Sunteți pe pagina 1din 2

Formal și non-formal în activitătea didactică

Educația este un proces treptat care aduce schimbări pozitive în viața și comportamentul uman.
Putem defini, de asemenea, educația ca „un proces de dobândire a cunoștințelor prin studiu sau
transmiterea cunoștințelor prin instrucțiuni sau prin alte proceduri practice”.
Educația este principalul lucru care ne încurajează să distingem între bine și rău, deoarece în
absența educației, nu putem face ceea ce avem nevoie sau nu ne putem atinge obiectivul.
Educația depășește ceea ce se întâmplă în interiorul celor patru pereți ai clasei. Un copil
primește educația din experiențele sale în afara școlii, precum și din cele din interior, pe baza acestor
factori. Există trei tipuri principale de educație, și anume, formală, non-formală și informală. În acest
articol vom aborda primele două tipuri.

Educație formală
Este vorba despre sistemul educational pe care il cunoastem cu totii, ce are o structura ierarhica
(profesor – elev) si cronologica (gradinita – scoala – liceu – universitate). Prin edcuatia formala, copiii
invata treptat si sistematic, dobandind tehnici de munca intelectuala.
Insa, prin aceasta forma de educatie intelegem mai mult decat concepte de matematica sau
invatarea unei limbi straine. Educatia formala ar trebui sa formeze si sa dezvolte toate timpurile de
inteligenta: rationala si matematica, vizuala si spatiala, verbala si auditiva, muzicala si ritmica,
kinestezica, intrapersonala, interpersonala. De asemenea, elevii invata sa gandeasca critic, sa dezbata,
sa gaseasca solutii.
Un educator bun isi va provoca elevii sa vada dincolo de limite, sa isi imagineze si sa gandeasca
logic, sa se bucure de viata si sa aiba curajul sa isi spuna parerile.

Educația formală este dată de profesori special calificați, despre care se presupune că sunt
eficienți în arta de a învăța. De asemenea, respectă o disciplină strictă. Elevul și profesorul sunt
amândoi conștienți de fapte și se angajează în procesul de educație.
.
Caracteristicile educației formale
Educația formală este structurată ierarhic.
Este planificată și deliberată.
Are un sistem de notare cronologic.
Are o programă care este orientată către subiect.
Programa trebuie să fie acoperită într-o anumită perioadă de timp.

 Avantajele educaţiei formale:


• posibilitatea realizării unei evaluări individualizate de tip formativ;
• dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă intelectuală a celui care se educă.

Carenţe ale educaţiei formale:


• predispunerea către rutină şi monotonie;
• dezinteres, plictiseală;
• inevitabila „cursă” pentru parcurgerea programei şcolare;
• puţine corelaţii interdisciplinare;
• activismul elevilor este redus;
• nu se fac legături cu experiaţa de viaţă a elevilor;
• conţinutul învăţării formle este supus evaluării de tip sumativ, cu tot cortegiul de consecinţe negative.

Educatia Nonformala
Prin educatia nonformala, intelegem toate activitatile extra-scolare, la care ia parte copilul.
Cand iti duci copilul la inot, la dansuri, la un sport, la un atelier de creatie sau la un muzeu, contribui la
educatia sa nonformala. Aceasta forma contribuie la aprofundarea anumitor cunostinte si la dezvoltarea
anumitor abilitati.
Atentie! Doar pentru ca activitatile nu se desfasoara in scoli, nu inseamna ca nu sunt educative.
Educatia nonformala este tot organizata si reprezinta o legatura intre educatia formala si cea informala
– inseamna recreere si invatare, in acelasi timp. Copiii scapa de stresul notelor sau al temelor si au
ocazia sa isi imbogateasca orizontul de cultura.
Educatorul se poate concentra mai bine pe cel ce invata, este mai putin rigid si stie sa prezinte o
activitate intr-un mod placut.

Avantaje:
• spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar (mai mare libertate de acţiune);
• o mai bună selectare a informaţiilor;
• facilitează munca în echipă;
• realizează un demers pluri şi interdisciplinar;
• accentuiază obiective de tip formativ – educativ.
Dezavantaje:
• absenţa unor demersuri evaluative sistematice;
• cultivarea derizoriului, vehicularea unei culturi desuete.

Astăzi, se remarcă o tendinţă tot mai explicit formulată de a include elemente sau metode
asociate educaţiei nonformale în practica educaţională formală, din şcoală (caracterul voluntar al
implicării în învăţare, abordarea holistică – minte, corp, emoţii/suflet, facilitare, implicare activă a
elevului, cooperare şi învăţare de grup), precum şi de a recunoaşte/aprecia competenţele dobîndite prin
participarea la activităţi de educaţie nonformală în afara şcolii. Un alt beneficiu este vizibil la nivelul
formării cadrelor didactice, prin familiarizarea acestora cu contextul şi metodele specifice educaţiei
nonformale, dar şi prin sprijinirea transferului de metode în spaţiul didactic şcolar şi lărgirea
orizontului de manifestare, în calitate de profesionist în educaţie (depăşirea rolului de profesor şi
corelarea cu roluri de facilitator, formator/trainer, moderator/mediator, animator, lucrător de tineret,
consilier etc.).

BIBLIOGRAFIE
1.Cucoş C., „Pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi 2002
2.Creţu D., „Psihopedagogie - Elemente de formare a profesorilor”, Editura Imago, Sibiu 1999
3.Jinga I., Istrate E., „Manual de pedagogie”, Editura All, Bucureşti 2006