează o mişcare de rotaţie pură (prima etapă a
mişcării de coborâre a mandibulei).
Condilii mandibulari se menţin în axa şarnieră la dimensiuni verticale diferite pe
măsură ce condilii se rotesc în jurul propriului ax, iar mandibula coboară pe o distanţă de
aproximativ 20 mm.
Determinarea axei balama terminale presupune utilizarea mai multor metode dintre
care cele mai uzitate sunt următoarele:

120
 OCLUZIA DENTARĂ

Metoda antropometrică
Plecând de la premisa că la majoritatea pacienţilor punctul în care se găseşte axa
balama terminală se află pe linia care uneşte tragusul cu unghiul extern al ochiului, la 13 mm
anterior de tragus, operatorul verifică prin palpare cu indexul ambelor mâini în dreptul
punctelor antropometrice ca deschiderea gurii în primii 20 mm să se facă într-adevăr cu
rotaţie pură în axa marcată, modificând poziţia marcajelor până la perceperea acestei rotaţii.
Situaţii clinice locale(grosimea tegumentului, asimetria condililor mandibulari) nu poate însă
permite palparea unei mişcări stricte de rotaţie.

Metoda palpatorie
Tehnica de localizare a poziţiei axei balama terminale presupune ca operatorul să
exercite cu ajutorul pulpei degetelor arătătoare o uşoară presiune asupra zonei preauriculare,
după ce pacientul este invitat să deschidă larg gura. Prin deschiderea gurii condilii părăsesc
fundul foselor glenoide, operatorul percepând două depresiuni în zona articulară,
corespunzătoare zonei posterioare a foselor condiliene. În următorul timp , după poziţionarea
fermă a degetelor în aceste zone, se comandă pacientului efectuarea mişcărilor de deschidere
şi închidere a gurii dar cu amplitudine redusă(20-25mm). Operatorul percepe deplasarea
condililor putând cu uşurinţă să localizeze poziţia axei balama terminale cu o marjă de eroare
de 1-3 mm.

Metoda grafică
Această metodă foloseşte pentru determinarea axei balama terminale un dispozitiv
numit arc facial pentru determinarea axei balama terminale.
Dispozitivul este constituit din două părţi componente:
-furca, asemănătoare unei portamprente standard care se încarcă de obicei cu material
de amprentă şi care se aplică la nivelul mandibulei. Centrarea mânerului pe linia mediană este
o condiţie obligatorie.
-dispozitivul în forma literei ,,U". Acesta este constituit dintr-un braţ orizontal care se
ataşează la nivelul furcii, şi două braţe care prezintă la extremităţi două mine de grafit care
vin în contact cu suprafaţa hârtiei milimetrice pe care se vizualizează traiectoria. Vârful minei
se plasează pe linia care uneşte tragusul cu unghiul extern al ochiului, la 13 mm anterior de
tragus.
Tehnica constă în poziţionarea într-o primă etapă a mandibulei în relaţie centrică,
după care pacientul efectuează mişcări de deschidere şi închidere a gurii pe o distanţă de
maxim 20 mm. Se poate vizualiza la nivelul hârtiei milimetrice un punct ceea ce corespunde
unei mişcări a mandibulei printr-o rotaţie pură a condililor în axa balama terminală, fie un arc
de cerc ceea ce demonstrează că tija de marcare este plasată într-o altă poziţie decât cea de
relaţie centrică. În această ultimă situaţie se repoziţionează tija până la obţinerea unui singur
punct corespunzător axei balama terminale. După determinare se marchează la nivelul
tegumentelor cele două puncte corespunzătoare axei balama terminale.
De remarcat este faptul că această determinare presupune o poziţionare a mandibulei
cât mai posterior ,fapt realizat prin exercitarea unei presiuni uşoare pe menton similar
tehnicilor utilizate pentru poziţionarea manuală a mandibulei în relaţie centrică.
Reperarea celor două puncte de proiecţie tegumentară ale axei balama terminale
servesc pentru poziţionarea corectă a tijelor corespunzătoare ale unui arc facial de transfer
specific fiecărui tip de articulator.
Operaţia de transfer presupune menţinerea exactă , la articulator, a raportului dintre
axa balama terminală şi elementele fixe ale craniului. La nivelul articulatorului elementele
fixe sunt reprezentate de modelul dinţilor arcadei maxilare şi a reperului pentru planul

121
 OCLUZIA DENTARĂ

infraorbital. Deoarece axa balama terminală este fixă la nivelul fiecărui articulator, arcul
facial de transfer permite transferul poziţiei arcadei maxilare faţă de axa balama terminală.
La arcurile de transfer ce prezintă tije pentru axa balama terminală, menţinerea
acestora se face cu ajutorul unui operator ce se poziţionează în spatele pacientului.
Utilizarea unor elemente de sprijin pe piramida nazală sau pe glabelă precum şi
utilizarea unor arcuri faciale de transfer care în locul tijelor pentru axa balama utilizează tije
prevăzute cu opercule care se adaptează la nivelul conductelor auditive externe, asigurând
astfel sprijinul posterior al arcului facial de transfer, elimină prezenţa operatorului. La aceste
arcuri de transfer deoarece axa tijelor auriculare nu coincide cu axa balama terminală, aşezată
în medie la 13 mm antero-superior de prima aproximează axa balama terminală.
articulatoarele cu astfel de arc facial sunt prevăzute cu un reper de axă balama plasat la 13
mm postero-inferior de axa balama terminală a condililor.

Schiţa de principiu a unui arc facial de înregistrare a axei balama terminale [20]

Realizarea poziţiei de relaţie centrică

Poziţia de relaţie centrică este o poziţie activă dobândită prin acţiunea conjugată a
următorilor factori:
Factorul anatomic este reprezentat de ligamentele inextensibile ale articulaţiei
temporo-mandubulare, în special ligamentul temporo-mandibular (colateral extern) care
fixează condilii în poziţia cea mai înaltă. Limitarea deplasării posterioare este realizată tot de
ligamente. Considerată o poziţie pasivă, nefuncţională, relaţia centrică se realizează fără
intervenţia activă a muşchilor mobilizatori, deaceea se mai numeşte şi relaţie ligamentară.
Factorul funcţional este reprezentat de activitatea neuro-musculară care acţionează
pentru realizarea rapoartelor mandibulo-craniene optime, prin intermediul reflexelor
proprioceptive.
Relaţia centrică este un raport armonic, echilibrat al mandibulei cu maxilarul, rezultat
al reflexelor neuro-musculare individuale. Schematizarea procesului de stabilire reflexă a
relaţiei centrice are loc în cursul erupţiei dinţilor permanenţi.
Erupţia normală condiţionează stabilizarea mandibulei într-o poziţie armonioasă, în
timp ce erupţia patologică duce la asimetrii, şi în general al anomalii de poziţie
mandibulară(malrelaţii mandibulo-craniene). Apariţia de contacte premature şi interferenţe
ocluzale duce la apariţia unor stimuli care determină mandibula să găsească alte poziţii.La

122
 OCLUZIA DENTARĂ

edentatul parţial întins şi la edentatul total, dispariţia proprioceptorilor din parodonţiu duce la
dispariţia stimulilor de control ai poziţiei de relaţie centrică..
Factorul clinic se referă la faptul că relaţia centrică poate suferi modificări
consecutive diferitelor afecţiuni ce pot interesa componentele sistemului stomatognat. Prin
afectarea anumitor structuri morfologice cât şi a reflexelor neuro-musculare se perturbă
factorii ce stau la baza realizării relatiei centrice.

Determinarea relaţiei centrice

Relaţia centrică (singura poziţie stabilă a mandibulei faţă de maxilar) prin caracterul
ei relativ constant în timpul vieţii, este folosită pentru analiza ocluzală şi reabilitarea prin
protezare a arcadelor dentare. Determinarea relaţiei centrice se impune în două situaţii:
-în examinarea clinică a poziţiilor fundamentale mandibulo-craniene
-în momentul înregistrării axului şarnieră, cu scopul realizării transferului pe un
articulator.
Determinarea relaţiei centrice trebuie să fie precedată de un tratament susţinut, care
să vizeze afecţiunile musculo-articulare capabile să inducă reflexe de poziţionare centrică
modificate.
Relaxarea musculară se poate obţine prin:
-Medicaţie antispastică;
-Oboseală prin stimulare electrică;
-Miogimnastică, constând în efectuarea de multiple mişcări mandibulare de
deschidere, închidere, propulsie şi lateralitate până la apariţia oboselii. În scopul îndepărtării
contracturii musculare, Dawson recomandă introducerea unui rulou de vată între arcadele
dentare şi presarea lui în această poziţie 5-20 minute;
-Întreruperea engramei de ocluzie prin aplicarea şi purtarea timp de 48 de ore a unei
gutiere ocluzale din acrilat.
-Îndepărtarea lucrărilor protetice incorecte care pot interfera calea de poziţionare
centrică a mandibulei prin existenţa contactelor premature, şi apoi să se echilibreze ocluzia.
Relaxarea musculaturii striate este în strânsă legătură cu nivelul tonusului psihic şi
emoţional, fapt pentru care se recomandă realizarea unei atmosfere de încedere reciprocă
între medic şi pacient, a unui climat destins, la care se poate ajunge printr-o conversaţie
uşoară, convenţională,care să redea pacientului siguranţa de sine, calmul psihic.
Determinarea relaţiei centrice la dentat este diferită de la pacient la pacient, unde
prezenţa arcadelor dentare simplifică uneori determinarea, în timp ce în unele situaţii
determinate de malpoziţii dentare ,construcţii protetice incorecte necesită o reechilibrare
ocluzală. Pentru situaţiile în care pacientul prezintă edentaţie parţială sau totală este necesară
pentru determinarea relaţiei centrice de utilizarea machetelor de ocluzie.
Există o multitudine de tehnici pentru determinarea relaţiei centrice la dentat,
edentatul parţial şi edentatul total.

Determinarea relaţiei centrice la pacientul dentat

Tehnica Ramfjord ( conducere bimanuală)

Pacientul este aşezat în fotoliu cu capul sprijinit pe tetieră, iar spătarul la un unghi de
600-700. Pacientul este invitat să respire liniştit pe nas, fixând cu privirea un punct situat la
30-40 cm.pentru a obţine relaxare musculară se recomandă pacientului să-şi obosească
muşchii prin mişcări de deschidere largă a gurii şi menţinerea poziţiei 1-2 minute. Medicul se

123
 OCLUZIA DENTARĂ

aşează în dreapta şi în faţa lui, plasează indexul mâinii drepte îndoit sub menton, iar policele
aceleiaşi mâini, pe faţa anterioară a incisivilor mandibulari. Mandibula este împinsă postero-
superior, realizând concomitent mişcări de închidere-deschidere, cu amplitudine redusă,
pentru a plasa condilii în axa şarnieră. În timpul efectuării mişcării de închidere, pacientul va
poziţiona vârful limbii în 1/3 medie a palatului dur. În momentul în care se sesizează că
deschiderea şi închiderea se fac în limita rotaţiei pure condiliene, se trece mâna stângă peste
capul pacientului şi se prinde arcada dentară maxilară plasând policele şi indexul cu pulpa pe
faţa ocluzală a premolarilor. Pacientul este ghidat să închidă gura până la stabilirea primului
contact dentodentar, timp în care se retrag degetele mâinii stângi. Mişcarea este repetată până
avem siguranţa reproductibilităţii poziţiei centrice.

Tehnica Lauritzen-Barrelle (conducere unimanuală)

Se bazează pe premisa teoretică că relaţia centrică este o poziţie stabilită osos şi
ligamentar. Pacientul este aşezat în fotoliu, cu capul sprijinit pe tetieră. Medicul se aşează în
dreapta şi în faţa pacientului, prinde mentonul acestuia cu mân dreaptă, având indexul îndoit
sub menton şi policele prementonier. Se indică pacientului să execute mişcări de închidere şi
deschidere de amplitudine din ce în ce mai mică, timp în care se execută o presiune digitală
spre posterior. în momentul în care se obţine primul contact dento-dentar, se menţine această
poziţie şi se controlează reperele relaţiei centrice. Dacă acestea sunt corecte, se repetă
determinarea şi dacă se obţin aceleaşi rezultate, se poate trece la înregistrarea relaţiei centrice.

Conducerea unimanuală[20]

Tehnica Dawson
Este o tehnică bimanuală ce se efectuează cu pacientul în poziţie de decubit dorsal.
Pacientul se plasează în poziţie de decubit dorsal, cu capul în uşoară extensie, mentonul fiind
orientat în sus. Medicul se aşează pe scaun, postero-lateral, ţinând capul pacientului bine lixat
între antebraţul stâng şi cutia toracică. Policele ambelor mâini se fixează prementonier, în
dreptul simfizei, astfel ca vârfurile lor să se atingă. Ultimele patru degete ale ambelor mâini
se aşează sub marginea bazilară, orientând mandibula în sus şi înapoi. Se imprimă mandibulei
mişcări de închidere şi deschidere de amplitudine mică. Se repetă mişcarea până se obţine
absenţa oricărei opoziţii din partea pacientului. O presiune digitală spre înapoi şi superior
determină mandibula să se poziţioneze cu condilii fixaţi centric în cavităţile glenoide.

124
 OCLUZIA DENTARĂ

Conducere bimanuală [20]

Tehnica Jig-ului anterior

Jig-ul anterior este un miniplan de răşină acrilică autopolimerizabilă fixat pe incisivii
centrali superiori. El se poate confecţiona direct în cavitatea orală sau indirect, pe model.
Dispozitivul se retuşează la o grosime minimă care să permită o inocluzie molară de câţiva
mm, evitând interferenţele la nivelul dinţilor frontali.
Prezenţa jig-ului în zona frontală forţează mandibula să se poziţioneze cu condilii cât
mai posterior şi superior în cavităţile glenoide.

Tehnica obstacolului ocluzal frontal

Această tehnică constă în interpunerea între dinţii frontali, a unui număr progresiv
mai mare de folii (lere) din material plastic de 0,1 mm grosime suspendând contactele
ocluzale în zona laterală, realizând astfel numai contacte la nivelul incisivilor centrali. Se
realizează astfel, o "tripodizare" prin sprijinul mandibular pe cei doi condili şi pe zona
frontală a arcadei dentare, prin intermediul lerei. Musculatura va poziţiona simultan, condilii
mandibulari în relaţie centrică.

Tehnica de înscriere grafică intraorală

Urmăreşte determinarea relaţiei centrice prin înscrierea unghiului gotic (simfizar).
Pentru aceasta se utilizează setul Gerber format dintr-un ştift de înregistrare şi o plăcuţă
metalică. Acestea vor fi montate pe modele, în laborator. ştiftul se fixează pe o plăcuţă
linguală confecţionată din acrilat autopolimerizabil, pe linia mediană, la nivelul premolarilor.
Plăcuţa de înregistrare se fixează pe o plăcuţă palatină acrilică. Plăcuţele acrilice se menţin pe
arcadele dentare cu ajutorul unor croşete.
Se face adaptarea plăcilor acrilice în cavitatea orală şi se fixează ştiftul la o înălţime
care să producă o uşoară inocluzie, dar să permită executarea mişcărilor de propulsie şi
lateralitate, păstrând contactul ştiftului cu plăcuţa. Pe plăcuţa de înregisirare se depune un
strat de ceară cu un creion special. Pacientul execută mişcări de propulsie şi lateropulsie,
ştiftul trasând pe plăcuţă un unghi cu vârful orientat posterior. Se îndepărtează placa palatină
din cavitatea orală şi pe plăcuţa de înregistrare se lipeşte cu ceară o rondelă de plastic, ce
prezintă un orificiu care va fi centrat pe vârful unghiului. Se reintroduc plăcile în cavitatea
orală şi pacientul închide gura în aşa fel încât ştiflul să pătrundă în orificiul rondelei de
plastic. În această poziţie se solidarizează cele două plăci acrilice prin injectarea între ele a
unei răşini de ocluzie sau a unui silicon. Relaţia intermaxilară surprinsă este cea de relaţie

125
 OCLUZIA DENTARĂ

centrică. Prin reaplicarea modelelor pe plăcuţele solidarizate, se redă poziţia de relaţie

centrică, modelele putând fi montate în articulator [75].

126
 OCLUZIA DENTARĂ

Determinarea relaţiei centrice la pacientul edentat total

Prin dispariţia reperelor dentare şi destrămarea reflexelor neuromusculare dobândite
de poziţionare centrică a mandibulei apare instabilitatea mandibulară ca o consecinţă a
modificărilor morfologice, funcţionale şi clinice caracteristice edentaţiei totale. Relaţia
centrică exprimă relaţia reciprocă a celor două maxilare caracterizată prin trei parametri:
dimensiunea verticală normală, corespondenţa planului sagital median al mandibulei cu cel al
maxilarului, poziţia centrată a condililor în cavitatea glenoidă. metodele de determinare a
relaţiei centrice la edentatul total utilizează diverse mijloace de simulare a ocluziei prin
machete de ocluzie cu borduri sau cu ajutorul diverselor mijloace mecanice. Astfel, se
înregistrează axul şarnieră, poziţia acestuia faţă de maxilarul edentat şi faţă de diverse repere
osoase.
Lejoieux a stabilit următoarele legi privind condiţiile obiective de determinare a
relaţiei centrice:
Legea I-Obligativitatea plasării pacientului în condiţii ideale de echilibru fiziologic şi
psihic,înaintea procedării oricăror manopere de determinare şi înregistrare a relaţiei centrice.
Legea II-Obligativitatea determinării dimensiunii verticale a ocluziei înainte de
determinarea relaţiei centrice.
Legea III-Realizarea unor machete de ocluzie care să întrunească toate calităţile ce
permit stabilizarea lor pe câmpul protetic edentat total.
Legea IV-Presiunea exercitată pe bazele machetelor de ocluzie în momentul
determinării şi înregistrării relaţiei centrice trebuie să corespundă celei exercitate în
momentul amprentării.
Dintre metodele de înregistrare a relaţiei centrice , metoda înscrierii grafice este cea
mai sigură. Cele două plăcuţe( placuţa prevăzută cu acul înscriitor şi platoul de înregistrare)
sunt plasate la nivelul feţei ocluzale a machetelor de ocluzie. După înscrierea arcului gotic,
în vârful acestuia se va plasa o plăcuţă dreptunghiulară cu un orificiu care va bloca acul
înscriitor. În următorul timp se procedează la solidarizarea celor două machete [75].

127
OCLUZIA DENTARĂ

128
 OCLUZIA DENTARĂ

Determinarea relaţiei centrice la pacientul edentat parţial

Determinarea relaţiei centrice la edentatul parţial este condiţionată de numărul de
unităţi dentare prezente cât şi de topografia lor la nivelul celor două arcade.
În situaţia în care cele două arcade mai păstrează suficiente contacte ocluzale
centrice, este posibil ca rapoartele cranio-maxilare să se conseve, iar determinarea relaţiei
centrice să fie realizată prin aceleaşi tehnici ca la dentat .
În situaţiile în care edentaţia parţială este întinsă, iar determinarea relaţiei centrice
este compromisă datorită dispariţiei majorităţii reperelor dentare, se utilizează machete de
ocluzie. Trebuie amintit că determinarea relaţiei centrice este precedată în aceste situaţii de
determinarea dimensiunii vericale de ocluzie.

Înregistrarea relaţiei centrice

Înregistrarea relaţiei centrice, fără a fi necesar şi transferul său în laborator, se face cu

ajutorul mediilor de marcare din care fac parte:

Hârtia de articulaţie
Hârtia de articulaţie este o bandă de hârtie pe care este depus un pigment, cu care se
noteză contactele dento-dentare, ce se realizează în anumite poziţii mandibulo-maxilare. Se
foloseşte în grosimi ce variază între 0,1 - 0,2 mm, ca benzi lungi de 8 - 10 cm şi late de 1,5 -
2 cm, role de 1 - 2 m sau sub formă de hemiarcadă sau arcadă. Pentru realizarea dezocluziei
în mişcarea de lateralitate pe partea nelucrătoare se foloseşte de obicei o hârtie de articulaţie
cu o grosime de 0,1-0,2 mm. O condiţie obligatorie pentru ca rezultatul determinării să fie cel
real este ca hârtia de articulaţie să fie cât mai puţin rigidă, mulându-se astfel pe relieful
feţelor ocluzale. Deasemenea caracterul antistatic reprezintă o condiţie care permite o
determinare corectă.
Hârtia de articulaţie poate fi activă pe una sau ambele feţe, monocromă sau bicoloră.
Hârtia bicoloră are cel mai frecvent pigment albastru pe o faţă şi roşu pe cealaltă.

129
 OCLUZIA DENTARĂ

Avantajele utilizării acestei hârtii de articulaţie rezidă din faptul că permite

evidenţierea contactelor ocluzale în două poziţii diagnostice, respectiv relaţie centrică şi
intercuspidare maximă. Deasemenea se evidenţiază contactele ocluzale ,,strânse",care, prin
perforarea hârtiei duc la apariţia unor marcaje diferit colorate faţă de celelalte marcaje de pe
arcada respectivă. Pentru înregistrarea corectă a contactelor ocluzale este obligatoriu ca
suprafeţele ce urmează a fi marcate să fie bine uscate în prealabil, folosind fie bulete de vată,
fie jetul de aer al aparatului.

Ceara de ocluzie
Sunt benzi de ceară de culoare închisă de 3 - 4 cm lungime, 2 cm lăţime şi o grosime
de 0,3 mm, deformabile la temperatura cavităţii bucale, fără însă a se topi.Una dintre feţele
benzii de ceară este lipicioasă, în timp ce faţa opusă este acoperită de o folie subţire şi
lucioasă din material plastic transparent. Foliile de ceară se utilizează în asociere cu un creion
cu duritate foarte redusă, astfel încât să poată marca suprafeţele lucioase metalice, ceramice
sau de smalţ.
Etapele de lucru sunt următoarele:
-Uscarea cu jet de aer, bulete de vată, comprese, a suprafeţelor dentare de pe
hemiarcada pe care se face înregistrarea.
-Aplicarea benzii de ceară, cu suprafaţa lipicioasă, pe suprafaţa ocluzală precum şi pe
circa 1/3 din feţele laterale.
-Îndepărtarea stratului protector, din material plastic, de pe suprafaţa externă a foliei
de ceară.
-Umezirea suprafeţei externe în vederea realizării unei izolări mai bune faţă de dinţii
hemiarcadei antagoniste.
-Se conduce mandibula în relaţie centrică.
-Zonele de contact perforează banda de ceară. În acest moment cu ajutorul unui
creion se conturează zonele respective după care se îndepărtează folia de ceară.
-Pe zonele marcate se intervine ,eventual, prin şlefuire selectivă.
Acestă tehnică de marcare poate fi utilizată pentru orice poziţii mandibulo-craniene
cu contact dento-dentar.

Spray-ul de ocluzie
Se utilizează un spray care pulverizează pe suprafeţele ocluzale ale dinţilor o
substanţă colorantă. În zonele în care se realizează contactele dento-dentare, culoarea se
şterge. tehnica se foloseşte de obicei pentru echilibrarea ocluzală finală, pe model, a
machetelor de ceară a protezelor conjuncte.

Răşinile de ocluzie
Sunt răşini ce se aplică în stare plastică pe o hemiarcadă sau arcadă. Prin realizarea
ocluziei centrice şi priza răşinii se evidenţiază rapoartele dentare interarcadice. Cu ajutorul
acestei înregistrări se poate face poziţionarea modelelor de gips în cazul transferării relaţiei
centrice.

130
 OCLUZIA DENTARĂ

Reperele relaţiei centrice

După determinarea relaţiei centrice se verifică corectitudinea poziţiei prin examinarea

următoarelor repere:

Reperul muscular
Constă în decelarea prin palpare a contracţiei musculare echilibrate la nivelul
muşchilor ridicători ai mandibulei.

Reperul articular
Se verifică prin palpare, urmărind dacă condilii se plasează centric în cavităţile
glenoide. Condilii mandibulari,aflaţi în relaţie centrică, se plasează la 13 mm anterior de
tragus, pe linia ce uneşte tragusul cu unghiul extern al ochiului.
Condilii, aflaţi în relaţie centrică, nu se pot palpa în zona pretragiană, deoarece sunt
acoperiţi de apofiza zigomatică. Prin palparea în conductele auditive se percep cei doi condili
plasaţi centric în cavităţile glenoide.

Reperul osos
Constă în realizarea unei dimensiuni verticale a etajului inferior al feţei egală cu
dimensiunea Nasion-Nasospinalis anterior. Această dimensiune verticală se măsoară între
Gnation şi Nasospinalis anterior şi poartă numele de dimensiune verticală de ocluzie (DVO).
Linia mediană mandibulară , trebuie să corespundă cu planul sagital al feţei. Dimensiunea
verticală fără corelarea sa cu celelalte repere în relaţia posturală şi în relaţia centrică nu are
nici o valoare clinică.

Reperul dentar
Se referă la rapoartele ce se stabilesc între dinţii celor două arcade dentare în poziţia
de relaţie centrică. Aceste rapoarte sunt rapoarte de ocluzie (de punere în contact a dinţilor
antagonişti), realizând aşa numita , ocluzie centrică.
Prin ocluzie centrică se înţeleg rapoartele dentare ce se stabilesc când mandibula se
află în poziţia de relaţie centrică.
La 12% din indivizi, în relaţie centrică se stabilesc contacte dento-dentare de
intercuspidare maximă (maximum de contacte posibili).
Această coincidenţă a poziţiei de relaţie centrică cu poziţia de intercuspidare maximă
se cunoaşte sub numele de "point centric".
La 88% din indivizi, în poziţia de relaţie centrică, dinţii realizează contacte ocluzale,
dar într-un număr mai mic decât în intercuspidare maximă. Pentru a ajunge la intercuspidarea
maximă, mandibula se deplasează spre anterior cu 0,2 - 1,75 mm, condilii nepărăsind
cavităţile glenoide.
Această lipsă de coincidenţă între poziţia de relaţie centrică şi cea de intercuspidare
maximă se cunoaşte sub numele de "long centric".
Practic, valoarea "long centricului " se pune în evidenţă prin diferenţa dintre ocluzia
de relaţie centrică şi cea de intercuspidare maximă. Se înscriu cu hârtie de articulaţie de
culoare albastră contactele de ocluzie, ce se stabilesc în relaţie centrică, iar cu hârtie roşie
contactele din intercuspidare maximă. Distanţa dintre punctele albastre şi roşii realizează
mărimea "long centricului". În situaţia de "point centric", punctele albastre şi roşii se
suprapun.
În unele cazuri de "long centric"; mica arie de libertate în mişcare este prezentă nu
numai în sens sagital, ci şi în sens transversal (circa 1 mm), realizând "Wide centric".
Această libertate de mişcare în sens sagital şi transversal, realizează o anumită suprafaţă de

131
 OCLUZIA DENTARĂ

trecere din poziţia de ocluzie centrică în cea de intercuspidare maximă, numită "freedom
centric".

Reperul labial
În poziţia de relaţie centrică, buzele se află în contact neforţat.

Reperul faringian
În poziţia de relaţie centrică, deglutiţia se face cu uşurinţă.

RELAŢIA DE OCLUZIE DENTARA

Ocluzia dentară reprezintă totalitatea contactelor interarcadice realizate atât în poziţii

diagnostice, considerate statice (ocluzia centrică, ocluzia de intercuspidare maximă, ocluzia
cap la cap în protruzie şi laterotruzie), cât şi în toate celelalte poziţii în care rapoartele dento-
dentare sunt posibile.
Ocluzia realizează o succesiune de rapoarte dento-dentare, atât în poziţii statice cât şi
în dinamică. Se obţine astfel, o traiectorie a rapoartelor ocluzale încadrată în limitele
anvelopei funcţionale a mandibulei, înţelegând prin aceasta, poziţiile de contact dento-dentar,
ce se creează în timpul exercitării funcţiilor aparatului dento-maxilar. Deci, ocluzia poate fi
definită ca suma contactelor dento-dentare interarcadice, statice sau dinamice (V. Burlui ).
Angrenarea interdentară este condiţionată de un determinant dinamic, reprezentat de
muşchii ridicători ai mandibulei şi de ghidajul articulaţiei temporo-mandibulare. Studierea
felului în care se realizează rapoartele dento-dentare în diverse poziţii dă indicaţii valoroase
pentru aprecierea stării de sănătate a aparatului dento-maxilar. Se impun astfel, termenii de
stabilitate ocluzală (funcţie ocluzală) şi de disfuncţie ocluzală.
Prin stabilitate ocluzală se înţelege starea în care fiecare dinte şi arcadele în ansamblul
lor realizează contacte antagoniste stabile şi corecte în diverse poziţii funcţionale. Dereglarea
acestor relaţii defineşte disfuncţia ocluzală. Stabilitatea ocluzală este condiţionată de
dezvoltarea normală a componentelor sistemului stomatognat. Funcţionalitatea ocluzală
optimă reprezintă un stimul pentru parodonţiu, muşchi şi articulaţia temporo-mandibulară,
asigurând homeostazia sistemului stomatognat.
Ocluzia apare odată cu apariţia dinţilor. Erupţia incisivilor temporali stabilizează
mandibula în sens antero-posterior. Erupţia molarilor temporari la 18 luni realizează prima
înălţare a ocluziei şi primul angrenaj intercuspidian, stabilind DVO tranzitorie. Se formează
astfel, ocluzia temporară.
La vârsta de 6 ani are loc a doua înălţare a ocluziei, prin erupţia incisivilor şi a
primilor molari permanenţi, realizându-se ocluzia mixtă.
La vârsta de 12 ani, erupţia molarilor doi permanenţi determină înălţarea definitivă a
ocluziei şi formarea ocluziei permanente, pe arcade existând numai dinţi permanenţi.
Ocluzia permanentă suferă schimbări datorită leziunilor odontale, afectării
parodontale, instalării stării de edentaţie. Acestea distrug ariile de contact intra- şi
interarcadice, viciază implantarea dentară şi modifică rapoartele de ocluzie (disfuncţia
ocluzală).

132
 OCLUZIA DENTARĂ

Parametrii ocluzali

Morfologia ariilor ocluzale

Ariile ocluzale reprezintă totalitatea suprafeţelor de contact dento-dentar ale dinţilor
de pe o arcadă. Putem spune că suprafaţa de ocluzie a arcadelor dentare se formează din
alăturarea suprafeţelor de ocluzie a arcadelor dentare rezultând deci o arie ocluzală maxilară
şi una mandibulară.
Într-o ocluzie psalidodontă faţa palatinală a dinţilor frontali maxilari participă la
funcţionalitatea ocluzală prin zona cuprinsă între marginea liberă şi cingulum (un cingulum
proeminent la nivelul frontalilor maxilari favorizează existenţa unor contacte ocluzale stabile
cu antagoniştii)cunoscută sub denumirea de pantă incisivă. Această zonă se numeşte zonă de
ghidare, deoarece ea ghidează în zona frontală deplasările mandibulare cu contact dentar. Pe
această suprafaţă se realizează toate contactele dentare statice şi dinamice din zona frontală.
În ocluzia labiodontă, această suprafaţă se reduce la grosimea marginilor incizale.
În ocluzia inversă frontală, aria ocluzală se află pe feţele vestibulare ale frontalilor
maxilari. Pe măsură ce ne deplasăm către distal, aria ocluzală maxilară se lărgeşte în zona
premolară, atingând apoi maximum în zona primului molar superior şi se îngustează uşor
către ultimii molari.
Aria ocluzală mandibulară este mult mai îngustă în zona frontală, fiind reprezentată
de marginile incizale ale frontalilor şi mai lată la nivelul primului molar.Marginea liberă a
dinţilor frontali mandibulari prezintă o muchie vestibulară şi una orală. muchiile incisivilor
mandibulari au în general o direcţie rectilinie mezio-distală, în timp ce muchia vestibulară a
caninului mandibular descrie un ,,v"cu vârful îndreptat spre planul de ocluzie
În zonele laterale, ariile ocluzale prezintă un relief caracteristic datorită cuspizilor,
fosetelor şi crestelor marginale aflate pe feţele ocluzale ale molarilor şi premolarilor.
Cuspidul reprezintă principala formă de relief a premolarilor şi molarilor, având
aproximativ forma unei piramide patrulatere.
Crestele sunt muchiile piramidei reprezentate de fiecare cuspid.Fiecare cuspid
prezintă două versante, unul intern(ocluzal) ce priveşte către faţa ocluzală şi unul extern ce
priveşte către exteriorul feţei ocluzale. Denumirea de intern şi extern nu are legătură cu
interiorul(oral) sau exteriorul(vestibular) cavităţii bucale, ci se raportează la faţa ocluzală.
Cele două versante ale fiecărui cuspid sunt despărţite de o creastă mezio-distală sau sagitală,
care uneşte cele două creste marginale proximale ale feţei ocluzale.
Fiecare versant cuspidian este împărţit în două pante, una mezială şi alta distală. cele
două pante ale fiecărui versant sunt despărţite de o creastă vestibulo-orale care porneşte din
vârful cuspidului şi se termină fie la nivelul versantelor externe, fie la nivelul şanţului
principal mezio-distal, pe versantele interne. Segmentul intern, ocluzal, al crestei vestibulo-
orale este cunoscut sub denumirea de creastă esenţială. Segmentul extern al crestei vestibulo-
orale este cunoscut şi sub numele de creastă cuspidiană, bine reprezentată pe faţa vestibulară
a primilor premolari. Caninii prezintă o structură similară pe faţa vestibulară-creastă labială.
Pe versantele interne ale cuspizilor pot fi întâlnite uneori, dispuse paralel cu crestele
esenţiale, creste accesorii.
La extremităţile proximale ale fiecărei feţe ocluzale se observă crestele marginale,
alcătuite din două versante (unul intern ce priveşte spre interiorul feţei ocluzale, şi unul
extern care priveşte spre dintele vecin).
Fosele reprezintă un element foarte important pentru ocluzie, în ele articulând cuspizii
antagonişti. În fosele centrale ale molarilor maxilari articulează cuspizii disto-vestibulari ai
molarilor mandibulari, în timp ce în fosele centrale ale molarilor mandibulari angrenează

133
 OCLUZIA DENTARĂ

cuspizii mezio-palatinali ai antagoniştilor maxilari. Fosele marginale sunt delimitate de trei

pereţi reprezentate de versantul intern al crestei marginale corespunzătoare şi pantele
omonime ale versantelor interne ale celor doi cuspizi adiacenţi. Alături de fosetele centrale şi
marginale, un rol deosebit revine fosetelor dintre crestele marginale, numite şi nişe ocluzale
sau ambrazuri ocluzale. Aceste fosete se formează între crestele marginale a doi dinţi vecini.
Ariile ocluzale nu vin în contact prin toată suprafaţa lor. În timpul funcţiilor
aparatului dento-maxilar, între elementele morfologice aflate în ariile ocluzale se realizează
diferite contacte statice şi dinamice.
Un element foarte important al ariilor ocluzale îl reprezintă caninii. Aceştia au o serie
de particularităţi morfologice şi funcţionale care influenţează decisiv relatiile de ocluzie.
Dintre acestea se remarcă: densitatea mare a baroreceptorilor, o deosebită sensibilitate
proprioceptivă, conformaţia morfologică a feţei palatinale a caninilor superiori care, prin
creasta de smalţ mediană ghidează creasta marginală a premolarului prim inferior în mişcările
de protruzie sau caninul inferior, în mişcările de laterotruzie.
Ariile ocluzale pot fi complete (integre) sau incomplete, continue sau discontinue,
scurtate sau întrerupte, naturale sau artificiale (proteze dentare).

Cuspizii de sprijin

Cuspizii de sprijin (principali, activi sau de suport) sunt acei cuspizi care în ocluzia de
intercuspidare maximă realizează contacte cu fosetele centrale, distale şi ambrazurile ocluzale
de pe suprafeţele ocluzale, ale dinţilor laterali antagonişti. Prin integritatea lor, aceşti cuspizi
asigură stabilitatea ocluziei, menţin dimensiunea verticală de ocluzie, participă efectiv la
realizarea stopurilor ocluzale, împiedică migrările dentare şi asigură repartizarea uniformă a
forţelor axiale.
Cuspizii de sprijin se împart în trei grupe, dintre care primele două sunt situate la mandibulă,
iar a treia, la maxilar.
Din prima grupă fac parte cuspizii vestibulari ai premolarilor şi molarilor
mandibulari care iau contact cu fosetele dintre crestele marginale şi cu fosetele centrale de la
nivelul antagoniştilor. Fiecare cuspid de sprijin mandibular, articulând cu foseta
corespunzătoare, realizează primul grup de stopuri ocluzale.
Datorită înclinării orale a feţelor ocluzale ale dinţilor laterali mandibulari, cuspizii
vestibulari (de sprijin) se situează mai sus ca cei linguali. Datorită aceleiaşi înclinări, ver, care
contactează fosa certicala ce trece prin vârful lor traversează apexul dintelui. deasemenea
aceştia se articulează cu crestele marginale maxilare, exceptând cel de al doilea cuspid
vestibular mandibular, care contactează fosa centrală a molarului maxilar corespunzător.
A doua grupă de cuspizi de sprijin se formează la mandibulă şi este reprezentată de
marginile libere ale incisivilor şi caninilor mandibulari. Acestea stabilesc în intercuspidare
maximă, contacte cu zona supracingulară a feţei palatinale a frontalilor maxilari şi cu crestele
marginale de la acest nivel. Se stabilesc astfel, stopurile ocluzale din grupa a doua. Stopurile
ocluzale reprezintă contactele dento-dentare, ce se stabilesc când cele două arcade dentare se
întâlnesc în intercuspidare maximă.
A treia grupă de cuspizi de sprijin este reprezentată de cuspizii palatinali ai molarilor
şi premolarilor maxilari. În intercuspidare maximă, aceştia realizează stopuri ocluzale din
grupa a treia, prin contactarea fosetelor ocluzale şi a fosetelor dintre crestele marginale ale
antagoniştilor mandibulari. Datorită înclinării în afară a feţelor ocluzale ale dinţilor laterali
maxilari, cuspizii palatinali sunt mai coborâţi.

134
 OCLUZIA DENTARĂ

Cuspizii de ghidaj
Ei ghidează mandibula în mişcările de lateralitate cu contact dento-dentar
(laterotruzie), cât şi în mişcarea de revenire în poziţia de intercuspidare maximă.
Din categoria cuspizilor de ghidaj fac parte cuspizii vestibulari maxilari care glisează
pe panta orală a cuspizilor linguali mandibulari, şi cei linguali mandibulari care glisează pe
panta palatinală a cuspizilor vestibulari maxilari.
Aceste elemente morfologice se abrazează mai puţin deoarece nu sunt atât de
solicitate, dar participă în timpul angrenării statice a arcadelor dentare la anularea
componentelor orizontale ale forţelor ocluzale, motiv pentru care poartă numele de cuspizi de
echilibru.
Există încă o zonă de ghidaj - ghidajul anterior, care reprezintă acele zone din feţele
palatinale ale frontalilor maxilari pe care alunecă marginile incizale ale frontalilor inferiori
din şi spre poziţia de intercuspidare maximă.
Aria ocluzală maxilară se formează prin unirea feţelor palatinale ale incisivilor
maxilari , situaţi sub o anumită înclinare faţă de planul orizontal, determinând astfel o
anumită înclinare traiectoriei de mişcare a incisivilor mandibulari faţă de cei maxilari,
traiectorie numită traiectorie incisivă. Aceasta reprezintă o rezultantă a combinării factorilor
morfologici cu cei funcţionali. Nu trebuie să se facă confuzia între traiectoria incisivă şi
panta retroincisivă. Panta retroincisivă reprezintă angularea feţei palatinale a incisivilor
maxilari.

Traiectoria incisivă şi panta retroincisivă [20]

Gradul de acoperire al incisivilor mandibulari de către cei maxilari cu ariile în contact

poartă denumirea de over-bite ( normal prezintă o acoperire de cel mult 1/3 din înălţimea
coroanelor incisivilor mandibulari. Cu cât există un over-bite mai mare , cu atât aria ocluzală
este mai mare şi invers. De remarcat este faptul că unghiul incizal variază direct proporţional
cu over-bite-ul.
Depăşirea în sens sagital a arcadei frontale mandibulare de către arcada frontală
maxilară poartă denumirea de over-jet. Cu cât over-jetul este mai mare, cu atât angularea
traiectoriei incizale este mai mică, şi invers.

135
 OCLUZIA DENTARĂ

Over-bite ; Over-jet [20]

Curbele de ocluzie

Curba sagitală de ocluzie(Spee-Balkwill)

Curba sagitală de ocluzie este o linie curbă sagitală rezultată prin unirea cuspizilor
vestibulari ai dinţilor laterali mandibulari. Curba Spee este convexă în jos la maxilar şi
concavă în sus la mandibulă. Prezintă o profunzime maximă la nivelul primului molar şi
centrul într.un punct situat la 3 cm în spatele nasionului (crista galli).

Curba sagitală Spee [20]

Cele două curbe sagitale (dreaptă şi stângă) trebuie să fie simetrice într-o ocluzie
normală. Profunzimea curbei Spee este specifică fiecărui individ, între gradul său de curbură
şi gradul de supraocluzie frontală (over-bite), existând un raport direct proporţional.
Curba sagitală de ocluzie reprezintă un parametru foarte important pentru
funcţionalitatea ocluzală. O curbă prea accentuată, orizontală, neregulată sau inversată poate
genera tulburări ocluzale grave. Rolul compensator al curbelor de ocluzie se verifică pentru
arcadele artificiale ale protezelor totale.
Prin mişcarea de propulsie necesară inciziei, arcadele sunt aduse cap la cap, lăsând un
spaţiu de inocluzie distală (fenomenul Cristhensen sagital).

136
 OCLUZIA DENTARĂ

Fenomenul Cristhensen sagital[20]

Curba transversală de ocluzie

Numită şi curba Wilson aceasta rezultă prin unirea printr-o linie a cuspizilor
vestibulari şi orali ai dinţilor laterali inferiori. Aceasta este concavă în sus la mandibulă şi
convexă în jos la maxilar. Alinierea feţelor ocluzale ale dinţilor laterali mandibulari şi
maxilari la această curbă se datorează înclinării vestibulare a feţelor ocluzale a dinţilor
laterali maxilari şi înclinării linguale a celor mandibulare. Se realizează astfel o dispunere în
proiecţie frontală corespunzătoare sferei Manson. Anormal, curba Wilson poate fi dreaptă sau
inversată.

Curba transversală- normală şi inversată[20]

Dacă se unesc cuspizii vestibulari cu cei linguali, la nivelul primilor molari
mandibulari, se obţin două linii oblice, care se întretaie median formând un unghi obtuz. O
linie ce uneşte numai cuspizii vestibulari ai ambilor molari formează cu cele două linii oblice
un triunghi numit "triunghiul curbei transversale", a cărui înălţime normală este de 5 mm.
Curba transversală de ocluzie este şi ea considerată curbă de conpensaţie. Prin
mişcarea de lateralitate a mandibulei se stabilesc contacte pe partea activă, în timp ce pe
partea de balans nu există nici un punct de sprijin ( cu excepţia celui articular), deci se
concretizează un spaţiu de inocluzie laterală (fenomenul Cristhensen lateral).

137
 OCLUZIA DENTARĂ

Fenomenul Cristhensen lateral [20]

Curba incizală
Curbura incizală este realizată prin nivelul de situare în plan frontal a incisivilor
superiori, marginile lor incizale realizând o linie convexă inferior. Deci, putem concretiza
faptul că această curbă se realizează din succesiunea feţelor vestibulare ale dinţilor frotali
maxilari şi mandibulari .Profunzimea acestei curbe este specifică fiecărui individ, putând să
fie accentuată, medie sau aplatizată, naturală sau artificială, având un rol deosebit în
imprimarea unor caracteristici fizionomice etajului inferior al feţei. Un rol important îl are
raportul dintre presiunea exercitată de chinga labio-jugală şi muşchii limbii.

Planul de ocluzie
Planul de ocluzie este un plan convenţional care trece prin marginea incizală a celor
doi incisivi centrali maxilari şi vârfurile cuspizilor disto-palatinali ai molarilor doi maxilari.
Nu trebuie confundată cu aria ocluzală, ce este un plan real realizat de succesiunea
suprafeţelor ocluzale. Planul de ocluzie este un plan imaginar cu o înclinare variabilă,
formând cu orizontala un unghi ce are în medie 17°. Gradul de înclinare al planului de
ocluzie este specific fiecărui pacient. Pierderea punctelor de contact, migrările dentare
verticale sau orizontale pot conduce la denivelarea planului de ocluzie.

Planul de ocluzie [20]

Triunghiul Bonwill
Triunghiul Bonwill este un triunghi echilateral imaginar, cu latura de 10 - 11 cm,
rezultat prin unirea punctului interincisiv mandibular cu centrii condililor articulari.
Traiectoriile descrise de fiecare dinte mandibular pentru a realiza diversele rapoarte de

138
 OCLUZIA DENTARĂ

ocluzie sunt variabile, în funcţie de poziţia sa pe laturile acestui triunghi şi de valoarea

distanţei intercondiliene.

Tipuri de ocluzie

Datorită relativei mobilităţi a mandibulei faţă de maxilar, există posibilitatea ca

punerea în contact a arcadelor dentare să se facă într-o varietate de poziţii, limitate de
articulaţia temporo-mandibulară şi ligamentele sale, rezultând o multitudine de poziţii de
ocluzie.

1.Ocluzia de intercuspidare maximă

Ocluzia de intercuspidare maximă este o poziţie de ocluzie statică în care, prin
întrepătrunderea cuspizilor dinţilor celor două arcade dentare, se realizează numărul maxim
de contacte dento-dentare. Intercuspidarea maximă se realizează prin contracţia maximă a
muşchilor ridicători ai mandibulei şi este cea mai frecventă poziţie funcţională cu contact
dento-dentar. Arcadele dentare realizează contacte dento-dentare maximeîntr-o singură
poziţie, asigurând în acest caz o anumită poziţie mandibulo-craniană, fie ea chiar într-o
poziţie excentrică.Se apreciază că în intercuspidare maximă se realizează un număr de 272 de
contacte dento-dentare. Datorită uşurinţei relative de determinare, înregistrare şi transfer,
poziţia de intercuspidare maximă se utilizează pentru poziţionarea în laborator , a modelelor
celor două arcade dentare, în vederea efectuării lucrărilor protetice.

2.Ocluzia centrică

Ocluzia centrică reprezintă rapoartele dento-dentare ce se stabilesc atunci când

mandibula se află în poziţia de relaţie centrică. Orice raport dento-dentar, realizat în afara
poziţiei de relaţie centrică, reprezintă o ocluzie excentrică. Ocluzia excentrică se poate realiza
în cadrul anvelopei mişcărilor funcţionale sau în afara acesteia.

Atunci când ocluzia centrică coincide cu ocluzia de intercuspidare maximă se

descriu mai multe repere:

1.Reperul dentar
Într-o ocluzie centrică normală între elementele morfologice de la nivelul suprafeţelor
ocluzale ale dinţilor antagonişti, se stabilesc rapoarte dento-dentare caracteristice fiecărei
zone. Pentru realizarea acestora se impun mai multe condiţii:
-orice dinte vine în contact cu doi dinţi antagonişti, excepţie făcând incisivii dentrali
mandibulari şi molarii.
-incisivii maxilari se află într-o poziţie distalizată faţă de cei mandibulari datorită
dimensiunii reduse a acestora, contactul realizându-se cu jumătatea distală a omologului
mandibular şi jumătatea mezială a dintelui mandibular imediat următor.
-arcada maxilară circumscrie arcada mandibulară în toate zonele.
Între dinţii arcadelor dentare se stabilesc mai multe tipuri de contacte dento-dentare:
Contactul tripodic apare în cazul dinţilor cu cuspizi mai rotunjiţi, volumul cuspizilor
fiind mai mare decât spaţiul oferit de fosă. Astfel, vârful cuspidului nu mai ajunge în fundul
fosei, el face contact cu pereţii fosei în trei puncte.Acest tip de contact este cel mai

139
 OCLUZIA DENTARĂ

funcţional. În cazul unor suprafeţe de contact plane se realizează contactul în suprafaţă.În

această situaţie forţa de frecare este crescută, deplasarea mandibulei realizându-se dificil.

Contact cuspid-fosetă [20]

Contactul vârf cuspid - planşeu fosetă apare la arcadele ai căror dinţi prezintă cuspizi
cu vârfuri ascuţite, fosele antagoniste fiind deschise larg.
Acest gen de contact este lejer, uşor instabil.
Contactul margine incizală-suprafaţă palatinală
Se realizează la nivelul zonei frontale.

Contact margine incizală-suprafaţă palatinală [20]

Contactul cuspid-ambrazură
Clinic se realizează un angrenaj între vârful cuspidului de sprijin şi doi cuspizi
antagonişti. În această situaţie ocluzia nu se blochează deoarece contactul are loc pe versanţii
cuspidului.

Contactul cuspid-ambrazură [20]

140
 OCLUZIA DENTARĂ

Există şi situaţii clinice în care apar contacte de tipul cuspid-cuspid sau cuspid -pantă
cuspidiană, traumatogene, obligatoriu corectate prin reechilibrare ocluzală.
În ocluzie centrică între cuspizii şi fosetele dinţilor laterali antagonişti şi între
marginea incizală a dinţilor frontali mandibulari şi faţa palatinală a dinţilor frontali maxilari
se stabilesc contacte centrice sau stopuri ocluzale.
În condiţiile existenţei unor relaţii interarcadice ortognate, se identifică trei grupe de
stopuri ocluzale:
- Stopurile ocluzale din grupa I-a

Se realizează între cuspizii vestibulari ai premolarilor şi molarilor mandibulari

(cuspizi de sprijin) şi fosetele dintre crestele marginale (ambrazuri ocluzale) şi fosetele
centrale ale dinţilor laterali maxilari.
Cuspizii de sprijin ai dinţilor laterali mandibulari stabilesc rapoarte individuale stabile
şi simultane, astfel:
Primul premolar mandibular, prin cuspidul său vestibular contactează ambrazura
dintre canin şi primul premolar maxilar. Panta mezio-vestibulară a cuspidului contactează cu
creasta marginală distală a caninului, iar panta disto-vestibulară cu creasta marginală mezială
a premolarului unu maxilar.
Al doilea premolar mandibular, prin cuspidul său vestibular contactează ambrazura
ocluzală dintre cei doi premolari maxilari. Panta mezio-vestibulară vine în contact cu creasta
marginală distală a premolarului unu maxilar, iar panta disto-vestibulară cu creasta marginală
mezială a premolarului doi maxilar.
Primul molar mandibular, prin cuspidul său mezio-vestibular, vine în contact cu
ambrazura dintre creasta marginală distală a premolarului doi maxilar şi creasta marginală
mezială a molarului unu maxilar. Cuspidul centro-vestibular contactează foseta centrală a
molarului unu maxilar, cuspidul distovestibular face sau nu contact cu foseta distală a
molarului unu maxilar.
Al doilea molar mandibular, prin cuspidul său mezio-vestibular, face contact cu
ambrazura dintre creasta marginală distală a molarului unu maxilar şi creasta marginală
mezială a molarului doi maxilar. Cuspidul disto-vestibular angrenează în foseta centrală a
molarului doi maxilar.

141
 OCLUZIA DENTARĂ

Al treilea molar mandibular, prin cuspidul său mezio-vestibular, contactează cu

ambrazura dintre creasta marginală distală a molarului doi maxilar şi creasta marginală
mezială a molarului trei. Cuspidul disto-vestibular angrenează în foseta centrală a molarului
de minte maxilar:
- Stopurile ocluzale din grupa a II-a

Sunt realizate de marginile incizale ale dinţilor frontali mandibulari şi zonele

infracingulare ale feţelor palatinale ale dinţilor frontali maxilari. Fiecare dinte frontal
mandibular întâlneşte doi antagonişti, cu excepţia incisivilor centrali ce realizează contact
numai cu incisivii centrali maxilari.
Incisivul central mandibular, prin marginea sa incizală, ia contact cu 2/3 meziale ale
zonei palatinale infracinguale a incisivului central maxilar.
Incisivul lateral mandibular, prin marginea sa incizală, face a contact cu 1/3 distală a
incisivului central maxilar şi 1/2 mezială a incisivului lateral pe feţele lor palatinale.
Caninul mandibular, prin panta mezio-vestibulară a marginii libere, vine în raport cu
1/2 distală a incisivului lateral maxilar, în zona crestei marginale distale, iar cu panta disto-
vestibulară vine în raport cu cresta marginală mezială a caninului maxilar, pe feţele lor
palatinale.
- Stopurile ocluzale din grupa a III-a

142
 OCLUZIA DENTARĂ

Se realizează între cuspizii palatinali ai premolarilor şi molarilor maxilari, care

articulează cu fosetele ocluzale şi ambrazurile ocluzale ale antagoniştilor mandibulari.
Primul premolar maxilar, prin cuspidul palatinal, ia contact cu ambrazura ocluzală
dintre primul şi al doilea premolar mandibular.
Al doilea premolar maxilar, prin cuspidul său palatinal, se sprijină în ambrazura
ocluzală dintre premolarul doi şi molarul unu mandibular. Situaţia în care cuspizii palatinali
ai premolarilor contactează fosetele distale ale omologilor mandibulari este mai rară.
Primul molar maxilar, prin cuspidul său mezio-palatinal, contactează cu foseta
centrală de pe faţa ocluzală a primului premolar mandibular. Cuspidul disto-palatinal
contactează cu ambrazura ocluzală dintre primul şi al doilea molar mandibular.
Al doilea molar maxilar, prin cuspidul mezio-palatinal, contactează cu foseta centrală
a molarului doi mandibular. Cuspidul disto-palatinal articulează cu ambrazura ocluzală dintre
al doilea molar şi molarul de minte mandibular.
Al treilea molar maxilar, prin cuspidul său palatinal, contactează foseta centrală a
antagonistului mandibular.
În ocluzie centrică poziţionarea arcadelor dentare poate fi verificată în toate cele trei
planuri pe baza următoarelor repere:

Rapoartele evidenţiate în plan sagital

-Reper molar.
Axul cuspidului mezio-vestibular al molarului de 6 ani maxilar se proiectează pe
aceeaşi linie cu şanţul vestibular mezial al molarului de 6 ani mandibular. Acest reper
defineşte relaţiile de clasa I-a Angle. În clasa a II-a Angle, rapoartele sunt distalizate; iar în
clasa a III-a Angle sunt mezializate.
-Reper premolar.
Premolarii mandibulari sunt situaţi mai mezial cu jumătate de cuspid faţă de omologii
maxilari.

-Reper canin.
Axul vertical al caninului maxilar continuă faţa distală a caninului mandibular.
-Reper incisiv.
Depăşirea în sens sagital a incisivilor mandibulari de către cei maxilari (overjet).
Normal, există un contact strâns între feţele vestibulare ale incisivilor mandibulari şi feţele
palatinale ale frontalilor maxilari. Overjetul poate fi crescut în ocluziile distalizate (clasa a II-
a Angle) , sau negativ în ocluziile inverse frontale.

Rapoartele evidenţiate în plan transversal

-Reper molar
În mod normal, arcada maxilară circumscrie arcada mandibulară cu un cuspid
(supraocluzie laterală). Când arcada mandibulară o circumscrie pe cea maxilară întâlnim
rapoarte lingualizate, cap la cap sau ocluzie inversă.
-Reper canin.
Normal, caninul maxilar circumscrie caninul mandibular.

143
 OCLUZIA DENTARĂ

-Reper incisiv.
Coincidenţa celor două linii interincisive cu linia medio-sagitală a feţei. Anormal, este
prezentă laterodeviaţia dreaptă sau stângă.

Rapoartele evidenţiate în plan vertical

-Reper molar
Poate fi prezentă supraalveolodenţia uni- sau bilaterală, datorită agresiunii sau
extruziei şi infraalveolodonţia când procesul alveolar nu are potenţialul osteogenetic pentru a
aduce dintele la niveIul planului de ocluzie.
-Reper incisiv.
Gradul de acoperire în plan vertical al incisivilor mandibulari de către cei maxilari,
poartă numele de overbite. Un overbite normal prezintă o acoperire de 1/3 din înălţimea
incisivilor mandibulari. Patologic, întâlnim ocluzia adâncă, ocluzia deschisă când lipsesc
contactele dentare şi este prezent un spaţiu de până la 2 cm (mordex apertus).
Din punct de vedere biomecanic, rapoartele dento-dentare ce se stabilesc în
intercuspidare maximă:
- asigură stabilitatea mandibulei faţă de maxilar în toate cele trei planuri;
- permit contracţia simetrică şi egală a muşchilor ridicători ai mandibulei;
- orientează presiunea ocluzală în axul lung al dinţ.ilor, constituind un stimul funcţional
pentru parodonţiu;
- anulează şi compensează componentele orizontale ale presiunilor ocluzale.
2.Reperul osos
Condilii mandibulari sunt plasaţi în relaţie centrică.
3.Reperul neuromuscular
Contracţia bilaterală şi uniformă a muşchilor ridicători ai mandibulei are capacitatea
de a declanşa o forţă ocluzală maximă.
4.Reperul faringian
Se declanşează reflexul de deglutiţie.

3.Ocluzia naturală
Este rezultanta angrenajului arcadelor dentare naturale.

Ocluzia de necesitate
Prezenţa unui obstacol ocluzal (obturaţiile sau protezele dentare prea înalte)
declanşează la nivelul muşchilor mobilizatori ai mandibulei contracţii reflexe de evitare a
obstacolului respectiv.
Se produce o deviaţie a mandibulei ce va duce la stabilirea unor contacte dentare
antagoniste multiple, dar nu maxime, realizate din necesitatea de a se evita contactele
ocluzale anormale.
Acest raport de ocluzie impus de o disarmonie ocluzală, poartă numele de ocluzie de
necesitate.
Dacă obstacolul ocluzal este eliminat la timp, mandibula revine la traiectoria ei
normală şi va putea să realizeze intercuspidarea maximă optimă.

144
 OCLUZIA DENTARĂ

4.Ocluzia habituală
Ocluzia de obişnuinţă sau habituală se descrie atunci când ocluzia de necesitate este
acceptată de organism, aparatul dento-maxilar adaptându-se la această situaţie, fară să apară
manifestări patologice la nivelul componentelor sale.
5.Ocluzia artificială sau terapeutică
Ocluzia artificială este rezultatul contactului unor suprafeţe ocluzale artificiale, putând
avea caracter tranzitoriu (protezare provizorie) sau de durată ( tratamentul de consolidare
protetică).

6.Ocluzia traumatică
Când disarmonia oclusală depăşeşte potenţialul adaptativ al aparatului dento-maxilar
apar manifestări patologice la diverse nivele conturându-se astfel o entitate clinică numită
ocluzie traumatică.

Rolul funcţional al ocluziei

Ocluzia are rolul de a stabiliza mandibula în poziţiile sale faţă de craniu, intervenind
ca un reper important, atât în ocluzia statică, cât şi în ocluzia dinamică, participând la
îndeplinirea unor funcţii ale sistemului stomatognat cum sunt:fonaţia, masticaţia, deglutiţia,
funcţia fizionomică(Burlui).
Apariţia primelor unităţi ocluzale şi realizarea contactelor lor stabilizează mandibula
în cele trei planuri ale spaţiului permiţând reproductibilitatea poziţiei mandibulo-craniene.
Prin pierderea unităţilor dentare controlul poziţionării mandibulei se realizează mai greu,
dovedind astfel ca poziţiile mandibulo-craniene cu contact dentar se realizează atât pe baza
impulsurilor provenite de la articulaţia temporo-mandibulară, cât şi prin impulsurile provenite
de la proprioceptorii parodontali.
Realizarea ocluziei, prin îmbinarea perfectă a reliefurilor ocluzale mandibulare şi
maxilare, la care se adaugă bogata inervaţie parodontală participă astfel la realizarea actului
senzitivo-senzorial tactil la acest nivel.
Feţele ocluzale ale dinţilor alături de celelalte elemente ale sistemului stomatognat
participă la protecţia reciprocă, asigurând astfel realizarea unei funcţionalităţi normale la
nivel parodontal, muscular şi articular. Împreună cu volumul coronar al dinţilor, relieful
ocluzal creează aşa numitul tampon acluzal, care protejează articulaţia temporo-mandibulară,
opunându-se distalizării exagerate a condilului mandibular şi traumatizării astfel a ţesuturilor
articulare şi periarticulare.
În timpul masticaţiei, feţele ocluzale participă la realizarea inciziei, sfărâmării şi
triturării alimentelor. În timpul deglutiţiei arcadele dentare sunt în relaţie centrică,
intercuspidate strâns, realizând aşa numitul ,,calaj ocluzal", care stabilizează mandibula prin
contracţia muşchilor ridicători. La realizarea funcţiei fizionomice şi fonetice participă de
asemenea relieful ocluzal şi pantele retroincisive.
Cel mai important rol al ocluziei este cel de determinant al mişcărilor mandibulare cu
contact dentar.
Orice modificări (atriţie, abrazie,leziuni odontale coronare, procese parodontale
patologice) determină modificări la nivelul unităţilor dento-parodontale şi implicit a
rapoartelor ocluzale normale.

145
 OCLUZIA DENTARĂ

Concepte şi teorii ocluzale

În aprecierea ocluziei echilibrate trebuie luate în considerare criteriile morfologice,

funcţionale şi clinice. Numeroşi autori, pentru evidenţierea acestor elemente, utilizează
planuri de referinţă şi anume: planul de ocluzie, orizontala de la Frankfurt, planul bazal
mandibular.
În legătură cu valoarea elementelor morfologice, pentru asigurarea echilibrului
ocluzal, Hanau a încercat matematizarea interrelaţiilor dintre acestea în cadrul cvintului ce-i
poartă numele, luînd în considerare următoarele elemente morfologice: înclinarea traectoriei
condiliene, înclinarea traectoriei incisive, înălţimea cuspidiană, profunzimea curbei de
ocluzie, înclinarea planului de ocluzie. Toate au fost sintetizate schematic în ,,articulation
quint" şi enunţate sub forma celor zece legi ale echilibrului ocluzal:
Creşterea înclinării traiectorii condiliene necesită:
1-creşterea profunzimi curbei de ocluzie
2-creşterea înclinării planului de ocluzie
3-creşterea înălţimii cuspizilor molari
4-diminuarea înclinării traiectoriei incisive
Creşterea profunzimii curbei de ocluzie necesită:
5-creşterea înclinării traiectoriei incisive
6-diminuarea înclinării planului de ocluzie
7-diminuarea înălţimii cuspizilor molari
Creşterea înclinării planului de ocluzie necesită:
8-creştereaînclinării traiectoriei incisive
9-diminuarea uniformă a înălţimii cuspizilor
Creşterea înclinării traiectoriei incisive necesită:
10-creşterea înălţimii cuspizilor blocului premolar şi a primului molar

Reunind constantele utilizate de Hanau, Thielemann a formulat ecuaţia echilibrului ocluzal

care îi poartă numele:
E= (Tc. Ti)/( Po. Co. Ic)
în care: Tc = traiectoria condiliană; Ti = traiectoria incisivă; Po = înclinarea planului de
ocluzie; Co = profunzimea curbei sagitale de ocluzie Ic = înălţimea cuspizilor.
Din formula lui Thielemann, se observă că, în cazul în care unul din factorii de la
numărător creşte, pentru păstrarea echilibrului este necesar ca termenul celălalt să scadă sau
este necesară creşterea valorii numitorului. Creşterea unui termen din numitor, face necesară
scăderea altora sau creşterea numărătorului, pentru ca valoarea să rămână constantă. Această
concepţie a echilibrului ocluzal este incompletă, deoarece nu ia în considerare o serie de
elemente morfologice importante, cum sunt: distanţa intercondiliană, curba Wilson, distanţa
axa şarnieră-punct interincisiv. Teoria neglijează total contribuţia factorului neuro-functional
la realizarea ocluziei. Teoriile moderne iau în considerare, în mod preponderent, factorul
funcţional.
Principalele concepte ocluzale sunt:
- Conceptul ocluziei bilateral balansate (echilibrate bilateral)
- Conceptul ocluziei funcţionale
- Conceptul ocluziei organice (gnatologice)
- Conceptul ocluziei miocentrice

146
 OCLUZIA DENTARĂ

Conceptul ocluziei bilateral balansate

Acest concept se bazează pe teoria lui Gysi, conform căreia feţele ocluzale şi
marginile incizale ale dinţilor ar fi aşezate pe suprafaţa unei calote sferice, având raza de 10,4
mm şi centrul în "crista galli". Această teorie susţine necesitatea contactelor multiple în
intecuspidare maximă, dar şi al contactului ocluzal permanent, în toate zonele arcadelor
dentare, în tot timpul deplasărilor mandibulare cu contact dento-dentar. Se consideră că, în
toate mişcările de protruzie şi laterotruzie, trebuie să se păstreze permanent cel puţin trei
contacte ocluzale, unul frontal şi alte două bilateral. Conceptul ocluziei bilateral balansate
rămâne valabil numai pentru protezarea edentaţiei totale. Nu se aplică la pacientul dentat.

Conceptul ocluziei funcţionale

Cunoscut ca teoria ocluzală a şcolii din Florida reprezentată de Pankey, Mann şi

Schuyler acest concept prezintă următoarele caracteristici:
1-Relaţia centrică nu corespunde cu intercuspidarea maximă. Se admite existenţa de
freedom în centric. În relaţia centrică, condilii sunt în poziţia lor centrică. Când arcadele
dentare sunt în intercuspidare maximă, condilii sunt într-o poziţie anterioară relaţiei centrice.
2-Relaţia cuspid-arcadă antagonistă se realizează după principiul cuspid-ambrazură.
3-Contactele dentare de intercuspidare maximă sunt prezente la nivelul molarilor,
premolarilor şi a dinţilor frontali.
4-Mişcarea de protruzie a mandibulei este asigurată de către ghidajul incizal,
producându-se concomitent dezocluzia dinţilor din zonele laterale.
Protruzia este mişcarea de propulsie, cu păstrarea contactelor dento-dentare.
Apariţia în timpul protruziei mandibulare a unui spaţiu bilateral de inocluzie la nivelul
dinţilor cuspidaţi poartă numele de fenomenul Cristensen sagital.
5-Mişcarea de laterotruzie se face păstrând contactul la nivelul caninilor, premolarilor
şi molarilor, realizând ghidajul de grup lateral. Laterotruzia este mişcarea de lateralitate cu
păstrarea contactelor dento-dentare.
6-De partea opusă direcţiei, pe care se face mişcarea de laterotruzie (parte
nelucrătoare), apare la nivelul dinţilor laterali un spaţiu de inocluzie, realizând fenomenul
Cristensen de lateralitate.
7-Deglutiţia se face în poziţia de intercuspidare maximă.
Pankey, Mann şi Schuyler au stabilit cinci criterii ocluzale capabile să menţină starea
de sănătate a tuturor componentelor aparatului dento-maxilar:
1.Stopuri ocluzale stabile şi simultane fără contacte premature pe cât mai mulţi dinţi,
cu condilii în relaţie centrică.
2.Ghidaj anterior de acord cu mişcările funcţionale şi cu posibilităţile articulaţiei
temporo-mandibulare.
3.Dezocluzia dinţilor cuspidaţi în propulsie.
4.Prezenta contactelor de partea lucrătoare (partea pe care se face mişcarea) şi absenţa
lor de partea nelucrătoare, în mişcarea de lateralitate.
5.Absenţa interferenţelor în mişcarea de lateralitate la nivelul dinţilor cuspidaţi de
partea activă, indiferent de tipul de ghidaj.
Astfel, mişcarea de laterotruzie se face prin păstrarea până în poziţia de cap la cap a
contactelor dintre versanţii interni ai cuspizilor vestibulari ai premolarilor şi molarilor
maxilari şi versanţii externi ai cuspizilor vestibulari ai premolarilor şi molarilor mandibulari,

147
 OCLUZIA DENTARĂ

cât şi între cuspidul caninului mandibular şi faţa palatinală a celui maxilar. Se realizează
astfel, un contact unilateral de la canin până la molari (ghidaj de grup lateral).
Când mişcarea de laterotruzie se face numai prin păstrarea contactelor între cei doi
canini antagonişti de partea pe care se face mişcarea, producându-se dezocluzia tuturor
celorlalţi dinţi, se realizează ghidajul canin. De partea nelucrătoare nu trebuie să mai existe
nici un contact ocluzal atunci când, de partea lucrătoare, cuspizii vestibulari au ajuns în
poziţia de cap la cap.
În mişcarea de protruzie, când dinţii anteriori ajung în poziţia de cap la cap se
produce dezocluzia tuturor dintilor laterali.

Conceptul ocluziei organice (gnatologice)

Acest conceptul este susţinut de şcoala din California reprezentată de Mc Collum,

Stuart şi Stallard. Acest concept consideră că o ocluzie corectă trebuie să prezinte
următoarele caracteristici:
1-Poziţia de relaţie centrică coincide cu cea de intercuspidare maximă (point centric).
2-Contactele ocluzale la nivelul stopurilor ocluzale din grupele I şi III sunt de tip
tripodic, cuspid-fosete ocluzale şi se stabilesc numai între dinţii analogi antagonişti.
3-Deglutiţia se face în relaţie centrică.
4-În poziţia de intercuspidare maximă toţi dinţii posteriori sunt în contact, pe când
între dinţii frontali există un spaţiu redus de inocluzie. Din momentul în care frontalii
contactează în mişcarea de protruzie se începe dezocluzia dinţilor laterali.
5-Mişcarea de protruzie este asigurată tot de ghidajul anterior realizându-se
dezocluzia dinţilor laterali.
6-În mişcarea de laterotruzie a mandibulei, ghidajul se face numai de canini (ghidaj
canin).
în mişcarea de laterotruzie, pe partea lucrătoare, nu există contacte între dinţii laterali
ci numai raport între canini.
7-Dezocluzia dinţilor cuspidaţi, de partea nelucrătoare, în mişcarea de laterotruzie.
Deosebirea între cele două teorii (gnatologică şi funcţionalistă):
8-Gnatologii susţin necesitatea point centric-ului, în timp ce teoria funcţionalistă
proclamă long centric-ul.
9-Teoria gnatologică susţine, ca fiind funcţional, în mişcarea de laterotruzie numai
ghidajul canin, în timp ce funcţionaliştii susţin ghidajul de grup lateral.
10-Ambele concepţii susţin la dentat teoria ocluziei echilibrate unilateral, în contrast
cu teoria ocluziei echilibrate bilateral susţinută de Gysi.

Conceptul ocluziei miocentrice

Susţinut de Jankelson acesta atribuie un rol primordial, în stabilirea relaţiilor

mandibulo-maxilare, sistemului neuro-muscular. Teoria lui Jankelson susţine că:

1-Ocluzia denumită şi "miocentrică" este totdeauna anterioară relaţiei certrice.

2-Ocluzia miocentrică se caracterizează printr-o stare de echilibru a muşchilor

aparatului dento-maxilar.

3-Contactele cuspizilor de sprijin sunt de tip vârf cuspid - fund fosetă. Triturarea
alimentelor se face prin mişcări verticale.

148
 OCLUZIA DENTARĂ

4-Mişcările de lateralitate se fac fară ghidaj dentar, mişcarea fiind ghidată de forma şi
consistenţa alimentelor.

Criteriile ocluziei funcţionale

(Şcoala românească de medicină dentară):

1.Stopuri ocluzale stabile, multiple şi simultane în relaţie centrică şi intercuspidare

maximă.
Această situaţie este concretizată prin următoarele afirmaţii:
-În poziţia de RC şi IM, stopurile ocluzale se realizează totdeauna în acelaşi loc, iar după
realizarea lor, mandibula rămâne stabilă.
-Deplasarea mandibulei se produce când stopurile ocluzale se realizează pe pantele
cuspidiene (contactele ocluzale trebuie să fie de tip cuspid-fosetă).
-Forţele ocluzale acţionează în axul lung al dinţilor.
-În poziţia de intercuspidare maximă se înregistrează contracţia maximă a muşchilor
ridicători ai mandibulei şi implicit, cea mai mare presiune ocluzală
-Existenţa în această poziţie de stopuri ocluzale multiple şi repartizate bilateral, face ca
presiunile ocluzale să fie suportate de toţi dinţii şi să fie corect dispersate la nivelul arcadelor
dentare.
-Partea lucrătoare este cea în care se face mişcarea de lateralitate, iar partea nelucrătoare este
cea opusă mişcării.

2.Ghidaj anterior armonizat cu mişcările funcţionale ale mandibulei şi posibilităţile

articulaţiei temporo-mandibulare.
Explicaţii:
-Ghidajul anterior reprezintă traiectoria după care se realizează contactele dentare în zonele
anterioare ale arcadelor în timpul mişcărilor funcţionale de protruzie ale mandibulei.
-Deplasarea mandibulei din poziţia de intercuspidare maximă şi până în cea de cap la cap a
dinţilor frontali, păstrând contactul dentar, este dependentă de angulaţia implantării frontalilor
maxilari, de morfologia feţelor palatinale ale acestora, de gradul de overjet şi overbite şi de
curbura incizală.
-La rândul lor, aceste elemente de morfologie, prin proprioceptorii specifici, influenţează
programarea reflexă a contracţiilor musculare (engrama contracţiilor musculare). Se
realizează astfel, o armonie intre ghidajul anterior şi funcţionalitatea neuro-musculară, ce
contribuie la menţinerea integrităţii structurilor ADM. Astfel, un ghidaj anterior mai deschis
corespunde unui stereotip de masticaţie de tip frecător, iar un ghidaj anterior abrupt, celui de
tip tocător.

3.Dezocluzia tuturor dinţilor cuspidaţi când mandibula face mişcarea de protruzie

Explicaţii:
-Mişcarea de protruzie a mandibulei se produce prin deplasarea dinţilor frontali mandibulari
pe feţele palatinale ale frontalilor maxilari, de la locul unde se realizează stopurile ocluzale
din grupa a II-a şi până la poziţia de cap la cap. Această avansare se însoţeşte de coborârea
mandibulei şi de dezocluzia progresivă a dinţilor cuspidaţi. Astfel, în poziţia de cap la cap a
frontalilor, nici un dinte din zona laterală a arcadelor dentare nu trebuie să mai aibă contact
cu antagoniştii (fenomenul Cristensen sagital).

149
 OCLUZIA DENTARĂ

-Traiectoria mişcării este dată de caracteristicile ghidajului anterior.

4.Dezocluzia dinţilor cuspidaţi de partea nelucrătoare, când mandibula face

mişcarea de laterotruzie

-Mişcarea de lateralitate cu păstrarea rapoartelor dento-dentare (laterotruzie) de partea

lucrătoare se face prin deplasarea laterală a cuspizilor de sprijin pe suprafeţele de ghidaj ale
antagoniştilor.
-Conducerea mişcării de partea lucrătoare se poate realiza prin păstrarea contactului
permanent la nivelul caninului (ghidaj canin), caninului şi unuia sau mai multor incisivi
(ghidaj antero-lateral) sau a caninului, premolarilor şi molarilor (ghidaj de grup lateral).
-Hemimandibula de partea opusă mişcării (partea nelucrătoare) se deplasează în jos, înainte şi
înăuntru. Această mişcare face ca, într-o ocluzie echilibrată, laterotruzia să fie însoţită de
dezocluzia progresivă a dinţilor cuspidaţi de partea nelucrătoare.
-La sfârşitul mişcării de laterotruzie, când cuspizii vestibulari ai dinţilor de partea lucrătoare
au ajuns în poziţia sau pe direcţia de cap la cap, de partea nelucrătoare nu trebuie să mai
existe nici un dinte cuspidat în contact cu antagonistul (fenomenul Cristensen lateral)".

5.Absenţa interferenţelor de partea lucrătoare în mişcarea de laterotruzie, indiferent

de tipul de ghidaj

-În timpul laterotruziei, pe partea lucrătoare, contactele se stabilesc numai la nivelul dintilor
de ghidaj, orice contact dento-dentar suplimentar tipului de ghidaj este o interferenţă ocluzală
de parte lucrătoare generatoare de traume ocluzale.
-Preluarea ghidării mişcării numai de către un singur dinte, altul decât caninul, reprezintă o
interferenţă ocluzală de parte lucrătoare.

150
 OCLUZIA DENTARĂ

BIBLIOGRAFIE

1. Abjean. J.- Anatomie de l’occlusion. R.F.O.S. vol.XVIII, nr.2, 179-200; 1971

2. Abjean, J., Korbendau, J.M.- L’Occlusion. Aspects cliniques, directives
thérapeutiques. Ed. J. Prélat, Paris; 1977.
3. Akl A., Kulirabo M., Van-Reck J. - Frequence des differents types de deplacements
discaux et rapports avec l'occlusion, Acta Stomat. Belg., 93(2):53-9; 1996.Angle
E.H. - Classification of Malocclusion of the Teeth, 7th eds., Philadelphia, SS White
Mfg Co.;86-97; 1967.
4. Ash M., Ramfjord S.- Occlusion, 4-th ed., Philadelphia, London, Toronto, Montreal,
Sydney, Tokyo, WB Sounders Company A Division of Harcourt Brace & Company,
275-284; 1995.
5. Ash M. – Freedom in centric. A practical occlusion concept. Phillip J.. Restaur.
Zahnmed. 4(1):7-14; 1987
6. Ash M. – Wheeler’s dental anatomy, physiology and occlusion, 7 ed: WB Saunders
Company:32-38; 1993
7. Ash M. Jr. – Philosophy of occlusion: past and present. Dent. Clin. North. Am.
39(2):233-55; 1995
8. Becker CM, Kaiser DA, Schwalm C.– Mandibular centricity: centric relation.J.
Prosth. Dent., The 83(2):158-60; 2000
9. Beyron H.- Characteristics of functionally optimal occlusion and principles of
occlusal rehabilitation, J.A.D.A., 48:648-656; 1954.
10. Beyron H.– Occlusion: point of significance in planning restorative procedures.
J.Prosth. Dent., The 30(4):641-52; 1973
11. Boboc Gh. - Aparatul dento-maxilar: formare şi dezvoltare; ed. a II-a, Ed. Medicală,
Bucureşti, 46, 58-63, 79-83; 1996.
12. Böttger H. et al. - Occlusione funzionale. Diagnosi e terapia in rapporto alla guida di
scorrimento. Ed. Scienza e technica dentistica, Edizioni Internazionali, Milano,14,25-
28,39-44; 1984.
13. Bratu D. – Dinţii umani permanenţi, Editura Signata, Timişoara; 1991.
14. Bratu D., Uram Tuculescu S.D. – Noţiuni de ocluzologie (partea I), Timişoara:
LITO. U.M.F.T; 2001
15. Bratu D. - Aparatul dento-maxilar, Ed. Helicon, Timişoara; 1997.
16. Burlui V. – Gnatologie clinică, Editura junimea, Iaşi; 1979.(preluare imagini
schematice)
17. Burlui V. - Effects des contacts dentaires dans l'occlusion terminale, Rev. Med.
Chir., No. 4, 651-654; 1981.
18. Burlui V. şi colab. – Protetică dentară, curs litografiat, Litografia I.M.F., Iaşi; 1989.
19. Burlui V., Morăraşu C., Ifteni G. - Reabilitarea ocluzală în condiţiile stimulării
medii, Rev. Medico-Chir. 99 (1-2): 167-173; 1995.
20. Burlui V. – Gnatologie, Editura Apollonia, Iaşi,137-242,248-264; 2000.
21. Burlui V. – Malrerlaţiile cranio-mandibulare, Editura Apollonia, Iaşi,185-241,311-
340; 2002.
22. Butler J.H. – Occlusal adjustement. Dent.Dig.(10):422-6; 1970
23. Call (Mc.) J.O. şi col. -Clinical Dental Roentgenology Technic and Interpretation”,
Ed. W.B. Saunders; 1947.
24. Carsson G.E., Ingervall B.-The Dentition, Occlusal Variations and Problems, in
Mohl, N.D., Zarb G.A., Carlsson G.E., Rugh J.D., A Textbook of Occlusion,
Chicago, London, Berlin, Sao Paulo, Hong Kong, Quintessence Publishing Co. Inc.,
217-219; 1988.

151
 OCLUZIA DENTARĂ

25. Cavézian R. şi col. -lmagerie et diagnostic en odonto-stomatologie, Ed. Masson,

Paris; 1989
26. Chateau, M. şi colab.- Orthopédie Dento-Faciale. Bases fondamentales. Ed. J.
Prélat, Paris,123-132; 1975.
27. Christensen G.- Effect of occlusion – Raising procedures on the chewing system,
Dent. Pract., 20:233-238, 1970.
28. Christensen L., Rassouli N. - Experimental occlusal interferences. Part II.
Masseteric EMG responses to an intercuspal interference. J. Oral. Rehab., 22(7): 521-
31; 1995 Jul.
29. Christensen L., Rassouli N. - Experimental occlusal interferences. Part IV.
Mandibular rotations induced by a pliable interference. J. Oral. Rehab., 22(11): 835-
44; 1995 Nov.
30. Christhensen F.T. - The Compensating Curve for Complete Denture, J. Prosth.
Dent., 10:637-42; 1960.
31. Costa E., Ene L., Dumitrescu S. – Protetică dentară. Ed. Medicală, Bucureşti; 1975.
32. Costa Eugen - Sindromul de disfuncţie mandibulară. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti; 1987.
33. Crăiţoiu M.- Protetică Dentară, Ed. Medicală Universitară; 2003(preluare imagini
schematice)
34. Dale R. - Occlusion: the standard of care. J Can Dent Assoc 67(2):83-92; 2003.
35. Dawson P.E. - Centric relation. Continuum (N Y).; 49-60; 1980
36. Dawson P. E. -Determining the determinants of occlusion. Int. J. Periodont. Rest.
Dent., The 3(6):8-21; 1983
37. Dawson P.E. - A classification system for occlusions that relates maximal
intercuspation to the position and condition of the temporomandibular joints. J Prosth.
Dent. 75(1):60-6; 1996
38. Dawson P.E.- Position paper regarding diagnosis, management, and treatment of
temporomandibular disorders. The American Equilibration Society. J. Prosth. Dent.,
The 81(2):174-8; 1999
39. Dawson P.E.- Les Problemes de l’occlusion. Evaluation, diagnostic et traitement.
Paris, Julien Prelat, Editeur, 88; 1977.
40. Dawson P. - Les problemes de 1'occlusion clinique. Evaluation, diagnostic,
traitement. Seconde edition. Editions CdP, Paris; 1992.
41. Dawson P. – L’occlusion clinique - évaluation, diagnostic, traitement, Editions Cd.P.,
Paris; 1992.
42. Dawson P.E. - Evaluation, Diagnosis and Treatment of'Occlusal Problems, The C.
Mosby Company, Saint Louis; 1974.
43. Dawson P.E. - Les problémes de l'occlusion, Prélat, Paris; 1993.
44. Dawson P.E. - Position optimale du condyle de l’ATM en pratique clinique, Rev. Int.
Parodont. Dent. Rest., 3:11-31; 1985.
45. Forna N. – Tratat de Protetică Dentară,vol. I-II, Ed. “Gr.T.Popa”, 2008.
46. Gerber A. -Okklusionslehre,Okklusionsdiagnostik,Okklusionsbehandlung im
Wandel unserer Aspekte. Schweiz. Mschr. Zahnheilk,143-152; 1970.
47. Gerber A. - Technique de l'enregistrement pour la prothése, le diagnostic et la
thérapie d'occlusion, Zurich, Condylator Service; 1970.
48. Graber G. - The selection of a concept of occlusions. SSO Schweiz Mschr.
Zahnheilk. 88(9):988-91; 1978.
49. Granger E.R. - Centric Relation, J. Prosth. Dent., 2:160-171; 1952.
50. Gray HS - Occlusion and restorative dentistry: Part 1. N Z Dent J 89(395):61-5;
1993.

152
 OCLUZIA DENTARĂ

51. Hüe O. – Manuel d’occlusodontie, J. Prélat, Paris,45-68; 1992.

52. Ieremia Lucian,Dociu I.- Funcţia şi disfuncţia ocluzală, Ed. Medicală,201-212; 1987
53. Ioniţă Sergiu, Petre Alexandru- Ocluzia dentară, Ed. Didactică şi pedagogică, 12-
23,135-138; 2003
54. Jeanmond A. - Occlusodontologie. Applications cliniques, Paris, Editions CdP.;
1988.
55. Klinegerg I. - Occlusion: Principles and Assessment, Wright, Oxford, 14; 1991.
56. Körber. K.- Zahnärztliche Prothetik. Bd. I.: Funktionschlere, Gnatologie,
Traumatologie, Ed. G. Thieme, Stuttgart - New York; 1980.
57. Körber K. - Zahnärztliche Prothetik, Ed. Thieme, Stuttgart, 234-246; 1985.
58. Lauritzen A.G. - Functional Analysis Technique in the Natural Dentition: Atlas of
Occlusal Ancrlysis (monograph), Colorado Springs, HAH Publ.; 1974.
59. Lejoyeux J. - Proteza totală, (vol. I şi II), Editura Medicală, Bucureşti; 1968.
60. Login S. -Curs de radiodiagnostic stomatologic. Ed. Tehnoplast Company SRL,
Bucucuresti; 1996.
61. Login S. - Radiologie stomatologică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
1997.
62. Lorman J.G., Biggs J.R. - The Eagle syndrome. AJR. American journal of
roentgenology 140(5):881-2; 1983.
63. Lucia V.O. - Modern Gnathological Concepts - Updated, Quintessence Books; 1983.
64. Lund J.P. - Occlusion: the “science-based” approach. J Can Dent Assoc 67(2):84;
2001.
65. Mc Neill C. - Occlusion: what it is and what it is not. J Calif Dent Assoc 28(10):748-
58; 2000.
66. Millstein P., Maya A. - An evaluation of occlusal contact marking indicators. A
descriptive quantitative method. J. Am. Dent. Ass., The 132(9):1280-6; quiz 1319;
2001.
67. Mohl N.D., Zarb G.A., Carlsson G.E., Rugh J.D. - A Textbook of Occlusion
Chicago, London, Berlin, Sao Paulo, Hong Kong: Quintessence Publishing Co.,
Inc.,321-78; 1988
68. Mohl N.D., Zarb G.A., Carlsson G.E., Rugh J.D.- A Textbook of Occlusion,
Chicago, London, Berlin, Sao Paulo, Hong Kong, Quintessence Publishing Co. Inc.,
249-261, 289; 1988.
69. Mohl N.D., Zarb G.A. - Textbook of Occlusion, Chicago, Quintessence, 435-452;
1988.
70. Mongini F. - Anatomic and Clinical Evaluation of the Relationship Between The
Temporomandibular Joint and Occlusion, J. Prosth. Dent. 38, 539-51; 1977.
71. Okesson J.P. - Management of Temporomandibular Disorders and Occlusion, St.
Louis, Mosby, 111, 125, 569; 1993.
72. Posselt U.- Physiology of Occlusion and Rehabilitation, 2-nd ed., Philadelphia, F.A.
Davis Co.; 1968.
73. Posselt U. -The temporomandibular joint syndrome and occlusion. J. Prosth. Dent.,
The 25(4):432-8; 1971.
74. Posselt U. – Physiology of occlusion and Rehabilitaion, Blackwell Scientific
Publications, Oxford; 1962.
75. Popescu M. R. - Ocluzologie Lucrări Practice, Craiova, 2008.
76. Ramfjord S.P.- Bruxism, a clinical and electromyographic study, J. A. Dent Assoc.
62:36-58; 1961.
77. Ramfjord S.P. - Requirements for an ideal occlusion. Dtsch. Zahnarztl. Z. 26(2):106-
13; 1971.

153
 OCLUZIA DENTARĂ

78. Ramfjord S.P.- The significance of recent research on occlusion fore the teaching
and practice of dentistry. J. Prosth. Dent., vol.16, p.p.96-105; 1966.
79. Ramfjord, S.P., Ash, M.M.- L’occlusion. Ed. J. Prélat, Paris; 1975.
80. Ramfjord S.P., Ash M.J. - L'occlusion, J. Prélat, Paris; 1974.
81. Ramfjord S.P., Ash M.M. - Occlusion, 3rd ed., W.B. Saunders Co.; 1983.
82. Thompson J.R. – Anatomic and Physiologic Considerations for the Positions of the
Mandibule, Aust. Dent. J., 57:22-5; 1953.
83. Watt D.M. - Gnathosonic Diagnosis and Occlusal Dynamics, Praeger,124-143; 1981.
84. Wheeler, R.S.- Dental Anatomy, Physiology and Occlusion. Ed. W.B. Saunders,
Philadelphia – London - Toronto,56-67; 1974

154