Tema 10 : Tumorile benigne osteogene primare ale maxilarelor.

Afecțiunilepseudotumorale ale
maxilarelor

1. Osteomul maxilarelor. Clinica, diagnosticul, tratamentul.

Osteomul reprezintă o tumoare benignă a maxilarelor, comparativ rar întâlnită, ce constă relativ din ţesut osos
matur şi se situează în substanţa spongioasă sau corticală a maxilarelor. Osteomul reprezintă o tumoare, cu
adevărat osoasă, mai este denumită „scleroză intraosoasă localizată” sau „exostoză”.
Osteomul se localizează mai frecvent în mandibulă, dar se poate întâlni şi pe peretele interior a
sinusurilor maxilare, în cavitatea nazală, precum şi în grosimea glandei parotide.

Tabloul clinic
Osteomul creşte foarte lent, mulţi ani la rând, fără a fi evidenţiat. Primele acuze depind de localizarea şi
volumul tumorii. Se poate dezvolta în grosimea mandibulei şi cu timpul conduce la nevralgia nervului trigemen
şi asimetria treimii inferioare a feţei. La localizarea în ramul mandibulei şi unghi treptat se dezvoltă limitarea
deschiderii gurii, iar localizarea în cavitatea nazală îngreuniază respiraţia nazală pe partea afectată. Localizat în
regiunea condilului mandibular determină latero-deviaţia mandibulei către partea sănătoasă în momentul
deschiderii gurii.Cel mai târziu se evidenţiază osteomul localizat în sinusurile maxilare ce le ocupă treptat.
Astfel se depistează întâmplător la examenul radiologic sau la dezvoltarea treptată a asimetriei faciale sau a
contracturii mandibulei.
Dimensiunile tumorii sunt variate şi depind de timpul adresării şi examinării pacientului. Osteoamele de
dimensiuni mici nu sunt însoţite de dereglări fizionomice şi funcţionale şi se dezvoltă asimptomatic. Însă cele
de dimensiuni mari conduc la deformaţii faciale, limitarea deschiderii gurii, chiar şi devierea globului ocular.

Anatomia patologică - Histologic osteomul se împarte în:

 Osteomul compact - se deosebeşte de compacta osoasă prin dereglarea arhitectonicii şi a canalelor
vasculare înguste ( osteomul eburneum sau compactum).
 Osteomul spongios – constă din substanţă spongioasă, poroasă. Spre deosebire de osul spongios normal,
septurile sunt situate asimetric şi nu coincid cu structura funcţională, având şi stadiu de dezvoltare
diferit. Radiologic aminteşte un focar de osteodistrofie sau adamantinomul. Zonele periferice sunt mai
dense.
 Osteomul moale – constă din substanţă osoasă, deosebindu-se prin prezenţa cavităţilor osoase.

Tabloul radiologic

Radiologic se caracterizează prin prezenţa unei opacităţi osoase cu densitatea mai mare ca cea a osului, cu
limitele nete , în cazul formei periferice se localizează în afara limitelor maxilarelor. Osteomul central se
proiectează ca un focar limitat de osteoscleroză, de formă neregulată, cu dimensiuni nu prea mari ( 1-1,5 ).
De obicei este situat centro-osos, dar poate fi întâlnit într-o cavitate sinusală , fiind frecvent pediculat.
Tonalitatea imaginii este în funcţie de gradul de maturare (mineralizare) şi structură neomogenă, se întâlneşte în
cazul osteomului imatur. Poate ajunge la un volum considerabil, deformând regiunea osoasă respectivă.

Diagnosticul şi diagnosticul diferenţiat

Diagnosticul osteomului compact nu prezintă dificultăţi: radiologic reprezintă un focar bine delimitat, mai dens
ca osul. Osteomul compact şi cel moale este necesar de a fi diferenţiate de:
* Osteoblastoclastom;
* Adamantinom;
 * Displazia osoasă;
* Osteofiţi;
* Exostoze;
* Periostite cronice.
Anumite dificultăţi pot fi întâlnite la diferenţierea osteomului de osteodisplazii. Acestea din urmă se deosebesc
prin ţesut osos imatur obţinut la examenul histologic. În rezultatul examenului materialului colectat de la
suprafaţa focarului, pot fi depistate zone de os mineralizat cu porţiuni de formare şi destrucţie a aşa numitor
structuri trabeculare. Anume aceste structuri sunt confundate cu osteomul spongios.

Tratamentul osteoamelor este numai chirurgical prin înlăturarea radicală a tumorii în limitele osului sănătos.
Operaţia este indicată dacă sunt prezente dereglări fizionomice sau funcţionale şi în cazul indicaţiei în privinţa
tratamentului protetic cu proteze parţial mobilizabile.
Prognosticul este favorabil. Malignizarea tumorii nu se atestă.

2.Osteoid – osteomul maxilarelor .clinica, diagnosticul,tratamentul.

Osteomul osteoid este o tumoră benignă a osului, solitară, întotdeauna dureroasă şi de mici dimensiuni, cel mai
adesea diafizară, constituită din ţesut osteoid ce conţine osteoblaste, celule de tranziţie între fibroblaste şi
osteoblaste şi numeroase osteoclaste. Acest ţesut osteoid formează un ţesut osos atipic nehaversian ce realizează
o osteosleroză densă.
Osteomul osteoid sau osteomul moale este atribuit de unii autori către manifestările inflamaţiei reactive. Se
întâlneşte foarte rar, la persoanele de vârstă medie. Este o tumoră tipică pentru copilăria târzie, adolescenţă şi
adultul tânăr. Rareori întâlnită înainte de 5 ani şi după 30 ani. Afectează în special bărbaţii, raportul b/f = 2/1.
Reprezintă 10% din totalul tumorilor benigne ale osului. După datele lui A.A.Colesov (1964) osteomul osteoid
ocupă 0,5% din toate tumorile primare şi pseudotumorile maxilarelor. Se localizează în substanţa spongioasă
sau corticală a osului, sau subperiostal. Dimensiunile tumorii ajung de la 5 până la 20 mm în diametru.

Tabloul clinic
Osteomul osteoid, se manifestă incipient ca o stare de disconfort. Durerea ca simptom este aproape constantă şi
permanentă. Intensitate variabilă, de obicei suficient de intensă ca să necesite folosirea analgeticelor. Este
independentă de activitate, dar mai intensă noaptea. Este exacerbată de consumul de băuturi alcoolice
(vasodilataţie). Presiunea locală de asemeni o exacerbează. Caracteristic: durerea diminuează mult sau dispare
prin administrarea de aspirină. Mucoasa ce acoperă tumoarea devine hiperemiată, la palpare se determină o
proeminenţă dureroasă a osului de dimensiuni mici de până la 1 cm. Tumefacţia este vizibilă sau poate fi simţită
prin palpare. Tegumentul ce acoperă tumora este normal. Se localizează superficial şi produce asimetria feţei.

Anatomia patologică
Macroscopic tumoarea are o localizare de obicei unică, fie la nivelul diafizei, dându-i un aspect fuziform, fie în
ţesutul osos epifizar spongios. Leziunea specifică este nidusul. Acesta este o tumoare ovoidă/rotundă, de
consistenţă moale (consistenţa creşte spre zona centrală a nidusului care este calcificată), culoare brun-roşcată şi
dimensiune mică (diametru = 2 - 10 mm), rareori mai mare. În jurul nidusului se formează os compact, mai
dezvoltat când leziunea afectează corticala, dând o hipercondensare osoasă de mai mulţi mm grosime. Uneori
condensarea interesează întreaga circumferinţă diafizară. Când localizarea este în ţesut osos spongios reacţia
osoasă perifocală este discretă. Când nidusul este superficial se produce o îngroşare prin apoziţie periostală,
osteomul osteoid putând protruziona la suprafaţa osului, el poate irita şi comprima o rădăcina nervoasă.
Osteomul osteoid este în general uşor de enucleat din patul său osos. Ţesuturile moi şi membrana sinovială ce
acoperă un osteom osteoid superficial sunt de obicei îngroşate, hiperemice, edematoase, ca într-un proces
inflamator.

Microscopic sunt deosebite 2 zone:

 zona centrală = nidusul. Alcătuit din ţesut osteoid cu travee neregulate dispus într-un ţesut conjunctiv cu
potenţial osteogen, intens vascularizat. Între traveele osteoide se găsesc osteoblaste, celule
mezenchimale ce fac trecerea între fibroblaste şi osteoblaste şi numeroase osteoclaste. Ţesutul osteoid
formează ţesut osos atipic nehaversian ce realizează progresiv o osteoscleroză densă. Ţesutul osteoid
este mai matur în centrul tumorii (partea mai "bătrână" a tumorii). El corespunde nucleului radioopac.
Pentru diagnosticul radiologic şi pozitiv este esenţială evidenţierea leziunii specifice - nidusul.
 zona periferică = ţesut osos dens. Reprezintă os neoformat subperiostal. Reacţia intensă hiperostotică
din osul înconjurător explică creşterea limitată a tumorii.

Tabloul radiologic
Aspectul radiologic diferă în funcţie de localizare şi vârsta pacientului. După localizare se disting 3 forme de
osteom osteoid:
1. osteomul osteoid cortical: este tipul clasic.
Imaginea radiologică este caracteristică: arie de osteoliză mică sau foarte mică, rotund-ovulară, cu diametrul <
10 mm (în formă gigantă, rară, d = 10-20 mm) - nidusul, înconjurat de o reacţie difuză de scleroză periferică,
foarte intensă radiologic şi disproporţionat de amplă faţă de dimensiunea nidusului. Scleroza difuză se pierde
treptat în ţesutul osos înconjurător. Uneori condensarea osoasă este foarte amplă şi cuprinde întreaga
circumferinţă a segmentului osos afectat. În interiorul nidusului poate exista un nucleu central şi neregulat de
opacitate osoasă.
Imaginea radiologică poate varia considerabil în funcţie de localizarea tumorii şi de stadiul său de evoluţie.
2) osteomul osteoid spongios: are sediu periferic.
Imaginea sa radiologică este de zona de intensitate redusă, de dimensiuni mici (<15 mm), delimitată discret de
un lizereu de condensare ce reprezintă reacţia perifocală de amploare mai redusă decât în forma corticală. Dacă
OO este mic, poate fi cu greu identificat radiologic.
3) osteomul osteoid subperiostal: este foarte rar. Se prezintă ca o masă moale adiacentă osului căruia îi imprimă
o amprentă de atrofie prin presiune.
Scintigrafia pune în evidenţă o arie rotundă de hipercaptare intensă, de tipul "un far în ceaţă". Dacă scintigrafia
este negativă diagnosticul de osteomul osteoid este exclus.

Diagnosticul pozitiv
Este bazat pe examenul clinic: pacient tânăr sau copil, cu durere continuă, intensă, de lungă durată, mai intensă
noaptea, neinfluenţată de vreun tratament - cu excepţia aspirinei,
Diagnosticul radiologic de osteom osteoid este în multe cazuri pus tardiv sau deloc.
Scintigrafia este pozitivă. Dacă este negativă, diagnosticul pozitiv de osteom osteoid este infirmat.
Diagnosticul pozitiv se pune pe baza tomografiei computerizate, chiar când diagnosticul radiologic este negativ
sau dubios.
Aceste examene suplimentare nu trebuie omise nici atunci când diagnosticul radiologic este caracteristic
osteomului osteoid.
Diagnosticul diferenţial
1) Osteomielita cronică. Elementul util de diferenţiere este arteriografia. Nidusul este hipervascularizat, abcesul
nu, este localizată mai frecvent metafizar. Osteoliza este mai mare şi mai neregulată. Haloul de hiperostoza este
mai intens şi mai larg, în special în osul spongios.
2) Osteoblastomul
3) Ostio-periostita inflamatorie sclerozantă: este caracterizată prin durere mai puţin intensă şi discontinuă,
scintigrafia este mai puţin pozitivă şi mai difuză şi nu există nidus.

Tratament - Este exclusiv chirurgical. Constă în rezecţia tumorii. Rezecţia ei incompletă duce de regulă la
recidivă.
1) sunt înlăturate nidusul şi puţin ţesut osos scleros. Excizia ţesutului osos hiperostotic sau a ţesutului reactiv
înconjurător trebuie să fie minimă pentru a nu slăbi osul conţinător şi pentru că ele revin repede la normal după
excizia nidusului. Când osteomul osteoid este localizat diafizar mai profund, odată cu nidusul va fi excizat şi
osul acoperitor.
2) osteoplastia secundară: se face cu os spongios, os cortico-spongios, proteză sau implant metalic adecvat (tije,
şurub, plăci).
După înlăturarea osteomului osteoid durerea dispare imediat şi definitiv. Când există recidive, înseamnă că
osteomul osteoid nu a fost excizat complet.
Evoluţie şi prognostic
Încă nu s-a stabilit dacă osteomul osteoid regresează spontan (în câţiva ani) sau nu. Osteomul osteoid netratat
creşte foarte puţin în volum. Datorită reacţiei flogistice cu care se asociază, poate să determine deformarea
metafizei în creştere şi redoarea articulaţiei din vecinătate. Excepţional de rar, osteomul osteoid se poate
transforma în osteoblastom.

3. Osteoblastoclastomul. Clasificare,clinica, diagnostic,diagnostic diferențiat,tratament.

Date generale
Osteoblastoclastomul reprezintă 65% din tumorile benigne de maxilar. Dintre acestea 17% au localizare
centrală, 48% au localizare periferică ( aşa numitele epulidele gigantocelulaare). Osteoblastoclastomul ocupă
primul loc din tumorile benigne neodontogene ale maxilarelor, şi constitue 20,7%. Această tumoare este
denumită şi gigantom, tumoare brună, epulid intraosos ( după I.G. Lukomschii), osteodistrofie fibroasă locală
( după Stenholm), osteoblastoclastom (după A.V. Rusacov).

Anatomia patologică
Microscopic se deosebesc două tipuri de celule tumorale:
celule gigante mononucleare, ce participă la resorbţia trabeculelor osoase (osteoclaşti);
celule gigante mononucleare, ce participă la formarea trabeculilor osoase, proces ce se observă la periferia
focarului tumoral (osteoblaşti).
Aşadar între principalele tipuri de elemente histologice a epulidului gigantocelular şi osteoblastoclastom nu
există o deosebire principială.
Diferenţa între ele constă în următoarele particularităţi topografice şi histologice:
epulidul gigantocelular se localizează pe gingie şi de aceea se numeşte forma periferică a
osteoblastoclastomului, atunci când situarea în grosimea maxilarelor a tumorii reprezintă forma ei centrală.
forma centrală a osteoblastoclastomului spre deosebire de cea periferică la secţiune are aspect pestriţ sau brun,
din cauza multitudinilor focarelor hemoragice ce o străbat şi a hemosiderinei descompuse, a cavităţilor în formă
de chisturi seroase sau hemoragice. Câteodată această tumoare înconjurată de o membrană fibroasă, iar vasele
sanguine se găsesc numai în zonele periferice ale tumorii. În profunzimea ei elementele sanguine sunt plasate în
apropierea imediată a elementelor tisulare. Sângele circulă printre elementele tumorale foarte încet, în unele
regiuni are loc sedimentarea eritrocitelor şi a plasmei sanguine.

Eritrocitele sedimentate sunt supuse descompunerii, hemoglobina le transformă în hemosiderină, ceia ce redă
tumorii o nuanţă brună caracteristică.
În zonele de staţionare sanguină se formează cavităţi osoase hemoragice sau seroase, iar uneori întreaga
tumoare se transformă într-o cavitate unică chistoasă (forma chistică a osteoblastoclastomului), amintind
adamantinomul chistos al maxilarului. Dacă componenţa chistului a fost supusă organizării, aceasta duce la
formarea zonelor fibroase.
Osteoblastoclastomul afectează mai frecvent femeile cuprinse între 11-20ani. Se localizează de 2 ori mai
frecvent la mandibulă decât la maxilă, zona de predilecţie fiind regiunea dinţilor molari la mandibulă şi a
premolarilor la maxilă.

Tabloul clinic
Acuzele pacienţilor sunt diverse şi depind de localizarea şi stadiul de dezvoltare a tumorii. Câteodată pacienţii
acuză apariţia inflamaţiei periodice în regiunea tumorii, ce finisează cu dezvoltarea fistulei purulente în
cavitatea bucală sau pe faţă. Pe lângă toate acestea bolnavii câteodată observă apariţia mobilităţii dinţilor din
focarul tumoral. Prezenţa inflamaţiei cu fistule prezintă una din particularităţile distinctive a
osteoblastoclastomului maxilarelor. Aceasta este cauzată de prezenţa dintelui cariat şi a infecţiei în cavitatea
bucală. Infectarea tumorii are loc pe cale marginală prin periodont, sau prin plaga postextractorie sau la căderea
de sinestătătoare a dintelui. La localizarea în apropierea ATM bolnavul poate acuza dureri în timpul masticaţiei.

Osteoblastoclastom periferic
Evoluţia clinică nu se deosebeşte principial de epulidul tipic: edemaţierea gingiei, obiectiv se determină
prezenţa tumorii roz pale cu dimensiuni diferite în dependenţă de gradul de evoluţie. Baza spre deosebire de
epulid este lată şi cuprinde zona câtorva dinţi mai mult sau mai puţin mobili. În rezultatul traumatismului la
alimentaţie are loc ulcerarea mucoasei bucale ce acoperă epulidul, limfadenită regională, durerea,
subfebrilitatea.

Osteoblastoclastom central
Este dificil de determinat începutul dezvoltării osteoblastoclastomului central deoarece afecţiunea se dezvoltă
foarte lent şi insidios. La unii bolnavi durerea apare mai devreme în regiunea tumorii sau a dinţilor din focar.
Starea generală nu este afectată mult timp, doar după atingerea dimensiunilor mari se dereglează din cauza
alimentaţiei dificile sau a infectării ţesutului tumoral. Osteoblastoclastomul central apare sub forma îngroşării
sau tumefierii corpului mandibulei unde mucoasa rămâne neschimbată în culoare mult timp.
Conform datelor clinico radiologice şi morfologice se cunosc:
Forma lacunară – se deosebeşte printr-o creştere lentă, se întâlneşte la pacienţi în vârstă, rar conduce la
subţierea corticalei osului. Dinţii în regiunea tumorii de obicei îşi păstrează poziţia şi electro - excitabilitate.
Firma litică – se întâlneşte la copii şi adolescenţi, are creştere rapidă şi agresivă însoţită de distrucţie osoasă de
mobilitate dentară timpurie, de afectarea corticalei şi a periostului
Forma chistică – se întâlneşte mai des persoane de vârstă tânără, primele acuze sunt legate de durerile dentare.
Tumoarea se localizează la mandibulă excentric, cauzând tumefacţia corpului mandibular. Suprafaţa tumorii
este netedă, sub formă de cupolă. Palpator se poate determina zona de subţiere osoasă - simptomul de
pergament sau a jucăriei de plastic.

La oricare formă de osteoblastoclastom central limfonodulii regionali nu sunt inflamaţi, culoarea pielii nu se
schimbă. Însă la atingerea dimensiunilor mari pe piele apar ulceraţii cu eliminări purulente la asocierea
osteomielitei. Mai devreme se poate ulcera mucoasa bucală. Dacă la osteoblastoclastom se asociază infecţia
odontogenă sau somatogenă, tabloul clinic se schimbă radical din cauza simptomaticii infectării mucoasei
bucale, a periostului, a osului, pielii şi nodulilor limfatici. Poate apărea majorarea temperaturii corpului, a
durerii intense. La apariţia fistulei se micşorează acuitatea inflamaţiei. Oarecare schimbări morfologice în
formula sangvină nu se atestă.

Diagnosticul pozitiv
La puncţia gigantomului se determină un lichid de culoare diferită de la brună la gălbuie - deschisă.
Câteodată se colectează sânge. Niciodată în punctat nu se determină colesterină.
Tabloul radiologic
Forma lacunară se caracterizează prin prezenţa multitudinii cavităţilor mici, separate prin trabecule de
grosime diferită. Aşadar aceasta are caracter multilacunar.
Caracteristic pentru forma litică este defectul osos omogen asemănător chistului. Însă spre deosebire de forma
chistoasă limitele tumorii sunt şterse şi iregulate. Rădăcinile din focarul tumoral apar rezorbate şi scurtate cu
1/3 şi mai mult din lungimea sa.
Conform datelor radiologice Carapetean enunţă 5 faze de dezvoltare a osteoblastoclastomului:
* Faza de dezvoltare iniţială a tumorii;
* Faza de creştere progresivă şi de compensare biologică;
* Faza de creştere agresivă;
* Faza de dezvoltare inversă;
* Faza de malignizare.
Cu această clasificare nu putem fi de acord, deoarece unele din fazele enumerate nu sunt strict prezente. De
exemplu foarte rar este întâlnită faza de creştere agresivă,caracteristică doar formei litice. Faza de dezvoltare
inversă se dezvoltă în rezultatul tratamentului cu raze renghen. Este logic de denumit faza de malignizare ca
complicaţie.

Diagnosticul diferenţial

Osteoblastoclastomul central este dificil de diferenţiat de adamantinomul solid şi sarcom. Doar prin
examen patomorfologic poate fi înlăturat diagnosticul de adamantinom solid. Când adamantinomul solid trece
în chistos, atunci uşor se poate de diferenţiat conform datelor radiologice (desen polichistos) şi puncţiei (cristale
de colesterină).
Comparativ cu sarcomul, osteoblastoclastomul are o evoluţie mai îndelungată (3-5-10 şi mai mulţi ani), şi se
caracterizează prin resorbţia radiculară. Un rol ajutător în diferenţierea de sarcom îl ocupă metoda de diagnostic
cu fosfor radioactiv.

Tratamentul
Poate fi recomandat tratamentul chirurgical ca o metodă principală de tratament a
osteoblastoclastomului. Excohlearea formaţiunilor lacunare sau chistice mici a tumorii mandibulei trebuie
perfectată cu chiuretajul osului adiacent.
În cazul tumorilor litice mici sau a osteoblastoclastoamelor lacunare şi chistoase mari se recomandă de efectuat
excohlearea minuţioasă cu chiuretaj în limita osului sănătos sau rezecţia mandibulei. Dacă starea pacientului
este satisfăcătoare, atunci rezecţia maxilarului poate fi combinată cu osteoplastia unimomentană.
Pentru a omite traumatismul adăugător în legătură cu colectarea materialului osteoplastic de la bolnav, poate fi
utilizat alotransplantul liofilizat după Plotnicov (metoda de fierbere şi prelucrare mecanică a porţiunii tumorale
şi restabilirea la locul ei iniţial).
Rezecţia maxilei în totalitate ca şi exarticularea jumătăţii mandibulei (şi mai ales a mandibulei în totalitate) este
necesară în cazuri extrem de rare, şi anume la recidivarea tumorii.
Tratamentul radioterapeutic nu este efectiv. Dacă a fost totuşi folosit, trebuie constatat faptul că efectul
apare după o perioadă îndelungată de timp (3-4 luni şi mai mult). Radioterapia nu trebuie utilizată în cazul
apariţiei recidivei după tratamentul radiologic deja efectuat, deoarece nu poate fi exclusă malignizarea
Evoluţie şi prognostic

După părerea unor autori osteoblastoclastomul nu malignizează. Însă totuşi este posibilă apariţia
recidivelor şi a malignizării.
4. Condromul. Clinica, diagnostic, tratament.
Hondromul
Date generale
Hondromul maxilarelor alcătuieşte după datele lui Colesov 1,3% din toate tumorile benigne şi
pseudotumorile oaselor maxilare. Se întâlneşte la diferite vârste de la 11 la 69 ani, mai frecvent la femei.
Tabloul clinic
Se localizează de obicei în regiunea interioară a maxilarului superior, pe traiectul suturii mediane, mai
rar în regiunea procesului alveolar sau articular al mandibulei.
Este necesar de diferenţiat exhondromul şi enhondromul. Creşte lent, evoluţia maladiei până la adresarea
la medic fiind de 2 - 6 ani în cazul exhondromului şi 3luni - 20-40 ani în cazul enhondromului.
Exhondromul se manifestă ca o formaţiune de formă rotundă sau ovală de consistenţă fermă sau fermă-
elastică. Poate avea suprafaţă netedă sau rugoasă, cu baza lată, situându-se pe suprafaţa vestibulară a maxilei
sau acoperind în totalitate procesul alveolar. Buza superioară este ridicată şi deplasată anterior, iar în cazul
exhondromului de dimensiuni mari cavitatea bucală rămâne întredeschisă. Mucoasa ce acoperă tumoarea este
anemică, indoloră. Fiind aderentă de os este posibilă creşterea în cavitatea nazală orbită şi sinusul maxilar. În
legătură cu aceasta se determină câte-odată durere nevralgică şi anestezie.

Enhondromul se localizează atât la maxilă cât şi la mandibulă. De obicei are creştere lentă (20-40 ani),
asimptomatic. Primele simptome sunt : durere, mobilitate şi migrări dentare în zona tumorii. Apoi apare o
prolabare dură, imobilă, aderentă de os, adesea dureroasă la palpare, câteodată cu simptomul de sunet de
pergament.
Tabloul radiologic

Exhondromul Enhondromul

Are tablou radiologic tipic –pe peretele anterior al maxilei se determină o Tabloul radiologic este asemănător chistului, în interiorul căruia sunt
formaţiune cu zone de depozitări minerale diferite după formă şi dimensiuni. direcţionate rădăcinile dinţilor ce se resorb. În alte cazuri diminuarea
Limitele tumorii sunt greu de determinat dacă sunt puţine zone de depozitări substanţei nu se atestă, deoarece tumoarea este osificată sau mineralizată.
mineralel.

Diagnosticul pozitiv se stabileşte pe baza datelor examenului histopatologic.

Diagnosticul diferenţial- Enhondromul trebuie diferenţiat de chist, displazia

fibroasă, fibromul central.

Anatomia patologică
Tabloul macroscopic al hondromului se caracterizează prin luciu
suriu sau coloraţie galben-pală, acoperit de o capsulă fibroasă subţire. În
secţiune se evidenţiază cavităţi chistoase, ce conţin substanţă transparent
vâscoasă.
Microscopic de obicei hondromul constă din cartilaj hialin cu
straturi de ţesut conjunctiv, ce conţine vase. Se compune tumoarea din
substanţă fundamentală cu focare de mineralizare, osificare, şi cu celule
cartilaginoase. Conform particularităţilor structurale deosebim :
hondromixom, homdromiom petrifiant şi osteohondrom. Mineralizarea
pronunţată este semnalul posibilii malignizări, a renaşterii hondromului în
hondrosarcom.
Tratamentul
Tratamentul este radical şi constă în înlăturarea chirurgicală cât mai
economă, posibil parţială a tumorii, sau rezecţia maxilarului în limitele
ţesuturilor sănătoase. Radioterapia în acest caz nu este efectivă.
Evoluţie şi prognostic
 Prognosticul este satisfăcător, în cazul tratamentului chirurgical
radical în stadiul timpuriu. La înlăturarea incompletă sunt posibile recidive cu
malignizare.

5. Fibrom osificant. Clinica, diagnosticul, tratamentul.

6. Fibrom neosificant. Clinica, diagnosticul, tratamentul.

7. Osteo-displazia fibroasă a maxilarelor, clinica, diagnostic, tratament.

8. Morbul-Reclinghauzen. Clinica, diagnostic, tratament.

9. Malformațiunile angiomatoase. Clinica, diagnostic, tratament.