UNELE OBSERVAŢII CU PRIVIRE LA MODIFICĂRILE ADUSE DE NOUA

LEGISLAŢIE PENALĂ ÎN MATERIA INFRACŢIUNILOR DE FALS

A. Infracţiunile de fals (art. 310-328) au fost sistematizate în titlul VI al părţii speciale a noului
Cod penal şi, spre deosebire de reglementarea anterioară, au fost împărţite în trei capitole
[capitolul I – Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori (art. 310-316); capitolul II –
Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare (art. 317-319) şi capitolul III – Falsuri
în înscrisuri (art. 320-328)] şi îmbogăţite cu noi incriminări [falsificarea unei înregistrări tehnice
(art. 324), falsul informatic (art. 325)].
Incriminările preluate din Codul penal anterior au fost reconsiderate, mai ales cele privind
falsificarea de monede, timbre sau de alte valori ori falsurile în înscrisuri.
B. În cadrul capitolului I – Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori – au fost incluse:
falsificarea de monede (art. 310); falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art.
311); falsificarea de timbre sau efecte postale (art. 312); punerea în circulaţie de valori falsificate
(art. 313); deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314); emiterea
frauduloasă de monedă (art. 315) şi falsificarea de valori străine (art. 316).
Falsificarea de monede sau de alte valori, prevăzută în art. 282 din legea penală anterioară, a fost
separată în trei texte distincte: unul referitor la falsificarea de monedă (art. 310), altul privitor la
falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311), iar ultimul relativ la punerea în
circulaţie a valorilor falsificate (art. 313), soluţie determinată de pericolul social diferit al celor
două fapte, reflectat şi în cuantumul pedepselor prevăzute pentru acestea.
1. Falsificarea de monedă (art. 310) constituie infracţiune atât atunci când poartă asupra unei
monede cu valoare circulatorie, cât şi atunci când moneda este emisă de autorităţile competente,
dar nu a fost încă pusă oficial în circulaţie (ipoteză nouă de incriminare, variantă asimilată şi de
specie, adoptată pentru punerea în acord a legislaţiei interne cu Decizia-cadru nr. 2000/383/JAI a
Consiliului Uniunii Europene privind întărirea, prin sancţiuni penale, a prevenirii falsificării de
monedă).
Legiuitorul din 2009 nu a mai reţinut ca element circumstanţial de agravare ipoteza în care s-ar fi
putut cauza ori s-a cauzat o pagubă importantă sistemului financiar.
Soluţia promovată de doctrina majoritară sub imperiul reglementării anterioare, cea a concursului
real de infracţiuni între falsificarea de monedă şi punerea acesteia în circulaţie de aceeaşi
persoană a fost consacrată legislativ, punerea în circulaţie a valorilor falsificate fiind configurată
ca o infracţiune de sine-stătătoare în raport de cea prevăzută în art. 310.
2. Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311) a fost desprinsă din
conţinutul art. 282 C.pen. anterior, într-o formulă simplicată în ceea ce priveşte înscrisurile ce fac
obiect al falsificării (titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a
oricăror altor titluri ori valori asemănătoare – incriminare cu conţinut deschis), la care a fost
adăugată o variantă agravată relativă la falsificarea unui instrument de plată electronică (în
sensul arătat în art. 180), faptă prevăzută în art. 24 din Legea nr. 365/2002. 14
Dacă falsificarea acestor entităţi este urmată de punerea lor în circulaţie de către autorul faptei
antecedente sau de un participant la aceasta, vor fi, de asemenea, aplicabile regulile concursului
real de infracţiuni între această faptă penală şi cea prevăzută în art. 313 alin. (2).
3. Falsificarea de timbre sau efecte poştale (art. 312) a fost configurată cu un element material
unic referitor la acţiunea de falsificare, punerea în circulaţie a obiectului sau produsului acestei
infracţiuni fiind incriminată de sine-stătător în art. 313.
De asemenea, s-a renunţat la incriminarea prin acest text a falsificării biletelor sau foilor de
călătorie sau transport, caz în care vor fi incidente dispoziţiile privitoare la falsul material în
înscrisuri oficiale – art. 320 alin. (3).
Şi în cazul acestei infracţiuni, dacă acţiunea de falsificare este urmată de o punere în circulaţie a
entităţii falsificate, vor fi incidente şi dispoziţiile din art. 313.
4. Punerea în circulaţie a valorilor falsificate (art. 313) a fost consacrată ca infracţiune
autonomă, iar în varianta sa tip, au fost prevăzute, pe lângă acţiunea tipică şi primirea, deţinerea
sau transmiterea valorilor falsificate, în vederea punerii lor în circulaţie.
În alin. (2) al textului s-a prevăzut explicit că şi autorul infracţiunii de falsificare ori participantul
la aceasta poate fi subiect activ al punerii în circulaţie a valorilor falsificate, cu menţiunea că în
această ipoteză primirea, deţinerea sau transmiterea valorilor falsificate este lipsită de relevanţă
penală.
Alin. (3) consacră o incriminare nouă referitoare la repunerea în circulaţie a unei valori
falsificate de către o persoană care a primit-o fără să ştie iniţial acest lucru, aceasta fiind
pedepsită mai blând decât în cazul primei puneri în circulaţie a acelor valori.
În acest mod, comisia de cod revenit la soluţia tradiţională în dreptul nostru (art.389 C. pen din
1936), consacrată şi de alte legislaţii (art. 442-7 C. pen. francez, art. 242 C. pen. elveţian, art. 386
alin. 2 şi 389 alin. 2 C. pen. spaniol, art. 457 C. pen. italian, art. 265 alin. 2 C. pen. portughez),
potrivit căreia repunerea în circulaţie a unei valori falsificate de către o persoană care a primit-o
fără să ştie iniţial acest lucru, constituie infracţiune, dar se sancţionează mai puţin sever decât
prima punere în circulaţie.
5. Datorită pericolului social al faptelor la care se referă, legiuitorul român a instituit o excepţie
de teza neincriminării actelor preparatorii şi a prevăzut ca infracţiune de sine stătătăoare, cu toate
consecinţele care decurg de aici, deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori
(art. 314).
În conţinutul alin. (2) al textului a fost preluată şi fapta de deţinere de echipamente în vederea
falsificării instrumentelor de plată electronică, prevăzută în art. 25 din Legea nr. 365/2002.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, conţinutul juridic al acestei incriminări, în ambele
sale variante de incriminare, a fost îmbogăţit cu două modalităţi normative referitoare la
primirea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificare.
Din considerente de politică penală, infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării
de valori (art. 314) i-a fost ataşată o cauză de nepedepsire specială, incidentă atunci când autorul
faptei predă aceste instrumente autorităţilor sau încunoştinţează autorităţile de existenţa lor,
înainte de a se fi trecut la comiterea faptei de falsificare.
6. În acest emiterea frauduloasă de monedă capitol a fost prevăzută o nouă incriminare, (art.
315), ce va fi aplicabilă atunci când confecţionarea de monedă autentică s-a făcut prin folosirea
instalaţiilor sau materialelor destinate în mod legal pentru emitere de monedă, dar fără acordul
autorităţilor competente ori cu încălcarea condiţiilor stabilite de acestea.
În alin. (2) este prevăzută o variantă de tip (acele cazuri în care în acelaşi articol şi sub aceeaşi
denumire marginală sunt incriminate două ori mai multe fapte diferite, fiecare având deci
propriul său conţinut juridic, care sunt în realitate infracţiuni de-sine-stătătoare, susceptibile să
constituie un concurs de infracţiuni) privind punerea în circulaţie a monedei confecţionate în
condiţiile alin. (1), precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei
în circulaţie.
În cazul în care aceeaşi persoană prin activitatea sa infracţională complexă încalcă ambele texte
(alin. 1 şi 2), aceasta va fi ţinută să răspundă pentru un concurs real de infracţiuni şi nu pentru o
infracţiune unică.
7. Falsificarea de valori străine (art. 316) are un conţinut similar cu cel din art. 284 al legii
penale anterioare, astfel încât nu necesită explicaţii suplimentare.
În cazul infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori a fost consacrată o
cauză de nepedepsire, incidentă atunci când autorul faptei predă aceste instrumente autorităţilor
sau încunoştinţează autorităţile de existenţa lor, înainte de a se fi trecut la comiterea faptei de
falsificare. Dispoziţia se impune din considerente de politică penală, fiind în interesul general ca
aceste instrumente, fabricate sau deţinute, să fie anihilate înainte de a fi fost efectiv folosite in
vederea comiterii unei infracţiuni (a se vedea în acelaşi sens, art.271 alin.3 C. pen. portughez, §
149 alin. 2 C. pen. german, § 240 C. pen. austriac, cu referire la § 239 C. pen. austriac).
De asemenea, pentru a asigura transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Deciziei-cadru
2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene, privind întărirea, prin sancţiuni penale, a
prevenirii falsificării de monedă, textele din acest capitol au fost completate cu noi modalităţi
normative şi a fost introdusă o nouă 15
incriminare. Astfel, în cuprinsul infracţiunii de falsificare, a fost inclusă şi modalitatea falsificării
unei monede deja emise, înainte de punerea efectivă în circulaţie (art. 5 din Decizia-cadru). Tot
astfel, în cazul infracţiunilor de punere în circulaţie de monedă falsificată şi al deţinerii de
instrumente în vederea falsificării au fost introduse noi modalităţi de comitere (art. 3 din Decizia-
cadru). În fine, a fost prevăzută o nouă incriminare, emiterea frauduloasă de monedă, ce va
opera atunci când emiterea s-a făcut chiar prin folosirea instalaţiilor sau materialelor în mod legal
pentru emitere de monedă, dar fără acordul autorităţile competente ori cu încălcarea condiţiilor
stabilite de acestea. Incriminarea este cerută de art. 4 din Decizia-cadru.
C. În cadrul capitolului II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare – au fost
incluse: falsificarea de instrumente oficiale (art. 317); folosirea instrumentelor false (art. 318);
falsificarea de instrumente de autentificare străine (art. 319).
1. Falsificarea de instrumente oficiale este structurată în două variante, una tip şi alta atenuată,
după cum sigiliul, ştampila sau instrumentul de marcare este folosit de o persoană dintre cele
prevăzute în art. 176 (autorităţile publice, instituţiile publice şi alte persoane juridice care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică) sau în art. 175 alin. (2) – funcţionarii
publici asimilaţi – ori unei alte persoane, fiind încriminată şi fapta tentată.
Sub imperiul legii penale anterioare, falsificarea unui instrument de atestare (ştampilă, parafă
etc.) aparţinând unei persoane juridice, alta decât autorităţile sau instituţiile publice, sau unui
particular ori unei autorităţi, sau organizaţii din străinătate, se considera că nu constituie
elementul material al infracţiunii de falsificare de instrumente. Folosirea unor astfel de
instrumente false putând conduce, după caz, la săvârşirea unui fals în înscrisuri sau a unei
înşelăciuni14.

14 V. Dongoroz, în Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta
Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal
român, vol. IV, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972, p. 409. În acelaşi sens: S. Corlăţeanu,
Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare, R.D.P. nr. 3/2004, p. 138-139;
T.M.B., dec. pen. 1100/1997; C.A. Cluj, dec. pen. 68/1998; C.A. Ploieşti, s. pen., dec. nr.
70/A/1999. În sens contrar: C.S.J., s. pen., dec. nr. 2839/1999; C.A. Iaşi, s. pen., dec. nr.
104/1999 apud Sorin Corlăţeanu.
15 V. Dongoroz, op. cit., vol. IV, p. 419.
16 C. Duvac, Pluralitatea aparentă de infracţiuni, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 151.

Noul Cod penal extinde sfera incidenţei sale şi cu privire la astfel de fapte incriminând
falsificarea unui sigiliu, ştampile sau instrument de marcare atât atunic când este folosit de o
persoană juridică privată ori de un particular, cât şi atunci când este folosit de autoritatea unui
stat străin.
2. De asemenea, în toate situaţiile este sancţionată penal folosirea unui sigiliu, ştampile sau
instrument de marcare falsificat, indiferent de persoana care îl folosea în mod legal.
3. Când persoana care se foloseşte de sigiliul, ştampila sau instrumentul de marcare fals este
însuşi autorul infracţiunii de falsificare a acestei entităţi (sau vreun alt participant la această
infracţiune), există concurs de infracţiuni, cele două fapte constituind infracţiuni conexe
(corelative), însă incriminate distinct.
4. Sub imperiul Codului penal anterior, pornindu-se de la posibilitatea ca actele de folosire să fie
săvârşite succesiv putând, după caz, în funcţie de unitatea sau pluralitatea unei hotărâri (rezoluţii)
infracţionale, să constituie fie o infracţiune continuată, fie un concurs de infracţiuni, s-a afirmat
că în cazul infracţiunii continuate se va produce epuizarea când s-a pus capăt acestei continuităţi
(fie prin voinţa făptuitorului, fie drept consecinţă a pornirii unei urmăriri penale)15.
Deşi s-au exprimat păreri divergente în legătură cu momentul în care intervine întreruperea
juridică a continuităţii (descoperirea activităţii infracţionale, începerea urmăririi penale, punerea
sub urmărire penală, punerea în mişcare a acţiunii penale, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
de condamnare, condamnarea definitivă a inculpatului), recent s-a susţinut, pe drept cuvânt, că
posibilitatea întreruperii conţinutului infracţiunii continuate prin diferite acte ale organelor
judiciare competente (de urmărire sau de judecată) nu poate fi desprinsă de particularităţile
activităţii acestor organe, şi anume de faptul că ele nu pot lua măsuri decât în legătură cu faptele
ilicite trecute ale unei persoane şi, ca atare, nici actele concomitente cu activităţile judiciare şi
nici cele viitoare nu pot face obiectul măsurilor luate de organe16.
Ca urmare, în mod obligatoriu o infracţiune continuată aflată în examinarea organului de
urmărire penală nu va putea să se refere decât la acele acte componente săvârşite până în
momentul sesizării acestor organe şi începerii urmăririi penale, (are loc o întrerupere juridică a
continuităţii) chiar dacă inculpatul a continuat în fapt comiterea infracţiunii continuate, săvârşind
în continuare acte componente ale acesteia. Tot astfel instanţa de judecată nu va putea soluţiona
decât infracţiunile din componenţa infracţiunii continuate comise până la data sesizării instanţei
(aceste acte componente ar putea fi identice cu cele care au făcut şi obiectul urmăririi penale sau
ar putea fi adăugate la acestea prin extinderea acţiunii penale şi pentru alte acte materiale
componente săvârşite de inculpat în continuare, până la data la care au fost cuprinse în
infracţiunea continuată supusă judecăţii). Dacă inculpatul va continua să comită acte materiale
componente ale infracţiunii continuate şi după această dată, acestea nu vor mai putea fi
valorificate decât prin începerea urmării penale pentru o nouă infracţiune. Nu există o întrerupere
automată a continuităţii (dacă există voinţa inculpatului de a 16
continua activitatea) decât dacă acesta nu mai poate să-şi exercite voinţa de a continua (de pildă,
a fost arestat preventiv) sau dacă, în raport cu particularităţile activităţii judiciare, actele comise
în continuare nu mai pot face obiectul judecăţii, unele prescriindu-se sau epuizându-se în cursul
judecăţii. Inevitabil în acest caz activităţile trecute se vor autonomiza (chiar dacă în fapt
inculpatul, prin ipoteză, ar continua să comită acte materiale componente ale infracţiunii
continuate), urmând să fie tras la răspundere pentru o nouă infracţiune17.

17 C. Duvac, op. cit., 2008, p. 152.

18 V. Papadopol, în Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Ştefan Daneş, Gheorghe
Dărângă, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Dumitru C. Popescu, Virgil Rămureanu, Codul
penal român, comentat şi adnotat. Partea specială, vol. II, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1977, p. 250.
19 V. Papadopol, op. cit., vol. II, p. 250.

D. În capitolul III – Falsuri în înscrisuri – au fost prevăzute: falsul material în înscrisuri oficiale
(art. 320); falsul intelectual (art. 321); falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 322); uzul
de fals (art. 323); falsificarea unei înregistrări tehnice (art. 324); falsul informatic (art. 325),
falsul în declaraţii (art. 326), falsul privind identitatea (art. 327) şi infracţiuni de fals comise în
legătură cu autoritatea unui stat străin (art. 328).
1. Sub imperiul legii penale anterioare, cu privire la calitatea de funcţionar public a autorului
infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, în varianta sa calificată, s-a spus că, deşi
relativă la persoana acestuia, ea se răsfrânge asupra infracţiunii însăşi – a cărei încadrare juridică
şi pedeapsă o modifică – şi, ca atare, sub aspectul influenţei sale asupra situaţiei participanţilor,
urmează regimul circumstanţelor reale; în consecinţă, instigatorul şi complicele vor fi consideraţi
participanţi la infracţiunea prevăzută în art. 288 alin. (2) C.pen. anterior (actualmente art. 320
alin. 2) şi vor suporta în mod necesar efectele majorării pedepsei legale, dacă au cunoscut sau au
prevăzut calitatea autorului18.
Dacă numai instigatorul sau complicele are calitatea de funcţionar public, iar autorul nu o are,
fapta celor dintâi – chiar dacă a fost comisă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu – va fi calificată
în raport cu încadrarea juridică dată faptei autorului, sau, cu alte cuvinte, ca instigare ori,
respectiv complicitate la infracţiunea prevăzută în art. 288 alin. (1) C.pen. (actualmente art. 320
alin. 2)19. Desigur că de aceste aspecte se va ţine seama la individualizarea judiciară a pedepsei.
O atare teză comportă însă unele precizări şi chiar o altă abordare în ceea ce priveşte
sancţionarea participanţilor la infracţiunile proprii, soluţia fiind valabilă şi în privinţa
infracţiunilor in persona propria.
Mai întâi, potrivit art. 50 alin. (1) C. pen., „circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a
unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi”.
Ori este dincolo de orice îndoială rezonabilă că la infracţiunea examinată, ca de altfel la orice
infracţiune proprie la care autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar public (de pildă, fals
intelectual, abuz în serviciu, delapidare, luare de mită etc.), calitatea cerută de text pentru autor şi
anume aceea de funcţionar public, în sensul art. 175 C. pen., este o circumstanţă personală, în
sensul art. 50 alin. (1) C. pen., care nu radiază la participanţi.
Orice altă interpretare a art. 50 alin. (1) C. pen. (legea penală este de strictă interpretare),
doctrinară sau jurisprudenţială, în lipsa unei dispoziţii penale derogatorii, este de natură să aducă
atingere principiului legalităţii incriminării (prin aplicarea unui text de lege ce nu a fost încălcat
de inculpat), dar în mod implicit şi a celui al legalităţii pedepsei (prin judecarea inculpatului în
alte limite decât cele prevăzute în dispoziţia aplicabilă acestuia, nu şi autorului), aşa cum sunt ele
reglementate în art. 1 şi 2 din Codul penal.
Încadrarea juridică a contribuţiei participanţilor, precum şi a faptei autorului în diferite variante
(agravate sau atenuate) ale faptei tip or în varianta de bază a infracţiunii, atunci când diferitele
variaţiuni ale faptei tipice sunt incriminate în texte diferite, după părerea noastră nu înfrânge
teoria unităţii de infracţiune şi este conformă principiului legalităţii incriminării şi pedepsei.
A accepta părerea contrară ar însemna crearea unei situaţii mai grele pentru participantul la
infracţiunile proprii (cu subiect activ nemijlocit calificat), deşi este in afara oricărui dubiu că în
aceste cazuri el comite „o parte” din infracţiune, decât decât pentru persoana necalificată care ar
săvârşi nemijlocit aceeaşi infracţiune „in integrum” şi nu doar „a unei părţi” din aceasta.
De pildă, potrivit primei teorii X, complicele la fals material în înscrisuri oficiale, în varianta
agravată, ar răspunde cu închisoarea de la unu la 5 ani, în vreme ce aceeaşi persoană X, autor
necalificat al falsului material în înscrisuri oficiale, ar răspunde cu închisoarea de la 6 luni la 3
ani.
Pe de altă parte, prin raportare la art. 187 C. pen. nu trebuie să confundăm variantele unei
infracţiuni cu cauzele legale de reducere sau de agravare a limitelor speciale de pedeapsă
prevăzute pentru fapta de bază (simplă).
De exemplu, dispoziţiile art. 308 reprezintă o variantă atenuată a infracţiunilor la care se face
referire în acel text şi nu o cauză specială de reducere a pedepsei. 17
Cu privire la instigatorul la aceste infracţiuni proprii, doctrina20 mai nouă s-a pronunţat, pe drept
cuvânt, în sensul că va fi instigator numai cel care are calitatea cerută de lege pentru autor la data
comiterii actelor de executare. De pildă, în această concepţie, dacă se instigă la delapidare,
instigatul trebuie să fie funcţionar public, gestionar sau administrator.

20 Matei Basarab (Codul penal comentat, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 162), Ilie
Pascu (Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010, p. 509; Noul Cod penal comentat, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
344).
21 A se vedea Plenul Tribunalului Suprem, dec. de îndr. nr. 2/1976, în: „Revista română de
drept” nr. 5/1976, p. 44; Culegere de decizii 1976, p. 333.
22 V. Dongoroz, op. cit., vol. IV, p. 428.
23 T.S., col. pen., dec. nr. 112/1962, J.N. nr. 1/1963, p. 169.
Aceasta înseamnă per a contrario că nu va putea fi instigator la aceste fapte cu subiect activ
nemijlocit calificat persoana care nu are calitatea cerută de lege pentru autor la momentul
consumării faptei concrete.
Este evident că aceeaşi soluţie se impune şi pentru complicele la faptele proprii sau la cele in
persona propria, conform principiului ubi eadem ratio, ibi eadem ius.
Cu titlu de exemplu, reamintim faptul că în cazul infracţiunii de pruncucidere, variantă atenuată a
infracţiunii de omor s-a aplicat, în legislaţia anterioară, în mod corect dispoziţia de drept penal
potrivit căreia circumstanţele personale nu se răsfrâng asupra participanţilor.
Astfel, doctrina cvasiunanimă a susţinut că persoanele care determină sau ajută mama aflată în
stare de tulburare să ucidă copilul nou-născut săvârşesc şi răspund, după caz, pentru infracţiunea
de omor sau de omor calificat, chiar dacă au cunoscut starea specială în care se află aceasta.
Deosebirea de tratament juridic este datorată faptului că infracţiunea de pruncucidere poate fi
săvârşită doar de mama noului născut, aflată într-o stare de tulburare, iar aceste circumstanţe
personale, aidoma tuturor circumstanţelor de această natură, nu se răsfrâng – potrivit prevederilor
art. 28 alin. (1) C.pen. din 1968 – şi asupra participanţilor.
Această opinie a fost confirmată şi de plenul instanţei supreme, care, într-o decizie de îndrumare,
a statuat că activităţile complicelui ori instigatorului la suprimarea vieţii copilului nou-născut,
imediat după naştere, de către mama care s-a aflat într-o stare de tulburare pricinuită de naştere,
se consideră complicitate ori instigare la infracţiunea de omor calificat – art. 175 lit. d) Cod penal
anterior sau, după caz, şi a lit. a) ori c) din acelaşi articol –, iar nu la infracţiunea de
pruncucidere, deoarece circumstanţa de care beneficiază mama, având caracter personal nu se
extinde asupra participanţilor21.
Soluţia promovată de suprema noastră instanţă, sub influenţa doctrinei de la acea dată, este
evident că îşi păstrează valabilitatea şi în raport de prevederile noului Cod penal, cu precizarea că
faţă de participanţi la infracţiunea prevăzută în art. 200 C. pen. se va aplica dispoziţia din art. 188
C. pen., iar nu cea din art. 189 C. pen.
Ca atare, ar fi de reflectat dacă nu cumva această soluţie nu poate fi extinsă şi la celelalte cazuri
de participaţie la infracţiunile cu subiect nemijlocit calificat, precum şi la cele cu autor unic.
2. Potrivit dispoziţiei din alin. (3) al art. 320 C.pen. sunt considerate înscrisuri oficiale: biletele,
tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.
Biletele, tichetele, sau imprimatele trebuie să emane de la una din persoanele arătate în art. 176
C.pen. ori în art. 176 alin. (2) C. pen., fiindcă numai în acest caz, acestea pot fi asimilate
înscrisurilor oficiale.
Intră în această categorie: biletele de intrare la spectacole, biletele loto sau pronosport, tichetele
de tramvai sau alte mijloace de transport în comun etc. În general, aceste imprimate fac dovada
unei plăţi, deşi nu poartă vreo semnătură de atestare22.
Biletele, tichetele şi celelalte imprimate producătoare de consecinţe juridice, emise de alte
persoane fizice sau juridice decât cele prevăzute în art. 176 C.pen. ori în art. 176 alin. (2) C. pen.,
sunt înscrisuri sub semnătură privată şi nu pot face decât obiectul faptei penale prevăzute în art.
322 C.pen.
3. Societăţile comerciale cu capital privat, de regulă (cu excepţia celor care administrează sau
exploatează bunuri proprietate publică), nu pot emite înscrisuri oficiale, actele contabile ale
acestor persoane juridice fiind înscrisuri sub semnătură privată.
4. În practica judiciară s-a decis că, întrucât infracţiunea de abuz în serviciu are caracter
subsidiar, iar falsificarea unor înscrisuri oficiale, de către funcţionarul însărcinat cu întocmirea
lor, se încadrează în art. 320 C.pen., instanţa nu poate califica aceeaşi faptă ca şi abuz în
serviciu23.
5. De observat că şi în raport de noile reglementări, teza conform căreia alterarea adevărului în
conţinutul unei reclamaţii, în enunţarea unei pretenţii, nu constituie fals, întrucât asemenea acte,
fiind supuse verificării din partea organelor cărora le-au fost adresate, nu au valoare probatorie
prin ele însele, îşi păstrează valabilitatea. De asemenea, nu pot constitui obiect material al
falsului în înscrisuri nici copiile înscrisurilor oficiale necertificate de către organul competent sau
copiile unor înscrisuri sub semnătură privată, cu conţinut probator, atunci când originalul există
şi înfăţişarea lui poate fi oricând cerută spre a fi confruntată cu copia. Dimpotrivă, copiile unor
acte al căror original nu mai poate fi produs au valoare probatorie şi falsificarea lor 18
constituie fals. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre aşa-zisele copii – aparent legal certificate –
ale unor acte ce nu au existat niciodată24.
24 V. Papadopol, op. cit., vol. II, p. 246.
25 A se vedea, în acest sens, Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal, disponibilă la
adresa http://www.just.ro/MeniuStanga/Normativepapers/Proiectedeactenormativeaflate
%C3%AEndezbatere/tabid/93/Default.aspx, postată pe site-ul Ministerului Justiţiei la 24 ianuarie
2008.
26 Publicată în M. Of. nr. 343 din 20 aprilie 2004.
27 V. Papadopol, op. cit., vol. II, p. 298.
28 C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 415/1996, R.D.P. nr. 2/1997, p. 146.
29 C. Duvac, în Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Drept penal. Partea specială. Noul
Cod penal, Curs universitar, vol. II, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 574.
30 I.C.C.J., S.U., dec. nr. XIX din 19.03.2007 – http://www.scj.ro.
6. Una dintre cele mai importante modificări aduse în această materie se referă la completarea
infracţiunii de fals intelectual cu o nouă dispoziţie integrată în art. 322, incidentă atunci când
fapta a fost săvârşită asupra unui înscris sub semnătură privată. Incriminarea se impunea, în
opinia redactorilor noii legislaţii penale datorită faptului că, pe baza textelor existente în legea
penală anterioară, era dificilă încadrarea juridică a unor fapte, devenite din ce în ce mai
frecvente, comise în sfera raporturilor comerciale (spre exemplu, facturi care consemnează date
neconforme realităţii), făcându-se în acest sens trimitere la art. 441-1 C. pen. francez, art. 256
alin. (1) lit. b) C. pen. portughez, art. 392 C. pen. spaniol, art. 251 C. pen. elveţian, § 267 alin. (3)
pct. 4 C. pen. german.
7. Falsificarea unei înregistrări tehnice este o incriminare nou introdusă. În condiţiile în care în
viaţa socială contemporană tot mai multe documente atestând o anumită împrejurare şi care pot
produce efecte juridice sunt eliberate automat, fără intervenţia nemijlocită a unui funcţionar
public, se impune o protecţie penală a veridicităţii acestor atestări, în condiţiile în care
falsificarea lor nu poate fi încadrată pe baza textelor existente. Astfel, fie prin intervenţii
frauduloase asupra aparatelor de măsură sau înregistrare, fie prin folosirea lor frauduloasă, se pot
obţine atestări neconforme cu realitatea privind viteza cu care circulă un vehicul, concentraţia de
alcool în aerul expirat, concentraţia diferitelor componente în gazele de eşapament, greutatea
unui bagaj înregistrat automat într-un aeroport etc. De aceea, textul, similar cu incriminări
regăsite şi în alte legislaţii (§ 268 C. pen. german, art.258 C. pen. portughez), incriminează atât
falsificarea unei asemenea înregistrări, cât şi folosirea atestării astfel obţinute, această din urmă
variantă fiind o normă specială în raport cu uzul de fals25.
8. Falsul informatic prevăzut în art. 48 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice,a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei a fost codificat, în art. 325, fiindu-i aduse şi unele
modificări neesenţiale, dar în acord cu prevederile art. 7 din Convenţia Consiliului Europei
privind criminalitate informatică, ratificată prin Legea nr. 64/200426.
9. Nu este generatoare de efecte juridice şi nu poate duce la aplicarea art. 326 C. pen., o
declaraţie care, deşi consemnată într-un înscris, este supusă unei verificări ulterioare obligatorii a
conţinutului său. Acest lucru este valabil şi pentru declaraţiile făcute de suspect sau inculpat în
cursul procesului penal, cu atât mai mult cu cât în exercitarea dreptului lor de apărare, aceştia nu
sunt ţinuţi de obligaţia de a declara adevărul27.
În acelaşi sens, s-a decis28 că nu sunt generatoare de consecinţe juridice şi nu pot duce la
reţinerea infracţiunii de fals în declaraţii susţinerile neadevărate ale reclamantului dintr-o
acţiune civilă, deoarece ele sunt supuse unei verificări ulterioare obligatorii a conţinutului lor, de
către instanţă, iar părţile în proces au dreptul de a contesta cele susţinute de reclamant şi de a
face proba contrarie.
Dispoziţiile din art. 326 C. pen. vor fi aplicabile numai dacă declararea necorespunzătoare
adevărului nu cade sub incidenţa altei dispoziţii penale. În acest caz, se va aplica una dintre
regulile care guvernează concursul de texte şi anume principiul specialităţii (lex specialis
derogat legi generali)29.
10. O modificare semnificativă priveşte şi falsul privind identitatea, prin noua reglementare
tranşându-se disputa privind necesitatea utilizării unor documente de identitate pentru comiterea
acestei infracţiuni, pornindu-se de la premisa că funcţionarul public în faţa căruia autorul se
prevalează de o identitate falsă nu trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale acestuia, el
dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei. De asemenea, comisia a introdus o
diferenţiere sub aspectul regimului sancţionator între ipoteza recurgerii la o identitate fictivă şi
cea a utilizării frauduloase a identităţii aparţinând altei persoane, în acest din urmă caz existând
riscul angajării unor consecinţe juridice în sarcina persoanei respective, având în vedere, în
această privinţă, şi prevederile art.v261 C. pen. portughez, art. 401 C. pen. spaniol, § 273 alin.
(1) pct. 2 C. pen. german şi cap. 15 § 11 C. pen. suedez.
11. Norma de incriminare din art. 328 C. pen., consacră ceea ce suprema noastră instanţă
decisese cu privire la falsul privind identitatea, stabilind că textul în cauză este aplicabil şi cu
privire la fapta cetăţeanului român, aflat în străinătate, de a se prezenta sub o identitate falsă
autorităţilor unui stat străin30.