9. Fiziologia cinematicii mandibulare.

Antrenamentul musculaturii

pentru corectarea respirației orale

◦ In cursul realizarii functiilor ATM si in caz de deplasari voluntare , mandibula ia diferite
pozitii fata de maxila si baza craniului. Miscarile mandibulei sunt cunoscute sub numele
de dinamică sau cinematică mandibulară. In cursul lor mandibula stabileşte o serie de
raporturi, relaţii sau poziţii faţă de maxilar, în literatura de specialitate acestea fiind descrise
sub numele generic de relaţii intermaxiiare sau mandibulo- craniene.

◦ Mişcările mandibulei se pot desfăşura atât cu contacte interdentare, cât şi fără realizarea
acestora (în cursul fonaţiei).

◦ Dintre mişcările mandibulei în care se realizează contacte dento- dentare, relaţia de

ocluzie deţine un loc important. Mişcările mandibulei pot fi simetrice sau asimetrice, simple
sau complexe, voluntare sau involuntare; în sfârşit, ele se pot desfăşura în cadrul unor funcţii
sau pot fi extreme (limită). Acestea din urmă sunt mişcări de maximă amplitudine şi nu sunt
funcţionale. Ele pot şi trebuie determinate şi reproduse, fiind caracteristice fiecărui individ,
prin traiectoriile şi ariile descrise în cursul lor.

◦ Mişcările mandibulei se desfăşoară pe spaţii mici, fiind complexe şi precise. Ele se desfăşoară
în mare măsură în funcţie de informaţiile primite de la proprioceptorii periodontali,
musculari şi articulari sub stricta coordonare a SNC.

Mişcările mandibulei (atât cu contact, cât şi fără contact interdentar) sunt dirijate de reflexe
medulare cu coordonare centrală

Cea mai edificatoare metoda de studiu al miscarilor mandibulei este metoda utilizata de POSSELT – a
studiat miscarile mandibulei urmarind deplasarile efectuate de un singur punct = punctul interincisiv
mandibular, punctul de contact intre unghiurile mezioincizale ale incisivilor centrali mandibulari.

◦ Directia si amplitudinea miscarilor mandibulei sunt determinate de structurile particulare ale

ATM, de contractia muschilor mobilizatori si de relieful ocluzal al celor 2 arcade dentare.

◦ Cele 3 categorii de elemente anatomice poarta numele de determinanti:

◦       posterior – articular

◦       mijlociu – muscular

◦       anterior - dentar

◦ Direcţia şi amplitudinea lor este determinată de trei factori cunoscuţi şi sub numele

de determinanţi (ghidaje): posterior (articular), mijlociu (muscular) şi anterior  (dentar).

Determinantul posterior  (articular sau condilian) este reprezentat de cele două ATM prin
condilii şi pantele tuberculilor articulari. O serie de autori îl mai denumesc şi „factor de
control posterior”. El are o valoare fixă care nu se modifică în cursul vieţii, spre deosebire de
determinantul anterior, care poate disparea sau cel mijlociu, care se poate
modifica.Determinantul posterior este răspunzător de desfăşurarea mişcărilor (extreme),
care sunt reproductibile, nefiind afectate de variaţiile DV şi de prezenţa sau absenţa dinţilor.
Determinantul mijlociu (muscular) este reprezentat de muşchii mobilizatori ai mandibulei.
Investigarea morfologică şi fiziologică a acestora poate evidentia o funcţionalitate normală
sau o disfuncţie.
 Determinantul anterior (dentar) este reprezentat de arcadele dentare cu rol în ghidarea
mişcărilor mandibulei.Studiul mişcărilor mandibulei s-a efectuat şi se efectuează prin diferite
metode, de la cele mai simple (înregistrarea punctului interincisiv mandibular ) la unele
complicate: dispozitive intra- sau extraorale, radiografie matematică, aparate computerizate
etc.

Este vorba de miscarile de:

◦ Deschidere

◦ Inchidere

◦ Propulsie

◦ Retruzie

...şi rezultatele compunerii acestora in plan sagital

Inregistrarea acestor miscari maxime, limita, in plan sagital duce la obtinerea unui grafic (de forma
asemanatoare cu a unui premolar) = aria miscarilor maxime (limita) = “bicuspidul lui Posselt”

Analiza acestei arii de deplasare maxima in plan sagital poate evidentia diversitatea de miscari ale
mandibulei si pozitiile fundamentale ale acesteia:

◦ 1.RC = relatia centrica

◦ 2.IM = intercuspidare maxima

◦ 3.CCP = pozitia cap la cap in propulsie

◦ 4.PM = propulsia maxima

◦ 5.DM = deschiderea maxima

6.I = deschiderea

Pozitia de postura

◦ In majoritatea timpului mandibula se află în PP, între dinţii celor două arcade existând un
spaţiu liber denumit de Thompson şi Izard - spaţiul de inocluzie fiziologică (2-4 mm). La
acelaşi subiect există mai multe poziţii de  repaus ale mandibulei în funcţie de vârstă, poziţia
corpului, stări fiziologice si patologice etc. Una dintre acestea (diferenţiată taxonomic)
este poziţia  de  postură sau poziţia de repaus postural.
Poziţia de postură reprezintă poziţia mandibulară, determinată de echilibrul dintre tonusul
muşchilor ridicători şi coborâtori ai mandibulei, când pacientul se află în clinostatism sau
şezând şi privind înainte.Unicul stimul care determină această poziţie este gravitaţia. Spaţiul
de inocluzie fiziologică este denumit de către autorii americani „free way space” drept
corespondent la nivelul etajului inferior al feţei propria dimensiune verticală pe care Kemeny
a denumit-o dimensiune verticală fiziologică sau de postură (DVP). Dacă din DVP scade
spaţiul de inocluzie fiziologică 2-3 mm), se obţine dimensiunea verticală de ocluzie (DVO).

◦ La definirea PP participă elemente pasive (ATM, complexe muşchi- tendon, acţiunea barică

negativă), cât şi elemente active, dintre care tonusul muscular joacă un rol primordial.

◦ In afară de PP, în literatura de specialitate se mai defineşte încă o poziţie a mandibulei legată
de tonicitatea musculară: poziţia de repaus electromiografic.
 Poziţia de repaus electromiografic se caracterizează prin cea mai redusă activitate
musculară, mandibula aflându-se într-o poziţie cu câţiva milimetri mai coborâtă decât în PP,
diferenţa între cele două DV măsurând în total aproximativ 6-8 mm.

Cum poate fi determinată PP

Bolnavul stă cu capul nesprijinit şi va privi înainte, respirând liniştit. în cabinet trebuie să
fie linişte, o atmosferă calmă şi plăcută, lumina şi culorile nestridente, conversaţia calmă.
Mandibula trebuie lăsată sub influenţa reflexului miotatic care se obţine (declanşează) prin
lovirea mentonului sau a peretelui inferior al cavităţii bucale.  În cursul poziţionării
mandibulei in PP muşchii mobilizatori ai mandibulei, muşchii prevertebrali, ai cefei şi limbii
se află intr-un echilibru antigravitic, de obicei, fără expresie eiectromiografică.

◦ In practică se folosesc şi o serie de teste fonetice preconizate de diferiţi autori: Wild (mama,
Ema), Silvermann (fonema „S” - Mississippi, pas), Robinson, dar PP poate fi adaptată şi  după
o mişcare de deglutitie.

◦ Poziţia de postură are o serie de repere prin care poate fi verificată: articular, muscular,
osos, dentar, labial şi lingual. Descriem cateva dintre acestea:

◦ a) Reperul dentar :între cele doua arcade există un spaţiu de 2-4 mm - spaţiul
interocluzal. Thomson şi Izard l-au denumit spaţiu de inocluzie fiziologică, manifestat în zona
frontală. La nivelul molarilor primi permanenţi el este de 1,8-2,7 mm. :acest spaţiu mai este
denumit şi „clearance ocluzal”, „free way space” etc.

◦ Dacă pe faţa vestibulară a frontalilor inferiori se notează nivelul marginii incizale a frontalilor
superiori în PP ,se vor obţine două linii, distanţa dintre ele fiind de aproximativ 2-4 mm.

◦ b)Reperul labial:Buzele sunt în contact fără să se contracte, lejer.

◦ c)  Reperul  lingual:Intre baza limbii şi palatul dur apare un spaţiu - spaţiul Donders (spaţiul
minim fonetic).

◦ d)Spaţiul minim fonetic se determină în urma pronunţării fonemei „S”(la aproximativ 1 mm ),

iar spaţiul  maxim fonetic  se obţine la pronunţarea literei „A”.Uneori, spaţiul minim fonetic
poate fi echivalat cu spaţiul de inocluzie fiziologică, ce corespunde PP.

Relatia centrica

RC este un raport constant al mandibulei faţă de baza craniului şi maxilar, în care condilii
sunt situaţi în mod neforţat în poziţia cea mai înaltă, retruzată, mediană şi simetrică în fosele
mandibulare.
Aşadar, RC nu este o poziţie ocluzala, neavând nici o legătură cu dinţii,  putând fi
determinată şi în absenţa ocluziei.
Repere de ghidare

◦ a) reperul osos - constă în stabilirea unei distanţe convenabile Gnathion - Subnasale - egală
cu cea a etajului mijlociu şi cu corespondenţa liniei mediane mandibulare cu planul medio-
sagital al feţei;

◦ b) reperul muscular- constă în surprinderea prin palpare a contracţiei musculare echilibrate a

grupelor de muşchi mobilizatori;
 ◦ c) reperul articular- plasarea centrică a condililor în fosele mandibulare se verifică prin
palpare, ştiind că ei se află pe linia ce uneşte tragusul cu unghiul extern al orbitei, la
aproximativ 13 mm de marginea tragusului;

◦ d) reperul dentral ocluzal

Respiraţia orală. Etiologie:

1.Obstrucţia nazală determinată de deviaţia de sept, polipii nazali, starea după rinite
repetate, corpi străini inclavaţi în fosetele nazale

2. Obstrucţii linguo-faringiene(amigdalite hipertrofice, glosoptoză, retrognaţie mandibulară)

3. Obstrucţii nazo-faringiene care devin cronice, focar permanent de extindere spre laringe,
plămîni

4. Iritaţii cronice infecţioase supraglotice, ce produc hiperexcitarea centrului cardio-

respirator

Respiraţia bucală poate condiţiona:

1. Ocluzie distalizată de diferit grad

2. Endoalveolodonţie cu proalveolodonţje superioară (ocluzie adîncă în acoperiş) cu rapoarte

neutre laterale

3. Retrognaţie mandibulară(cl.I,II Angle) cu inocluzie sagitală

4. Inocluzie verticală cu diferite variante de rapoarte molare(ocluzie deschisă)

5. Prognaţie mandibulară(ocluzie inversă frontală -cl.III Angle)

6. Ocluzie încrucişată posterioară uni-/bilaterală, însoțită de ocluzie deschisă frontală

moderată, compresia maxilarului superior

Antrenament muscular:

1. Cu policele şi indicele pe rînd se închide nara dreaptă şi stângă în timpul a 10 inspiruri şi

expiruri.

2. La inspir cu indicii se trece de-a lungul aripilor nazale şi se opune rezistenţă aerului.La expir,
cu indicii se fac compresiuni pe aripile nazale(expir continuu).

3. Cu vîrful limbii se apasă pe palatul dur. Inspir pe nas. La expir batem lin pe aripile nazale şi
concomitent pronunţăm «ba-bo-bu».

4. In ortostatism, picioarele intr-o linie cu umerii. Se înclină capul înainte , se expiră prin nas. Se
înclină capul înapoi şi se inspiră prin nas(3-4 ori)

5. Alergare din mers: inspir prin nas,expir prin gură

10. Fiziologia actului de deglutitie.Deglutita atipica.

Antrenamentul muscular pentru corectarea respiratiei orale

Deglutiția este un mecanism neuromuscular ce suferă o maturizare fiziologică în trecerea

de la copilărie la maturitate. Este actul motor prin care bolul alimentar ce s-a format în
cavitatea bucală străbate faringele și esofagul pentru a ajunge în stomac. În funcție de
zona traversată de bolul alimentar avem trei timpi ai deglutiției: bucal, faringian și
esofagian.

Etapa bucala este initiata voluntar si consta in trecerea bolului alimentar din cavitatea
orala in faringe. Procesul debuteaza cu contractia muschiului orbicular al buzelor,
inchizand orificiul bucal, dupa care are loc sistarea masticatiei si stabilizarea mandibulei
concomitent cu intreruperea respiratiei. Miscarile limbii intervin prin actiunea muschilor
extrinseci si intrinseci in vederea transportului masei alimentare prin cavitatea bucala
pana la partea posterioara a acesteia, cand muschii ce alcatuiesc istmul orofaringian se
relaxeaza facilitand trecerea bolului in faringe. Etapa bucala a deglutieiti se desfasoara in
aproximativ 0,2 s

Tulburarile deglutitiei in etapa bucala apar in urma incapacitatii trecerii bolului alimentar
din cavitatea orala in orofaringe datorita functionarii neadecvate a structurilor implicate
in acest proces sau a leziunilor inflamatorii orale. Astfel, abcesele dentare, amigdalitele
sau abcesele periamigdaliene cauzeaza cel mai frecvent disfagia orofaringiana. Pe langa
acestea, tulburari in deglutitia bucala pot provoca si anomaliile congenitale ale limbii si
palatului dur, afectiuni ale musculaturii responsabile cu masticatia sau hiposialia

Timpul faringian al deglutitiei

La nivelul faringelui se desfasoara etapa faringiana a deglutitiei involuntar in aproximativ

0,1s. Succesiunea de evenimente este insa complexa datorita faptului ca la acest nivel calea
digestiva se intersecteaza cu cea respiratorie, trebuind executate si miscari de sistare a
procesului respirator.

Bolul alimentar odata trecut de istmul orofaringian nu se mai poate intoarce in cavitatea
orala datorita contractiei musculaturii limbii si a muschilor palatoglosi si palatofaringieni ce
determina ocluzia istmului orofaringian, simultan cu mentinerea presiunii ridicate in partea
posterioara a limbii.

De la ariile receptoare din jurul istmului orofaringian, in special de pe pilonii acestuia,

impulsurile senzoriale sunt transmise prin fibre din nervii trigemen si glosofaringian catre
centrii deglutiei din bulb si portiunea inferioara a puntii. De la acest nivel sunt transmise
impulsurile motorii succesiv prin trigemen, glosofaringian, vag, hipoglos si chiar prin cateva
ramuri cervicale superioare catre faringe si regiunea superioara a esofagului, urmand a avea
loc procesul deglutitiei.

Timpul esofagian al deglutitiei

Esofagul asigura continuitatea digestiei, efectuand transportului masei alimentare

prelucrate in cavitatea bucala, din faringe catre stomac prin intermediul deglutiei. Etapa
esofagiana este consecutiva celei faringiene si dureaza pana cand bolul alimentar este
propulsat in stomac, in aproximativ 6-8 secunde. Constitutia bolusului poate influenta
pozitiv sau negativ Jonctiunea esogastrica corespunde orificiului cardia al stomacului si se
prezinta sub forma sfincterului esofagian inferior (SEI). In deglutie, SEI se relaxeaza
permitand trecerea masei alimentare, iar in repaus, tonusul acestuia creste, prevenind
refluxul gastroesofagian. Pe cale nervoasa, mecanismele motorii ale SEI sunt asigurate de
factori intrinseci, plexul intramuscular Auerbach si factori extrinseci, fibrele simpatice
contracta sfincterul, iar cele parasimpatice il relaxeaza. Pe cale umorala, mecanismele
motorii ale SEI sunt influentate in special de hormonii gastrointestinali. Gastrina determina
o crestere a tonusului bazal, avand ca rezultat contractia SEI, iar actiunea acesteia poate fi
blocata de secretina care impreuna cu colecistochinina relaxeaza SEI. De asemenea, asupra
SEI actioneaza indirect si factorii alimentari care influenteaza secretiile hormonale.
Proteinele maresc tonusul SEI, iar grasimile il inhibadurata

Se pot descrie trei tipuri de deglutitie

-de tip infantil, prezentă la sugar - deglutiție cu limba propulsată între arcadele dentare
depărtate, cu participare intensă a contracțiilor mușchilor orbiculari ai buzelor și a mușchilor
linguali;

● - deglutiție tranzițională - în jurul vârstei de 6 luni pe măsura apariției treptate a

impulsurilor kinestezice odată cu erupția dentară, limba își modifică forma devenind mai
lată, se plasează posterior, retrăgându-se dintre arcadele dentare în timpul deglutiției;

● - - - deglutiția adultă – apare după 1 an-1,5 ani, se face trecerea la tipul definitiv de
deglutiție.

Deglutiţia de tip adult este o deglutiţie cu arcadele în contact şi se realizează în următoarele

condiţii:-ingerarea de alimente solide sau păstoase; -ingerarea de lichide în cantităţi mici;
-deglutiţia salivei. Ingerarea de alimente zemoase, de cantităţi mari de lichide se realizează,
şi la adult, în condiţiile păstrării arcadelor dentare depărtate.

Trecerea de la modul de deglutitie infantila la deglutitia adultă se realizează pe la vârsta de

18 luni, prin coborârea limbii, prezenta incisivilor şi alungirea buzelor. Modificarea
mecanismului poate avea loc şi la vârsta de 3 ani, dupa eruptia molarilor 2 temporari.
Totuşi, între 6 şi 9 ani, 30% dintre copii prezintă deglutitie atipică, adică maturizarea
deglutiţiei nu s-a produs, limba continuă sa se interpuna intre arcade, contractia
musculaturii periorale se menţine.

Deglutitia atipica

O deglutiție deficitară poate fi numită atunci când înghițirea de tip infantil persistă și la
vârsta adultă. În timpul unei deglutiții atipice, limba poate exercita o presiune asupra
palatului și arcadelor dentale sau se interpune între arcadele dentale. Persistența unei
deglutiții atipice (infantile) are consecințe atât la nivel funcțional, cât și estetic

Cauze care blocheaza evolutia deglutitiei infantile spre cea adulta sunt:

obișnuințe alimentare– alăptare prelungită, ablactare întârziată etc; ● atitudini vicioase –

suptul degetului, suptul limbii, rosul unghiilor (onicofagie), folosirea prelungită a suzetei,
bruxism; ● diverse patologii – vegetații adenoide hipertrofiate, respirație orală, otite,
anomalii posturale etc

Pentru a stabili dacă este prezentă deglutiția infantilă este indicat să se cunoască diferența
dintre o deglutiție normală și una deficitară. Astfel, la un adult, în repaus, vârful limbii atinge
suprafața papilară retroincisivă. În deglutiția deficitară, vârful limbii adesea împinge contra
incisivilor superiori. În timpul deglutiției deficitare, de asemenea se poate observa o
contracție a buzelor și a mușchiului bărbiei (ceea ce nu se întâmplă în situații fiziologice
tipice). Limba adesea este interpusă între dinți pentru a compensa mușcătura deschisă
(uneori înghițirea se face cu maxilarele îndepărtate).

Caracteristicile deglutiției de tip matur și cele ale deglutiției atipice

Caracteristicile deglutiției de tip matur ➔ Arcada în ocluzie; ➔ Mandibula stabilizată prin

contracția mușchilor ridicători; ➔ Vârful limbii presează contra palatului în sus și în spatele
incisivilor superiori; ➔ Contracții minime sau nule ale buzelor.

Caracteristicile deglutiției atipice ➔ Înghițirea cu o simplă apăsare linguală; ➔ Înghițirea cu

împingere linguală complexă; ➔ Înghițirea infantilă reziduală.

Simptomele deglutiției atipice cele mai frecvente sunt date de:

● Respirație orală (gura deschisă); ● Deglutiție deviată: probleme de masticație - deglutiția

alimentelor lichide și/sau solide; ● Tulburări verbale fono-articulatorii: distorsiunea s/z/ț-
interdental; ● Palatul înalt și îngust; ● Creșterea anormală a dinților (malocluzie); ● Vicii
orale (suptul degetului/degetelor, a suzetei mai mult decât e necesar); ● Slab control și
coordonare a musculaturii orofaciale; ● Postura atipică a limbii în repaos; ● Dificultate de
menținere și concentrare a atenției; ● Probleme posturale.

Clasificare dupa raportul dintre pozitia limbii si regiunile arcadelor dentare in care patrunde:

Deglutitie anterioara simpla:limba se proiecteaza pe incisivi, nedepasindu-i anterior , se

realizeaza ocluzie in zona laterala , iar muschiul maseter, buccinator si mentalis prezinta o
tonicitate normala.Singura zona de stres este grupul incisiv, care este vestibularizat.
Deglutitie anterioara completa:proiectia limbii se face pe interincisivi, depasindu-i anterios,
se produce hipotonia muschiului maseter si orbicular, muschiul mentalisfiind hiperton ,
limba interpusa interincisiv duce la intruzia acestor dinti, instalindu-se astfel,sindromul
ocluziei deschisa latero-fronto-laterala.

Deglutitie bilaterala si frontala:limba se interpune in zona frontala si laterala , se produce

hipotonia maseterului , orbicularului, creindu-se ocluzia deschisa latero-fronto-laterala.
Deglutitie unilaterala:rezultatul unei ocluzie deschise laterale, maseterul de partea ocluziei
deschise este hipoton

Clasificare dupa momentul de instalare

Primara, provine din pastrarea stereotipului de deglutitie infantila al perioadei de sugar

Secundara, asociata inocluziei verticale produsa de alte cauze, ca urmare a tendintei de

expansiune a limbii in orice spatiu liber. Ea se poate instala si-n timpul schimbarilor
fiziologice a dintilor frontali, cind exista in mod fiziologic o perioada de inocluzie verticala
Persoanele cu deglutiție atipică în general prezintă spații laterale sau mușcătură deschisă
anterioară, așadar, stând în fața oglinzii sunt în măsură să vizualizeze interpunerea limbii în
aceste spații. Corectând precoce aceste comportamente viciate, putem preveni probleme
secundare mult mai grave. Lipsa intervenției în cazul deglutiției atipice poate avea diferite
consecințe atât dentare, dar nu numai, cum ar fi: dinți în supraocluzie verticală, recidivă a
tratamentelor ortodontice, palatul ogival (arcuit), probleme de masticație, dezechilibru
postural, tulburări de fonație, modificări estetice, aerofagia (balonarea).

Respiratia orala

Respiratia este o funcţie biologică comuna aparatului respirator si aparatului dento-maxilar,

care asigură schimburile gazoase. In mod obişnuit, in stare de repaus sau la eforturi mici,
respiraţia normală este cea nazala. In anumite condiţii, datorită necesitatilor crescute sau
dificultăților de trecere a aerului in totalitate prin cavitățile nazale, se face apel la respiraţia
orala. Aceasta insa nu o poate înlocui in totalitate pe cea nazala.

Etiologia respiratiei oral

Obstructia nazală determinată de: deviatiile de sept, polipii nazali in urma rinitelor
repetate), corpii străini inelavați în fosele nazale. ● Obstrucţiile nazo-faringiene (vegetaţii
adenoide). ● Obstructiile linguo-faringiene (amigdale hipertrofiate, glosoptoza, retrognatie
mandibulari). ● Infectiile nazo-faringiene cronice focar permanent de extindere spre laringe,
plamani ● Iritatiile cronice infectioase supraglotice, ce produc hiperexcitabilitatea centrului
cardiorespirator prin stimuli receptionati de pneumogastrie, determinand constricția
nazofaringiană prin vasodilatatie orală si reducerea ritmului şi amplitudinii respiratorii
cavitate nazală îngustă;

Cauzele posibile ale respiratiei orale

traumatism nazal insotit de o deviatie a septului nazal şi de ● sinuzită cronică; ● o obturatie

partiala a cavității nazale, eventual intreţinută de o ● deformare nazala congenitala: ●
vegetaţii adenoide importante; ● amigdale voluminoase sau kissing tonsils"; ● cornet
inferior inflamat sau hiperdezvoltat, ca urmare a fenomenelor alergice.

Aspectul exobucal al respiratorilor orali cronici.

Facies adenoidian leptoprosop ● Facies retrognatic ● Bascularea posterioara a coloanei

cervicale ● Coborirea hioidului ● Profilul convex ● Pometi stersi ● Narine
strimte(microtinie), orientate in sus ● Buze uscate, fisurate , hipotone , rasfrinte ● Fanta
labiala deschisa, lasind sa se vada incisivii superios, care pot fi cariati la colet datorita
autocuratirii deficitare , giingivite ● In timp pot sa apara tulburari de irigatie cerebrala.

Terapia miofuncțională constă dintr-o serie de exerciții menite să îndepărteze modelele

de mișcare deficitară și să reeduce sistemul neuromuscular. În cele din urmă, este un
tratament de reabilitare a dezechilibrelor neuro-musculare ale regiunii oro-faciale, cu scopul
de a găsi armonia în ambele faze statice și dinamice. După parcurgerea unor serii de exerciții
specifice și finalizate cu o corectă postură linguală, un al doilea parcurs este dedicat
automatizării noilor mecanisme de deglutiție achiziționate.
Terapia miofuncțională are ca scop corectarea obiceiurilor defectuoase, cum ar fi respirația
incorectă pe nas sau poziționarea greșită a limbii. Este esențial să se înțeleagă importanța
unei bune respirații atât de către copil, dar și de către părinți.

Exemple de exerciții nazale: Important: menținerea igienei nazale; repetarea exercițiilor

de 4-5 ori pe zi. 1. Suflarea câte unei nări, pe rând; 2. Poziție: - sprijinit de o poartă sau un
perete drept, picioarele ușor depărtate (lărgimea umerilor), ușor depărtat de punctul de
sprijin la 20- 30 cm; - menținem inspirația pentru 10 secunde (până numărăm la 10); -
expirăm lent pe nas, gura închisă, spatele înălțat, umerii ating peretele; - menținem
expirația pentru 10 secunde; - o nouă inspirație și așa urmați de 8 ori. Rețineti: pentru a face
să intre corect aerul e nevoie să umflați abdomenul inspirând și invers. 3. Masarea ușoară a
aripilor nasului; copilul își poate masa aripile nasului pentru a-și decongestiona zona oculară
masând de-a lungul foselor nazale. 4. Respirația cu o singură nară: închide nara dreaptă și
respiră cu nara RRTTLC 2017 17 stângă, apoi invers; repetă alternând nările. 5. Exerciții
suplimentare: - fă ca și tigrul ”KCRRRR” pentru eliberarea retrofaringelui de secrețiile prea
dense; - eventual utilizarea soluțiilor nazale pentru eliberarea nărilor.

Exerciții miofuncționale pentru reeducarea complexului muscular orbicular- buccinator

Exerciții pentru postura limbii:

Copilul trebuie să se ajute cu tabul/spatula sau de aparatul dentar pentru a-și poziționa
limba pe palatul dur. E necesară folosirea oglinzii în timpul deglutiției. Exercițiul cu un elastic
(tip elastic intermaxilar): poziționându-l pe spatele limbii și închizând gura (evitarea
înghițirii) tinându-l mai multe ore în timpul zilei (obligă limba să rămână pe palat).

Exerciții pentru corectarea funcționalității linguale

Strâge buzele și lasă-le - de 10 ori; ● Lingeți buza superioară de la stânga și de la dreapta - de

10 ori; ● Mestecă gumă pe partea dreaptă și apoi pe stânga - de 10 ori; ● Puneți elastic pe
vârful limbii și atinge palatal - de 10 ori; ● Pune elasticul pe vârful limbii și ține-l pe palat de
10 ori, apoi strânge dinții și înghite cu vârful limbii mereu în contact cu palatul; ● Verifică
elasticul ferm pe vârful limbii; ● Galopul calului - de 10 ori; ● Exercițiul Gorila - de 10 ori; ●
Educarea musculară a buzei inferioare - de 10 ori; ● Umflarea obrajilor cu buzele închise - de
10 ori

Antrenarea buzelor rotunjite-trimitere pupic în mod lent - de 10 ori; ● Antrenarea buzelor

retractate: primul pupic apoi surâs larg - de 10 ori; Antrenarea obrajilor: umflă obrajii și apoi
trimite pupic - de 10 ori; ● Ia două bucăți de elastic, pune unul pe vârful limbii și celălalt
ferm pe mijlocul limbii și apoi ține vârful limbii cu elasticul pe palat - de 10 ori; ● Ia puțin
iaurt cremos, învață să-l trimiți (un pic) din partea anterioară a limbii spre partea posterioară
- de 10 ori; ● Ca și înainte, dar în final înghiți ținând vârful, prevârful și partea centrală a
limbii lipită de palat, strângând dinții, dar cu buzele îndepărtate; ● Țineți vârful limbii în
poziție de repaus (pe palat) pentru 15 minute (în timp ce vă uitați la TV, de exemplu).

Aplicând consecvent terapia miofuncțională atât în cabinet, cât și la domiciliu, ajutat de

aparatura ortodontică personalizată fiecărui caz, rezultatele sunt evident pozitive, iar
pacientul treptat va reuși să depășească momentul deglutiției atipice și să realizeze la modul
inconștient/automat o deglutiție matură. Colaborarea multidisciplinară a diverșilor
profesioniști este singura în măsură să asigure restabilirea completă a funcțiilor oro-faciale.
Pentru a se ajunge la un rezultat complet de reeducare funcțională, este necesar, să se țină
cont de anumite principii fundamentale: - planul de intervenție trebuie să fie urmat foarte
riguros (trebuie să ne asigurăm că pacientul a învățat fiecare exercițiu înainte de a trece la
succesivul); - fiecare exercițiu are o precisă finalitate (trebuie să alegem exercițiile oportune
disfuncției fiecărui pacient); - e necesar să acordăm timp și atenție pacientului pentru a-i
menține mereu motivația pentru colaborare și implicare.