De La Evanghelia Orala La Cea Scrisa

De la Evanghelia orală la Evangheliile scrise
Pr. Prof. Constantin PREDA

Abstract
Prezentul studiu se ocupă de naşterea şi formarea tradiţiei evanghelice. Este examinată trecerea de la prima
Evanghelie orală la diferitele Evanghelii scrise, canonice şi apocrife.
I. Ce este «evanghelia»?
Când ne gândim la «evanghelie», în mod instinctiv ne vin în minte Evangheliile scrise, cele patru
Evanghelii care formează o singură evanghelie „tetramorfă” sau „quadriformă”1. Deşi, cele patru
Evanghelii canonice sunt diferite ca formă (morfe), ele transmit un singur mesaj (kerygma).
De ce sunt numite «evanghelii»? Ce implică acest nume? Este vorba de un cuvânt de origine
grecească (τό εὐαγγέλιον) care înseamnă «bună (εὐ) vestire (αγγέλιον)». Pentru a înţelege valoarea pe
care a dobândit-o acest termen trebuie să luăm în considerare modul în care era folosit în tradiţia biblică
iudaică şi în cultura elenistică, deoarece Noul Testament se află la confluenţa celor două lumi.
În greaca profană termenul «evanghelie» desemna recompensa dată mesagerului pentru o veste
bună: la plural εὐαγγέλια (euanggelia) indică ofertele de mulţumire aduse zeilor pentru o veste bună;
şi deci prin metonimie, vestea bună însăşi. Într-o inscripţie din anul 9 î. Hr. naşterea împăratului
Augustus este salutată ca fiind «începutul pentru lume a veştilor bune (euangéliōn) pe care le aducea»2.
În versiunea greacă a Vechiului Testament, cunoscută sub denumirea de Septuaginta (LXX),
termenii corelaţi cu euangéliōn traduc cuvinte derivate din ebraicul besorah, a cărui sferă semantică se
referă la proclamarea unor veşti bune, în special la biruinţele lui Israel sau la biruinţa lui Dumnezeu 3.
Termenul în sens larg poate acoperi sensul proclamării mântuirii aduse de Dumnezeu în favoarea lui
Israel4. În profetul Isaia întâlnim participiul verbului euangelizomenos („mesagerul de veşti bune”; cf.
ebraicul mebasser), care anunţă intervenţia mântuitoare şi eliberatoare a lui Dumnezeu, şi care se
apropie să-şi exercite suveranitatea Sa asupra istoriei în favoarea poporului Său oprimat în Babilonia:
«Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele trimisului care vesteşte (euangelizomenos) pacea, a solului
de veste bună (euangelizomenos),care dă de ştire mântuirea, care zice Sionului: Împărăţeşte
Dumnezeul Tău» (Is 52, 7; cf. şi 60, 6)
Este vorba de o veste bună, care umple de bucurie şi speranţă; mai mult decât atât este o veste bună
paradoxală şi totodată eliberatoare: paradoxală pentru că mântuirea lui Dumnezeu a venit pe o cale
neaşteptată, prin intermediul unui rege păgân Cirus, instrument al planului lui Dumnezeu; eliberatoare
pentru că rezultatul acestei intervenţii a modificat situaţia istorică a poporului care suferea.
Această subliniere are o importanţă deosebită, dacă ţinem seama de faptul că în vremea
Mântuitorului, cartea lui Isaia era una dintre cele mai citite şi comentate, după cum reiese şi din folosirea
ei în toate sinagogile vremii, precum şi de către esenienii de la Qumran. Potrivit celor patru Evanghelii
canonice, Mântuitorul îşi prezintă propria misiune şi propriul mesaj în termenii profetului Isaia.
Substantivul euangéliōn nu are mare importanţă nici în Septuagintă, nici în literatura
intertestamentară. Termenul euangéliōn a fost folosit imediat de către tradiţia creştină, după cum reiese
din cele mai vechi scrieri creştine şi anume din Epistolele Sfântului Pavel. Acest termen se întâlneşte
în scrierile Noului Testament de 76 de ori, dintre care de 60 de ori numai în epistole pauline (verbul
corespunzător euangelizein este folosit de 21 de ori în scrierile Sfântului Pavel dintr-un total de 49)5.
Euangéliōn este un cuvânt tipic paulin. În toate cazurile în care este folosit el se referă la vestirea
orală, la proclamarea mântuirii lui Dumnezeu oferită oamenilor în Iisus Hristos. Sfântul Pavel vorbeşte
de «evanghelia lui Dumnezeu» (τὸ εὐαγγέλιον τοῦ θεοῦ, Rom 1, 1; 15, 16), de «evanghelia lui Hristos»
1 Cf. IRENEO DI LIONE, Contro le eresie e gli altri scritti, III, 11, 8 (a cura di E. BELLINI e G. MASCHIO, Jaka
Book, Milano, 2003), pp. 241-244.
2 Cf. R. PENNA, L’ambiente storico-culturale delle origini cristiane, (Bologna 21986), pp. 169 – 171.
3 Cf. G. STRECKER, „euangéliōn”, în DENT I, pp.1427 – 1438.
4 A se vedea U. BECKER , „Vangelo/euangéliōn” în L. COENEN – E. BEYREUTHER – H. BIETENHARD (a cura
di) Dizionario dei concetti biblici del Nuovo Testamento (Bologna 41991), pp. 1918 – 1925.
5 Substantivul «evanghelie» se întâlneşte aproape în exclusivitate în Marcu şi Pavel, iar verbul «a evangheliza» în
opera lucană (Evanghelia a treia şi Faptele Apostolilor) şi în epistolele pauline; însă din tradiţia Bisericii timpurii reies o serie
de verbe care exprimă aceeaşi realitate, precum keryssein (a proclama), didaskein (a învăţa), martyrein (a da mărturie),
homologein (a mărturisi), angellein (a anunţa, vesti), lalein (a vorbi în sens revelator).
1
(τὸ εὐαγγέλιον τοῦ Χριστοῦ, Rom 15, 19; 1 Cor 9, 12; 2 Cor 2, 12; 9, 13) şi de «evanghelia Fiului Său»
(τὸ εὐαγγέλιον τοῦ υἱοῦ αὐτοῦ, Rom 1, 9); genitivul este obiectiv şi subiectiv în acelaşi timp: evanghelia
este şi vine de la Dumnezeu, sau de la Hristos, şi care are ca obiect pe Hristos, sau pe Dumnezeu
(mântuirea provine de la Dumnezeu Tatăl prin Dumnezeu Fiul).
Sfântul Marcu foloseşte substantivul, însă nu verbul, de 7 ori, dintre care de 5 ori în forma absolută
fără complement (Mc 1,1.14 - 15 ; 8, 35; 10,19; 13, 10 ; 14, 9). Sfântul Matei foloseşte o singură dată
verbul „a evangheliza” referindu-se în mod clar la Isaia (11, 5) şi nu substantivul în forma absolută, deşi
în trei cazuri vorbeşte de «evanghelia împărăţiei» (τὸ εὐαγγέλιον τῆς βασιλείας, cf. Mt 4, 23). Trebuie
subliniat faptul că, în profetul Isaia, vestea cea bună prin excelenţă constă în instaurarea istorică a
împărăţiei lui Dumnezeu. Sfântul Luca, în Evanghelia sa, foloseşte numai verbul, însă în Faptele
Apostolilor foloseşte de două ori substantivul euangéliōn pentru a indica propovăduirea lui Petru (FA
15, 7) şi Pavel (FA 20, 24).
Din această scurtă evaluare statistică reiese că substantivul euangéliōn în ceea ce priveşte înţelesul
său, este un termen creştin, folosit în mediul misionar elenistic, unde şi-a desfăşurat activitatea
misionară Sfântul Pavel. «Evanghelia» înseamnă deci proclamarea veştii celei bune, a mântuirii
eshatologice, prin credinţa în Iisus Hristos, care a trăit, murit şi înviat pentru noi.
Este Sfântul Marcu, primul autor creştin, care foloseşte termenul euangéliōn, cel puţin în mod
indirect, pentru a indica Evanghelia scrisă. Depinde însă de modul în care trebuie înţeles primul verset
din Evanghelia sa: «Începutul evangheliei lui Iisus Hristos (Fiul lui Dumnezeu)»; este un titlu sau nu?
Mulţi exegeţi socotesc că trebuie pus virgulă în loc de punct la sfârşitul primului verset şi citit astfel:
«Începutul evangheliei lui Iisus Hristos (Fiul lui Dumnezeu), precum este scris în profetul Isaia…».
Începutul evangheliei, adică a veştii celei bune a mântuirii, realizată în Iisus Hristos, ar trebui deja
văzută şi interpretată în baza făgăduinţele Vechiului Testament şi în prima lor adeverire, în misiunea
Sfântului Ioan Botezătorul (cf. aceeaşi afirmaţie în Rom 1, 1b-2: «Pavel ales pentru evanghelia lui
Dumnezeu pe care a făgăduit-o prin prooroci Săi în Sfintele Scripturi…»). Făgăduinţele Vechiului
Testament se reflectă astfel în «evanghelie», care devine împlinirea lor în Hristos. Specificarea «lui
Iisus Hristos (Fiul lui Dumnezeu)» poate fi înţeleasă ca un genitiv subiectiv (evanghelia anunţată de
Iisus Hristos), şi atunci ar fi Iisus Însuşi care anunţă vestea cea bună; sau un genitiv obiectiv (evanghelia
care-L anunţă pe Iisus Hristos), şi atunci ar fi El Însuşi conţinutul veştii celei bune6.
Nu ne propunem aici să precizăm înţelesul termenului euangéliōn la fiecare autor dintre sinoptici,
însă este clar că el se referă totdeauna la propovăduirea orală şi nu indică niciodată redactări scrise.
Este o trăsătură caracteristică tradiţiei evanghelice comune, prezentarea Mântuitorului Hristos ca
Mesager al Împărăţiei lui Dumnezeu, prin ceea ce El face şi spune. Gesturile şi cuvintele Mântuitorului,
pe care evangheliştii le interpretează potrivit scopului urmărit, constituie împlinirea făgăduinţelor
mântuitoare ale lui Dumnezeu. Acesta este şi motivul bucuriei pe care Mântuitorul Hristos o vesteşte
din primul moment al misiunii sale istorice7.
Numai din secolul al II-lea termenul euangéliōn va fi folosit în mod obişnuit pentru a indica cele
patru Evanghelii canonice, pe care le cunoaştem noi astăzi, ca fiind inspirate de Dumnezeu şi deci
normative pentru credinţă. Ele au fost redactate între anii 65 – 100 d. Hr.
«Evanghelia» a trecut astfel de la sensul kerygmatic, cu care o întâlnim în Epistolele pauline şi în
interiorul Evangheliei după Marcu şi Matei, la cel literar, când mesajul propovăduirii orale a fost
redactat în scris. Primul autor care, fără îndoială, numeşte scrierile pe care noi le cunoaştem,
«Evanghelii», este Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful († 165)8. Când folosirea acestui termen s-a extins,
s-a avut grijă să se spună totdeauna «Evanghelia după, potrivit lui, în conformitate cu cele scrise de…»),
ca să fie clar pentru toţi că «evanghelia» este una, chiar dacă a fost transmisă în patru versiuni diferite.
6 Cf. G. SEGALLA, Panorama letterario del Nuovo Testamento (Brescia, 21991), p. 44.
7 Cf. R. FABRIS, „Vangelo” în P. ROSSANO – G. RAVASI – A. GIRLANDA (a cura di), Nuovo Dizionario di
Teologia Biblica (Cinisello Balsamo, 41991), pp.1620 – 1639.
8 SFÂNTUL IUSTIN, Dial. 10, 2; 100, 1. Este interesant de observat că el defineşte aceste scrieri «evanghelii» în
polemica cu Marcion, însă le numeşte şi «memoriile apostolilor» (apomnemoneumata ton apostolon, Apologia I, 66, 3 şi 67,
3; expresie este folosită şi în Dialogul cu iudeul Trifon 100 - 107), plasându-le în cadrul unui gen literar
(apomnemoneumata/memorii) cunoscut în cultura greacă a timpului său.
2
Sfântul Irineu († 202) făcea distincţie între evanghelia orală şi cele redactate în scris: «Această
evanghelie ei au propovăduit-o mai întâi. Apoi, prin voinţa lui Dumnezeu, ei ne-au transmis-o în unele
scrieri, ca să devină temeiul şi stâlpul credinţei noastre»9.
II. Genul literar evanghelic
Cum s-a născut ideea de a scrie Evangheliile? Constituie ele un gen literar aparte, şi de aceea
pot fi catalogate în cadrul genurilor literare, cunoscute în literatura secolului I? Dacă bibliotecarul
celebrei biblioteci din Alexandria Egiptului ar fi vrut să le catalogheze, în ce categorie le-ar fi aşezat?
Ar fi aşezat Evangheliile în rând cu „Vieţile” (Vitae/Bioi), sau biografiile vremii, precum Vieţile
celebrelor personaje greceşti şi romane ale lui Plutarh, Vieţile Cezarilor a lui Suetoniu, Vieţile
Filosofilor a lui Diogene Laerţiu, sau Viaţa lui Moise a lui Filon, iar cartea Faptelor ar fi pus-o în rând
cu cele care istoriseau faptele însemnate (praxeis) ale unui personaj celebru? Şi-ar fi dat seama că
Evangheliile diferă de toate acestea prin stilul şi conţinutul diferit. Bibliotecarul nostru nu s-ar fi
mulţumit să le aşeze nici împreună cu „aretologiile”, deoarece Evangheliile nu sunt cărţi celebrative şi
de aceea ar fi fost constrâns să le creeze un mic spaţiu aparte în bibliotecă.
Discuţia legată de genul literar al Evangheliilor, a început în secolul trecut, şi a fost
impulsionată pe tot parcursul secolului XX prin studiile despre redactarea textelor sfinte, interesul
pentru studierea unei opere în ea însăşi ca unitate literară, re-evaluarea literaturii clasice, solicitarea
venită din partea teoriei literaturii10.
De-a lungul istoriei sale, Biserica a considerat că Evangheliile ar prezenta viaţa Mântuitorului
Hristos. Termenul folosit de Sfântul Iustin Martirul, «memorii», era considerat de foarte mulţi ca fiind
un termen potrivit pentru a exprima rolul pe care l-au avut ucenicii în adunarea materialului evanghelic.
Însă, conceptul de Evanghelii ca biografii ale lui Iisus a avut o conotaţie diferită, o dată cu aplicarea
metodei istorico-critice, şi cercetarea care a urmat, legată de «Iisus cel istoric»11.
În secolul XIX cea mai mare parte a operelor critice, despre viaţa Mântuitorului, influenţate de
o concepţie pozitivistă despre istorie, vedeau în Evanghelii izvoare istorice, care se bazau pe profilul
adevărat, genuin, din punct de vedere istoric, al lui Iisus Însuşi, şi că acesta ar fi putut fi recuperat prin
aplicarea potrivită a metodei istorico – critice. Din această perspectivă Evangheliile erau catalogate ca
aparţinând genului literar elenistic al biografiilor12.
Începând cu R. Bultmann, M. Dibelius, K.L. Schmidt şi alţi reprezentanţi ai şcolii morfologice
(Formgeschichte), Evangheliile nu au mai fost considerate biografii în sensul modern. Absenţa atât de
evidentă a interesului autorilor pentru cronologie, psihologia personajelor pe care le prezintă, educaţia
primită de acestea, deosebesc Evangheliile de genul biografic al lumii greco-romane. Mai degrabă
«evanghelia» a fost forma adoptată de Biserica primară pentru propovăduirea sa şi pentru proclamarea
mesajului mântuirii în Iisus Hristos. Obiectivul ei era kerygmatic, adică, consta în da mărturie despre
răscumpărarea săvârşită de către Dumnezeu prin Fiul Său care s-a întrupat, a asumat condiţia noastră
omenească, ridicând firea omenească de-a dreapta lui Dumnezeu. Dată fiind unicitatea conţinutului
său, genul literar evanghelic reprezintă o creaţie originală a Bisericii primare care nu cunoaşte alte
contexte paralele directe13.
Mai mult decât atât, Evangheliile s-au dezvoltat în mod treptat plecând de la formele preliterare
ale tradiţiei orale (parabole, apoftegme, istorisiri de minuni, pareneze, etc.). K.L. Schmidt a descris
genul ca fiind Kleinliteratur, «literatură minoră», deosebindu-o de compoziţiile în care intenţia unui
singur autor este clară.
9 Cf. IRENEO DI LIONE, Contro le eresie , III, 1, 1.

10 A se vedea studiul pertinent al lui J-N. ALETTI, „Le Christ Raconté. Les Évangiles comme littérature?” în F.
MIES (éd.) Bible et littérature. L’homme et Dieu mis intrigue (Bruxelles 1999), pp. 29 – 53; sau recent J-N. ALETTI, Gesù :
una vita da raccontare. Il genere letterario dei vangeli di Matteo, Marco e Luca (Ed. San Paolo – Gregorian and Biblical
Press, 2017).
11 A rămas celebră distincţia făcută de R. BULTMANN, Iisus (1926) între „Hristosul credinţei”, altfel spus, Cel
Înviat, devenit obiect al propovăduirii în Biserica primară şi „Iisus cel istoric”, prooroc şi propovăduitor itinerant al Împărăţiei
lui Dumnezeu, a cărui viaţă pământească trebuie situată în întregime în sfera iudaismului.
12 Pentru o istorie a cercetării a se vedea R. A. BURRIDGE, What are the Gospels? A Comparison with Graeco –
Roman Biography (Cambridge University Press, 1992).

13 Cf. B. S. CHILDS, Teologia Biblica. Antico e Nuovo Testamento (Casale Monferrato 1998), p. 279.
3
Exegeţii americani14 au criticat, fiecare în felul său refuzul termenului «biografie» pentru a
exprima natura Evangheliilor, şi au susţinut necesitatea de a distinge cu grijă între diferitele forme de
biografii elenistice. De exemplu, Marcu ar urma un tip de biografie asemănătoare cu Viaţa lui Augustus
scrisă de Nicolae din Damasc, iar Matei ar urma modelul lui Filon din Viaţa lui Moise.
Majoritatea cercetătorilor astăzi însă, din diferite motive, se orientează spre a considera
Evangheliile şi Faptele Apostolilor ca fiind un gen literar nou, inspirat de o persoană şi o istorie nouă.
Evanghelistul care încearcă cel mai mult să încadreze istoria Mântuitorului şi a Bisericii primare în
cadrul istoriei universale este Luca, cu ajutorul cronologiilor paralele (cf. Lc 3, 1-2); lui îi datorăm, de
fapt, datele care ne permit stabilirea unei cronologii, mai ales legate de Sfântul Pavel. Cadrul înţelegerii
istoriei universale cel mai potrivit Evangheliilor este cel biblic, o istorie în care Dumnezeu şi-a
descoperit prezenţa Sa mântuitoare, iar o dată cu întruparea lui Hristos, istoria este una a mântuirii.
Evangheliile narează această istorie, care-l are în centrul ei pe Iisus Hristos şi care trebuie considerată
o istorie a mântuirii în Hristos. De aceea conţinutul Evangheliilor reprezintă o formă diferită de
literatură, care nu trebuie forţată şi nici constrânsă să intre în categoria generică a biografiei elenistice.
Evangheliile constituie un gen literar aparte pe care-l putem denumi genul istorico-kerygmatic
în sensul că ele narează o istorie nu ca şi cum ar aparţine numai trecutului, ci o istorie care vorbeşte
prezentului şi-l invită pe cititorul sau ascultătorul de azi să participe prin credinţă la ea (cf. FA 10, 36
- 43)15. Cele două aspecte, istoric şi kerygmatic sunt strâns legate între ele. Din punct de vedere formal,
putem spune că «evanghelia» este o naraţiune care se referă la viaţa publică, învăţătura, moartea şi
învierea Mântuitorului Hristos.
Structura narativă, fundamentală, prezentă în Sfintele Evanghelii este aceeaşi:
 începutul activităţii lui Iisus, după botezul lui Ioan;
 activitatea în Galilea,
 călătoria la Ierusalim şi activitatea în Iudeea,
 moartea şi învierea, arătările înaintea ucenicilor.
O astfel de naraţiune este alcătuită din unităţi literare provenite din tradiţia şi memoria liturgică şi
kerygmatică a Bisericii primare, încadrate în contextul general al Scripturii16. De aceea Evangheliile nu
sunt ficţiuni şi nici cronici istorice despre trecut17. Ele sunt texte narative care prezintă viaţa
Mântuitorului Hristos şi învăţătura Sa ca împlinire a făgăduinţelor lui Dumnezeu potrivit Scripturilor
ebraice. Atât din punct de vedere formal cât şi după conţinut pot fi definite împreună cu Sfântul Marcu
«Evanghelia lui Iisus, Mesia şi Fiul lui Dumnezeu». Evangheliile, totuşi, se întemeiază pe date reale şi
pretind să transmită cu fidelitate cuvintele, faptele şi evenimentele legate de viaţa Mântuitorului Hristos.
Cercetarea actuală consideră nejustificat scepticismul exegeţilor din prima jumătate a secolului XX,
legat de valoarea istorică a Evangheliilor şi despre posibilităţile de a reconstitui prin intermediul lor,
profilul istoric al lui Iisus din Nazaret. De-a lungul istoriei transmiterii lor a existat un efort constant de
a actualiza tradiţiile despre Mântuitorul astfel încât Acesta să dobândească un sens pentru prezent.
Evangheliştii au selecţionat propriile materiale, le-au modificat, au inserat adaosuri, le-au re-elaborat.
Intenţia lor a fost aceea de a alcătui o istorisire care să-l interpeleze şi introducă pe cititor în naraţiune.
În Evanghelii se găsesc trei preocupări simultane care au întărit transmiterea tradiţiei: 1. să evoce
într-o manieră satisfăcătoare istoria trecută despre Iisus. Legătura cu cuvintele şi faptele Mântuitorului
era o preocupare constantă; 2. să actualizeze pentru prezent tradiţia primită. Ceea ce interesează este
înţelesul actual al acestei istorii, deoarece Iisus cel Răstignit este acelaşi cu Domnul înviat, prezent în
cultul şi viaţa comunităţii creştine; 3. raportul cu Scripturile ebraice. Tradiţia este constant re-
interpretată în lumina Scripturii Primului Legământ care, pentru primii creştini, este cuvântul lui
14 C. H. TALBERT, What is a Gospel? (Philadelphia 1977); „Once Again: Gospel Genre”, în Semeia 43 (1988), pp.
53 – 73; şi D.E. AUNE, „The Problem of the Genre of the Gospels: A Critique of C. H. Talbert’s What is a Gospels?”, în
Gospel Perspectives II, (Sheffield 1981), pp. 9 – 60.
15 Cf. G. SEGALLA, Panorama letterario, p. 49.
16 Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament există texte argumentative (cf. Rom 4, 1 - 17), apelative (Ieş 20, 1-17),
exortative (Rom 12, 1-21), poetice etc. Dar ceea ce este specific credinţei biblice este exprimat în formă narativă (cf. Deut 26,
5 -9). Deşi teologia sistematică şi fundamentală, ca exerciţiu raţional, potrivit principiului fides quaerens intellectum, se
foloseşte de argumente pentru a găsi o exprimare respectabilă intelectual, ea însă trebuie să recupereze o dimensiune
fundamentală şi ireductibilă a teologiei de la început, fie iudaice, fie creştine, şi anume: caracterul ei narativ.
17 A se vedea R. HELMS, Evangheliile între istorie şi ficţiune, (Editura Scripta, Bucureşti, 1997).
4
Dumnezeu, şi acesta este actualizat potrivit diferitelor metode de actualizare a mesajului, specifice
exegezei iudaice.
Evocarea istoriei trecute (este Iisus din Nazaret, cel Răstignit), actualizarea (este Domnul preamărit)
şi recursul la Scriptură (este cel aşteptat, cel făgăduit, Fiul lui Dumnezeu trimis în lume) sunt cele trei
dimensiuni permanente ale istorisirii evanghelice, şi fiecare din textele care o alcătuiesc, sunt articulate
în mod diferit potrivit caracterului literar şi scopului teologic urmărit de fiecare evanghelist.
Simpla lectură a Evangheliilor evidenţiază că re-elaborarea şi actualizarea săvârşită de evanghelişti
avea un scop foarte precis: să nu piardă din vedere istoria trecută. Istorisirile evanghelice nu sunt, în
general, anacronice, ci reflectă circumstanţe şi date corespunzătoare situaţiei anterioare anului 70 d. Hr.:
se dă drept sigură existenţa Templului şi a sistemului cultic, situaţia din Galileea, diferenţa dintre iudei
şi galileeni, duşmănia cu samarineni, existenţa sinedriului ca autoritate iudaică autonomă (care dispare
în anul 70 d. Hr.), însă parţial aservită romanilor, trăsăturile negative ale ucenicilor (imposibil să fi fost
inventate), numele personajelor cunoscute (Caiafa, Pilat, Irod şi fii săi, etc.). Aceste considerente nu ne
conduc la esenţa tradiţiei evanghelice, dar au meritul de a evidenţia respectul pentru o situaţie istorică,
care a suportat profunde modificări în perioada în care Evangheliile au fost redactate. Însă ceea ce mi
se pare şi mai important de evidenţiat, sunt numeroasele afirmaţii despre Mântuitorul care, din punct de
vedere hristologic, sunt ambigue şi deschise: reflectă o situaţie prepascală a cărei formulare literară nu
fusese modificată de credinţa fermă a comunităţii, în cadrul căreia Evangheliile au fost scrise (cf. Lc
10, 23- 24).
A afirma că «nu este posibilă scrierea unei vieţi a lui Iisus» constituie astăzi un loc comun. Această
idee s-a născut ca reacţie la intenţiile, atât de răspândite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, dintre conservatori şi critici, de a scrie «vieţi ale lui Iisus» folosind Evangheliile ca
izvoare istorice. Din acest punct de vedere, fraza citată mai sus este justificată: Evangheliile nu sunt
cronici istorice nici nu este posibilă scrierea unei biografii a lui Iisus cu rigoarea şi exhaustivitatea unei
biografii moderne18. Însă, trebuie imediat adăugat că, pentru nici un evreu din acea perioadă nu
dispunem de informaţii atât de numeroase şi credibile, comparabile cu cele pe care le deţinem despre
Mântuitorul Hristos. Există o cantitate de informaţii legate de conflictul şi de moartea Sa (iar cercetarea
istorică ar trebui să înceapă de aici), despre mesajul Său, faptele Sale, raportul Său cu iudaismul etc.,
care pot fi astăzi susţinute cu argumente sigure.
Genul literar «evanghelic», dacă este singular, nu este însă izolat de literatura timpului. Multe
elemente de vocabular, stil şi morfologie (forme literare) sunt comune cu biografiile greco-romane.
Originalitatea Evangheliilor, totuşi, depinde de originea sa: kerygmatică19.
Unii cercetători care pun prea mult accentul pe asemănările dintre Evanghelii şi Viaţa lui Moise a
lui Filon, sau Agricola a lui Tacitus, pierd din vedere natura kerygmatică a Evangheliilor care a fost
evidenţiată de o generaţie întreagă de biblişti. Fără îndoială acest fapt constituie un pas înapoi şi o
pierdere gravă a unei perspective teologice profunde care constituise o lovitură puternică dată teologiei
protestante liberale din primele decenii ale secolului XX.
III. Cele trei etape ale formării Evangheliilor20
«Evanghelia» reprezintă esenţa creştinismului, o caracteristică proprie prin care acesta s-a
deosebit de iudaism, nu datorită unui document scris sau al unei «cărţi», ci mai ales vitalităţii
propovăduirii apostolice. Mântuitorul Hristos de fapt nu a scris nici o carte. De aceea, pentru a cunoaşte
învăţătura şi faptele Sale, trebuie să facem apel la mărturia ucenicilor Săi, care I-au urmat încă de la
începutul activităţii şi slujirii Sale publice. «Evangheliile» reprezintă documentaţia scrisă, însă tardivă,
a propovăduirii apostolice. Ele intenţionează să transmită tradiţia a ceea ce Mântuitorul «a făcut şi a
învăţat» (cf. FA 1, 1) în timpul vieţii Sale pământeşti. Experienţa învierii i-a transformat în mod profund
pe ucenici, precum şi relaţia lor cu Mântuitorul, schimbând modul lor de a-L înţelege şi face cunoscut.
Alcătuirea Evangheliilor într-o formă scrisă a necesitat o anumită perioadă de timp, corespunzătoare
unor exigenţe precise şi a implicat o interpretare specifică a tradiţiei precedente.
18 A se vedea înce şi A. PUIG, Iisus. Un profil biografic, (Ed. Meronia, Bucureşti, 2006).
19 Cf. G. SEGALLA, Evangelo e Vangeli. Quattro evangelisti, quattro Vangeli, quattro destinatari (Bologna 11994),
p. 20.
20 Cf. R. E. BROWN, Introduzione al Nuovo Testamento, (Ed. Queriniana, Brescia, 2001), pp. 171 – 176; A. POPPI,
I Quattro Vangeli. Volume II, Commento Sinottico, (Ed. Messaggero Padova, 2006), pp. 11 – 28; S. TOFANĂ, Introducere în
Studiul Noului Testament. Evangheliile după Matei şi Marcu, Documentul Quelle, vol. II (Presa Universitară Clujeană, 2002),
pp. 53 – 64.
5
Originea Evangheliilor scrise presupune trei etape: 1. activitatea publică a Mântuitorului
Hristos (anii 30 ai secolului I), 2. propovăduirea apostolică (despre Iisus) a ucenicilor (între anii 30 –
65 ai secolului I d. Hr), 3. redactarea propovăduirii apostolice, Evangheliile scrise (65 – 100 d. Hr).
Vom încerca să ilustrăm în cele ce urmează aceste trei etape ale cristalizării tradiţiei bisericeşti
în Evangheliile canonice. Atenţia noastră se va concentra mai ales asupra celor trei Evanghelii sinoptice,
care într-un mod mai direct depind de acea tradiţie.
1. Prima etapă: Activitatea publică a Mântuitorului Hristos (anii 30 ai secolului I d. Hr.)
Formarea tradiţiei evanghelice în sânul comunităţii apostolice timpurii presupune existenţa şi
slujirea publică a Mântuitorului Iisus Hristos. Izvorul principal care a dat naştere Evangheliilor este
Mântuitorul Însuşi. După toată probabilitatea, Mântuitorul a părăsit Nazaretul în jurul anului 28 d. Hr.
pentru a ieşi în întâmpinarea Sfântului Ioan Botezătorul şi a fi botezat de acesta în Iordan. După
recunoaşterea mesianică, prin puterea Duhului Sfânt, a început activitatea Sa publică, înfăţişându-se
înaintea poporului lui Israel ca fiind Învăţătorul şi Unsul lui Dumnezeu, pentru a instaura Împărăţia lui
Dumnezeu. Slujirea Sa s-a caracterizat de la început prin autoritatea învăţăturii Sale (cf. Mc 1, 27 ) şi
prin minunile extraordinare pe care le săvârşea, ca o confirmare a mandatului divin şi ca un preludiu al
inaugurării Împărăţiei lui Dumnezeu.
Mântuitorul la începutul activităţii Sale şi-a ales imediat, ca să-I urmeze, pe unii dintre ucenicii,
care împărtăşiseră aceeaşi viaţă cu El, şi-L urmaseră pretutindeni. Ei au avut astfel posibilitatea să-L
asculte şi să asimileze învăţătura Sa, luând aminte la faptele Sale, fiind abilitaţi ca martori şi continuatori
ai operei Sale: «Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca sa fie cu El şi să-i trimită
să propovăduiască» (ἵνα ὦσιν μετ᾽ αὐτοῦ καὶ ἵνα ἀποστέλλῃ αὐτοὺς κηρύσσειν: cf. Mc 3, 14). Nu este
vorba de a urma unui rabin oarecare, ci Fiului şi Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu, ale cărui cuvinte
asumau o valoare absolută în ordinea mântuirii eshatologice.
În primul rând, chiar dacă din punct de vedere ştiinţific nu se poate demonstra că Evangheliile
reproduc cuvintele textuale ale Mântuitorului, ipsissima verba Christi; totuşi se poate afirma cu
siguranţă că prin cuvântările sale, Domnul Iisus a provocat un mare entuziasm în rândul mulţimilor,
care se minunau de «cuvintele harului care ieşeau din gura Lui» (Lc 4, 22). Toţi «se minunau de
învăţătura Sa», care se deosebea de cea a cărturarilor (Mc 1, 22. 27; cf. Lc 11, 27). Învierea
Mântuitorului reprezintă fără îndoială elementul central al propovăduirii apostolilor, şi anume:
proclamarea învierii, adică kerygma.
2. A doua etapă: Propovăduirea apostolică (despre Iisus) a ucenicilor (între anii 30 – 65
ai secolului I d. Hr)
Este perioada cea mai fecundă pentru formarea tradiţiei evanghelice. Comunitatea creştină
primară, călăuzită de apostoli, prin cateheza şi liturghia ei, constituie mediul vital (Sitz im Leben), în
care învăţătura şi faptele Mântuitorului erau amintite şi adâncite în lumina Scripturii Primului
Legământ.
a. Mediul vital în care s-a format tradiţia evanghelică: catacteristici şi motivaţii
Cercetătorii recunosc importanţa propovăduirii pentru formarea diferitelor tradiţii despre
învăţătura şi viaţa Mântuitorului Hristos. Activitatea esenţială a Apostolilor (cf. FA 6, 4) s-a derulat sub
o dublă formă cea kerygmatică şi cea catehetică.
Kerygma şi cateheza sau didahia constituie preistoria Evangheliei scrise. Kerygma era adresată
necredincioşilor, cateheza comporta în schimb o instruire succesivă, mai articulată şi completă despre
învăţătura şi faptele cele mai importante din viaţa publică a Mântuitorului începând cu «botezul lui
Ioan» (FA 1, 22; 10, 37). «Evanghelia» devine astfel, pentru creştini, statutul fundamental pentru viaţa
lor şi norma de credintă, «regula fidei».
Ucenicii lui Iisus au ajuns la credinţa în înviere prin intermediul revelaţiei dumnezeieşti şi a
arătărilor Domnului înviat. Convinşi de realitatea învierii şi a biruinţei Mântuitorului asupra morţii,
ucenicii din oameni evanghelizaţi au devenit evanghelizatori. Învierea Mântuitorului Iisus Hristos i-a
transformat pe ucenici în oameni plini de curaj, în martori şi mărturisitori ai săi, potrivit ambivalenţei
substantivului grecesc martys21.
Rolul comunităţii mame din Ierusalim în formarea, păstrarea şi transmiterea nealterată a tradiţiei
despre Mântuitorl Hristos este de o importanţă capitală. Cu toate discrepanţele evangheliştilor în
legătură cu locul arătărilor Mântuitorului Hristos înviat, rezultă foarte întemeiat faptul că mai întâi,
21 Cf. Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, (Sibiu 1991), pp. 6-7.
6
creştinismul s-a afirmat în Ierusalim, Cetatea Sfântă şi centrul spiritual al iudaismului, iar mai apoi în
alte centre din Iudeea, Samaria şi întreg imperiul roman (cf. FA 1, 8). Toate noile centre de iradiere a
credinţei în Hristos au la originea lor comunitatea mamă din Ierusalim.
Cartea Faptele Apostolilor este foarte explicită atunci când indică prima propovăduire a
«evangheliei» la Ierusalim, după revărsarea Duhului Sfânt la Cincizecime (FA 2, 1-36). Cuvântarea
kerygmatică a Sf. Petru are scopul de a explica sensul evenimentului care abia avusese loc şi care
constituia împlinirea făgăduinţelor dumnezeieşti, prevăzute pentru timpul eshatologic de către profetul
Ioil (2, 14-21), şi realizate o dată cu pătimirile, moartea şi învierea Mântuitorului Hristos (vv. 22-36).
Întâlnim aici un prim exemplu de propovăduire kerygmatică, precum şi nucleul esenţial cuprins în
«evanghelie», pe care apostolii o vor repropune cu mici nuanţări, şi în alte ocazii, înaintea poporului
iudeu după vindecarea ologului (FA 3, 12-15), înaintea sinedriului (FA 4, 8-12; 5, 29-32) şi, în sfârşit,
la Cezareea Maritimă, în casa lui Corneliu, unui centurion roman (FA 10, 34-43)22. O kerygmă
asemănătoare este atribuită şi Sfântului Pavel, în timpul primei călătorii misionare, la Antiohia Pisidiei
(FA 13, 23-31). Cuvântarea Sfântului Petru de la Cincizecime a avut ca efect convertirea a 3000 de
persoane, care au ales să facă parte din biserică, cerând botezul şi obţinând iertarea păcatelor şi primirea
darului Duhului Sfânt.
Autorul cărţii Faptele Apostolilor arată un interes particular faţă de naşterea şi dezvoltarea
Bisericii, faţă de credinţa şi viaţa comunităţii creştine din Ierusalim. El schiţează un cadru ideal al
acesteia cu ajutorul a trei sumare narative (FA 2, 42-47; 4, 32-35; 5, 12-16)23. Experienţa de credinţă a
acestei comunităţi a dobândit o valoare paradigmatică pentru toate celelalte biserici, deoarece era vorba
de o primă întrupare a «evangheliei», sub călăuzirea autorizată a apostolilor.
Chiar şi Sfântul Pavel în timpul călătoriilor sale misionare a simţit nevoia de a păstra o legătură
strânsă cu biserica mamă din Ierusalim pentru a evita «riscul de a alerga în zadar» (Gal 2, 2). După
propovăduirea kerygmatică din Cetatea Sfântă a început să se dezvolte şi cateheza, care a permis noilor
convertiţi să aprofundeze taina lui Hristos, printr-o cunoaştere mai amănunţită a ceea ce El a făcut şi
învăţat. În timpul adunărilor lor, primii creştini «stăruiau în învăţătura Domnului» (ἡ διδαχὴ τῶν
ἀποστόλων; FA 2, 42), ceea ce constituie un indiciu solid, care să ne permită să vedem în acest caz
începutul cristalizării tradiţiilor evanghelice. Acesta este contextul existenţial şi vital în care,
evenimentul învierii Mântuitorului, precum şi întreaga Sa viaţă de dinainte de înviere, s-a re-gândit în
lumina Scripturii Primului Legământ, a cărei desăvârşire fusese realizată de El.
Numărul celor care au acceptat mesajul evanghelic şi au crezut s-a înmulţit din ce în ce mai
mult, încercând să-i urmeze Domnului şi să trăiască potrivit exemplului de iubire totală oferit de El. O
bucurie intensă caracteriza viaţa comunităţii primare: «toţi erau un singur suflet şi o singură inimă» (cf.
FA 4, 32), se simţeau fraţi legaţi unul de altul prin împărtăşirea aceleiaşi credinţe în Iisus Hristos.
Conţinutul propovăduirii apostolice reiese din scrierile Noului Testament şi în mod particular
din Sfintele Evanghelii. Este evident că vestirea evenimentului învierii constituia elementul esenţial,
deoarece era nevoie să fie explicat eşecul aparent al misiunii Mântuitorului, din cauza morţii pe cruce,
însă transformat de către Dumnezeu prin biruinţa învierii.
După cum reiese din documentul cel mai vechi al Noului Testament, prima Epistolă a Sfântului
Pavel către Tesaloniceni, scrisă în jurul anilor 50 d. Hr., nucleul credinţei consta în certitudinea morţii
şi învierii lui Hristos, fundamentul speranţei creştinilor de a fi şi ei într-o zi, părtaşi învierii Sale şi vieţii
celei veşnice. «Pentru că de credem că Iisus a murit şi înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei
adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El» (1 Tes 4, 14). Apostolul re-propune aceeaşi învăţătură
în 1 Cor 15, 3-8. Credinţa în învierea lui Iisus constituie esenţa «evangheliei» vestită de el la Corint; iar
el nu transmisese decât ceea ce primise. Formula pe care a transmis-o era poate o primă schemă a
Crezului apostolic, concentrat în jurul temei morţii, punerii în mormânt, învierii şi arătărilor post-
pascale ale lui Iisus24. Şi în Epistola către Romani întâlnim formule tradiţionale folosite în cultul
Bisericii primare, precum în Rom 1, 3-4 şi 10, 9, unde se afirmă: «Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus
este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui».
22 Pentru mai multe detalii a se vedea, Lect. Dr. C. PREDA, Propovăduirea apostolică. Structuri retorice în Faptele
Apostolilor, (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005).
23 A se vedea Conf. Dr. C. PREDA „Modelul comunităţii apostolice în sumarele narative din Faptele Apostolilor 1
– 5” în Ortodoxia, nr. II / 2015, pp. 12 – 73.

24 A se vedea J. PELIKAN, Credo. Ghid istoric şi teologic al crezurilor şi mărturisirilor de credinţă în tradiţia
creştină, (Ed. Polirom, Iaşi, 2010), pp. 319 – 338.
7
Din textele kerygmatice întâlnite în Epistolele pauline şi în cartea Faptele Apostolilor, putem
să evidenţiem elementele fundamentale ale propovăduirii primare: Iisus este descendent din neamul lui
David, a împlinit vechile făgăduinţe conţinute în Scripturi, a învăţat, întărind propria învăţătură prin
semne extraordinare, a suferit, a murit pe cruce, a înviat, şi s-a arătat unor martori, iar mai apoi a fost
preaslăvit de Dumnezeu ca Judecătorul celor vii şi al celor morţi.
Nucleul esenţial al propovăduirii, cu o intonaţie kerygmatică, a fost apoi integrat cu materialul
evanghelic derivat din cateheza comunităţilor primare. Evocarea frecventă a învăţăturilor şi faptelor
Mântuitorului Hristos în cadrul cultului creştin, reflecţia asiduă şi cinstirea adusă Lui aveau ca scop
aprofundarea sensului propriei apartenenţe la comunitatea mesianică de El întemeiată, dar şi raportarea
permanentă a vieţii creştine la modelul oferit de El. Tot acest proces complex a dat naştere diferitelor
colecţii şi «forme» evanghelice la care ne vom referi mai târziu.
Caracteristicile propovăduirii primare sunt: fidelitatea istorică, amprenta mărturisitoare,
existenţială, apostolică şi tradiţională25.
Fidelitatea faţă de datul istoric stă la baza propovăduirii apostolice, cu toate că primii
evanghelizatori erau foarte puţin interesaţi să alcătuiască o cronică a evenimentelor. Evenimentul
învierii nu putea să nu proiecteze o lumină nouă asupra existenţei şi slujirii Mântuitorului Hristos.
Recunoaşterea dumnezeirii Sale, cultul adus Lui ca Fiu al lui Dumnezeu, au influenţat profund modul
de expunere a faptelor din viaţa Sa pământească şi reformularea învăţăturii Sale.
Propovăduitorii «evangheliei», evocând sentinţele şi faptele Mântuitorului, nu intenţionau să
ofere un rezumat exact, cu toate detaliile, ci să evidenţieze mai degrabă însemnătatea lor mântuitoare
cu scopul de a trezi şi întări credinţa ascultătorilor lor. Ei s-au folosit şi de modul de interpretare al
Scripturii Primului Legământ, specific tradiţiei iudaice pentru a transmite învăţăturile Domnului, şi s-
au inspirat din tradiţia biblică şi iudaică pentru a istorisi faptele legate de viaţa lui Iisus, proclamând
ceea ce într-adevăr s-a întâmplat. În faţa ameninţărilor membrilor Sinedriului, care vroiau să le interzică
lui Petru şi Ioan de a vorbi şi învăţa în numele lui Iisus, ei s-au apărat replicând astfel: «Judecaţi dacă
este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem
să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit» (FA 4, 19-20). Deşi persecutaţi şi ameninţaţi tot timpul,
apostolii «nu încetau să înveţe şi să binevestească pe Hristos Iisus» (πᾶσάν τε ἡμέραν ἐν τῷ ἱερῷ καὶ
κατ᾽ οἶκον οὐκ ἐπαύοντο διδάσκοντες καὶ εὐαγγελιζόμενοι τὸν χριστόν Ἰησοῦν: FA 5, 42). Pe deplin
conştienţi de mandatul dumnezeiesc încredinţat lor, proclamau pretutindeni cu bucurie mesajul
mântuirii, cu credinţă şi «îndrăzneală» (μετὰ παρρησίας: FA 2, 29 ). Şi Sfântul Pavel afirmă că este
esenţial pentru fiecare slujitor al tainelor lui Dumnezeu «să fie aflat credincios» (1 Cor 4, 2).
Caracterul mărturisitor al propovăduirii primare reiese în mod frecvent din scrierile Noului
Testament. Apostolii nu erau persoane culte şi nici nu proveneau din şcolile rabinice. Erau oameni
simpli din popor, neînvăţaţi, care au fost aleşi de Iisus încă de la începutul activităţii Sale publice ca
martori şi continuatori ai misiunii Sale. Ei puteau astfel să dea mărturie despre faptele adeverite printre
ei, la care au fost părtaşi şi pe care le-au trăit şi cunoscut din interior. Mărturia lor deci, nu a fost una
exterioară, pur şi simplu documentară, ci o proclamare a credinţei în evenimentele înfăptuite de
Dumnezeu pentru mântuirea omenirii, la care au participat în mod activ. Propovăduirea lor nu avea
numai scopul de a evoca pur şi simplu evenimentele care au avut loc, ci mai ales să trezească adeziunea
de credinţă a ascultătorilor în Hristos, care a murit şi înviat pentru noi.
Este caracteristic în Noul Testament apelul insistent la terminologia «mărturiei» (de 168 de ori,
ţinând seama de termenii derivaţi din substantivul màrtys) nu numai în sensul juridic al obiectivităţii
istorice (normal în Lc şi FA), ci şi în sensul profund al mărturiei de credinţă faţă de lucrarea lui
Dumnezeu prin Iisus Hristos (sensul obişnuit întâlnit în Sf. Pavel şi Ioan). Sensul paulin al termenului
«a propovădui» se identifică cu «a mărturisi», iar «evanghelia» este numită şi «mărturie» (cf. 2 Tes 1,
10).
Primii propovăduitori ai evangheliei kerygmatice au fost potrivit Sf. Luca «martori oculari şi
slujitori ai cuvântului» (καθὼς παρέδοσαν ἡμῖν οἱ ἀπ᾽ ἀρχῆς αὐτόπται καὶ ὑπηρέται γενόμενοι τοῦ
λόγου: Lc 1, 1-2). În propovăduirea lor misionari creştini nu se limitează să relateze fapte, gesturi, sau
cuvinte ale lui Iisus, ci exprimă convingerea lor personală, identificându-se cu cauza despre care dau
mărturie: ei mărturisesc public propria credinţă26. Nu sunt numai mărturisiri verbale, ei aduc mărturie
25 Cf. A. POPPI, I Quattro Vangeli. Volume II, Commento Sinottico, pp. 16-17.
26 Cf. C. SPICQ, Note di lessicografie neotestamentaria (GLNT S* 4/II; Brescia 1994), pp. 114 – 120.
8
prin faptele lor şi mai ales prin sacrificiul suprem al vieţii, motiv pentru care la sfârşitul sec. I d. Hr,
termenul màrtys se referă la creştinul care şi-a vărsat sângele său pentru credinţă27.
Caracterul existenţial al propovăduirii primare reiese din scopul ei misionar. Primii mesageri
ai «evangheliei» nu aveau scopul de a evoca amintirea lui Iisus, ci de a trezi credinţa în El ca Domn şi
Hristos. Se impunea pentru ei necesitatea de a adapta mesajul evanghelic la mentalitatea şi exigenţa
ascultătorilor. Adaptarea mesajului «evangheliei» s-a produs încă de la începutul propovăduirii
apostolice, deoarece chiar şi la Ierusalim trăiau iudei proveniţi din diaspora, care erau mai deschişi spre
o concepţie universală a mântuirii şi mai puţin legaţi de practica centralizată a cultului de la templul din
Ierusalim. De aceea primele formulări ale credinţei creştine nu puteau să nu resimtă influenţa
«eleniştilor», mai sensibili faţă de instanţele culturale ale lumii greceşti. Unii exegeţi au demonstrat prin
studii pertinente influenţa limbajului şi culturii elenistice în formularea primelor mărturisiri de credinţă
hristologică şi soteriologică, dintre care unele au fost probabil redactate încă de la început în limba
greacă şi nu în mod necesar în aramaică sau ebraică.
Un astfel de proces de adaptare a mesajului evangheliei s-a accentuat în perioada următoare,
când s-a extins activitatea misionară a Bisericii printre păgâni. Acest fapt este demonstrat în mod clar
de cartea Faptele Apostolilor şi epistolele pauline.
Kerygma pe care o întâlnim expusă în cartea Faptele Apostolilor este o mărturie a tradiţiei vii
şi dinamice a bisericii dintru’nceput. C. H. Dodd28 a fost primul care a făcut distincţie între kerygmă şi
didahie, numind astfel kerygma, propovăduirea evenimentelor creştine necreştinilor iar didahie,
propovăduirea adresată celor care au crezut, sau simpatizanţilor creştinismului, pe care după câţiva ani
de cercetări ajunge să o identifice cu instrucţiunile morale ale propovăduirii. Acest gen kerygmatic,
potrivit lui Dodd, se poate observa în FA 2, 14-39; 3, 13-26; 4, 10-12; 5, 30-32; 10, 36-43; 13, 17-41;
1 Tes 1, 10; Gal 1, 3 ş.u. 3, 1; 4, 6; 1 Cor 15, 1-7; Rom 1, 1-4; 2, 16; 8, 34 ş.u.; 10, 8. În cartea Faptele
Apostolilor, textele pot fi grupate în cinci feluri de kerygmă: adresată evreilor palestinieni (cf. FA 2,
14-39; 3, 13-26; 4, 10-12; 5, 30-32) şi celor din diaspora (cf. FA 13, 17-41); «temătorilor de
Dumnezeu» şi neamurilor care frecventau deja sinagoga (cf. FA 10, 36-43); păgânilor plebei (cf. FA
14, 15-17) şi păgânilor culţi (cf. FA 17, 22-31)29.
Conţinutul kerygmatic pe care-l deducem din cuvântările misionare (FA 2, 3, 4, 5, 10, 13) este
prezentat de autorul Faptelor ca un model al evanghelizării. Fiecare dintre ele formează un întreg unitar
şi ilustrează o funcţie specifică a vestirii lui Iisus Hristos atât în mediul iudaic, pentru cuvântările din
capitolele 2 la 13, cât şi înaintea grecilor păgâni, precum cele din Lystra (14, 15-17) şi Atena (17, 22-
31).
Caracterul apostolic al propovăduirii primare. Comunitatea creştină nu s-a născut dintr-un
fenomen spontan, al unui entuziasm popular, prin care ar fi fost mitizată figura lui Iisus. După cum
rezultă din relatarea cărţii Faptele Apostolilor, a fost «cuvântul lui Dumnezeu» (ὁ λόγος τοῦ θεοῦ)
proclamat de către apostoli, cel care a adus un număr mare de evrei la credinţa în Hristos (cf. FA 2, 41;
4, 4). De aici importanţa motivului «creşterii cuvântului», care constituie unul din leit-motivele cărţii
(ὁ λόγος τοῦ θεοῦ ηὔξανεν καὶ ἐπληθύνετο ὁ ἀριθμὸς τῶν μαθητῶν ἐν Ἰερουσαλὴμ σφόδρα, πολύς τε
ὄχλος τῶν ἱερέων ὑπήκουον τῇ πίστει: cf. FA 6, 7; 12, 24; 19, 20).
În acest fel, Sfântul Luca vrea să ne arate că Biserica se edifică prin propovaduirea Cuvântului
lui Dumnezeu, adica a Evangheliei30. Deci momentele decisive ale istoriei misiunii creştine sunt
subliniate prin acest leit-motiv, care subliniază şi puterea cuvântului dumnezeiesc. Este un cuvânt care
ajută comunitatea creştină să maturizeze propria identitate, în contextul determinat al istoriei, în care
este chemată să-L mărturisească pe Dumnezeu.
Acest fapt însă nu exclude prezenţa protagoniştilor umani ai «cuvântului lui Dumnezeu».
Relaţia dintre protagoniştii umani şi cuvântul lui Dumnezeu se poate exprima astfel: oamenii sunt
slujitori ai cuvântului, nu proprietari ai lui. Este cuvântul cel care se foloseşte de protagoniştii umani
istorici, atât în calitatea de vestitori ai lui cât şi de învăţători: Petru, Pavel, Barnaba, Filip, Aquila şi
Priscila. Raportul acestor oameni cu cuvântul lui Dumnezeu nu este asemănător raportului pe care un
27 Cf. C. SPICQ, Note di lessicografie, pp. 118 – 119.

28Cf. C.H.DODD, La predicazione apostolica e il suo sviluppo (Sbib 21; Brescia 21978), p. 11.
29 Cf. P. GRECH, „I generi letterari del NT”, în idem, Ermeneutica e Teologia biblica (Roma, 1986), p. 245.
30 Cf. C. BOTTINI, Introduzione all’opera di Luca. Aspetti reologici (Jerusalem 1992), pp. 223 – 224; G. BETORI, „Lo
Spirito Santo e l’annuncio della Parola negli Atti degli Apostoli”, în RivB 35 (1987), pp. 399-441.
9
intelectual îl are cu cultura pe care el o transmite. Cuvântul lui Dumnezeu devine lucrător în inimile şi
conştiinţele oamenilor prin puterea Duhului Sfânt31. De aceea nici un expert, exeget sau teolog, nu
poate să se considere deţinătorul şi administratorul cuvântului lui Dumnezeu astfel încât să-l poată
interpreta sau aplica după bunul său plac.
Această convingere este exprimata foarte bine în unele texte ale cărţii Faptelor, cartea misiunii
creştine prin excelenţă. Sfântul Luca foloseşte foarte frecvent termenii greceşti lógos şi rēma pentru a
desemna «cuvântul». Pentru a înţelege modul în care evanghelistul Luca foloseşte cei doi termeni
trebuie să ţinem seama de tradiţia ebraică căreia autorul nostru îi rămâne debitor. Sensul cuvântului
ebraic (dabar) de «cuvânt, realitate, făptuire, eveniment» este prezent în terminologia greacă folosită
de Luca şi în mod particular în expresia «cuvântul lui Dumnezeu» (ὁ λόγος τοῦ θεοῦ) sau «cuvântul
Domnului» (ὁ λόγος τοῦ κυρίου)32, deoarece acesta se transformă imediat într-un eveniment. Ceea ce
Dumnezeu zice devine în acelaşi moment realitate33.
Propovăduirea nu este încredinţată oricui, ea constituie o «prerogativă a apostolilor», acordată
de Hristos Însuşi, pe care ei au transmis-o unor persoane demne de încredere, care au rămas sub
supravegherea lor (cf. FA 6, 4). În urma înmulţirii creştinilor, apostolii au trebuit să creeze structuri şi
să diversifice slujirile, pentru ca ei să se ocupe în exclusivitate de «slujirea cuvântului şi rugăciune».
Convertirea centurionului păgân, Corneliu, reprezintă pentru autorul Faptelor Apostolilor o întorsătură
importantă în răspândirea «evangheliei», un episod emblematic (cf. FA 10 - 11).
Caracterul tradiţional al propovăduirii primare reiese din natura sa însăşi, deoarece avea
scopul de a transmite mesajul lui Hristos şi de a evoca faptele sale mântuitoare. Sfântul Pavel apelează
adeseori la tradiţie (παράδοσις). Vorbind de instituirea Euharistiei, scrie Corintenilor: «Căci şi eu de la
Domnul am primit (παρέλαβον ἀπὸ τοῦ κυρίου) [se înţelege că prin intermediul propovăduirii
apostolice] ceea ce v-am dat şi vouă (ὃ καὶ παρέδωκα ὑμῖν)…» (1 Cor 11, 23). Expunând mai apoi
kerygma, legată de moartea şi învierea lui Iisus din morţi, reafirmă: «Căci v-am dat, întâi de toate, ceea
ce şi eu am primit…» (παρέδωκα γὰρ ὑμῖν ἐν πρώτοις, ὃ καὶ παρέλαβον: cf. 1 Cor 15, 3). În alte locuri
din epistolele sale îi îndeamnă pe creştini să păstreze «depozitul» şi să nu se îndepărteze de «evanghelia»
propovăduită de el, chiar dacă un înger le-ar fi predicat o evanghelie diferită (Gal 1, 8; cf. Col 2, 6; 2
Tim 2, 2; 2 Tes 2, 15).
O analiză comparată a Evangheliilor sinoptice evidenţiază cu câtă fidelitate cei trei evanghelişti
s-au bazat pe tradiţiile evanghelice, pe care le considerau intangibile, deoarece derivau din mărturia
apostolică.
Tradiţia de origine apostolică (παράδοσις) a rămas totdeauna vie în biserică şi a fost considerată
normativă pentru credinţă, deoarece provenea din învăţătura însăşi a Mântuitorului prin intermediul
propovăduirii ucenicilor, martorii acreditaţi printr-un mandat special de către Domnul Iisus cărora le-a
dat puterea Duhului Sfânt care-i asista permanent.
Plecând de la sinoptici, cei doi protagonişti ai metodei Formgeschichte, M. Dibelius şi R.
Bultmann, au încercat să explice geneza micilor unităţi literare prezente în Evanghelii, studiind foarte
atent mediul social în care s-au format. Dibelius folosindu-se de metoda inductivă a ilustrat în mod
sintetic rolul comunităţii primare, iar Bultmann adoptând metoda deductivă a analizat cu atenţie textele
care indică motivele care au determinat originea micilor unităţi literare.
Rolul întreit al comunităţii apostolice. Primul este cel liturgic, a cărui importanţă reiese din
săvârşirea Sfintei Liturghii, care culmina cu săvârşirea euharistiei. Ea comporta în mod necesar
amintirea Ultimei Cine a Mântuitorului şi a pătimirilor Sale. Prin ritul frângerii pâinii (cf. FA 2, 42; 20,
7-12), Mântuitorul înviat era prezent în mijlocul comunităţii întemeiată de El, şi care se aduna în numele
Lui, pentru a se întări în comuniunea cu El şi cu ceilalţi membrii, întru aşteptarea slăvitei Sale Parusii.
În această atmosferă de rugăciune şi contemplaţie liturgică s-au născut unele mărturisiri de credinţă şi
imne hristologice, păstrate sau numai reflectate în unele scrieri ale Noului Testament, dar şi istorisirile
evanghelice legate de patimile şi învierea Domnului, a cărui înălţare la ceruri reprezenta o garanţie a
31 R. FABRIS, Atti degli Apostoli (Brescia 41994), p. 67.

32 Expresia «cuvântul lui Dumnezeu» (logos tou Theou) apare în NT de 30 de ori dintre care de 12 ori în FA şi de 4 ori
în cea de a treia Evanghelie; în timp ce «cuvântul Domnului» (logos tou Kyriou) se întâlneşte de 6 ori dintr-un total de 8
frecvenţe neotestamentare.
33 Cf. R. F. O’TOOLE, L’unità della teologia di Luca. Un’analisi del Vangelo di Luca e degli Atti, (Torino, 1994), p. 81,
10
venirii Sale viitoare (cf. FA 1, 11)34. Chiar şi liturghia baptismală a exercitat o influenţă puternică în
ceea ce priveşte redactarea unor episoade evanghelice, care erau legate de ritul botezului şi formulele
de credinţă care-l însoţeau (cf FA 8, 26 - 39)35.
Rolul catehetic al comunităţii apostolice este cel de al doilea factor care stă la originea celei
mai mari părţi a istorisirilor legate de viaţa publică a Mântuitorului şi a culegerii de sentinţe, „spuse”
sau logia. În acest context catehetic, evanghelizatorii au avut ocazia să aprofundeze învăţătura
Mântuitorului prin referirea constantă la Scripturile vechiului Israel, pe care le considerau desăvârşite
în Hristos. Interpretarea Scripturii constituia o preocupare majoră şi permanentă în viaţa bisericii
primare. Plecând de la interpretarea hristologică a Scripturilor Vechiului Testament, potrivit
exemplului dat de Domnul înviat (cf. Lc 24, 27), tot ceea ce se întâmplase cu Iisus asuma dimensiuni
noi, şi se preciza astfel cum a fost pregătită intervenţia lui Dumnezeu, care fusese de mult prevestită.
Rolul misionar al comunităţii apostolice este cel de al treilea factor care s-a aflat la originea
formulărilor kerygmatice ale evangheliei, prin interpretarea textelor mesianice din Vechiul Testament,
legate de misiunea robului suferind al lui Dumnezeu (Ebed-Iahweh), împlinită în Iisus Hristos. Pe de
altă parte, s-a impus formularea unor răspunsuri de apărare a credinţei în învierea lui Hristos.
Exigenţele şi nevoile practice ale comunităţii primare au determinat transmiterea unor sentinţe
şi episoade din viaţa Mântuitorului ca şi forma literară caracteristică care determina respectiva unitate
evanghelică. X. L.-Dufour semnalează trei motivaţii, evidenţiind însă posibilitatea influenţei reciproce,
datorată pluralităţii de perspective cu care au fost compuse diferitele unităţi evanghelice36.
Motivaţii existenţiale – Noutatea învăţăturii Mântuitorului, autoritatea Sa şi atitudinea critică
faţă de unele prescripţii derivate din elucubraţiilor şcolilor rabinice despre Torah, nu puteau să nu
influenţeze practica comunităţii primare, alcătuită din evrei convertiţi. Aceştia doreau cu siguranţă să-
şi conformeze propria viaţă cu învăţătura şi exemplul Mântuitorului. Se impunea de aceea necesitatea
de a aminti tot ceea ce El învăţase cu privire la porunca odihnei sabatice, puritatea legală, obligativitatea
postului, practica divorţului, despre prioritatea absolută a împărăţiei cerurilor. Pentru a urma exemplul
iubirii Sale milostive şi dezinteresate, trebuia cunoscut comportamentul Său faţă de cei săraci, cei
bolnavi, cei păcătoşi, grija Sa faţă de copii, faţă de femei, care erau marginalizate în societatea iudaică.
Aceste exigenţe practice nu au lăsat să fie date uitării atâtea sentinţe şi atâtea episoade din viaţa
Mântuitorului, absolut necesare pentru a modela comportamentul credincioşilor.
Motive apologetice – Comunitatea creştină nu s-a diferenţiat imediat de iudaism. Până în anii
70 d. Hr. creştinii au continuat să frecventeze templul din Ierusalim şi să se adune în sinagogile locale,
răspândite în tot bazinul mediteranean. Însă aderarea din ce în ce mai numeroasă a păgânilor la biserică,
aprofundarea mesajului evanghelic ca expresie totală şi definitivă a revelaţiei dumnezeieşti i-a făcut să
înţeleagă relativitatea Legii mozaice şi a practicilor cultice, exercitate la templu de preoţia
instituţionalizată ebraică. Acest fapt a determinat o progresivă desprindere a creştinismului de iudaism,
care a devenit ireversibilă după distrugerea Ierusalimului în anul 70 d. Hr. şi restaurarea iudaismului la
Iamnia, care a culminat cu excomunicarea urmaşilor lui Iisus Nazarineanul. Clima polemică s-a
accentuat din ce în ce mai mult, şi de aceea s-a simţit nevoia demonstrării mesianicităţii lui Iisus
împotriva atacurilor iudeilor şi amintirea controverselor avute de El cu reprezentanţii poporului iudaic
pentru a-i ajuta pe creştini să facă faţă în lupta lor pentru credinţă.
Motive istorice – Biserica dintu’nceput nu avea cu siguranţă preocupări istorice, înţelese în
sensul modern al istoriografiei. Predicatorii nu-şi propuneau să relateze într-un mod sistematic şi
complet faptele Mântuitorului, potrivit desfăşurării lor cronologice, nici măcar să transmită sentinţele
cu cuvintele lor textuale, s-au să reproducă cuvântările şi parabolele cu precizie literală.
Cadrul literar, indicaţiile geografice şi cronologice, după cum rezultă din compararea
Evangheliilor, sunt adesea pur şi simplu redacţionale, iar realitatea istorică este subordonată mesajului
teologic pe care vor să-l transmită.
Evangheliile nu sunt însă fictive şi nu pot fi reduse la o serie de invenţii pentru a demonstra
mesianicitatea şi dumnezeirea lui Iisus, dar fiecare naraţiune implică o bază istorică solidă. Plecând de
34 Cf. Pr. Conf. C. PREDA, „Elemente ale Crezului în Noul Testament”, în Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, nr.
X (2010), p. 89-112.
35 Cf. J. PELIKAN, Acts, (SCM Theological Commentary on the Bible, SCM Press, London, 2006), pp. 116 – 119.
36 Cf. X. L.-DUFOUR, I Vangeli e la storia di Gesù, (Edizioni paoline, Milano, 1986).
11
la redactarea tetramorfă a tradiţiilor evanghelice se poate reconstitui o istorisire destul de liniară şi
sistematică, legată de evenimentele vieţii pământeşti a Domnului Iisus.
b. Culegerile de sentinţe presinoptice – „formele” literare
Cele patru Evanghelii sunt rezultatul final al unei lungi perioade de elaborare şi formare. La baza
elaborării lor au stat exigenţele mărturisirii creştine, cultului, învăţăturii, polemicii, care au dat viaţă
primelor elemente ale acelei propovăduiri creştine, consemnată mai apoi în cărţi puse sub numele lui
Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Potrivit cercetării exegetice de azi, istoria pătimirilor şi învierii reprezintă
primul strat al elaborării materialului evanghelic, care a asumat curând o formă stereotipă în biserica
primară, acel nucleu germinal al «evangheliei». Mărturisirea apostolică despre Iisus Hristos nu începe
potrivit ordinii cronologice care reiese din Evanghelii, ci în mod invers.
Cel de al doilea strat al tradiţiei evanghelice îl constituie spusele sau cuvintele (logia) Domnului.
Propovăduirea despre Iisus, după formarea istorisirii patimilor, a trebuit să se concentreze asupra
învăţăturii Sale. Ucenicii au fost interesaţi în primul rând de cele ce a învăţat Iisus, dând naştere unei
colecţii de mare importanţă, denumită de critici fons Q (de la germanul Quelle = izvor, sursă) folosit
foarte mult de Marcu şi Luca, mai ales pentru părţile discursive ale Evangheliei37. Conţinutul acestei
culegeri de sentinţe era format din tripticul pregătitor al slujirii publice (propovăduirea lui Ioan
Botezătorul, botezul şi ispitirea lui Iisus), din nucleul primar al cuvântării de pe munte, de evaluarea
lucrării lui Ioan Botezătorul, de polemicile împotriva exponenţilor iudeilor, de exigenţele pentru a-i
urma lui Hristos, de o versiune a cuvântării misionare şi celei eshatologice, şi din alte texte. Acest
material redactat în scris foarte devreme, a cunoscut o largă răspândire, mai ales în afara Palestinei, în
special în cadrul comunităţii creştine din Antiohia Siriei. Se pare că Matei şi Luca au reprodus aproape
integral acest material în operele lor.
Cel de al treilea start al tradiţiei evanghelice presinoptice cuprindea relatări despre faptele minunate
ale Mântuitorului, săvârşite în timpul activităţii publice. Biserica primară, după cum am văzut mai
înainte, nu s-a ocupat de activitatea şi faptele lui Iisus dintr-un interes istoriografic, ci pentru a-şi
îmbogăţi cunoştinţele cu privire la persoana lui Hristos, pentru a putea urma exemplul Său în viaţa de
zi cu zi, pentru a găsi o soluţie la problemele care se iveau din convieţuirea creştinilor cu persoane din
mediul iudaic şi apoi păgân. Se pare că materialul rezultat din elaborarea episoadelor legate de existenţa
istorică a Mântuitorului, a fost apoi conservat de Evanghelia după Marcu, socotită de majoritatea
criticilor ca fiind cea mai veche, folosită mai apoi şi de Matei şi Luca, mai ales pentru părţile narative.
Probabil că a fost tocmai Marcu cel care a avut intuiţia de a asambla faptele, parabolele, minunile,
învăţăturile, etc., pentru a-l îndruma în mod pedagogic pe cititor spre o cunoaştere mai profundă a tainei
Persoanei lui Hristos.
Cele trei straturi amintite mai sus formează aşadar scheletul sau structura de bază a tradiţiei
evanghelice: istoria pătimirilor-învierii, culegerea de sentinţe (Q), colecţia faptelor minunate săvârşite
de Iisus.
Critica documentară din secolul trecut a căutat să definească documentul primar (Grundschrift în
germană), eliminând din istorisirile evanghelice orice element supranatural, socotit aleatoriu, în
reconstituirea în mod obiectiv a existenţei pământeşti a lui Iisus. Însă această încercare s-a izbit de o
problemă: s-a înţeles că Evangheliile nu erau izvoare istorice neutre, deoarece reflectă convingeri de
credinţă, preocupări morale, o puternică tensiune eshatologică existentă în biserica primară, care credea
în iminenţa sfârşitului istoriei, a Parusiei şi Judecăţii finale. De aici nevoia de a merge cu cercetarea
dincolo de Evangheliile canonice şi de a explora perioada de transmitere orală a «evangheliei» în cei
treizeci de ani de după moartea Mântuitorului (între 30 şi 60/65); în această fază, materialul tradiţiei s-
a născut şi dezvoltat, sau pur şi simplu s-a cristalizat în „forme literare” mai întâi orale, apoi scrise care
stau la baza Evangheliilor sinoptice38.
La începutul sec. XX s-a afirmat metoda Formgeschichte sau Form Criticism (în mediul englez)
care, cu toate limitele ei şi unele supoziţii filosofice inacceptabile, a permis cercetătorilor să exploreze
şi mai bine stadiul presinoptic al Evangheliilor. Formele literare presinoptice sunt de fapt mici unităţi,
care pot fi izolate de cadrul evanghelic.
37 A se vedea pe larg C. MORESCHINI – E. NORELLI, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, (Ed.
Polirom, Iaşi, 2001), pp.51 - 56.
38 C. MORESCHINI – E. NORELLI, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, pp. 54 – 56.
12
Orice persoană pentru a se exprima, iar în mod particular pentru a fixa în scris propria gândire
face apel la modele literare prefabricate, numite «forme» sau «genuri literare»39. Mai exact, «genul
literar» se referă la ansambluri mai ample, derivate din re-elaborarea şi unificarea mai multor «forme».
Fiecare popor are gusturi particulare, care reflectă mentalitatea, obiceiurile, credinţele proprii. Omul
semit în mod special se lasă condus mai mult de intuiţie, fantezie, de gustul pitoresc decât de
raţionamente abstracte. Pentru a sesiza valoarea unei expresii, sensul unei istorisiri, trebuie ţinut seama
de diferitele medii socio-culturale, care diferă de la popor la popor, de la perioadă istorică la alta.
Exegeţii critici nu au un punct de vedere comun în ceea ce priveşte diferitele «forme», totuşi
fac distincţie între între două tipuri de material evanghelic: discursiv şi narativ.
Printre materialul discursiv se numără cuvintele propriu-zise (logia) rostite de Iisus, parabolele,
apoftegmele (= sentinţele încadrate în context), care reproduc un cuvânt important al lui Iisus, încadrat
într-o istorisire, adică prezentat într-un cadru narativ. Materialul narativ cuprinde următoarele «forme»:
relatări despre minunile înfăptuite de Iisus, relatări despre El, istoria unor chemări, sumare narative,
genuri mixte (= Mischformen), care nu pot fi catalogate cu precizie, şi sunt cuprinse în restul istorisirilor
evanghelice40.
c. Metodele «istoriei formelor» (Formgeschichte sau Form Criticism) şi «istoriei
redactării» (Redaktionsgeschichte)
Aceste două metode hermeneutice au permis cercetării biblice să exploreze perioada neclară a
începuturilor, a originii şi dezvoltării tradiţiilor evanghelice, o perioadă care cuprinde arcul de timp
dintre anii 30 d. Hr. – 65/70 d. Hr.
Metoda istoriei formelor (Formgeschichte sau Form Criticism) a început să fie aplicată începând
cu anul 1920 prin contribuţiile importante aduse de cinci exegeţi germani41, care şi-au propus să
deblocheze situaţia în care ajunsese cercetarea exegetică datorită criticii liberale. Şcoala liberală din
secolul al XIX-lea încercase să definească documentul primar, de bază al Evangheliilor, dezbrăcând
relatările evanghelice de elementele care se refereau la ordinea supranaturală, socotite influenţe externe,
cu pretenţia de a reconstitui existenţa istorică a lui Iisus în mod obiectiv. Această încercare nu a avut
rezultate mulţumitoare, deoarece nu a ţinut seama de faptul că Evangheliile nu sunt izvoare istorice
neutre, ci ele reflectă argumentele şi convingerile de credinţă ale Bisericii primare. De aceea au simţit
nevoia de a merge cu investigarea dincolo de Evangheliile canonice pentru a putea studia preistoria lor,
adică perioada «evangheliei orale». Principalii cercetători: M. Dibelius şi R. Bultmann s-au prevalat şi
de contribuţiile legate de genurile literare ale Vechiului Testament şi mai ales de contribuţiile ştiinţelor
sociale şi ale istoriei religiilor.
Principiile de bază ale metodei istoriei formelor sunt trei: 1) Evangheliile sunt opere de
compilaţie (Sammelwerk în germană), adică reprezintă juxtapunerea micilor unităţi literare («forme»)
preexistente în tradiţie, fără o legătură logică între ele şi transmise în Biserica primară în mod izolat,
fără nici o preocupare cronologică şi topografică. Evangheliştii, în acest caz n-ar fi autori adevăraţi, s-
ar fi limitat pur şi simplu să adune acest material şi să-l compileze. 2) Micile unităţi literare îmbinate în
Evanghelii provin dintr-o comunitate anonimă şi creatoare, incapabilă de o evaluare critică a
evenimentelor narate. Era vorba de un grup de persoane lipsite de orice preocupare ştiinţifică şi fără
nici o viziune exactă asupra lumii, susţinut totuşi de entuziasmul popular din cauza chipului mitizat al
lui Iisus. Este inutil deci, ca să ne aşteptăm din partea lor la o prezentare demnă de crezare a existenţei
istorice a lui Hristos. De la această comunitate ne-au parvenit numai unele mici unităţi («forme»), care
39 Cf. P. GRECH, „I generi letterari del NT”, în idem, Ermeneutica e Teologia biblica (Roma, 1986), p. 242 - 278.
41 Menţionăm pe cei cinci reprezentanţi ai noii şcoli şi lucrările lor: M. DIBELIUS, Die Formgeschichte des Evangeliums,
(Tübingen, 1919); R. BULTMANN, Die Geschichte der synoptischen Tradition, (Göttingen, 1921); K.L.SCHMIDT, Der
Rahmen der Geschichte Jesu. Literarkritische Untersuchungen zur ältesten Jesusüberlieferung, (Berlin, 1919); M. ALBERTZ,
Die synoptischen Streitgespräche, (Berlin, 1921); G. BERTRAM, Die Leidensgeschichte Jesu und der Christuskult,
(Göttingen, 1922). Ei au ţinut seama de studiile lui W. WREDE, Das Messiasgeheimnis in den Evangelien, (Göttingen, 1901)
şi ale lui A. SCHWEITZER, Geschichte der Leben-Jesu Forschung, (Tübingen 1913), însă s-au folosit mai ales de studiile
legate de genurile literare întreprinse de H. GUNKEL asupra cărţii Facerea şi asupra Psalmilor, şi de contribuţiile aduse de
ştiinţele sociale şi de istoria religiilor.
13
sunt caracteristice tradiţiilor şi literaturii populare întâlnite la toate popoarele. 3) Fiecare mică unitate
literară presupune un mediu vital (Sitz im Leben), adică o situaţie particulară, derivată din funcţiile şi
exigenţele existenţiale ale comunităţii care i-a dat naştere. Însă în Biserica primară trebuie ţinut seama
de puternica tensiune apocaliptică, răspândită şi în mediul iudaic contemporan, motiv pentru care nu
exista atâta interes pentru a aduna amintiri legate de viaţa lui Iisus, şi de aceea se străduiau să privegheze
şi să se roage întru aşteptarea şi grăbirea venirii parusiei, elementul decisiv din istorie.
Metoda istoriei formelor nu pleca de la zero, ea dispunea deja de toate contribuţiile oferite de
cercetarea ştiinţifică până în 1920. De fapt este evident că această metodă a fost influenţată de
presupoziţii de ordin literar, sociologic, istoric, şi de mentalitatea raţionalistă a vremii, condiţionată de
gândirea filosofică hegeliană. Oricum, trebuie spus că a fost împlinită o muncă imensă pentru a
reconstitui preistoria Evangheliilor scrise, a) clasificând diferitele «forme», sau mici unităţi literare, b)
ilustrând nevoile vitale, interesele comunităţii creştine primare, c) reconstruind starea originară a
«formelor», potrivit legilor care stau la baza dezvoltării tradiţiilor populare.
O evaluare a metodei Formgeschichte nu este uşoară, deoarece metoda a fost aplicată
Evangheliilor în mod diferit, provocând poziţii diferite în rândul cercetătorilor. Ea îşi are limitele ei ca
orice metodă şi merită avută o anumită rezervă, dar totuşi a avut meritul de a deschide căi noi şi
perfecţiona instrumente valabile pentru cercetarea Noului Testament42.
Un prim aspect negativ al Formgeschichte este dat de fărâmiţarea sau fragmentarea
Evangheliilor. Presupunerea compilării lor prin intermediul pur şi simplu al juxtapunerii a mii de mici
unităţi literare izolate, fără nici o legătură logică între ele, rezultă arbitrară şi neîntemeiată. Se pare, însă,
că schema evanghelică oferită de Marcu provine din primele mărturii apostolice, şi că se bazează pe
dezvoltarea obiectivă a principalelor etape ale activităţii publice a lui Iisus. După faza pregătitoare în
Iudeea, El şi-a exercitat slujirea mai întâi în Galileea şi împrejurimi, pentru a se îndrepta mai apoi spre
Iudeea şi a-şi încheia misiunea prin propovăduirea şi moartea pe cruce la Ierusalim. Cu toată libertatea
cu care tradiţia a transmis cuvintele şi faptele lui Iisus, şi cu care evangheliştii le-au inserat în planul
general al fiecărei opere, nu se poate nega fidelitatea faţă de o schemă originară care corespunde mai
degrabă unui criteriu teologic, decât cronologic şi topografic. Chiar şi supoziţiile legate de provenienţa
dintr-o comunitate anonimă şi creatoare nu sunt demonstrate. Dimpotrivă, din scrierile Noului
Testament, mai ales din Faptele Apostolilor şi epistolele pauline, reiese autoritatea apostolilor, care
conduceau biserica şi vegheau asupra fidelităţii transmiterii învăţăturii şi memoriei despre Mântuitorul
Hristos. Comunitatea apostolică nu era liberă şi creatoare în expresiile sale, ci era legată de o tradiţie
ierarhic organizată.
Dezinteresul istoric al comunităţii presupus de susţinătorii Formgeschichte rezultă excesiv şi
aprioric. Neîncrederea lor în rolul pe care comunitatea l-a exercitat în evocarea şi transmiterea memoriei
despre Iisus Hristos este lipsit de motivaţie. Trebuie recunoscut faptul că evanghelizatorii nu intenţionau
să facă operă de istorici, totuşi acest fapt nu implică că ei nu şi-ar fi întemeiat propovăduirea lor pe fapte
obiective. Kerygma sau propovăduirea apostolică se baza pe realitatea istorică a învierii Mântuitorului
Hristos.
Sfântul Pavel afirmă: «Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră şi
zadarnică este şi credinţa voastră» (1 Cor 15, 14). Creştinismul nu s-a născut dintr-o ideologie, ci dintr-
o viaţă jertfită pentru mântuirea lumii. Fără a nega puternica tensiune eshatologică pe care o trăia
Biserica timpurie în primul secol, şi fără a reduce importanţa rolului şi exigenţelor comunităţii
apostolice în formarea unor colecţii evanghelice, precum şi perspectiva teologică oferită istorisirilor, nu
trebuie, totuşi, exagerat dezinteresul comunităţii apostolice faţă de istorie.
Poziţia lui Bultmann este foarte reductivă, iar perspectiva limitată. El neagă posibilitatea unei
revelaţii istorice: istorisirile despre zămislirea din fecioară şi despre învierea Mântuitorului, despre
minunile Sale, potrivit lui Bultmann, reflectă o mentalitate primitivă şi acritică, care trebuie demitizată.
Între Iisus istoric şi Hristosul credinţei există un abis de netrecut. Credinţa, afirmă el, nu se poate
întemeia pe ceea ce Iisus a spus şi a făcut, ci pe kerygmă, adică numai pe propovăduirea bisericii
primare. Împingând până la consecinţe extreme concepţia protestantă despre credinţă, Bultmann susţine
că pentru a fi genuină, credinţa nu se poate întemeia pe un suport istoric şi raţional, ci pretinde un salt
de încredere, o adeziune oarbă la apelul definitiv al lui Dumnezeu prezent în «evanghelie», o
14
abandonare totală a omului. Neîncrederea radicală a lui Bultmann în raţiunea umană şi în istorie a fost
desminţită de ucenicii săi, precum E. Käsemann, cel mai vestit.
Cu toate aceste limite evidente, metoda istoriei formelor, a permis cercetătorilor să desprindă
exegeza de pozitivismul istoric, de matricea raţionalistă a secolului al XVIII-lea, favorizând o mai bună
cunoaştere a mediului, a intereselor vitale, rolului şi necesităţilor comunităţii primare, care într-adevăr
au influenţat formarea tradiţiilor evanghelice.
Cuvintele şi faptele Mântuitorului nu au fost transmise într-un mod separat şi rece, ci au fost
recitite şi interpretate în cadrul cultului Bisericii, în baza experienţei evenimentului central al învierii şi
în funcţie de exigenţele diferitelor împrejurări în care era propus mesajul mântuirii.
În ceea ce priveşte metoda «istoriei redactării» (Redaktionsgeschichte) nu este vorba de o
şcoală nouă, ci de o ajustare şi o completare a metodei Formgeschichte. Redaktionsgeschichte
intenţionează să integreze istoria formei fără se contrapună ei. Metoda «istoriei redactării» s-a afirmat
după cel de al doilea război mondial cu studiile lui G. Bornkamm 43, ale lui W. Marxen44 (căruia i se
datorează şi denumirea de Redaktionsgeschichte), H. Conzelmann45, W. Trilling46, etc. Unii dintre ei au
accentuat discontinuitatea între tradiţia şi redactarea Evangheliilor, presupunând o puternică re-
elaborare a datelor tradiţionale din partea evangheliştilor pentru a trasa o viziune teologică proprie
despre misiunea lui Hristos. Alţii însă au susţinut o teză mai moderată, evidenţiind continuitatea dintre
tradiţia şi redactarea evanghelică, şi de aceea şi dintre istorie şi teologie.
Susţinătorii metodei Redaktionsgeschichte nu văd în Evanghelii simple opere compilate prin
juxtapunerea mecanică a multiplelor unităţi literare preexistente. Evangheliştii şi-au adunat materialul
din izvoare devenite tradiţionale în Biserica timpurie şi în mare parte redactate în scris. Dintr-o analiză
comparată a sinopticilor reiese clară preocuparea de a transmite cu fidelitate şi exactitate ceea ce ei
primiseră din tradiţie, ca expresie neschimbată a credinţei. Totuşi fidelitatea faţă de izvoarele originare
nu i-a împiedicat să încadreze materialul tradiţional potrivit unui plan şi unei structuri personale, prin
intermediul unor retuşuri stilistice şi modificări, în baza unei perspective teologice proprii. Cu toate
convergenţele evidente, chiar verbale, şi schema generală identică, evangheliştii rezultă a fi autori
adevăraţi, sau mai bine spus, redactori ai tradiţiei şi izvoarelor evanghelice, considerate intangibile în
esenţa lor, însă totdeauna susceptibile de noi aprofundări, datorită prezenţei lucrătoare a Duhului Sfânt
în Biserică şi a pătrunderii progresive în taina persoanei Mântuitorului, dictată de exigenţa credinţei şi
de instanţele culturale ale destinatarilor mesajului creştin.
Vom semnala în sfârşit principalele metodologii folosite astăzi pentru a ilustra munca
redacţională a evangheliştilor47:
Critica redacţională apelează la compararea sinoptică pentru a evidenţia intervenţiile
redacţionale ale fiecărui evanghelist, în baza unei perspective teologice personale a evanghelistului. Ei,
deşi respectă cu fidelitate materialul tradiţional, prin retuşuri inteligente, transpuneri de fraze sau de
episoade, printr-o structurare proprie reuşesc să imprime operelor lor o originalitate literară şi doctrinară
inconfundabilă. Dat fiind că pentru această comparare sinoptică se presupune fidelitatea strictă faţă de
izvoare şi prioritatea acordată lui Marcu, care nu este împărtăşită de toţi, rezultatele rămân incerte. Este
vorba deci de o metodă discutabilă, însă oricum folositoare pentru aprofundarea teologică a fiecărei
pericope.
Metoda structurală sincronică pleacă de la compararea sinoptică şi studiază Evangheliile în
mod separat, aplicând şi metodele analizei structuraliste. Dacă această metodă este folosită cu echilibru
împreună cu abordarea diacronică, morfocritică, rezultatul este foarte pozitiv deoarece permite o analiză
mai atentă a compoziţiei textului, a structurii literare, a unităţii compoziţiei. Studierea elementelor
43 G. BORNKAMM, Jesus von Nazareth (UB 19; Stuttgart: Kohlhammer, 151995); trad. ital. Gesù di Nazareth. I risultati
di quaranta anni di ricerche sul «Gesù della storia» (Sola Scriptura. Nuovi studi teologici 3; Torino: Claudiana, 21977).
44 W. MARXSEN, Der Evangelist Markus. Studien zur Redaktionsgeschichte des Evangeliums (FRLANT 67; Göttingen:
Vandenhoeck & Ruprecht, 1956); trad. engl. Mark the Evangelist (Nashville, TN: Abingdon, 1969); trad. ital. L’evangelista
Marco. Studi sulla storia della redazione del vangelo (Casale Monferrato: Piemme, 1994).
45 H. CONZELMANN, Die Mitte der Zeit. Studien zur Theologie des Lukas (BHTh 17; Tübingen: Mohr, 61977); trad.
engl. The Theology of St. Luke (London: Faber and Faber, 1960); trad. ital. Il centro del tempo. La teologia di Luca (Teologica;
Casale Monferrato: Piemme, 1996).
46 W. TRILLING, Das wahre Israel. Studien zur Theologie des Matthäus-Evangeliums (Ehrfurter theologische Studien
7; Leipzig: St. Benno, 31964, 1975); trad. ital. Il vero Israele. Studi sulla teologia del vangelo di Matteo (Casale Monferrato:
Piemme, 1992).
47 Cf. G. SEGALLA, Evangelo e Vangeli, pp. 21-36.
15
stilistice, ale caracteristicilor structurale specifice Evangheliilor uşurează o înţelegere mai profundă a
mesajului teologic al fiecărui evanghelist. Acest fapt însă nu-l scuteşte pe exeget să cerceteze mediul
vital, originea tradiţiei evanghelice, dezvoltarea ei în Biserică şi redactarea ei quadriformă.
Metoda socio-culturală, dezvoltată în cadrul cercetării anglo-americane, acordă o atenţie
particulară mediului în care s-au născut redactările evanghelice. Folosindu-se de contribuţiile aduse de
ştiinţele sociale moderne, se caută o mai bună înţelegere a mişcărilor religioase, grupurilor culturale,
intereselor sociale ale lumii contemporane naşterii Evangheliilor. În acest mod se reuşeşte o cunoaştere
mai bună a mediului, argumentelor, motivelor, care au stat la baza redactării fiecărei Evanghelii.
Aceste trei metode nu se exclud, ci trebuie folosite împreună pentru a lectură mai profundă a
Sfintelor Evanghelii.
3. A treia etapă: Redactarea propovăduirii apostolice, Evangheliile scrise (65 – 100 d.
Hr).
Vorbind despre Formgeschichte şi de Redaktionsgeschichte, am anticipat în parte prezentarea
celei de a treia etape a redactării Evangheliilor, care reprezintă cristalizarea tradiţiei orale, formată în
Biserica primară. În perioada «evangheliei orale», care ţine din 30 până spre 60/65 d. Hr., s-au format
istoria pătimirilor-morţii-învierii, culegerile cu cuvintele şi faptele Domnului. Însă cum începuseră să
dispară martorii oculari ai vieţii pământeşti a Mântuitorului şi creştea numărul evanghelizatorilor pentru
a răspândi vestea cea bună a Împărăţiei şi printre neamurile păgâne, s-a simţit nevoia de a consemna în
scris propovăduirea apostolică pentru a conserva „Memoriile apostolilor” (cf. Sf. Justin Martirul) în
mod nealterat şi pentru a uşura transmiterea ei prin instrumente potrivite. Sfântul Luca semnalează
existenţa unor documente scise: «Deoarece mulţi (πολλοὶ) au încercat să alcătuiască o istorisire despre
faptele deplin adeverite între noi» (Lc 1, 1).
Se pare că evanghelistul, pe lângă izvorul Q şi Mc, se referă şi la alte documente scrise şi orale
care constituie patrimoniul său particular (Sondergut în germană). Oricum, majoritatea exegeţilor
consideră că genul literar «evanghelic» a fost inventat de Marcu.
Astăzi determinarea cărui gen literar aparţin Evangheliile constituie o problemă foarte
dezbătută. Nu este posibilă catalogarea lor printre «biografii» sau «fapte eroice», cunoscute în literatura
clasică pentru a istorisi viaţa şi faptele personalităţilor ilustre. Nu este vorba nici măcar de o «istorie»,
cum a demonstrat metoda istoriei formelor, împotriva construcţiilor criticilor raţionalişti din secolul
XIX.
Evangheliile constituie un gen literar nou, derivat din realitatea tainică a lui Hristos şi din
misiunea Sa, care a dat naştere credinţei creştine. Ele relatează fapte care au avut loc într-adevăr,
deoarece sunt atestate de martori oculari, deşi intenţia lor nu a fost aceea de a ne oferi o cronică exactă
a evenimentelor, ci mai degrabă de a face faţă nevoilor catehetice ale Bisericii, de a-i instrui pe noii
veniţi la credinţa lui Hristos.
Evanghelia tetramorfă sau quadriformă reprezintă calea de care nu poţi face abstracţie pentru
a ajunge la Hristos în realitatea sa istorică. Totuşi, nu este uşor de reconstruit geneza celor patru
Evanghelii canonice. Pentru a trasa o schiţă48 a diferitelor etape de la existenţa istorică a lui Iisus Hristos
la Evangheliile scrise, este semnificativ prologul Evangheliei Sfântului Luca.
Evanghelistul se referă în primul rând la «faptele» (πραγμάτων) care au avut loc, care pentru el
sunt «evenimente» mântuitoare (Lc 1, 1); apoi vorbeşte de «martorii oculari şi slujitorii cuvântului»,
care le-au transmis (οἱ ἀπ᾽ ἀρχῆς αὐτόπται καὶ ὑπηρέται γενόμενοι τοῦ λόγου; v.2), referindu-se la
perioada «evangheliei orale»; în sfârşit, exprimă intenţia sa de a redacta o naraţiune (διήγησις) completă
şi amănunţită (ἀκριβῶς καθεξῆς: v.3). Când indică scopul operei sale, care este acela de a oferi o bază
solidă (ἀσφάλεια) credinţei lui Teofil, Luca apare mai mult ca teolog decât ca istoric. El face apel la
patrimoniul apostolic tradiţional, păstrat şi transmis de Biserică, pentru a întemeia credinţa pe date
autentice legate de viaţa Mântuitorului. Oricum, munca sa se prezintă mai mult ca o proclamare a
«Cuvântului lui Dumnezeu», conţinut în tradiţia bisericească orală şi scrisă, decât o evocare istorică. În
realitate, el urmează îndeaproape schema lui Marcu, pe care o întrerupe de două ori pentru a insera în
bloc alt material, preluat din izvorul Q şi din alte documente proprii. Potrivit majorităţii criticilor,
Evanghelia lui Marcu reprezintă prima încercare de a încadra materialul tradiţional într-o expunere
48 Vezi mai jos naşterea Evangheliilor; Cf. J. H. REUMANN, Jesus in the Church’s Gospels, (Fortress Press, 1968).
16
fluidă. De el ar depinde Matei şi Luca, mai ales în ceea ce priveşte schema generală şi materialul narativ.
Ioan urmează o tradiţie autonomă.
Evanghelia după Marcu sau Evanghelia dramatică. Stadiul cercetărilor actuale concordă
asupra faptului că prima formă scrisă a «evangheliei» este cea atribuită lui Marcu, scrisă cu puţin timp
17
înainte de anul 70 d. Hr., din Roma, potrivit tradiţiei Bisericii49. Evanghelia după Marcu se deschide
prin cuvintele: «Ἀρχὴ τοῦ εὐαγγελίου Ἰησοῦ Χριστοῦ [υἱοῦ θεοῦ]: Începutul evangheliei lui Iisus
Hristos (Fiul lui Dumnezeu)», unde este greu de stabilit dacă este vorbe de un simplu „început” narativ
al textului Evangheliei după Marcu sau de „începutul” fundamental, constitutiv al vestirii creştine.
Faptul că termenul euangéliōn nu se întâlneşte niciodată nici în Luca, nici în Ioan, ci numai de patru ori
în Matei (4, 23; 9, 35; 24, 14; 26, 13; însă totdeauna cu specificaţia „împărăţiei” sau „aceasta”), în timp
ce în textul Evangheliei după Marcu termenul este prezent de şapte ori şi de cele mai multe ori în forma
absolută (Mc 1, 15; 8, 35; 10, 29; 13, 10; 14, 9; 16, 15; determinat numai în 1, 1 şi 14). Construcţia cu
genitivul «evanghelia lui Iisus Hristos», poate fi înţeleasă fie în sensul unui genitiv obiectiv, adică în
sensul că obiectul vestirii nu este altul decât Iisus Hristos. De fapt, în jurul Persoanei Lui, evanghelistul
Marcu organizează întreaga sa expunere, plecând de la propovăduirea lui Ioan Botezătorul, insistând
apoi pe slujirea lui Iisus în Galileea prin cuvânt şi faptă, pentru ca să culmineze cu istorisirea ultimelor
momente ale arestării – procesului – condamnării – răstignirii – morţii (căreia îi urmează descoperirea
mormântului gol). Ideea de bază se referă la faptul că Iisus nu este un Mesia glorios, ci este Fiul Omului,
acum suferind, însă care va veni întru slavă la eshaton.
Evanghelia după Matei sau Evanghelia didactică (redactarea ei fiind de obicei amplsată în zona
Siriei, în jurul anilor 80 ai secolului I d. Hr50.) este alcătuită aproape 50% din reluarea Evangheliei după
Marcu, aproape 27% din sursa Q, iar 23% dintr-un material care-i aparţine în exclusivitate lui Matei.
Spre deosebire de relatarea lui Marcu, istorisirea lui Matei este amplificată cu episoade noi legate de
naşterea lui Iisus (primele două capitole) şi alte secţiuni narative proprii, cum ar fi cele legate de
împlinirea legii iudaice cu antitezele dintre vechea lege şi noua lege (cf. Mt 5, 17 - 48), pilda neghinei
(13, 28 - 30), mersul lui Petru pe apă (Mt 14, 28 - 31), mărturisirea lui Petru (Mt 16, 16 - 19), judecata
de pe urmă (Mt 25, 31 - 46), spălarea lui Pilat pe mâini (Mt 27, 24 ş.u.). Dintre caracteristicile
Evangheliei după Matei menţionăm recursul explicit la Vechiul Testament prin formula stereotipă
«Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul...» (întâlnită de
12 ori: Mt 1, 22; 2, 15, 17, 23; 4, 14; 8, 17; 12, 17; 13, 35; 21, 4; 26, 54, 56; 27, 9) şi schimbarea
expresiei din «împărăţia lui Dumnezeu» în «împărăţia cerurilor»; Matei este de fapt singurul evanghelist
care foloseşte termenul biserică / ekklēsia (Mt 16, 18, 18, 17), pe lângă recursul, mai mult decât ceilalţi,
la termenul «fraţi», referindu-se la membrii Bisericii (de 17 ori [cf. 23, 8], spre deosebire de 3 ocurenţe
în Mc, 7 în Lc, şi numai 2 în In). În sfârşit, Iisus este prezentat ca fiind „Emanuel” adică «Dumnezeu
este cu noi»: prin naşterea Sa, acolo unde doi sau trei se adună în numele Lui (cf. Mt 18, 20) şi până la
sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28, 20).
Evanghelia după Luca sau Evanghelia milostivirii dumnezeieşti51 (urmată de o altă scriere a
aceluiaşi autor, Faptele Apostolilor) se datorează unui autor de origine greacă (probabil macedonean)
şi este databilă asemenea celei după Matei în anii 80 ai secolului I d. Hr 52. După cum am spus, Luca,
spre deosebire de Marcu, nu foloseşte niciodată substantivul euangéliōn, însă foloseşte de 10 ori verbul
evanghelízomai (Lc 1, 19; 2, 10; 3, 18; 4, 18 şi 43; 7, 22; 8, 1; 9, 6; 16, 16; 20, 1; de mai mult de 15 ori
în FA), verb care este în totalitate absent în Marcu. Structura istorisirii evaghelice potrivit lui Luca, în
afara celor două prime capitole despre copilăria lui Iisus în paralel cu Ioan Botezătorul, este determinată
de lunga călătorie a lui Iisus din Galileea la Ierusalim (cf. Lc 9, 51 – 19, 27: «Şi când s-au împlinit zilele
înălţării Sale (análempsis), El S-a hotărât să meargă la Ierusalim»). Carcteristicile principale ale
49Cf. R. PESCH, Das Markusevangelium (HThK 2/1-2; Freiburg: Herder, 51989, 41991); trad. ital. Il vangelo di
Marco (CTNT 2/1-2; Brescia: Paideia, 1980, 1982). Tradiţia pare confirmată de faptul că unele elemente din interiorul
textului, cum ar fi spre pildă latinismele denárion, kénsos, kenturiōn, spekoulátor, şi mai ales kodrántēs, o monedă mică în
circulaţie aproape exclusiv în partea occidentală a imperiului roman şi mai ales în capitală. Locul al doilea pe care Marcu îl
ocupă în lista canonică a Evangheliilor depinde mai ales de caracterul didactic al lui Matei şi de faptul că acesta îşi începe
istorisirea sa prin indicarea originii divino – umane a lui Iisus Hristos, printr-o genealogie a Sa şi prin prezentarea împrejurărilor
legate de naşterea Sa.
50 Cf. U. LUZ, Das Evangelium nach Matthäus (EKK 1/1-4; Zürich: Benziger, 52002, 1990, 1997, 2002); trad.
engl. Matthew 1-7. Matthew 8-20. Matthew 21-28. A Commentary (Hermeneia; Minneapolis, MN: Fortress, 1989, 2001,
2005).
51 Sfântul Luca este numit de Dante pe bună dreptate ca fiind : „Scriba mansuetudinis Christi”.
52Cf. F. BOVON, Das Evangelium nach Lukas (EKK 3/1-4; Zürich – Neukirchen-Vluyn: Benziger – Neukirchener, 1989,
1996, 2001, 2009); trad. franc. L’Évangile selon Saint Luc (CNT 3A, 3B, 3C, 3D; Genève: Labor et Fides, 22007, 1996, 22010,
2009); trad. engl. Luke 1–3 (Hermeneia; Minneapolis, MN: Fortress, 2002, 2013, 2012); trad. ital. Vangelo di Luca 1–
3 (Commentario; Paideia: Brescia, 2005, 2007, 2013).
18
Evangheliei după Luca sunt detreminate de importanţa accentuată a adverbului «astăzi» (σήμερον: cf.
Lc 2, 11; 4, 21; 5, 26; 19, 5 şi 9; 23, 43) rostit de Iisus, evidenţierea temei milostivirii dumnezeieşti
(după cum reiese din episodul ierătării femeii păcătoase: Lc 7, 36 – 50; din parabola samarineanului
milostiv: Lc 10, 29-37; din cuvintele lui Iisus rostite pe cruce «Părinte iartă-le lor...: Lc 23, 24»),
valoarea rugăciunii (cea a lui Iisus: Lc 3, 21; 6, 12; 9, 18-29; 11, 1; 22, 23, 44 ş.u.; 23, 34 , 46) pe care
se întemeiază cea a ucenicilor (Lc 11, 5-8; 18, 1-8, 9-14), spaţiul larg acordat figurilor feminine
(Elisabeta, Maria, femeile care-L urmează pe Iisus ăn Lc 8, 2 ş.u., Marta şi Maria în Lc 10, 38-42,
văduva din Nain în Lc 7, 11-17, păcătoasa anonimă din Lc 7, 36 – 50, femeia anonimă din Lc 11, 27,
femeile pe drumul crucii în Lc 23, 27 – 31, cele din episodul Învierii menţionate în Lc 23, 55; 24, 10).
Evanghelia după Ioan sau Evanghelia duhovnicească, întrucât nu este sinoptică diferă mult de
Evangheliile după Marcu – Matei – Luca şi prezintă diferite probleme specifice, legate de profilul
exclusiv al «ucenicului pe care-l iubea Iisus». Scrisă probabil în ultimul deceniu al secolului I d. Hr.,
această Evanghelie a cunoscut cel puţin trei etape ale compoziţie până la redactarea finală pe care o
cunoaştem astăzi: cea a ucenicului iubit ca martor ocular (cf. In 1, 14; 19, 35; 21, 24), cea a
evanghelistului propriu-zis (căruia îi este atribuită întreaga Evanghelie şi concluzia sa din In 20, 30-31),
şi cea redactorului sau editorului final (cătuia îi este atribuit ultimul capitol şi cea de a doua concluzie
a Evangheliei, cf. In 21, 24-25)53. Evanghelia după Ioan este structurată în baza descoperirii sau
autorevelaţie lui Iisus: cea înaintea lumii (primele douăsprezece capitole) şi cea înaintea ucenicilor Săi
(capitolele următoare). Este interesant de remarcat cum Ioan ignoră în totalitate termenii legaţi de
„evanghelie”, însă în compensaţie prezintă o hristologie înaltă, care începe cu formularea iniţială «La
început era Cuvântul/Logosul» (In 1, 1) şi se încheie
cu mărturisirea de credinţă a apostolului Toma «Domnul / Kyrios meu şi Dumnezeul/ Theos meu» (In
20, 28), prezentând pe parcursul relatării sale o serie de afirmaţii puternice despre Iisus Însuşi, ca
autorevelări ale identităţii Sale dumnezeieşti, introduse prin formula (Ἐγώ εἰμι): «Pâinea Vieţii» (In 6,
35 şi 48), «Lumina lumii» (In 8, 12), «Poarta oilor» (In 10, 7), «Păstorul cel Bun» (In 10, 11), «Învierea
şi Viaţa» (In 11, 25), «Calea, Adevărul şi Viaţa» (In 14, 6), «Viţa cea adevărată» (In 15, 11), «Eu şi
Tatăl Una suntem» (In 10, 30; cf. 14, 9: «Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl»), afirmând despre
Sine că este Cel ce este (In 8, 24, 28, 58; 13, 19), iar plecarea Sa din această lume are ca scop venirea
Mângâietorului / Paracletul la ucenicii Săi (cf. In 14, 16 şi 26; 15, 26; 16, 7 şi 13).
4. Evangheliile apocrife şi canonizarea Evangheliei tetramorfe
Punctul de plecare după cum vom vedea imediat, se referă la constatarea unei game variate de
scrieri despre Iisus, care, chiar numai în primii o sută de ani de la moartea Sa, sunt atât de multe încât
nu se pot compara cu nicio o altă producţie literară, legată de vreuna din personalităţile importante ale
Antichităţii. Însă nu toate aceste scrieri despre Iisus au fost receptate şi canonizate! Formarea unui
«canon» creştin – adică recunoaşterea ca normative pentru credinţa şi viaţa creştină, a unui anumit
număr de scrieri, pe lângă cele veterotestamentare, şi mai ales alegerea dintr-o vastă producţie creştină
– a fost un fenomen complex. Conceptul de «canon» (din gr. Kánōn = „trestie”, „măsură”, „normă”) nu
aparţine cu siguranţă creştinismului timpuriu, deoarece când Sfântul Pavel şi evangheliştii au alcătuit
scrierile lor nu s-au gândit deloc la constituirea unui canon54. Însă şi în ceea ce priveşte termenul grec
«apocrif», - care iniţial se referea numai la ceva «ascuns», adică «secret sau esoteric», rezervat în
exclusivitate vreunui grup sectar, - folosirea lui este secundară şi întru totul funcţională faţă de sensul
precedent55. Cu toate acestea trebuie menţionat faptul că, ambele concepte au asumat mai apoi o
semantică în mod esenţial confesională, şi care aşadar, nu ţine seama nici de istoricitatea şi nici de
nivelul literar al scrierilor respective.
Este un fapt evident că în creştinismul timpuriu a existat o producţie literară foarte vastă, însă
în cele ce urmează ne vom limita şi vom lua în consideraţie numai producţia literară din ultimii o sută
de ani de după moartea lui Iisus, după care producţia apocrifă va creşte şi mai mult, chiar în mod
53 R. E. BROWN, The Gospel According to John (AncB 29, 29A; Garden City: NY: Doubleday, 1966, 1970); trad.
ital. Giovanni. Commento al Vangelo spirituale (Commenti e studi biblici; Assisi: Cittadella, 1979) I-II; R.
SCHNACKENBURG, Das Johannesevangelium (HThK 4/1-3; Freiburg: Herder, 61986, 21977, 51986) + Ergänzende
Auslegungen und Exkurse (HThK 4/4; Freiburg: Herder, 31994); trad. ital. Il vangelo di Giovanni (CTNT 4/1-4; Brescia:
Paideia, 1973-1987) I-IV; trad. engl. The Gospel According to St John (London: Burns & Oats, 1980).
54 De exemplu Sfântul Pavel în Galateni 6, 16 referindu-se la ceea ce înseamnă «a fi făptură nouă» în Hristos, scrie: «Şi
câţi vor umbla după dreptarul (kánōn) acesta, pace şi milă asupra lor».
55 A se vedea C. BĂDILIŢĂ, Evangheliile apocrife, (Ed. Polirom, Iaşi, 2002), p.13.
19
exponenţial56. Există cercetători care enumeră nu mai puţin de 46 de scrieri eterogene eşalonate în patru
perioade diferite dintre moartea lui Iisus şi jumătatea secolului al II-lea d. Hr. Chiar dacă trebui să
acceptăm faptul că multe din aceste scrieri sau pierdut, putem simplifica cadrul, considerând din punct
de vedere metodologic două grupe de scrieri57.
Prima grupă cuprinde o serie de scrieri care erau interesate de persoana lui Iisus potrivit unei
forme narative. Este vorba de aşa-zisele „Evanghelii iudeo – creştine”58. Acestea sunt, pe lângă
Evangheliile canonice, Evanghelia Ebioniţilor, Evanghelia Evreilor, Evanghelia Nazareenilor,
Evanghelia lui Petru, Evanghelia secretă a lui Marcu, pe lângă cele ce se interesează de copilăria lui
Iisus precum Protoevanghelia lui Iacov şi Evanghelia Domnului Iisus (toate, cu excepţia celei din
urmă, sunt databile în diferite momente ale secolului II d. Hr. ).
A doua grupă cuprinde în schimb scrieri, care sunt lipsite de orice formă narativă propriu zisă,
sunt interesate numai de transmiterea diferitelor sentinţe fragmentare rostite de Iisus 59. În cazul acesta,
în afară de ipotetica, însă probabila «fons Q» (materialul comun lui Matei şi Luca, însă absent din
Marcu) sunt incluse Evanghelia lui Toma (care conţine 114 „spuse” ale lui Iisus), Evanghelia lui Iuda,
multe fragmente considerate Ágrapha (cuvinte ale lui Iisus despre care dau mărturie scriitorii creştini
antici, dar care nu se regăsesc în Evangheliile canonice)60 şi diferite aşa numite Dialoguri de revelaţie
(cum sunt Înţelepciunea lui Iisus Hristos, Apocrifonul lui Ioan, Pistis Sophia, Dialogul Mântuitorului)
fundamental gnostice. O abordare aparte merită şi toate celelalte texte grupate sub eticheta de
„Evanghelii gnostice”: Evanghelia Mariei, Evanghelia lui Iuda, Evanghelia lui Filip, Evanghelia
adevărului61.
Trebuie reiterat faptul că spre sfîrşitul secolului II d. Hr. nu se făcea nico deosebire între
diferitele scrieri, dat fiind faptul că nu exista nicio literatură canonică sau apocrifă, deoarece creştinii
recunoşteau ca «Scripturi» numai pe cele ale lui Israel considerate ca «Vechiul Testament». Se pune
întrebarea care a fost criteriul adoptat pentru a defini «canonică» sau «apocrifă» o scriere.
În mod foarte clar Sfântul Irineu de Lyon considera «apocrife şi nelegitime scripturile
inventate de eretici pentru a-i impresiona pe cei simpli şi care ignoră scrierile autentice62», presupunând
deja în mod implicit conceptul teologic al «ortodoxiei» credinţei. Astăzi în loc de a ne limita numai la
optica confesională, este de preferat adoptarea unei definiţii mai formale şi neutre, mai ales dacă ţinem
seama de faptul că cele două categorii conceptuale «ortodoxie» şi «erezie» nu sunt anterioare jumătăţii
secolului II d. Hr. De aceea este definită din punct de vedere formal o scriere ca fiind «apocrifă» dacă
are legătură cu autorii cărţilor biblice, atât ale Vechiului Testament (spre pildă: Urcarea la cer a lui
Isaia, Odele lui Solomon), cât şi ale Noului Testament (de exemplu: A treia Epistolă către Corinteni),
sau în legătură cu diferite colecţii de fapte şi „spuse” (logia) ale lui Iisus (cum ar fi citate din Evanghelia
lui Toma şi Evanghelia lui Petru), cu scopul de a imita sau integra scrierile mai vechi.
Ceea ce reiese în particular din analizarea acestei literaturi este evidenţierea unor păreri
disproporţionate legate de identitatea persoanei lui Iisus, cu influenţe asupra ideii însăşi despre oameni
şi lume. De exemplu, Evanghelia după Toma consideră lumea aceasta «un cadavru63» (spusa 56),
Urcarea la cer a lui Isaia îl prezintă pe Iisus ca pe o fiinţă cerească preexistentă al cărui trup nu este
decât o formă aparentă pe care şi-a asumat-o pentru a se pogorâ la iad fără să fie recunoscut de diavolul,
în timp ce Evanghelia Ebioniţilor afirmă nu numai faptul că Iisus a fost zămislit din sămânţă omenească
56 Pentru cele mai bune ediţii ale literaturii apocrife a se vedea: Corpus Christianorum: Series Apocryphorum (Turnhout:
Brepols, 1983-) I-XIX; E. HENNECKE – W. SCHNEEMELCHER (ed.), Neutestamentliche Apokryphen. I. Evangelien. II.
Apostolisches Apokalypsen und Verwandtes (Tübingen: Mohr, 51987, 61997); tr. engl. New Testament Apokrypha. I. Gospels
and Related Writings. II. Writings Relating to the Apostles. Apocalypses and Related Subjects (Cambridge – Louisville: Clarke
– Westminster John Knox, 21991, 1992).
57 Cf. C. GIANOTTO, I Vangeli apocrifi. Un’altra immagine di Gesù, (Il Mulino, Bologna, 2009).
58 O foarte bună introducere în aceste Evanghelii iudeo – creştine se găseşte în C. MORESCHINI – E. NORELLI, Istoria
literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, pp. 74 – 80.

59 Cf. C. GIANOTTO, I Vangeli apocrifi, pp. 55 – 92.
60 A se vedea lucrarea de pionerat a lui A. RESCH, Agrapha. Fragmente extracanonice ale Scripturii, (Ed. Polirom, Iaşi,
2014). Alfred Resch a căutat să adune şi să studieze sistematic toate „spusele” atribuite lui Iisus, în afara Evangheliilor
canonice. Lucrarea a fost publicată în 1889 la Lipsia, iar acum este disponibilă şi în limba română.
61 Cf. C. GIANOTTO, I Vangeli apocrifi, pp. 117 – 125; vezi şi C. MORESCHINI – E. NORELLI, Istoria literaturii
creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, pp. 81 – 92.

62 Cf. IRENEO DI LIONE, Contro le eresie , I, 20, 1.
63 „Iisus a spus”: «Oricine a cunoscut lumea aceasta a găsit un cadavru şi lumea nu este vrednică de cel care a găsit un
cadavru»; cf. Evanghelia după Toma. Traducere din limba coptă, (Ed. Polirom, Iaşi, 2003).
20
dar a devenit «Hristosul» numai în momentul botezului când Duhul Sfânt a intrat în el coborând din cer
sub forma unui porumbel, iar Evanghelia lui Petru oferă o descriere atât de improbabilă a învierii lui
Iisus la care Evangheliile canonice nu au îndrăznit să se aventureze64.
Este interesant de observat cum nicio relatare apocrifă sau necanonică nu este preocupată să
integreze tăcerea Evangheliilor canonice în legătură cu „anii neştiuţi din viaţa lui Iisus” (o perioadă de
aproximativ 30 de ani, despre copilăria – adolescenţa şi tinereţea Lui)65!
În ceea ce priveşte numărul celor 4 Evanghelii canonice (nu trei şi nici cinci), merită reamintită
explicaţia adoptată de Sfântul Irineu de Lyon: «Nu poate exista nici un număr mai mic, nici unul mai
mare de Evanghelii. Întra-adevăr, cum există patru regiuni ale lumii în care trăim, şi, la fel, patru vânturi
principale, şi cum Biserica este răspândită pe tot pământul, având drept coloană şi sprijin Evanghelia şi
Duhul vieţii, e firesc ca ea să aibă patru coloane [...]». Heruvimii au patru chipuri: leu [...] viţel [...] om
[...] vultur [...]. Aşadar Evangheliile vor fi în deplin acord cu aceste fiinţe pe care stă Iisus Hristos» 66.
Explicaţia, aşadar, este dublă: una cu caracter naturalist (= cele patru puncte cardinale) iar cealaltă de
matrice biblică (= cele patru fiinţe prezente în Iezechiel 1, 6 şi 10 şi reinterpretate în Apocalipsa lui Ioan
4, 7).
Rămâne de subliniat originalitatea demersului înfăptuit, deoarece, dacă există o problemă a
alcătuirii canonului Evangheliilor, el nu constă în faptul că au fost excluse numeroase relatări despre
viaţa lui Iisus (considerate apocrife), ci în faptul că au fost considerate canonice patru şi nu una
singură67. De fapt canonizarea unei singure Evanghelii ar fi simplificat enorm munca de reconstituire a
chipului evanghelic al lui Iisus Hristos, al vieţii, cuvintelor şi faptelor Sale, mai ales că cele patru
Evanghelii canonice nu sunt întru totul de acord între ele şi ridică multe probleme în încercarea de a
reconstitui profilul lui Iisus din Nazaret. Este ca şi când am spune că „procesul de canonizare” a celor
patru Evanghelii reprezintă un act de onestitate intelectuală, în sensul că s-a conştientizat nevoia de a
nu-l reduce pe Mântuitorul Hristos la o singură dimensiune ci de a afirma o pluralitate de abordări ale
Persoanei Sale divino-umane, mai ales că adevărata Sa identitate este perceptibilă numai într-o
pluralitate hermeneutică.
64 Modul în care Evanghelia lui Petru narează învierea lui Iisus demonstrează caracterul său secundar: «soldaţii care
făceau de pază la mormântul lui Iisus au văzut cum ieşeau din mormânt trei bărbaţi şi doi dintre ei îl sprijineau pe celălalt şi o
cruce îi urma şi capul celor doi atingea cerul, dar capul celui purtat trecea deasupra cerurilor. Şi ei (soldaţii) au auzit o voce
din cer spunând: „Ai predicat celor adormiţi?” Şi de la cruce s-a auzit un răspuns: „Da!”» (39 - 42).
65 A se vedea Lect. Dr. C. PREDA, Cartea neamului lui Iisus Hristos, (Ed: Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006), pp. 329 – 346.

66 Cf. IRENEO DI LIONE, Contro le eresie , III, 11, 8.
67 La sfârşitul secolului II d. Hr., sirianul Taţian a căutat să depăşească această dificultate reducând cele 4 Evanghelii
canonice la una singură, încercând să le armonizeze în celebra sa lucrare Diatessaron, care însă a fost abandonată de episcopii
sirieni, mai ales după ce Teodoret al Cirului în 423 s-a pronunţat în favoarea pluralităţii tradiţei evanghelice.
21

De La Evanghelia Orala La Cea Scrisa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

De La Evanghelia Orala La Cea Scrisa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

De la Evanghelia orală la Evangheliile scrise

Pr. Prof. Constantin PREDA

9 Cf. IRENEO DI LIONE, Contro le eresie , III, 1, 1.

Roman Biography (Cambridge University Press, 1992).

– 5” în Ortodoxia, nr. II / 2015, pp. 12 – 73.

creştină, (Ed. Polirom, Iaşi, 2010), pp. 319 – 338.

27 Cf. C. SPICQ, Note di lessicografie, pp. 118 – 119.

31 R. FABRIS, Atti degli Apostoli (Brescia 41994), p. 67.

literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, pp. 74 – 80.

creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, pp. 81 – 92.

Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006), pp. 329 – 346.

S-ar putea să vă placă și