1

CUPRINS

Cuprins.........................................................................................................pag. 1
Introducere...................................................................................................pag. 2
Abrevieri.......................................................................................................pag. 3
Cap.I. Profesiunea de asistent medical ............................................pag. 5
Cap. II. Locul de muncă al asistentului medical (moaşei)................pag. 28
Cap. III . Conceptul de sănătate şi boală.
Nevoi fundamentale ale omului..............................................pag. 67
Cap. IV. Procesul de îngrijire................................................................pag. 73
Cap V. Studiul nevoilor fundamentale după modelul
Virginiei Henderson.................................................................pag. 84
Cap. VI. Alte tehnici – Puncţiile, recoltările, sondajele......................pag. 137
Cap. VII. Administrarea medicamentelor.............................................pag. 171
Cap. VIII. Determinarea grupelor sanguine şi
transfuzia de sânge..................................................................pag. 189
Cap. IX. Pregătirea pacientului pentru explorări funcţionale,
radiologice, endoscopice..........................................................pag. 196
Cap. X. Acordarea primului ajutor ....................................................pag. 215
Cap. XI. Legislaţie...................................................................................pag. 250
Bibliografie............................................................................... pag 301
 2

INTRODUCERE

Îngrijirea bolnavului se practică din timpuri străvechi, de când femeile pansau

rănile bărbaţilor întorşi din luptă. Mai apoi îngrijirea bolnavilor a fost aprofundată,
astfel că Florence Nightingale înfiinţează prima şcoală de nursing în anul 1860.
Conceptul modern de nursing general a fost elaborat de Virginia Hendersen şi
introdus la noi în ţară după 1990.
În această carte sunt elaborate nevoile principale şi îngrijirile speciale acordate
pacienţilor, tehnicile de recoltare, precum şi procedurile de efectuare a unor investigaţii
suplimentare. La acestea, este anexat un capitol cu legislaţia în vigoare în acest
domeniu.
Cartea de faţă se doreşte a fi un ghid de îngrijiri speciale, ce se adresează nu
numai studenţilor de la Colegiul de Moaşe, dar şi celuilalt personal sanitar mediu şi, de
ce nu şi medicilor, care, trebuie să „cunoască” şi controleze îngrijirile şi unele
proceduri.
Îmbinând teoria cu practica, nursa trebuie să aibă o pregătire temeinică, pentru a
asigura îngrijirea profilactică, terapeutică şi recuperatorie a pacientului.
Nursa, asistenta medicală şi “sora bolnavului”, este ajutorul permanent al
medicului.

Oana Mărginean
 3

ABREVIERI

AB....................................................astm bronşic
Al.....................................................albumine
ASLO...............................................antistreptolizina
ATPA...............................................anatoxina tetanică purificată
AVC.................................................accident vascular cerebral
BAL ................................................dimercaptopropanol
BCF..................................................bătăile cordului
BK....................................................bacilul Koch
BTS..................................................boală cu transmitere sexuală
CAE.................................................conduct auditiv extern
CHEM..............................................concentraţia medie de hemoglobină
CI.....................................................contraindicaţii
DC....................................................debit cardiac
def. ..................................................definiţie
DUM................................................data ultimei menstruaţii
DZ....................................................diabet zaharat
E.......................................................emiţător
Eco ..................................................ecografie
EPA..................................................edem pulmonar acut
ex......................................................Exemplu
G.......................................................gram
Gl.....................................................globuline
GNA.................................................glomerulonefrită acută
HCl...................................................acid clorhidric
HEM.................................................hemoglobina eritrocitară medie
Hgb ..................................................hemoglobina
HIC...................................................sindrom de hipertensiune intracraniană
HIV..................................................infecţia cu virusul imunodeficienţei dobândite
HLG.................................................hemoleucogramă
hTA..................................................hipotensiune arterială
HBV.................................................virusul hepatitei B
HTA.................................................hipertensiune arterială
ICC...................................................insuficineţă cardiacă congestivă
ICM..................................................confederaţia internaţională a moaşelor
IMA..................................................infarct miocardic acut
IOT...................................................intubaţie oro-traheală
IP......................................................index de prognostic
IUD..................................................dispozitiv intrauterin
LCR..................................................lichid cefalorahidian
ME...................................................masă eritrocitară
min...................................................minut, e
MS ...................................................ministerul sănătăţii
MSF................................................. ministerul sănătăţii şi familiei
 4

NaDCC............................................dicloroizocianat de sodiu
NB....................................................notaţi bine!
OMS.................................................organizaţia mondială a sănătăţii
OAB.................................................sistemul gruzpelor sanguine A,B, O
p .......................................................puls
PEV..................................................perfuzie endovenoasă
pct.....................................................punct
PFN..................................................planificare familială naturală
PPH..................................................hemoragie postpartum
PR.....................................................poliartrită reumatoidă
PU....................................................precauţii universale
PVC..................................................presiune venoasă centrală
R.......................................................receptor
RBW............................................... reacţia Bordet-Wasserman
resp...................................................respiraţii
Rh.....................................................imunoglobulina anti D
HLG.................................................proteine cu greutate moleculară ridicată
săpt ..................................................săptămâni
SEU..................................................sarcină extrauterină
SIDA................................................sindromul imunodeficienţei dobândite
SNC ................................................. sistem nervos central
TA....................................................tensiunea arterială
TAD ................................................ tensiunea arterială diastolică
TAS..................................................tensiunea arterială sistolică
Temp................................................Temperatură
TBC..................................................tuberculoză
TGO, TGP........................................transaminaze
VDRL............................................... testare sifilis
VEM.................................................volum eritrocitar mediu
VSH.................................................viteza de sedimentare a hematiilor
 5

CAPITOLUL I.

PROFESIUNEA DE ASISTENT MEDICAL

Îngrijirea bolnavului de către asistenta medicală se practică din timpuri străvechi.

Se foloseau noţiunile de soră – nursă – asistentă medicală. Florence Nightingale a fost
cea care a înfiinţat prima şcoală de nursing în anul 1860.
Asistenta este cea care ajută medicul., dar şi cea care îngrijeşte permanent
bolnavii.

I.Definiţia nursei:
1. Nursa este definită de Consiliul internaţional al nurselor ca o persoană
care a parcurs un program complet de formare ( aprobat de Consiliul
Asistenţilor Medicali); îndeplineşte standardele stabilite de Consiliul
Asistenţilor Medicali; are dreptul şi este autorizată să practice această
profesie, în concordanţă cu pregătirea şi experienţa sa.
Asistentele sunt denumite în literatura engleză “nurse”, iar în cea
franceză “infirmiere”. Se folosesc atât termenii de asistentă medicală, cât
şi de nursă.
2. Nursa:
- promovează sănătatea;
- previne îmbolnăvirile;
- îngrijeşte bolnavul din punct de vedere fizic, mental, pe cel cu
deficienţe, indiferent de vârstă şi în orice unitate sanitară sau în orice
situaţie la nivel de comunitate (def. nursingului în România).
"Codul pentru asistentele medicale" prevede că nursa are 4 responsabilităţi:
1. promovează sănătatea;
2. previne îmbolnăvirile;
3. restabileşte sănătatea;
4. înlătură suferinţa;
3. Nursa generalistă are:
- o pregătire pluridisciplinară – socială, tehnică, practică;
- îşi însuşeşte competenţele de bază şi nu numai cunoştinţele;
- are cunoştinţe de psihologie;
- are o atitudine potrivită faţă de pacient şi familia sa;
- încearcă să înţeleagă ceea ce simt ceilalţi (capacitate de empatie).
Asistenta medicală urmăreşte reacţiile: individuale, familiale şi de grup, ea este
ca o “mamă” ce acţionează conform nevoilor copilul şi trebuie adeseori să
îndeplinească sarcini cât mai diverse – mamă profesionistă.

II.DEFINIŢIA NURSINGULUI:
- După OMS nursingul este o parte integrantă a sistemului de îngrijire a sănătăţii
cuprinzând promovarea sănătăţii, prevenirea bolii, îngrijirea persoanelor bolnave (fizic,
mental, psihic, handicapaţi) de toate vârstele, în toate unităţile sanitare, aşezările
comunitare şi în toate formele de asistenţă socială.
 6

- Definiţia Virginiei Henderson spune: "Să ajuţi individul, fie acesta bolnav sau
sănătos, să-şi afle calea spre sănătate sau recuperare, să ajuţi individul, fie bolnav sau
sănătos, să-şi folosească fiecare acţiune pentru a promova sănătatea sau recuperarea, cu
condiţia ca acesta să aibă tăria, voinţa sau cunoaşterea, necesare pentru a o face, şi să
acţioneze în aşa fel încât acesta să-şi poarte de grijă singur cât mai curând posibil".
- North American Association defineşte nursingul comunitar: ca o practică de
educare în domeniul sănătăţii, cu scopul de a menţine şi a stimula sănătatea populaţiei.
Îngrijirile au un caracter continuu, fiind orientate asupra individului, a familiei
sau a grupului şi contribuie astfel la sănătatea întregii populaţii din zona respectivă.
Nursa aplică diferite metode pentru a menţine şi stimula sănătatea.

III.ROLUL NURSEI
După Virginia Henderson, nursa are rol de a ajuta persoana bolnavă sau
sănătoasă, să-şi menţină sau recâştige sănătatea şi independenţa cât mai repede posibil.
După O.M.S. rolul nursei în societate este să asiste indivizi, familii şi grupuri, să
optimizeze şi să integreze funcţiile fizice, psihice şi sociale, afectate semnificativ prin
schimbări ale stării de sănătate".
Astfel nursele sunt implicate în activităţile de asistenţă ce se referă la sănătate ca
şi la boală şi care privesc întreaga durată a vieţii de la concepţie la moarte. Nursingul
foloseşte cunoştinţe şi tehnici din ştiinţele fizice, sociale, medicale, biologice şi uma-
niste (arta şi ştiinţa). Personalul de nursing lucrează ca partener alături de lucrători de
alte profesiuni şi ocupaţii, ce participă la asigurarea sănătăţii în activităţi înrudite.

IV.FUNCŢIILE NURSEI
Funcţiile asistentei medicale sunt de natură:
– independentă;
– dependentă;
– interdependentă.

1. Funcţiile de natură independentă

Asistenta asigură pacienţilor:
 îngrijiri de confort, atunci când aceştia nu-şi pot îndeplini
independent anumite funcţii.
 stabileşte relaţii de încredere cu persoana îngrijită şi cu
aparţinătorii;
 le transmite informaţii, învăţăminte, “ascultă” pacientul şi îl
susţine;
 este alături de indivizi şi colectivitate în vederea promovării unor
condiţii mai bune de viaţă şi sănătate.
Asistenta colaborează cu alţi profesionişti din domeniul sanitar, social, educativ,
administrativ etc. şi participă la activităţi interdisciplinare (ex.:acţiuni de educaţie
pentru sănătate, de rezolvare a problemelor psihosociale).
Asistenta utilizează în practica profesională şi cunoştinţele teoretice şi practice
medicale, cele de economie, informatică, psihologie, pedagogie etc.
2. Funcţia de natură dependentă
La indicaţia medicului, aplică metodele de observaţie, tratament sau de
readaptare, observă la pacient modificări provocate de boală sau tratament şi le
transmite medicului.
3. Alte funcţii ale asistentei:
 7

• Funcţia profesională – asistenta are rolul de a se ocupa de pacient în scopul

menţinerii echilibrului sau de a face pentru el ceea ce el însuşi nu poate.
Aceasta cuprinde funcţiile: • tehnică • preventivă • de umanizare a tehnicii • de
psiholog, ca şi funcţiile din codul asistentei medicale.
Astfel asistenta trebuie:
1. să acorde direct îngrijirea;
2. să educe pacienţii;
3. să educe alţi profesionişti din sistemul sănătăţii;
4. să participe la activitatea echipei de asistenţa sanitară;
5. să dezvolte practica nursingului pe baza gândirii critice a cercetării.
• Funcţia educativă - funcţie ce presupune, alături de calităţi psihologice
aptitudini pedagogice – de a şti să comunici, de a şti să fii convingător.
Rolul educativ reiese şi din relaţiile pacient-asistent şi din relaţiile de muncă cu
personalul în subordine, practicanţi, studenţi.
• Funcţia economică – gestionarea serviciului, organizarea timpului, precizarea
priorităţilor de aprovizionare etc.
• Funcţia de cercetare -dezvoltarea unor calităţi specifice, dar şi aceasta pe
fondul unei pregătiri profesionale şi morale superioare. Prin activitatea pe care o
desfăşoară (multifactorială, multidisciplinară şi multisectorială), asistenta are atribuţia
de identificare a domeniilor de cercetare şi, mai ales, cercetare de nursing.
În cadrul funcţiei de natură interdependentă, asistenta (lucrează) colaborează cu
personal din alte compartimente (administrativ, economic, serviciul plan-profesional),
cu alţi profesionişti (educatori, psihologi, logopezi, profesori), fapt care-i permite să
desfăşoare şi activităţi de cercetare.

V. DOMENII DE ACTIVITATE pentru asistenta generalistă (cu pregătire

pluridisciplinară) :
 Servicii de sănătate – staţionar şi ambulatoriu;
 Învăţământ, cultură;
 Cercetare;
 Educaţie;
 Social-economic (condiţii de viaţă);
 Administrativ;
 Demografie;
 Alimentar;
 Igienic;

VI. LOCUL DE MUNCĂ

1) În comunitate şi ambulatoriu – dispensar (urban, rural); policlinică; şcoli,
grădiniţe, creşe, leagăne - cămine de bătrâni;
2) În staţionar (secţii: interne, chirurgie, pediatrie, obst.- ginecologie etc.);
3) Inspectoratele de poliţie sanitară - igienă.
 8

ÎNGRIJIRI PRIMARE DE SĂNĂTATE

Îngrijirile primare de sănătate reprezintă:

 îngrijirile esenţiale de sănătate;
 accesibile tuturor persoanelor şi familiilor din comunitate;
 prin mijloace ce le sunt acceptabile;
 şi la un preţ de cost abordabil comunităţii şi ţării.
Îngrijirile primare de sănătate se sprijină pe comunitate.

Definiţia comunităţii
Comunitatea este totalitatea unei populaţii de pe un teritoriu geografic determinat,
cu o formă de gestiune administrativă, membrii săi având interrelaţii cu grupuri sociale
şi instituţii (La noi baza e reprezentată de comune, oraşe).
De la nivelul comunităţii pleacă îngrijirile primare de sănătate. Indivizii, familiile
şi grupurile îşi asigură singuri responsabilitatea acţiunilor de sănătate. Pentru realizarea
acestei strategii, s-a considerat că este necesară schimbarea vechii concepţii de asistenţă
medicală, când acţiunile de sănătate au fost orientate spre lupta împotriva bolii şi se
acordă o atenţie mai mare refacerii sănătăţii.
În concepţia actuală, se consideră că o asistentă medicală bună presupune
trecerea de la îngrijirile terapeutice la îngrijirile primare de sănătate
Îngrijirile primare de sănătate sunt denumite şi îngrijiri de sănătate comunitare,
pentru că necesită sprijinul comunităţii.
Îngrijirile primare de sănătate determină îngrijiri complete, înglobând:
 promovarea sănătăţii;
 prevenirea îmbolnăvirilor;
 îngrijirile curative curente şi obişnuite;
 recuperarea;
 urgenţele.

Îngrijirile primare de sănătate acoperă trei niveluri de intervenţii şi anume:

1. îngrijiri de prevenire primară;
2. îngrijiri de prevenire secundară;
3. îngrijiri de prevenire terţiară;
4. intervenţia de nivel 4 - în cazul bolilor terminale, susţinerea familiei etc.

Nivelurile de intervenţii:

1. Îngrijiri de prevenire primară constau din:

 menţinerea şi promovarea sănătăţii, dar şi prevenirea îmbolnăvirilor.
 educaţia sanitară;
 prevenirea specifică (vaccinări, profilaxia unor boli);

2. Îngrijiri de prevenire secundară cuprind:

 intervenţii curative - pentru tratamentul bolilor şi prevenirea agravării
sau a complicaţiilor. Asistenta are rolul de a descoperi problemele în
timp.
 9

3.Îngrijiri de prevenire terţiară urmăresc recuperarea. Asistenta are rolul de a

susţine persoana îngrijită pentru a se adapta la diferite dificultăţi cauzate de problemele
de sănătate.

Pentru asigurarea dezvoltării îngrijirilor primare de sănătate sunt necesare:

 Identificarea îngrijirilor primare de sănătate.;
 Iniţierea personalului sanitar, a consumatorilor în îngrijirile primare de
sănătate.;
 Să se facă cunoscută valoarea socială şi economică a îngrijirilor primare
de sănătate.

1. Identificarea îngrijirilor primare de sănătate impune cunoaşterii şi studierea

unui întreg ansamblu de caracteristici:
– climatul, resurse de apă, caracteristicile populaţiei, nivelul de educaţie a
populaţiei, categorii sociale, resurse economice, caracter urban sau rural, etc.

2. Iniţierea personalului sanitar şi a consumatorilor de îngrijirile primare de

sănătate
a) - pregătirea lucrătorilor sanitari pentru a înţelege îngrijirile primare de
sănătate, indiferent de mediu:
- mediul familial - domiciliul;
- mediu de muncă - activitatea bărbaţilor, femeilor;
- alte medii-cultural, petrecerea timpului liber etc.;
- mediu şcolar-copii.
Aceştia trebuie:
 să ştie să asculte;
 să fie capabili să înţeleagă propunerile făcute;
 să ştie să utilizeze informaţiile;
 să ştie să alcătuiască un plan de îngrijiri;
 să înveţe să muncească cu alte modele sociale diferit de cel ce îngrijeşte
şi cel îngrijit.
Modele sociale trebuie stabilite pe relaţii de egalitate şi recunoaştere reciprocă.
Personalul din sistemul sanitar trebuie să înveţe să renunţe la complexele de
superioritate sau de inferioritate între diferitele categorii profesionale.
Asistenta generalistă – a cărei activitate se desfăşoară în comunitate, trebuie să
menţină contacte regulate cu persoane, familii, grupuri, la domiciliu, la şcoală, la
instituţii.
b) - populaţia trebuie pregătită să lucreze cu lucrătorii sanitari.
3. Să se recunoască valoarea socială şi economică a îngrijirilor primare de
sănătate şi a persoanelor care le acordă
Să studieze costul, incidenţa economică a îngrijirile primare de sănătate ţinând
cont de:
– durata timpului de muncă;
– mijloacele şi tehnologiile necesare;
– cheltuieli;
– dotarea cu personal.

CADRUL CONCEPTUAL AL ÎNGRIJIRILOR

 10

Cu toată diversitatea teoriilor şi conceptelor despre îngrijiri, toate asistentele au o

anumită înţelegere privind persoana îngrijită, sănătatea acestea şi îngrijirile (nursingul)
acordate.
1. Conceptul despre om: este o fiinţă unică, având nevoi biologice, psihologice,
sociale şi culturale, o fiinţă în continuă schimbare şi în interacţiune cu mediul său
înconjurător, o fiinţă responsabilă, liberă şi capabilă de a se adapta.
După Virginia Henderson: "Individul este o entitate bio-psiho-socială formând
un tot indivizibil. EI are necesităţi fundamentale cu manifestări specifice pe care şi le
satisface singur dacă se simte bine”.
2. Concepţii privind sănătatea. Au fost formulate mai multe definiţii ale
sănătăţii.
Definiţia O.M.S. a sănătăţii:
"Sănătatea este o stare de bine fizic, mental şi social, ce nu constă numai în
absenţa bolii sau a infirmităţii".
Alte definiţii:
 "Sănătatea este o stare în care necesităţile sunt satisfăcute în mod autonom,
nu se limitează la absenţa bolii." (Virginia Henderson).
 "Sănătatea este o stare de echilibru bio-psiho-social, cultural şi spiritual,
stare de autonomie şi independenţă, fără a fi egală cu absenţa bolii sau a
infirmităţii."
 "Sănătatea reprezintă ansamblul forţelor biofizice, fizice afective, psihice şi
sociale, mobilizabile pentru a înfrunta, compensa şi depăşi boala."
3. Concepţia despre boală: este ruperea echilibrului, armoniei, un semnal de
alarmă tradus prin suferinţă fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie
nouă, provizorie sau definitivă.

COMPETENŢA ASISTENTEI MEDICALE

Practicarea unor îngrijiri de calitate presupune multe cunoştinţe şi elemente de
competenţă:
1) Cunoaşterea unui model conceptual de îngrijire (de nursing);
2) Cunoştinţele acumulate;
3) Cunoaşterea demersului ştiinţific.

1. Cunoaşterea unui model conceptual de îngrijire

Definiţie: Un model conceptual este un ansamblu de concepte, o imagine mentală
care favorizează reprezentarea realităţii.
Pentru a defini cadrul conceptual al unei profesiuni – oricare ar fi câmpul ei de
acţiune – este necesar mai întâi să se precizeze următoarele elemente:
1) scopul profesiei;
2) ţelul activităţii sale: beneficiarul;
3) rolul său;
4) dificultăţi întâlnite la pacienţii de care se ocupă;
5) natura intervenţiei acordată pacientului (de: înlocuire, suplinire,
ajutare,etc);
6) consecinţele acestei acţiuni;
Aceste elemente – când se organizează într-o structură teoretică globală – devin
cadrul său conceptual.

2. Cunoştinţele acumulate
 Ştiinţifice - acumulate pe parcursul formării asistentei, o ajută la
 11

înţelegerea fiinţei umane în dimensiunile sale fizice, intelectuale şi

afective
 Tehnice – noţiuni şi abilităţi tehnice – se referă la procedeele metodice şi
ştiinţifice care servesc la promovarea sănătăţii şi combaterea bolilor.
 Relaţionale – cunoştinţele relaţionale – se referă la capacitatea asistentei
de a stabili relaţii cu pacienţii, de a crea un climat propice unor relaţii
calde de umanitate, de a colabora cu anturajul pacientului
 Etice –ansamblul de norme şi principii referitoare la valorile morale ale
persoanei şi profesiei şi care reglează buna conduită a asistentei.
 Legislative –reglementările şi directivele incluse în legi, în vederea
protejării asistentei şi a pacientului.

3. Cunoaşterea demersului ştiinţific

Demersul ştiinţific este un instrument de investigaţie, de analiză, de interpretare,
de planificare şi de evaluare a îngrijirilor. Instrumentul logic şi sistematic pe care-l
utilizează nursingul este demersul ştiinţific.

Termenul: concept de îngrijire este sinonim cu:

• model de nursing
• cadru conceptual
• model conceptual.

ATRIBUŢIILE ASISTENTULUI MEDICAL CARE

LUCREAZĂ ÎN SECŢIILE CU PATURI (Ordinul 560/1999)
Atribuţiile asistenţilor medicali decurg din competentele certificate de actele de
studii obţinute, ca urmare a parcurgerii unei forme de învăţământ de specialitate
recunoscută de lege.
În secţiile cu paturi lucrează asistenţi medicali din următoarele specialităţi:
asistent medical de pediatrie, asistent medical de obstetrica/ginecologie, asistent
medical generalist.
1) Îşi desfăşoară activitatea în mod responsabil, conform reglementărilor
profesionale şi cerinţelor postului.
2) Respecta regulamentul de ordine interioară.
3) Preia pacientul nou internat şi însoţitorul acestuia (în funcţie de situaţie),
verifică toaleta personala, ţinuta de spital şi-l repartizează la salon.
4) Informează pacientul cu privire la structura secţiei şi asupra obligativităţii
respectării regulamentului de ordine interioară, (care va fi afişat în salon).
5) Acorda prim ajutor în situaţii de urgenţă şi cheamă medicul.
6) Participa la asigurarea unui climat optim şi de siguranţă în salon.
7) Identifică problemele de îngrijire ale pacienţilor, stabileşte priorităţile,
elaborează şi implementează planul de îngrijire şi evaluează rezultatele
obţinute, pe tot parcursul internării.
8) Prezintă medicului de salon pacientul pentru examinare şi îl informează
asupra stării acestuia de la internare şi pe tot parcursul internării.
9) Observă simptomele şi starea pacientului, le înregistrează în dosarul de
îngrijire şi informează medicul.
10) Pregăteşte bolnavul şi ajuta medicul la efectuarea tehnicilor speciale de
 12

investigaţii şi tratament.
11) Pregăteşte bolnavul, prin tehnici specifice, pentru investigaţii speciale sau
intervenţii chirurgicale, organizează transportul bolnavului şi la nevoie
supraveghează starea acestuia pe timpul transportului.
12) Recoltează produse biologice pentru examenele de laborator, conform
prescripţiei medicului.
13) Răspunde de îngrijirea bolnavilor din salon şi supraveghează efectuarea de
către infirmieră a toaletei, schimbării lenjeriei de corp şi de pat, creării
condiţiilor pentru satisfacerea nevoilor fiziologice, schimbării poziţiei
bolnavului.
14) Observa apetitul pacienţilor, supraveghează şi asigura alimentarea pacienţilor
dependenţi, supraveghează distribuirea alimentelor conform dietei
consemnate în foaia de observaţie.
15) Administrează personal medicaţia, efectuează tratamentele, imunizările,
testările biologice etc., conform prescripţiei medicale.
16) Asigură monitorizarea specifica a bolnavului conform prescripţiei medicale.
17) Pregăteşte echipamentul, instrumentarul şi materialul steril necesar
intervenţiilor.
18) Asigură pregătirea preoperatorie a pacientului.
19) Asigură îngrijirile postoperatorii.
20) Semnalează medicului orice modificări depistate (de ex.: auz, vedere,
imperforaţii anale etc.).
21) Verifică existenţa benzii/semnului de identificare a pacientului.
22) Pregăteşte materialele şi instrumentarul în vederea sterilizării.
23) Respectă normele de securitate, manipulare şi descărcare a stupefiantelor,
precum şi a medicamentelor cu regim special.
24) Organizează şi desfăşoară programe de educaţie pentru sănătate, activităţi de
consiliere, lecţii educative şi demonstraţii practice, pentru pacienţi,
aparţinători şi diferite categorii profesionale aflate în formare.
25) Participă la acordarea îngrijirilor paliative şi instruieşte familia sau
aparţinătorii pentru acordarea. acestora.
26) Participă la organizarea şi realizarea activităţilor psihoterapeutice de reducere
a stresului şi de depăşire a momentelor/situaţiilor de criză.
27) Supraveghează modul de desfăşurare a vizitelor aparţinătorilor, conform
regulamentului de ordine interioară.
28) Efectuează verbal şi în scris preluarea/predarea fiecărui pacient şi a serviciului
în cadrul raportului de tură.
29) Pregăteşte pacientul pentru externare.
30) În caz de deces, inventariază obiectele personale, identifica cadavrul şi
organizează transportul acestuia la locul stabilit de conducerea spitalului.
31) Utilizează şi păstrează, în bune condiţii, echipamentele şi instrumentarul din
dotare, supraveghează colectarea materialelor şi instrumentarului de unică
folosinţă utilizat şi se asigură de depozitarea acestora în vederea distrugerii.
32) Poartă echipamentul de protecţie prevăzut de regulamentul de ordine
interioară, care va fi schimbat ori de câte ori este nevoie, pentru păstrarea
igienei şi a aspectului estetic personal.
33) Respectă reglementările în vigoare privind prevenirea, controlul şi
combaterea infecţiilor nosocomiale.
34) Respectă secretul profesional şi codul de etică al asistentului medical.
35) Respectă şi apără drepturile pacientului.
 13

36) Se preocupă de actualizarea cunoştinţelor profesionale, prin studiu individual

sau alte forme de educaţie continuă şi conform cerinţelor postului.
37) Participă la procesul de formare a viitorilor asistenţi medicali.
38) Supraveghează şi coordonează activităţile desfăşurate de personalul din
subordine.
39) Participă şi/sau iniţiază activităţi de cercetare în domeniul medical şi al
îngrijirilor pentru sănătate.

FIŞELE DE ATRIBUŢII PENTRU ASISTENŢII MEDICALI

ALTE CATEGORII DE PERSONAL SANITAR CU STUDII
POSTLICEALE SANITARE SAU MEDII SANITARE ŞI PERSONAL
AUXILIAR

1) Atribuţiile asistentului medical care lucrează în secţiile cu paturi –

competenţele asistentului medical care lucrează în secţiile cu paturi
2) Atribuţiile asistentului medical de familie – competenţele asistentului
medical de familie
3) Atribuţiile asistentului medical de igiena şi sănătate publică
4) Atribuţiile asistentului medical de laborator
5) Atribuţiile asistentului medical de farmacie
6) Atribuţiile asistentului medical de balneofizioterapie
7) Atribuţiile asistentului medical de radiologie
8) Atribuţiile asistentului medical de dietetică
9) Atribuţiile asistentului social
10) Atribuţiile tehnicianului dentar
11) Atribuţiile tehnicianului de aparatură medicală
12) Atribuţiile tehnicianului optician
13) Atribuţiile infirmierei
14) Atribuţiile brancardierului

COD INTERNAŢIONAL DE ETICĂ

PENTRU ASISTENTE MEDICALE DE OBSTETRICĂ
GINECOLOGIE/MOAŞE

Ţelul Confederaţiei internaţionale a asistentelor medicale/nurselor (ICM) este

acela de a îmbunătăţi standardul de îngrijire acordat femeilor, copiilor şi familiilor de
pretutindeni prin perfecţionarea, educarea şi folosirea oportună a asistentei medicale de
obstetrică ginecologie/moaşei profesioniste. În virtutea ţelului său, ICM prezintă
următorul cod, ca un ghid al educării, practicii şi cercetării în obstetrică.

Codul

1. Raporturile obstetricii
a. Asistentele medicale de obstetrică ginecologie/moaşele, respectă dreptul
 14

femeii de a lua o decizie pe deplin informată şi favorizează acceptarea

responsabilităţii pentru consecinţele deciziilor ei.
b. - lucrează cu femei, sprijinind dreptul lor de a participa activ la luarea
deciziilor privind îngrijirea şi împuternicind femeile să vorbească în
interesul lor despre problemele care le afectează sănătatea proprie sau a
familiilor lor.
c. Împreună cu femeile, asistentele medicale de obstetrică
ginecologie/moaşele, colaborează cu factorii financiari şi politici pentru a
defini nevoile de servicii de sănătate ale femeilor şi a se asigura că
resursele sunt corect alocate în funcţie de priorităţi şi disponibilitate.
d. Asistentele medicale de obstetrică ginecologie/moaşele, se sprijină şi se
susţin reciproc pentru îndeplinirea rolului profesional şi cultivă activ
spiritul de autoevaluare.
e. - colaborează cu alţi specialişti în domeniul sănătăţii, consultându-i atunci
când nevoile de îngrijire ale femeii depăşesc limitele lor de competenţă.
f. - recunosc interdependenţa umană în domeniul practicii lor şi caută activ
să rezolve conflictele inerente.

2. Practica asistentelor medicale de obstetrică ginecologie/moaşelor

a. Asistentele medicale de obstetrică ginecologie/moaşele, acordă îngrijiri
femeilor şi familiilor care aşteaptă copii, au respect pentru diversitatea lor
culturală, străduindu-se în acelaşi timp să elimine practicile riscante din
sânul aceloraşi culturi.
b. - sunt alături de femei, încurajându-le speranţele realiste legate de naştere,
cu un minim de aşteptări, astfel ca nici o femeie să nu fie lezată prin
concepţie sau naştere.
c. - îşi folosesc cunoştinţele profesionale pentru a asigura proceduri sigure
de naştere femeilor care solicită îngrijire, oricare ar fi circumstanţele.
d. - răspund nevoilor psihologice, fizice, emoţionale şi spirituale ale femeilor
care solicită îngrijiri de sănătate, oricare ar fi circumstanţele.
e. - acţionează ca modele eficiente în promovarea sănătăţii femeilor în toate
ciclurile vieţii lor, a familiilor şi a altor specialişti din domeniul sănătăţii.
f. – caută activ (în întreaga carieră) progresul personal, intelectual şi
profesional, integrând acest progres in activitatea lor practică.

3. Responsabilităţile profesionale ale asistentelor medicale de obstetrică

ginecologie/moaşelor
a. Asistentele medicale de obstetrică ginecologie/moaşele păstrează secretul
informaţiilor despre cliente în scopul protejării dreptului la con-
fidenţialitate şi folosesc discernământul în partajarea acestor informaţii.
b. - sunt responsabile pentru acţiunile şi deciziile lor şi răspund pentru
rezultatele îngrijirii acordate femeilor.
c. - pot refuza să participe la activităţi faţă de care au o profundă opoziţie
morală; totuşi, accentuarea conştiinţei individuale nu trebuie să priveze
femeile de servicii de sănătate esenţială.
d. - participă la dezvoltarea şi implementarea politicilor de sănătate care
promovează sănătatea pentru toate femeile şi familiile care aşteaptă copii.

4. Progresul cunoştinţelor şi practicii

 15

a. Asistentele medicale de obstetrică ginecologie/moaşele garantează că

progresul cunoştinţelor în profesie se bazează pe activităţi care protejează
drepturile femeilor ca persoane.
b. - dezvoltă şi transmit cunoştinţele profesionale prin intermediul diverselor
procese, cum ar fi analiza şi cercetarea în colectiv.
c. - participă la procesul de educare al asistentelor medicale de obstetrică
ginecologie/ moaşelor care se formează şi la dezvoltarea profesiei de
moaşă.

NURSINGUL ÎN CONTEXTUL STRATEGIEI OMS

“SĂNĂTATE 21”

Peste 5 milioane nurse şi moaşe care lucrează activ în Regiunea Europeană

formează cel mai mare grup al profesioniştilor din sectorul sanitar. Milioane de nurse
nu practică în prezent această profesie, dar oferă îngrijiri şi înfluenţează sănătatea prin
conduita lor ca cetăţeni.
Biroul regional OMS pentru Europa, Consiliul Internaţional al Nurselor şi
Consiliul Internaţional al Moaşelor au lansat o campanie largă “Sănătate 21” a nurselor
şi moaşelor din Europa. Nursele şi moaşele din acest program vor avea un ecuson cu o
inimă şi curcubeu şi vor depune jurământ. Prima conferinţă Ministerială OMS pe aceste
probleme a avut loc la Munchen în iunie 2000.
Sănătatea şi îngrijirea sănătăţii s-a confruntat cu multiple probleme incluzând
sărăcia, locurile de muncă, locuinţele şi mediul.
Strategia OMS în secolul 21 este ca oamenii sănătoşi sau cei cu o boală uşoară
sau cronică să rămână la domiciliu, iar spitalizările să survină ca perioade excepţionale
în viaţa omului. Serviciile spitaliceşti vor sprijini serviciile ambulatorii, de acordare a
îngrijirilor la domiciliu, în şcoli, la locul de muncă.

Strategia “Sănătate 21”

Sănătate 21 este cea mai recentă lucrare privind Strategia Europeană OMS
“Sănătate pentru toţi”. A fost semnată de toate cele 51 de state membre ale Regiunii
Europene care se obligă astfel să acţioneze pentru realizarea obiectivelor. Multe ţări au
trecut deja la acţiune pe versiunea precedentă a strategiei “Sănătate pentrru toţi”. Noua
versiune a strategiei Sănătate 21 pune accentul pe sănătatea responsabilă şi susţinută
social şi democratic. Se concentrează asupra echităţii, abordării bolii, acţiunii
multisectoriale şi asupra determinanţilor socio-economici ai sănătăţii.
Această lucrare are rolul să:
- semnaleze obiectivele Sănătăţii 21 pentru nursă,
- confirme progresele reale realizate deja
- stimuleze înţelegerea mai rapidă şi mai largă a ideilor bune şi a inovaţiillor
viitoare.

Oportunităţi pentru nurse de a contribui la Strategia “Sănătate 21”

Nursele au rol în îmbunătăţirea sănătăţii indivizilor, familiilor şi comunităţilor.

Nursele pot avea impact asupra sănătăţii prin efectele lor asupra:
 16

- solidarităţii şi echităţii pentru sănătate

- stilul de viaţă şi mediul sănătos
- acţiuni multisectoriale, intersectoriale
- îngrijirilor de sănătate complete, orientate pe rezultat
- grupurilor ţintă de populaţie
- boli legate de sărăcie şi şomaj
- neglijării persoanelor vulnerabile
- relaţiei între violenţă şi boală
- abuzului de substanţe, incluzând tutunul, alcoolul, drogurile.
Astfel:
Nursele din mediul clinic vor lucra în echipe interdisciplinare şi
multisectoriale.
Nursele de la nivel guvernamental au rol de a:
- informa forurile politice naţionale privind cunoaşterea sănătăţii şi
îngrijirilor de sănătate,
- lucra pt. politici naţionale legate de obiectivele “Strategiei 21”
- contribui la impactul sondajelor de sănătate asupra politicilor şi
propunerilor guvernamentale pe termen lung.
Nursele –educatori – au responsabilitatea de a se asigura că toate nursele din
programele de pregătire cunosc problemele de sănătate legate de fiecare obiectiv.
Nursele - şefe şi directori – rol în a stabili şi menţine calitatea sistemelor pt.
bunăstarea personalului şi mediului în care lucrează.
Nursele practiciene – rol de a promova sănătatea şi a preveni îmbolnăvirile
Nursele de familie – rol de a lega contactul lor cu indivizi, familii şi
comunităţi, de a-i identifica pe cei cu nevoi mai mari.
Nursele cu practică obstetricală – rol în a asigura cel mai sănătos start în viaţă
pentru nou.născut. Aceasta cuprinde implicarea în sănătatea sexuală şi planificarea
sarcinilor, sprijinirea părinţilor în timpul sarcinii şi îngrijirea mamei, tatălui şi copilului
imediat după naştere.

Obiectivele “Sănătăţii 21”

Obiectivul 1 – Solidaritate pentru sănătate în Regiunea Europeană
Până în anul 2020 decalajul actual al stării de sănătate dintre statele membre
ale Regiunii Europene ar trebui redus cu cel puţin 30% (diferenţa dintre 1/3 de ţări
europene cu cea mai înaltă speranţă de viaţă şi 1/3 de tări cu cea mai scăzută speranţă
de viaţă ar trebui să fie redusă cu cel puţin 30%)
Repere în nursing
Nursele din practica clinică (din spitale şi comunităţi) vor înţelege cât de
puternic influenţează sănătatea circumstanţele socio-economice, mediul şi stilul de
viaţă, de la începutul carierei lor ca nurse. Nursele cliniciene şi directoare vor include
obiectivele Sănătate 21 în planurile lor de îngrijire şi serviciile lor locale.
Nursele de familie vor ajuta familiile să facă faţă bolilor şi stressului, şi vor da
sfaturi legate de modul de viaţă sănătos şi factorii de risc comportamental. Vor conlucra
cu alte agenţii sociale pt. a influenţa problemele socio-economice şi de mediu, care sunt
cauze ale îmbolnăvirilor precum: locuinţa sărăcăcioasă, lipsa veniturilor, dieta
necorespunzătoare.
 17

Nursele care elaborează politici, strategii, planifică şi conduc vor demonstra

solidaritate, permiţând nurselor cliniciene să aibă cunoştiinţele, autoritatea şi resursele
necesare de a-şi juca rolul în promovarea sănătăţii.
Nursele educatori – se vor asigura că informaţiile, experienţa şi cunoştinţele
despre intervenţiile nursing, vor fi incluse în programele nursing.
Nursele cercetători – vor iniţia şi vor participa la programe de cercetare care
ajută nursele în practica de zi cu zi.
Indicatori ai realizărilor în nursing
- Fiecare ţară membră a dezvoltat până în 2002 o Strategie de
Nursing, care include obiectivele Nursingu-lui pt. Sănătate 21.
- Până în 2005 fiecare ţrară membră va dezvolta minimum 3 scheme
model de parteneriat.
- Începând cu 2002, fiecare ţară membră va găzdui o Conferinţă
bianuală.

Obiectivul 2 – Echitate în sănătate

Până în 2002 decalajul dintre grupurile socio-economice din interiorul ţărilor
privind problemele de sănătate ar trebui reduse cu cel puţin ¼ în toate statele membre,
prin îmbunătăţirea nivelului de sănătate al grupurilor dezavantajate.
Astfel:
- diferenţa în speranţa de viaţă dintre grupurile socio-economice
trebuie redusă până la cel puţin 25%
- valorile indicatorilor maximi ai morbidităţii, invalidităţii şi
mortalităţii în grupuri, coroboraţi cu aspectele socio-economice
- condiţiile socio-economice care produc efecte adverse trebuie
îmbunătăţite (m.a. diferenţele de venit).
- trebuie redusă proporţia populaţiei ce trăieşte în sărăcie,
- trebuie protejate persoanele cu nevoi speciale
Indicatori ai realizărilor în nursing
Nursele care lucrează la fiecare nivel trebuie să demonstreze că acţiunile lor au
contribuit la îmbunătăţirea sănătăţii, în special:
- identificarea şi împărtăţirea exemplelor de implicare a nurselor în
realizarea echităţii, prin prezentări de conferinţe, schimb de idei,
publicaţii
- fiecare ţară membră să identifice şi să prezinte un proiect condus de
nurse în fiecare an, pt. a îmbunătăţi sănătatea celor mai
dezavantajaţi.

Obiectivul 3 – Un start sănătos în viaţă

Până în 2020, toţi copiii nou-născuţi şi preşcolarii din Regiunea Europeană ar
trebui să aibă o sănătate mai bună, asigurându-le un start mai sănătos în viaţă.
Astfel:
- toate statele membre trebuie să aducă îmbunătăţiri ale accesului de
sănătate în perioada antenatală, perinatală şi serviciile de sănătate
pentru copii;
- rata mortalităţii infantile să fie sub 20 la 1000 născuţi vii în toate
ţările, în ţările cu rate curente sub 20 la %o trebuie să ajungă la 10 şi
chiar mai puţin, iar ţările cu rate curente sub 10 la 1000, ar trebui să
mărească procentul de noi-născuţi fără boli congenitale sau
deficienţe,
 18

- mortalitatea şi infirmităţile datorate violenţei la copilul sub 5 ani,

trebuie redus cu cel puţin 50%,
- procentul născuţilor cu greutăţi sub 2500 gr să fie redus cu cel puţin
20%.
Astfel, moaşele vor lucra în colaborare cu nursele la furnizarea unor intervenţii
antenatale ca să promoveze maternitatea în siguranţă, o creştere a greutăţii copiilor la
naştere şi o reducere a bolilor şi infirmităţilor congenitale. Se vor identifica grupurile
vulnerabile (adolescente, mame singure). Se va asigura promovarea sănătăţii femeilor şi
participarea la planificarea familială, supravegherea naşterii şi asistenţa naşterii. Mai
apoi moaşele vor fi învăţate să facă faţă singure unei sarcini, unei naşteri normale şi,
împreună cu ceilalţi colegi din serviciul obstetrică, unei naşteri mai dificile. Toată
evidenţa moaşei se va baza pe evidenţă şi tehnică corectă.
Indicatori ai realizărilor în nursing:
- până în 2005 toate ţările membre vor dezvolta un sistem de îngrijiri
de sănătate acordate familiei
- până în 2005 toate femeile însărcinate vor avea posibilitatea unei
examinări de către moaşă în timpul sarcinii, şi va avea posibilitatea
să fie asistată de o moaşă la naştere.
- Se va promova alimentaţia la sân, cu implicare nursei de familie.

Obiectivul 4 – Sănătatea tinerilor

Până în 2020, tinerii din Regiune trebuie să fie mai sănătoşi şi mai capabili să-şi
îndeplinească rolurile în societate.
Astfel:
- copiii şi adolescenţii trebuie să aibă aptitudini mai dezvoltate şi
capacitatea de a face alegeri sănătoase,
- mortalitatea şi handicapurile determinate de violenţă şi accidente în
rândul tinerilor trebuie să fie reduse până la cel puţin 50%
- proporţia de tineri care adoptă comportamente nesănătoase/
dăunătoare, cum ar fi consumul de droguri, de tutun sau alcool
trebuie să fie substanţial redusă;
- incidenţa sarcinilor în rândul adolescentelor trebuie să fie redusă cu
cel puţin 1/3.
Nursele vor promova şi vor participa la activităţi privind sănătatea, ajutând
astfel tinerii să facă alegeri sănătoase în ce priveşte modul de viaţă şi anume în ce
priveşte relaţiile sexuale, dietă, exerciţii fizice, fumat şi alcool. Nursele vor participa la
dezvoltarea unor campanii de promovare a sănătăţii, educaţiei şi serviciilor de sănătate,
ceea ce va avea ca efect reducerea numărului de sarcini în rândul adolescenţilor.
Indicatori ai realizărilor în nursing
- nursele de familie vor aprecia necesităţile/cerinţele tinerilor ca grup
de populaţie şi vor forma un plan local de îngrijire a sănătăţii în
şcoală, colegii sau în comunitate;
- nursele vor pune în aplicare aceste planuri de îngrijire a sănătăţii şi
le vor folosi pentru a influenţa îmbunătăţirea sănătăţii tinerilor ca
grup de populaţie;
- vor fi efectuate bilanţuri pentru a demonstra impactul acestor planuri
de ingrijire a sănătăţii (ex.: scăderea numărului de sarcini la
adolescente, renunţarea la fumat, limitarea folosirii incorecte a
medicamentelor).
 19

Obiectivul 5 – Îmbătrânirea în condiţii bune de sănătate

Până în 2020 persoanele cu vârstă de peste 65 ani trebuie să aibă posibilitatea de
a se bucura de întregul lor potenţial de sănătate şi a avea un rol social activ.
- trebuie să crească cu cel puţin 20% a speranţei de viaţă şi a speranţei
de viaţă fără deficienţe, la vârsta de 65 de ani,
- trebuie să existe o creştere de cel puţin 50% a populaţiei cu vârsta de
80 ani.
Nursele vor promova şi vor participa la activităţi educaţionale privind sănătatea
adulţilor. Fiercare curs va include studiul unui mod sănătos de viaţă incluzând: dieta,
exerciţiile fizice, consumul de alcool şi de tutun şi condiţiile de trai care îmbunătăţesc
starea de sănătate. Ele vor pregăti în mod activ pe cei de vârstă mijlocie pentru o
îmbătrânire într-o stare cât mai bună de sănătate.
Indicatori ai realizărilor în nursing
Acţiunile nurselor trebuie să contribuie la îmbunătăţirea stării de sănătate prin:
- sistemul îngrijirilor de sănătate acordate familiei va da persoanelor
în vârstă posibilitatea de a fi îngrijite acasă, în cadrul comunităţii sau
în mici centre specializate.
- Nursele vor iniţia şi vor participa la dezvoltarea serviciilor integrate
de sănătate, de educaţie şi sociale,
- Nursele la orice nivel, inclusiv ca cetăţeni, vor dezvolta şi vor
participa la programe care să dea posibilitatea ca decesul să aibă loc
acasă.

Obiectivul 6 – Îmbunătăţirea sănătăţii mintale

Până în anul 2020 trebuie îmbunătăţită starea psiho-socială a oamenilor, iar
pentru persoanele cu sănătate mentală trebuie făcute disponibile şi accesibile servicii
perfecţionate.
Astfel:
- prevalenţa şi impactul negativ asupra sănătăţii mentale trebuie
reduse substanţial, iar oamenii trebuie să aibă o capacitate crescută
de a face faţă evenimentelor stresante ale vieţii
- rata sinuciderilor trebuie redusă cu cel puţin 1/3, iar cele mai
semnificative scăderi trebuie obţinute în ţări şi grupuri de populaţie
cu rate actuale crescute.
Indicatori ai realizărilor de nursing
Nursele vor putea demonstra că au contribuit la îmbunătăţirea stării de sănătate:
- strategiile nursingului, iniţiatorii politicii de nursing şi managerii vor
dezvolta scheme de îngrijire care au ca rezultat o mai bună stare a
sănătăţii mentale şi o reducere a ratei sinuciderilor.
- Nursele vor lucra în echipe multidisciplinare pentru a furniza
îngrijiri terapeutice în comunitate, ceea ce va avea ca rezultat o
reducere, în procente a numărului cazurilor internate în aziluri.

Obiectivul 7 – Reducerea bolilor transmisibile

- până în 2000 sau mai devreme, trebuia oprită transmiterea
poliomielitei în Regiunea Europei, iar până în 2003 sau mai devreme
acest fapt trebuie certificat în fiecare ţară.
- până în 2005 – tetanosul neonatal trebuie eliminat din regiune,
- până în 2007, pojarul indigen trebuie eliminat din regiune, iar până
în 2010 eliminarea trebuie certificată în fiecare ţară,
 20

- până în 2010 toate ţările trebuie să aibă o incidenţă a difteriei sub 0,1
la 100000 locuitori:
 o reducere cu cel puţin 80% a incidenţei noilor purtători ai
HBV prin vaccinarea împotriva hep. B în programul de
imunizare al copiiilor
 nivelul incidenţei oreionului, tusei convulsive şi bolilor
invazive date de H. Influenzae tip B, sub 1 la 100000
locuitori
 nivelul incidenţei sifilisului congenital sub 0,01 la 1000
născuţi vii;
 nivelul incidenţei rubeolei congenitale sub 0,01 la 1000
născuţi vii;
- până în 2015 sau mai devreme:
 nivelul incidenţei malariei să fie sub 5 la 100000 locuitori, şi
să nu fie decese în urma contactării unor forme indigene,
 să se reducă incidenţa, mortalitatea şi consecinţele negative
ale infecţiei HIV sau SIDA, a altor boli transmisibile sexual, a
tuberculozei şi a bolilor respiratorii acute şi bolilor diereice la
copil.
Indicatori ai realizărilor în nursing:
- eradicarea poliomielitei, tetanosului neonatal şi rujeolei,
- reducerea procentuală a hepatiei, tusei convulsive, rubeolei,
oreionului prin vaccinări şi imunizări,
- creşterea calităţii alimentaţiei şi scăderea incidenţei bolilor diareice,
- creşterea procentuală a folosirii prezervativului, cunoştinţelor despre
sex în siguranţă şi despre schimbarea acelor de seringă
- creşterea numărului de vaccinaţi antigripal,
- dovedirea unei igiene personale îmbunătăţite.

Obiectivul 8 – Reducerea bolilor netransmisibile

Până în 2020 trebuie ca:
- mortaliatea prin bolile cardiovasculare la persoanele sub 65 de ani să
fie redusă cu cel puţin 40%,
- mortaliatea datorată cancerelor la persoanele sub 65 ani trebuie
redusă cu cel puţin 15%, iar mortalitatea datorată cancerului
pulmonar redusă la 25%,
- incidenţa amputaţiilor, orbirii, insuficienţei renale sau a
complicaţiilor sarcinii, diabet, trebuie redusă la 1/3,
- reducerea mortalităţii, infirmităţiilor şi mortalităţii datorate bolilor
respiratorii cronice, tulburărilor osteoarticulare,
- cel puţin 80% din copiii în vârstă de 6 ani nu trebuie să aibă carii, iar
copii de 12 ani trebuie să aibă în medie nu mai mult de 1,5 dinţi
cariaţi, lipsă sau plombaţi.

Obiectivul 9 – Reducerea vătămărilor datorate violenţelor şi accidentelor

Până în 2020 trebuie să existe o scădere semnificativă şi substanţială a
vătămărilor, infirmităţilor şi morţii rezultate din accidente şi acte de violenţă.
În special:
 21

- mortalitatea şi infirmităţile datorate accidentelor rutiere trebuie

reduse la cel puţin 30%,
- mortalitatea şi infirmităţile datorate accidentelor la lucul de muncă,
accidentelor domestice sau petrecute în timpul liber să fie reduse la
cel puţin 50%,
- incidenţa şi mortalitatea datorată violenţei casnice, violenţei legate
de sex, sau crimei organizate precum şi consecinţele acestora asupra
sănătăţii, trebuie reduse la cel puţin 25%.

Obiectivul 10 – Un mediu fizic sănătos şi sigur

Până în 2015 oamenii ar trebui să trăiască într-un mediu înconjurător mai sigur
din punct de vedere fizic cu expunere la riscurile contaminării la nivele care să nu
depăşească standardele adoptate la nivel internaţional.
În mod particular:
- populaţia expusă la contaminări fizice microbiene şi chimice din aer
şi apă murdare care sunt riscante pentru sănătate ar trebui reduse
substanţial, conform orarului şi ratelor de reducere cuprinse în
planurile de acţiune pentru mediul înconjurător şi sănătate;
- oamenii ar trebui să aibă acces universal la apă potabilă în cantităţi
suficiente şi de o calitate satisfăcătoare.
Indicatori ai realizărilor în nursing:
- reducerea contaminării mâncării mai ales la copii între 0-5 ani;
- reducerea incidenţei hipotermiei la oamenii de peste 65 ani,
- introducerea problemelor de sănătate publică în toate planurile de
învăţământ al nurselor,
- dezvoltarea modelelor mediului de lucru în serviciile de sănătate,
- creşterea implicării nurselor în planificarea şi furnizarea serviciilor
de sănătate.

Obiectivul 11 – Un stil de viaţă mai sănătos

Până în 2015 oamenii din întreaga societate vor trebui să adopte stiluri de viaţă
mai sănătoase cum ar fi:
- un comportament mai sănătos în domenii precum nutriţie, exerciţiile
fizice şi sexualitatea
- creşterea accesului la o hrană mai sănătoasă
Indicatori ai realizărilor în nursing:
- reducerea incidenţei bolilor de inimă şi a infarctului la persoanele
sub 65 ani
- monitorizarea exerciţiilor fizice, a nutriţiei sănătoase şi a sexului
protejat,
- includerea în curriculumul pentru nursing a modelelor de viaţă
sănătoase,
- sporirea şanselor de angajare a celor fără locuri de muncă,
- utilizarea metodei Screening-ului pentru depistarea cancerului de col
uterin,
- reducerea incidenţei bolilor cu tranmitere sexuală.

Obiectivul 12 – Reducerea suferinţelor produse de consumul de alcool,

droguri şi tutun
 22

Până în anul 2015 efectele asupra sănătăţii produse de consumul de substanţe ca

tutunul, alcoolul şi drogurile psihoactive va fi redus semnificativ.
Astfel:
- proporţia nefumătorilor va trebui să fie cel puţin 80% în rândul
persoanelor de peste 15 ani şi mergând spre 100% în rândul
persoanelor sub 15 ani.
- consumul de alcool pe cap de locuitor va trebui să fie staţionar sau
să nu depăşească 6 litri/an şi va trebui să tindă către 0 în rândul
persoanelor sub 15 ani,
- prevalenţa drogurilor psihoactive ilicite folosite va trebui să fie
redusă cu cel puţin 25% şi mortalitatea datorată acestora, cu cel
puţin 50%.

Obiectivul 13 – Angajamente pentru sănătate

Până în 2015:
- siguranţa şi calitatea mediului de acasă trebuie îmbunătăţite prin
creşterea calificării personale şi familiale pentru promovarea şi
protecţia sănătăţii şi riscul sănătăţii mediului fizic de acasă trebuie
redus;
- oamenii cu infirmităţi ar trebuie să aibă oportunităţi pentru sănătate
şi acces la casă, serviciu, viaţă publică şi socială în acord cu Regulile
Standard ale Naţiunilor Unite asupra Egalizării Drepturilor pentru
persoanele cu infirmităţi;
- accidentele casnice şi la locul de muncă trebuie reduse; conform ob.
10; cel puţin 50% din copii trebuie să fie educaţi într-o grădiniţă
“sănătoasă” şi 95% într-o şcoală „sănătoasă”;
- cel puţin 50% din oraşe şi alte comunităţi ar trebui să fie membri
activi pentru un „oraş sănătos”, al unei reţele comunitare sănătoase,
- cel puţin 10% din companiile mari şi mijlocii ar trebui să se implice
în practicarea unor principii sănătoase.

Obiectivul 14 – Responsabilitatea multifactorială pentru sănătate

Până în 2020 în toate sectoarele va fi recunoscută şi acceptată responsabilitatea
acestora faţă de sănătate.
- persoanele cu putere decizională în toate sectoarele trebuie să ia în
consideraţie beneficiile care pot fi obţinute investind pentru sănătate
în domeniul respectiv şi să-şi orienteze politica şi acţiunile;
- statele membre trebuie să stabilească mecanismele de evaluare a
impactului asupra sănătăţii şi să se asigure că toate domeniile au
devenit răspunzătoare pentru efectele politicii şi acţiunilor lor asupra
sănătăţii.

Obiectivul 15 – Sector de sănătate integrat

Până în 2020 oamenii trebuie să aibă acces la îngrijiri primare orientate către
familie sau comunitate, sprijinite de un sistem spitalicesc flexibil şi receptiv
- 90% din ţări trebuie să aibă servicii de îngrijiri primare, asigurând
continuitatea îngrijirilor prin sisteme eficiente şi eficace din punct de
vedere al costurilor legate de serviciile spitaliceşti de îngrijiri
secundare şi terţiare;
 23

- 90% din ţări trebuie să aibă medici de familie care trebuie să lucreze
în sistemul de ingrijire primară,
- 90% din ţări trebuie să aibă servicii de sănătate care să asigure
participarea indivizilor, recunosc şi susţin persoanele ca furnizori de
îngrijiri de sănătate

Obiectivul 16 – Realizarea calităţilor îngrijirilor

Până în 2020:
- eficientizarea principalelor strategii de sănătate publică trebuie în
funcţie de rezultatele obţinute, iar de ciziile privind strategiile
alternative de rezolvare a problemelor individuale de sănătate trebuie
să fie luate comparând rezultatele cu eficacitatea lor din punct de
vedere al costurilor
- toate ţările trebuie să aibă la nivel naţional un mecanism de
monitorizare continuă şi dezvoltare a calităţii îngrijirilor pentru cel
puţin 10 probleme de sănătate importante

Obiectivul 17 – Finanţarea serviciilor de sănătate şi alocare a resurselor

Până în 2010 Statele membre trebuie să deţină mecanisme de suport financiar şi
alocare de resurse şi sisteme de îngrijire medicală bazate pe principii de acces în mod
egal, cost-eficienţă, solidaritate şi calitate optimă.
În particular:
- cheltuielile pt. serviciile de sănătate trebuie să fie adecvate,
corespunzător nevoilor de sănătate ale populaţiei,
- resursele trebuie împărţite între sectoarele de promovare şi protecţie
a sănătăţii, tratament şi îngrijire,
- sistemele de colectare a fondurilor pentru îngrijirea sănătăţii trebuie
să garanteze acoperirea generală, solidaritatea şi susţinerea.

Obiectivul 18 – Dezvoltarea resurselor umane pentru sănătate

Începând cu anul 2010 toate statele membre vor trebui să se asigure că
profesioniştii din sistemul de sănătate şi ai sectoarelor cu care colaborează posedă cele
mai potrivite cunoştinţe, atitudini şi deprinderi pentru protejarea şi promovarea
sănătăţii.
Astfel:
- educaţia profesioniştilor din sănătate va avea la bază principiile
politicii „Sănătăţii pentru toţi”, pregătindu-i pentru servicii de
promovare, îngrijire şi reabilitare de calitate şi ajutându-i să îmbine
practica clinică cu sănătatea publică;
- sistemul de educaţie va fi planificat astfel ca să asigure numărul şi
varietatea de profesionişti din străinătate, pregătiţi în întâmpinarea
nevoilor actuale şi viitoare de sănătate;
- toate statele membre vor avea lideri în sănătate publică, management
şi practică.

Obiectivul 19 – Cercetare şi documentare pentru sănătate

Până în 2005:
 24

- toate ţările trebui să aibă politici de cercetare orientate spre

priorităţile pe termen lung în ceea ce priveşte sănătatea pentru toţi,
- toate ţările trebuie să aibă mecanisme care să facă posibilă
distribuirea serviciilor de sănătate pe baza probelor ştiinţifice;
- informaţiile despre sănătate trebuie să fie folositoare şi uşor
accesibile, politicienilor, managerilor, profesioniştilor din sistemul
de sănătate, precum şi publicului larg,
- toate ţările trebuie să aibă stabilite politici şi programe de informare
care să susţină agenda “Sănătăţii pentru toţi” şi să faciliteze accesul
către astfel de informaţii.

Obiectivul 20 – Mobilizarea partenerilor pentru sănătate

Până în 2005 – implementarea politicilor de sănătate pentru toţi trebuie să
angajeze toţi indivizii, grupuri din sectoare publice şi private, dar şi societatea
civilă în alianţe şi parteneriate de sănătate pentru toţi.
Astfel:
- sectorul sănătăţii trebuie implicat în promovarea activă şi pledoarie
pentru sănătate;
- trebuie să existe structuri şi procese la nivel internaţional, naţional,
regional şi local pentru a amortiza colaborarea tuturor sectoarelor în
dezvoltarea sănătăţii.

Obiectivul 21 – Politici şi strategii de sănătate pentru toţi

Până în 2010 toate Statele Membre trebuie să implementeze politici de
“Sănătate pentru toţi” la nivel naţional, regional şi local.
Astfel:
- politicile sănătăţii pentru toţi la nivel naţional, vor susţine un cadru
motivant şi încurajator în viitor pentru acţiunile din regiuni, oraşe, la
nivelul comunităţilor precum şi în şcoli, locuri de muncă şi
domiciliu
- structurile şi procesele ar trebui să fie capabile să dezvolte politici de
sănătate la nivel naţional, dar şi la alte niveluri,
- trebuie formulate obiectivele, sarcinile, indicatorii şi priorităţile pe
termen scurt, mediu şi lung, dar şi strategiile care le realizează,
bazate pe valorile sănătoţii pentru toţi, iar progresul pentru realizarea
lor să fie monitorizat şi evaluat sistematic.

- Legea drepturilor pacientului + legislaţie-vezi anexe (cap. XI)

COMUNICAREA
1. CULEGEREA DATELOR ŞI APRECIEREA LOR
 25

Culegerea datelor şi aprecierea lor constituie primul contact al asistentei medicale

– nursei – cu pacientul şi cuprinde următoarele etape:
 culegerea datelor prin interviu şi comunicare;
 validarea, datelor;
 organizarea datelor;
– identificarea celor legate de problemele de sănătate actuală.

Metodele şi sursele de culegere a datelor:

 interviu şi istoricul bolii (obţinute de la familie, pacient, anturaj);
 examenul fizic: • subiectiv;
• obiectiv.
 teste de laborator, diagnostic medical, dosar de date.
Deci, prin interviu şi istoricul bolii încep relaţiile dintre asistenta medicală –
nursă – şi pacient, cuprinzând informaţii complete adunate de la sursele existente. Acest
schimb de informaţii se obţine prin comunicare – un proces prin care una, două sau
mai multe persoane îşi exprimă gândurile sau sentimentele şi îşi înţeleg reciproc
sensurile.
Scopul comunicării: înţelegere şi răspuns din partea interlocutorului. Cheia unei
bune comunicări constă în:
 conţinutul comunicării;
 înţelegerea mesajului;
 expresia verbală;
 comunicarea nonverbală.
Între asistenta medicală şi pacient se realizează o comunicare terapeutică.
Comunicarea terapeutică este un proces dinamic care include elaborarea,
transmiterea şi receptarea dintre pacient şi asistenta medicală nursă. Asistenta medicală
trebuie să ţină cont de următorii factori care pot influenţa comunicarea:
 percepţia trebuie bazată pe experienţă;
calea de transmitere
E R
Emiţător Receptor
 valoarea mesajului transmis - recepţionat;
 răspuns cu înţelegere la mesajul transmis;
 gradul de concentrare asupra mesajului şi asupra persoanei
ce transmite mesajul;
 nivelul socio-cultural care influenţează comunicarea
verbală şi nonverbală (nivelul de cunoştinţe)
 mediul adecvat în care se desfăşoară comunicarea (linişte,
fără factori ce pot perturba discuţia);

Comunicarea verbală se realizează printr-un control asupra înţelesului cuvintelor

folosite (intonaţia vocii, claritatea în vorbire, ritmul conversaţiei);
Comunicarea nonverbală se realizează prin prezenţă, poziţia capului, expresia
feţei, folosirea mâinilor, atingerea persoanei, precum şi folosirea distanţei
corespunzătoare.

În cadrul procesului de îngrijiri-nursing abilitatea în comunicare este utilă în toate

tipurile de relaţii: nursă-pacient, nursă-medic; nursă-nursă.
 26

Comunicarea dintre nursă şi pacient se bazează pe abilitate, simpatie, căldură

sufletească. Acest lucru se realizează în trei faze:
a. orientarea asupra problemelor pacientului şi realizarea planului de
îngrijire;
b. faza de lucru - comunicarea şi întreţinerea acesteia pe tot parcursul
planului de îngrijire - când asistenta medicală - nursa - ajută pacientul să-
şi exprime gândurile, sentimentele, obiceiurile;
c. faza terminală – când nursa şi pacientul favorizează împreună asigurarea
scopului îngrijirilor şi asigură înlăturarea neliniştii sau a sentimentului de
abandonare.
Comunicarea cu copiii necesită o îndemânare aparte bazată pe înţelegerea cu
pacientul la nivelul lui de dezvoltare.
Datele pot fi:
 variabile (vizează starea fizică şi condiţiile psiho-sociale);
- condiţiile fizice: ex. temperatură, eliminări, capacitatea de mobi-
lizare, prezenţa unor reacţii alergice, oboseală, durere, lipsa de
răspuns la stress etc.);
- condiţii psiho-sociale: stress, anxietate, stări de confuzie, stări de
criză, adaptare la boală şi infirmitate, schimbare de rol, capacitate
de comunicare, probe spirituale.
 relativ stabile(dau informaţii generale:ex.sex; vârstă, grupă sanguină ).
- gusturi personale: ex: alimentare, mod de petrecere a timpului
liber etc.;
- elemente fizice: ex. elemente de sprijin, elemente senzoriale;
- elemente biologice legate de sănătate: ex. boli anterioare, sarcini,
avorturi, accidente, intervenţii chirurgicale etc.;
- elemente caracteristice: ex. rasă, religie, limbă, ocupaţie,;
- elemente relaţionale (alergii, predispoziţii la anumite boli).

FIŞA DE CULEGERE A INFORMAŢIILOR DE NURSING

 27

Numele pacientului şi alte detalii de la internare:

Probleme principale
Problema actuală

Sănătatea din punct de vedere fizic

 Starea respiraţiei
 Alergii, medicaţie
 Dureri/stare de confort
 Mobilitate/siguranţă
 Odihnă/somn
 Nutriţie
 Eliminări
 Tegumente/igiena
 Comunicare
 Menţinerea temperaturii

Sănătate psihică şi spirituală

 Stare emoţională
 Comunicare
 Reacţie la boală/spital
 Căi de a face faţă stressului/durerii
 Necesităţi spirituale
 Sensul stimei de sine
 Viaţa interioară şi sensul bunăstării
 Credinţe şi valori

Sănătate socială
 Reţele de sprijin social
 Familie/prieteni
 Locuinţa Venituri
 Ocupaţie
 Recreere/internare
 Dezvoltare sau cerinţe informaţionale

Toate aceste date se vor analiza de asistenta medicală - nursa -, care va stabili
semnele de dependenţă a individului; va stabili priorităţile de îngrijire, fie luate şi
centralizate în ordinea piramidei lui Maslow, fie conform sistemului organismului (ex.
aparatul respirator, aparatul cardio-vascular, aparatul digestiv etc.).
Se vor identifica problemele prioritare şi potenţiale ale pacientului trecându-se la
cea de-a II-a etapă a planului de îngrijiri nursing.

CAPITOLUL II.
 28

Locul de muncă al asistentului medical (MOAŞEI)

SĂNĂTATEA VIITORILOR PĂRINŢI

Sănătatea reproducerii
Sănătatea fizică a viitorilor părinţi este influenţată de nenumăraţi factori.
Astfel, sănătatea mamei gravide poate fi influenţată negativ de:
- avorturi spontane,
- întreruperi anterioare de sarcină,
- boli cronice: diabetul, afecţiuni cardiace sau boli mintale,
- boli genetice în familie, la părinţii sau bunicii copilului,
- problemele de sănătate a mediului,
- problemele economice şi politice (sărăcia, discriminarea).
- factorii sociali ca locuinţa sau ocupaţia, fumatul sau consumul de
medicamente pot afecta negativ sănătatea părinţilor şi capacitatea lor de a
asigura urmaşi sănătoşi.

Sănătatea şi paternitatea
Un aforism spune că “suntem născuţi pentru a muri”. Totuşi, dezvoltarea
progresivă întâlnită la embrion, nou-născut, copil şi în final la adolescent arată că
suntem, de asemenea născuţi, pentru a ne reproduce.
Acest capitol cuprinde:
• Sănătatea fizică
• Sănătatea psihologică, emoţională şi socială
• Sănătatea sexuală
• Planificarea familială.

a. Sănătatea fizică
1. Mediul familial sănătos
2. Curăţenia şi igiena personală
3. Evitarea infecţiilor
4. Alimentaţia sănătoasă
Există 4 categorii principale de alimente şi componente care trebuiesc
consumate zilnic:
- pâine şi cereale – cerealele integrale asigură carbohidraţi, fibre minerale şi
vitamine
- fructe şi legume proaspete
- alimente cu proteine – sunt incluse ouăle şi leguminoasele: mazărea uscată,
fasolea, lintea
- produse lactate.
5. Exerciţiile şi relazarea
Un exerciţiu moderat ( o plimbare regulată) executată în aer liber îmbunătăţeşte
sănătatea, greutatea şi forma fizică şi ajută la o relaxare efectivă. Se ştie că stressul
predispune la infertilitate, avort spontan şi naştere prematură.

Fumatul
 29

Cu fumatul este asociată o rată mai mare a avorturilor spontane, a

malformaţiilor congenitale şi a mortalităţii fetale sau neonatale. Chiar dacă femeia
renunţă la fumat în timpul sarcinii, riscurile sunt totuşi mai mari decât în cazul
nefumătoarelor. Bărbaţii care fumează au niveluri scăzute mai ale testosteronului, iar
spermatogeneza, morfologia şi mobilitatea spermatozoizilor sunt reduse. De aceea,
dorinţa unei sarcini poate constitui un bun stimulent ca un cuplu să renunţe la fumat.

Alcoolul
Alcoolul consumat în timpul sarcinii poate periclita fătul, dar doza critică şi
timpul nu se cunosc încă. Este bine ca femeile să reducă consumul de alcool înainte şi
pe toată durata sarcinii.

Medicamentele
Multe medicamente au efecte adverse asupra sarcinii. De aceea se vor evita
medicaţiile de orice fel, dacă nu au fost prescrise de medic.

Sănătatea socială, emoţională şi psihologică

A fi om înseamnă a fi social.Influenţele sociale modelează şi formează indivizii.
Socializarea este primară sau secundară. Socializarea primară este realizată de
către familie, în casă, în timp ce socializarea secundară are loc atunci când copilul îşi
trăieşte viaţa în afara casei, spre exemplu la şcoală. Familia socializează copiii pentru
rolurile aşteptate de ei la maturitate; îi învaţă normele de conduită pe care trebuie să le
urmeze. Învăţarea în familie a rolurilor viitorului adult înglobează şi diferenţele dintre
comportamentul feminin şi masculin. Astfel băieţii trebuie să fie independenţi, să aibă
încredere de sine, iar fetele trebuie educate spre a fi atractive şi a avea un fel de a fi
binevoitor. Fetele au ocupaţii casnice, au copii, iar băieţii au cariere.
Familia este unitatea fundamentală a vieţii sociale. Familia trebuie să fie într-o
bună stare de sănătate fizică, socială, emoţională şi psihologică, astfel încât cei care
cresc în familie vor avea o stare de sănătate similară.
Familia nucleară – este structura socială bazată pe casă, în care părinţii şi copiii
lor locuiesc împreună, fără bunici, într-o familie bine situată, strâns unită, copiii se
dezvoltă fizic, intelectual şi emoţional până la potenţial maxim.
Familia extinsă este compusă din membri familiilor din care se trag părinţii. Ei
împart o casă sau locuiesc în imediata vecinătate. Atât soţul cât şi soţia aduc în căsnicie
obiceiurile şi credinţele familiilor extinse. Ele pot fi de natură culturală, religioasă,
politică şi socială. Familia extinsă oferă un sprijin în toate împrejurările vieţii, dar în
acelaşi timp exercită un control considerabil asupra membrilor săi.
Într-o familie adevărată, sănătoasă, părinţii nu vor lăsa la voia întâmplării
influenţa asupra copiilor.
În practică aceasta înseamnă că o familie sănătoasă se va caracteriza prin părinţi
care văd nevoia de a demonstra şi ghida copiii în înţelegerea:
- Acelor factori care îmbunătăţesc sau dimpotrivă periclitează sănătatea
fizică. (Fumatul este un exemplu care poate deteriora sănătatea).
- Rolurilor persoanelor şi relaţiilor interpersonale
- Statutului de bărbaţi şi femei
- Rolurilor şi responsabilităţilor în comunitate sau sociatate.
Sănătatea sexuală
 30

Sexualitatea unei persoane se preocupă de modul în care “el” sau “ea”

acţionează ca fiinţe sexuale. Sexualitatea nu se va confunda cu activitatea sexuală.
Sexualitatea începe să se dezvolte la naştere. Să te naşti, să creşti, să fii îngrijit
şi alăptat – toate acestea sunt experienţe fizice totale care pot aduce plăcere şi
satisfacţie, sau dimpotrivă suferinţă şi traume irevocabile.
Fetiţa este tratată mai cu blândeţe, orice manifestare de voinţă puternică este
privită ca nefeminină, se aşteaptă ca ele să fie docile şi înţelegătoare, se joacă cu
păpuşile. Fetele sunt pregătite pentru procreere.
Băieţii sunt trataţi cu fermitate, atributele masculine, de genul caracter puternic
şi încăpăţânare sunt privite cu aprobare. Când cresc, se aşteaptă ca ei să fie aventuroşi şi
neînfricaţi şi să se joace cu maşini, puşti şi camioane. El va trebui să fie mai târziu
stâlpul familiei, să muncească, să aducă bani.
Căsătoria poate asigura o companie, un anumit statut, o conveţuire în comun,
servicii casnice garantate. Eşecul în căsnicie devine din ce în ce mai răspândit, o
explicaţie a faptului că astăzi indivizii au pretenţii mai ridicate de la o căsnicie şi sunt
mai puţin pregătiţi decât părinţii lor să tolereze o relaţie nesatisfăcătoare.

Comportament sexual sănătos

Activitatea sexuală este o parte absolut normală şi sănătoasă a vieţii noastre, atât
din punct de vedere fizic cât şi psihologic. Este un mod de a împărtăşi afecţiunea şi
tandreţea, bucuria şi emoţia.
Regulile pentru o activitate sexuală sănătoasă sunt:
- Nici bărbatul, nici femeia nu trebuie să lase responsabilitatea pentru
sănătatea sexuală numai în grija celuilalt partener.
- Acordaţi atenţie igienei personale, înainte şi după actul sexual
- Utilizaţi prezervativul, în special în cazul relaţiilor sexuale întâmplătoare
- Solicitaţi examinarea medicală dacă apare orice secreţie anormală sau
iritaţie în zona genitală sau anală sau dacă există senzaţia de arsură la
urinare.
- Anunţaţi partenerul despre apariţia oricărui simptom.

Boli cu transmitere pe cale sexuală (BTS)

Sunt boli care se transmit de la un partener la altul în timpul sau ca rezultat al
unei activităţi sexuale intime. Unele dintre acestea pot cauza o deteriorarea severă şi
permanentă a sănătăţii.
Majoritatea BTS se asociază cu:
- O secreţie modificată sau mărită din vagin sau penis
- Durere sau arsură la urinare
- Iritaţii, exeme sau băşici în jurul anusului, vaginului sau penisului
- Durere sau iritaţie la contactul sexual
Totuşi, în unele cazuri, nu apar nici un fel de simptome.

Principalele tipuri de BTS sunt:

 31

- Infecţiile genitale nespecifice care se manifetsă saub forma cistitelor,

vaginitelor, uretritelor şi proctitelor (inflamaţii rectale). Dispun de
tratament.
- Candidoza se manifestă prin secreţie, erupţie, exemă şi mâncărime. Există
tratament eficient.
- Nevii genitali, cauzaţi de virus. Nu există tratament specific.
- Herpesul genital cauzat de herpes simplex. Este foarte dureros şi tratamentul
este îndelungat.
- Gonoreea cauzată de Neisseria gonococus care se răspândeşte şi în alte zone
calde şi umede ale corpului, poate afecta ochii copilului la naştere. Este
tratată cu antibiotice.
- Sifilisul cauzat de Treponema, care infectează sângele şi alte fluide ale
organismului. Se tratează cu antibiotice.
- Hepatita B – nu există tratament specific (Interferon, Lamivudină), dar
există vaccin pentru prevenirea ei.
- Înfecţia HIV/SIDA. Virusul HIV este un virus pentru care la această dată nu
se cunoaşte un tratament etiologic, şi doar de încetinire a replicării virale. El
conduce la sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA). Trebuie luate
măsuri specifice de protecţie a persoanelor sănătoase, dar şi a pacientului,
precum şi de protejare a personalului medical faţă de infectatul cu HIV (vezi
precaţii universale).

Planificarea familială (Family planning)

Planificarea familială este o componentă a sănătăţii familiei. Efectele
reproducerii necontrolate sunt binecunoscute. Ele includ:
- Efectele negative asupra sănătăţii femeii, precum şi posibilitatea de a avea
prea mulţi copii apropiaţi ca vârstă
- Risc mărit de probleme neonatale, inclusiv incidenţa mărită a prematurităţii.
- O presiune sporită asupra veniturilor familiei, cauzând stress şi probleme
asociate de sănătate.
- O probabilitate mărită ca în lipsa unui suport familial adecvat, copiii să
atingă potenţialul optim de sănătate şi dezvoltare.

Există 5 metode principale pentru a preveni conceperea. Ele sunt:

- Metodele naturale. Se bazează pe ciclul reproductiv al femeii şi constau în
abstinenţă, retragere sau utilizarea barierelor contraceptive în timpul
ovulaţiei.
- Hormonale, incluzând contraceptivele (tablete, injectabile şi implanturi);
- Metoda barieră, incluzând prezervative pentru bărbaţi şi femei, diafragme
sau capsule cu spermicide, burete.
- Sterilet. Este un dispozitiv plasat în interiorul uterului. El împiedică
spermatozoizii să întâlnească ovulul sau poate împiedica implantarea
ovulului fertil în peretele uterin
- Sterilizarea feminină sau masculină.

Întreruperea sarcinii nu este considerată metodă de planificare familială.

Întreruperea sarcinii este considerată un eşec al planingului familial.

Alegerea contraceptivelor
 32

Este important de ştiut dacă utilizarea acestora:

- este permanentă sau reversibilă,
- este eficientă
- este necostisitoare
- este considerată sigură
- este uşor de obţinut
- este uşor de folosit şi de întrerupt
- are efecte secundare nedorite
- poate fi utilizată în timpul alăptării
- protejează împotriva BTS
- cere cooperarea partenerului
- trebuie utilizată de fiecare dată când cuplul are relaţii sexuale.

Metode:

Sterilizare masculină voluntară (vasectomie) – incizarea diferitelor vase, apoi

legate şi blocate pentru a împiedica trecerea spermei . Are o rată de eşec de 0,15%,
protejează noi sarcini, nu previne transmiterea BTS. Nu sunt efecte secundare, dar
sterilizarea este definitivă. (într-un foarte mic procent este reversibilă).
Sterilizarea feminină (ligatura de trompe) Are o rată de eşec de 0,4%,
protejează noi sarcini, nu previne transmiterea BTS. Nu sunt efecte secundare, dar
sterilizarea este definitivă. (într-un foarte mic procent este reversibilă).
Implanturi (NORPLANT) - 6 mici capsule care eliberează lent progestin
după ce au fost implantate subcutan în partea superioară a braţului printr-o mică incizie.
Are o rată de eşec de 0,4%, protejează noi sarcini, nu previne transmiterea BTS. Nu este
o metodă definitivă şi se va repeta la 5 ani. Efecte adverse: creştere în greutate, dureri
de cap, sângerări menstruale neregulate.
Contraceptivele orale combinate (conţin estrogeni şi progesteron) – împiedică
instalarea unei sarcini prin oprirea temporală a ovulaţiei şi îngroşarea mucusului colului
uterin. Rată de eşec 1-8%. Se iau lunar. Nu protejează de BTS. Efecte adverse: creştere
în greutate, dureri de cap, sângerări menstruale neregulate.
Minipilule cu progesteron - împiedică instalarea unei sarcini prin oprirea
temporală a ovulaţiei şi îngroşarea mucusului colului uterin. Rată de eşec 3 - 10%. Se
iau lunar. Nu protejează de BTS. Efecte adverse: sângerări menstruale neregulate.
Dispozitive intrauterine – previn graviditatea, în principal prin cauzarea unor
modificări temporare ale uterului şi trompelor lui Fallopian care împiedică fertilizarea.
Rată de eşec 3 %. Se schimbă odată la 3 – 8 ani. Nu protejează de BTS. Efecte adverse:
sângerări menstruale mărite, crampe, dureri de cap. IUD trebuie inserate de practicieni.
Risc de infecţii.
Prezervativele – împiedică pătrunderea spermei în vagin şi uter. Rată de eşec
12%. Se folosesc la fiecare contact. Protejează de BTS. Efecte adverse: unii utilizatori
manifestă sensibilitate la cauciuc sau lubrefianţi.
Spermicidele vaginale (spumă, gel, cremă, supozitoare, peliculă, tablete
spumante) sunt plasate în vagin înainte de actul sexual împiedicând instalarea sarcinii
prin distrugerea spermatozoizilor şi formarea unei bariere în colul uterin. Rată de eşec
21%. Se folosesc la fiecare contact. Protejează faţă de unele BTS. Efecte adverse: unii
utilizatori manifestă sensibilitate la spermicide.
Alte metode de barieră vaginală (diafragmă, capsule, burete) – împiedică
fecundarea, blocând deschiderea spre uter şi menţinerea spermicidelor în col. Rată de
eşec 18 - 28%. Se folosesc la fiecare contact. Protejează faţă de unele BTS. Efecte
 33

adverse: unii utilizatori manifestă sensibilitate la cauciuc şi/sau spermicide, risc crescut
de infecţii urinare.
Planificarea familială naturală (PFN) implică identificarea perioadei fertile şi
abţinerea de la relaţii sexuale în timpul acestei perioade. Durata abstinenţei este de la 7
la 14 zile în fiecare lună. Rată de eşec 22%. Nu previne transmiterea BTS. Nu sunt
efecte secundare. (calculată de la I-a zi a menstruaţiei).
Retragerea – scoaterea penisului din vagin înainte ca ejacularea să se producă.
Împiedică spermatozoizii să pătrundă în vagin. Rată de eşec 18%. Nu previne
transmiterea BTS. Nu sunt efecte secundare.
Contraceptive injectabile (progesteron/esteorgeni sau numai progesteron) –
acţionează prin oprirea temporară a ovulaţiei şi îngroşarea mucusului colului uterin.
Rată de eşec 0,2%. Este necesară repetarea lunară.Nu previne transmiterea BTS. Efecte
secundare: greţuri, creşteri în greutate, dureri de cap.

Femeile şi sănătatea
Până în anul 2000 trebuia să se producă o îmbunătăţire susţinută şi continuă a
stării de sănătate a femeii.
Pentru atingerea acestui obiectiv, Regiunea europeană s-a angajat să realizeze:
- O reducere a mortalităţii infantile la mai puţin de 15 la 100000 de naşteri.
- O reducere substanţială a problemelor de sănătate specifice femeilor;
- O reducere substanţială a problemelor de sănătate a femeilor în raport cu
statutul lor socio-economic şi cu povara multiplelor ei roluri;
- O reducere substanţială a incidenţei şi consecinţelor negative asupra
sănătăţii, hărţuirii sexuale, a violenţei casnice şi a violurilor
- Un sprijin susţinut pentru femeile care asigură o îngrijire medicală
neoficială;
- O reducere cu cel puţin 25% a diferenţei dintre rata mortalităţii materne din
diferite zone geografice şi grupuri socio-economice.

Este important ca femeia să-şi planifice sarcina, căci dacă o femeie recurge la
întrerupere de sarcină, organele sale reproductive sunt supuse riscului de lezare sau
inducere a infecţiei, oricât de atent ar fi chirurgul.În unele ţări întreruperea sarcinii este
legată de nivelurile ridicate ale mortalităţii materne. Ea este asociată cu naşterea
prematură şi cu naşterea ulterioară a unui copil cu infirmităţi de lungă durată.
Femeilor trebuie să li se dea ocazia să preia responsabilitatea reproducerii şi să
aleagă căile de a controla, astfel, încât să nu fie afectate din punct de vedere al sănătăţii.
Femeile trebuie să aibă grijă de sănătatea lor, să înţeleagă tipurile de boli şi
problemele specifice. Acestea le va permite femeilor să fie mai vigilente la orice
schimbare în sănătatea lor şi să solicite ajutor în stadiul incipient. Principalele
ameninţări la adresa sănătăţii femeilor sunt legate de starea de graviditate, cancerul de
col sau de sân, care apar frecvent în timpul gravidităţii.

Pentru cancerul de sân:

 34

- se vor palpa periodic sânii (cu mâinile în şold şi apoi prin aplecare). Se va
urmări forma şi mărimea sânilor, aspectul şi poziţia mameloanelor, orice nodul , cută
sau îngroşare a pielii(coaja de portocală), venele dacă sunt mai proeminente ca de
obicei, erupţie cutanată în jurul mamelonului, scurgeri din mamelon. Dacă este nevoie
se va face un consult medical şi o mamografie.

Pentru cancerul de col uterin

Se va face un frotiu vaginal şi coloraţia specifică. În acelaşi timp se va efectua şi
un consult ginecologic. Testul se va repeta periodic. Dacă sunt celule neoplazice se va
face tratament adecvat.

Bărbaţii şi sănătatea
Este important ca şi bărbaţii să aibă o stare bună de sănătate. Este de reţinut că
fumatul şi alcoolul pot afecta fertilitatea bărbatului. Cancerul pulmonar şi afecţiunile
cardiace, afecţiunile hepatice sau gastrice şi obezitatea pot fi o ameninţare timpurie la
adresa sănătăţii bărbatului.

Sarcina normală
Serviciile de maternitate sunt serviciile destinate îngrijirii femeii pe întreaga
duartă a sarcinii până după naşterea copilului.

Conceperea
Ovulaţia are loc cu 14 zile înanite de menstruaţie. Dacă ciclul menstrual normal
este de 28 de zile, ovulaţia are loc la jumătatea intervalului. De aici probabilitatea
maximă ca femeia să rămână gravidă este ca ea să aibă contact sexual între a 12-a şi a
16-a zi de la debutul ciclului menstrual. Ovulul după ce a fost fecundat se divide cu
rapiditate. Se fixează în endometru, unde se dezvoltă fătul şi placenta. Organismul
femei suferă modificări pentru a se adapta la starea de graviditate (semnele gravidităţii).

Simptomele sarcinii
Modificările care au loc în organismul femeii gravide sunt determinate de
modificările hormonale. Efectul acestora este:
- diminuarea eficienţei sistemului imunitar, astfel încât fătul şi placenta să nu
fie respinse;
- mărirea celulelor musculare ale uterului, adaptându-l la creşterea fătului.
- reducerea tonusului muscular şi a tendoanelor, astfel încât muşchii uterini să
nu expulzeze fătul prea repede, iar părţile osoase, muşchii şi ligamentele
bazinului să aibă capacitatea să se deschidă şi să permită trecerea uşoară a
copilului la naştere;
- dezvoltarea structurii sânilor, ca să poată secreta laptele după naştere.

Semnele induse de sarcină sunt:

- lipsa ciclului menstrual
 35

- greaţă şi vărsături – în primele 12 – 14 – 16 săptămâni (“răul de

dimineaţă”),
- sânii încep să devină sensibili şi pot apare mâncărimi, încep să-şi mărească
volumul,
- mama simpte nevoia de a urina mai des,
- mama nu mai preferă alimente care-i plăceau până acum (ex. cafea, ceai).
După 12 săptămâni, starea de rău, urinarea frecventă şi mâncărimea sânilor
dispare de regulă.
Dezvoltarea cea mai importantă a embrionului este în primele 12 săptămâni,
când toate organele şi structurile organismului sunt formate. El ajunge de la o bi-celulă
la 11 cm. Este perioada de organogeneză.
După 12 săptămâni începe procesul de maturizare al organelor, când fătul creşte
treptat (perioada fetală).

Tulburări minore de sarcină

În sarcină funcţia cardiacă şi presiunea sanguină a mamei cresc. Volumul

sanguin se măreşte şi apare o creştere a numărului de globule roşii şi albe. Tonusul
digestiv este redus, iar intestinele devin leneşe.
Aceste modificări produc tulburări:
- lipotimia
- arsuri gastrice (mama va evita alimentele acide şi grase),
- constipaţia (atenuată prin consum de fructe şi legume),
- vene varicoase şi hemoroizi
- dureri lombare (mersul pe jos şi poziţia aşezat cu spatele sprijinit pot fi de
ajutor),
- prurit cutanat
- amorţire sau furnicături în degete (edeme în tunelul carpian)
- disurie – în ultima periaodă de sarcină datorită compresiei fătului pe vezica
urinară.
- Hipotensiune de supinaţie (când femeia stă pe spate, prin compresia de
către făt a venei cave)

Îngrijirea prenatală

Scopul îngrijirii prenatale este acela de a supraveghea sarcina pe toată durata de

graviditate, astfel încât dacă apar probleme, acestea să poată fi identificate şi tratate
adecvat.
Examinarea prenatală cuprinde:
- verificarea mărimii fătului, pentru a stabili dacă dezvoltarea sa este în limite
normale
- determinarea prezentaţiei fătului (spre finalul perioadei de graviditate)
- testul urinii (pentru determinarea proteinuriei), măsurarea TA şi studierea
edemelor (pentru prevenirea pre-eclampsiei)
- Hgb (pentru prevenirea anemiei)

Pregătirea pentru viitorii părinţi

 36

Părinţii trebuie învăţaţi la ce să se aştepte în timpul sarcinii şi apoi cum trebuie

îngrijit nou-născutul (mai ales la primul copil).

Sterilitatea
Afectează un număr mic de cupluri. Cauzele pot fi de natură fizică (ovariană,
cantitatea redusă de spermatozoizi) sau datorate problemelor de sănătate, problemelor
sociale, emoţionale sau psihosexuale. Acestea necesită a fi tratate. Dacă nu se reuşeşte,
se poate recurge la fertilizare în vitro.

Naşterea normală
Declanşarea naşterii se produce între 38 – 40 săptămâni (până la 42 săpt), dar
poate să apară în orice stadiu al sarcinii.
În timpul naşterii, muşchii se contractă şi devin din ce în ce mai îngroşaţi şi mai
scurţi, astfel încât spaţiul din uter se micşorează. Astfel colul devine mai subţire şi
treptat este ridicat până la segmentul inferior al uterului. Deoarece spaţiul din uter
continuă să se micşoreze, colul se dechide (se dilată) şi partea fătului situată în zona
inferioară a uterului (partea de prezentare) este împinsă forţat în pelvis. Când dilatarea
colului este completă (10 cm diametru), acţiunea muşchilor se modifică. Contracţiile
sunt tot mai puternice, fătul este împins în exterior şi se produce naşterea. La fel este
eliminată şi placenta.

Etapele naşterii

Prima etapă
Este cea mai lungă – perioada când colul se deschide treptat până la dilatarea
completă (8-10 ore). Indiciile declanşării naşterii sunt:
- eliminarea dopului gelatinos (secreţie cervicală mucoasă rozalie)
- contracţii regulate, mama simte că se contractă abdomenul şi are dureri. La
început contracţiile sunt la 20 min, apoi tot mai dese la 10 min şi de durată
mai mare
- ruperea membranelor – pierderea lichidului amniotic.
E bine ca mama să stea în picioare, în această perioadă

Etapa a doua
Copilul coboară prin canalul pelvin. Durează 2 ore, dar poate fi şi de 5 min.
Naşterea este mai rapidă la femeile care au mai născut.
Simptomele celei de-a doua etape sunt:
- ruperea membranelor (exceptând cazurile când s-a produs mai repede)
- modificări ale contracţiilor – ele devin mai puternice şi mai dese (câte una la
2-3 min). Mama simpte nevoia să împingă cu toată forţa, inspiră adânc, ţine
respiraţia şi expiră, contractând muşchii abdominali ca pentru defecaţie.

Conducerea naşterii
Se iau măsurile pentru prevenirea infecţiilor (spălare pe mâini şi tehnici de
asepsie)

Necesar:
 37

- material pentru tampoane – sterile

- fire pentru legarea cordonului ombilical
- foarfeci
- 2 pense

Se pregăteşte patul, acesta fiind acoperit cu muşama. Se pregăteşte şervet sau

prosop pentru învelirea copilului. Se sprijină mama în semi-decubit, nu va sta complet
culcată (sd. venă cavă) şi va fi acoperită cu o pătură.

Expulzia fătului
Capul copilului este coborât, va bomba perineul, şi capul va ieşi primul. Mama
este rugată să respire adânc pentru a permite capului să avanseze cu fiecare contracţiue.
Apoi capul va fi rotit uşor şi apoi umerii.
- Se vor tampona nările copilului,
- Se curăţă bine gura
- Se şterge faţa cu excepţia ochilor.
Copilului expulzat imediat, i se curăţă căile respiratorii (se aspiră), se pensează
cordonul ombilical cu 2 pense, se ligaturează şi se secţionează cordonul între cele 2
pense. Se tamponează cordonul cu dezinfectant şi se pansează.

Etapa a treia

Eliminarea placentei, se face după 15 – 20 min de la naştere. Mama are din nou
contracţii, dar mai mici. Poate să fie urmată şi de o uşoară hemoragie, dar aceasta nu
trebuie să depăşească 200 – 300 ml. Placenta şi membranele se examinează, ca să fie
intacte. Dacă hemoragia continuă se palpează partea superioară a uterului şi se masează
cu o uşoară mişcare circulară.

Complicaţii la naştere

Circulară de cordon
Se vă lărgi pe cât posibil cordonul ombilical ca să nu ştranguleze gâtul copilului
şi se va elibera dacă este posibil bucla acestuia peste capul copilului. Dacă nu este
posibil şi cordonul este înfăşurat de 2 -3 ori, se pensează cordonul ombilical şi se
secţionează la 2-3 cm. Atenţie! Odată cordonul tăiat, copilul nu mai are nici un mijloc
de a obţine oxigenul prin respiraţie, iar dacă naşterea întârzie, copilul nu începe să
respire.
Distocia umerilor
Dacă umerii nu au fost eliberaţi în 5 min, se va întoarce mama pe stg. Este
posibil să se elibereze umerii.
Cordonul ombilical prolabat – este urgenţă maximă. Mama va fi internată de
urgenţă, cu capul mai jos decât restul corpului.

Complicaţii obstetricale
Tratarea hemoragiei şi şocului obstetrical
- Se evaluează pierderea de sânge
- Se evaluează starea mamei (pulsul > 100/min, TAS < 100 mmHg,
tegumente palide şi reci).
 38

O femeie care are aceste semne a pierdut cel puţin 1000 ml sânge.
Traament. de urgenţă:
- se aşează mama în decubit lateral
- ridicaţi picioarele patului în care se flă mama şi îndepărtaţi pernele
- menţineţi libere căile respiratorii
- plasaţi mama într-un loc răcoros pentru a reţine sângele în organele vitale
- cereţi ajutor medical de urgenţă

Avortul spontan
Tipuri:
- avort iminent – separare parţială a placentei – sarcina poate continua cu
repaus la pat + medicamente
- avort în curs – mama va avorta
- avortul complet – produsul de concepţie este complet eliminat
- avortul incomplet – a fost eliminat doar fătul
- făt mort şi reţinut
Trat.:
- evaluarea şocului
- femeia cu avort incomplet sau în curs se va interna în spital
- se asigură căldură suficientă mamei
- i se asigură confort
- nuva primi nimic să mănânce sau să bea până nu se ia o decizie medicală

Sarcina ectopică – sarcina care se dezvoltă în afara uterului, de obicei în

tromba uterină. Fătul nu se poate salva.
Semnele sunt:
- şocul şi pierderea vaginală de sânge nu se pot estima
- poate apare o menstruaţie sau o sângerare vaginală
- poate apare durere abdominală generalizată, precordială sau sughiţ
- antecedente de SEU.
Tratament
- reanimarea
- transportul femeii la spital
- internare în spital

Disgravidia emetizantă – necesită reechilibrare hidroelectrolitică

Sângerare – în palcenta praevia şi apoplexia placentară.

Tratament: combaterea şocului, internarea femeii.

Preeclampsia (HTA indusă de sarcină, toxemia de sarcină)

Semne: creşterea TA, edeme generalizate, proteinurie. Apare de obicei în
ultimul trimestru de sarcină, mai ales la primipare sau la femeile cu naşteri multiple.

Eclampsia
Sunt convulsii asociate sarcinii. Apar în timpul sarcinii, în timpul travaliului şi
naşterii, după naştere (postpartum).
Prezintă:
- cefalee puternică
 39

- durere epigastrică
- ameţeală
- greaţă
- tulburări vizuale
Traament.:
- pacienta nu se va lăsa singură
- eliberarea căilor respiratorii
- mama se aşează în poziţie laterală
- nu se mişcă pacienta în timpul convulsiilor
- controlaţi TA
- contactaţi serviciile de urgenţă

Distociile (imposibilitatea naşterii pe căi naturale) sau prezentaţia

defectuoasă pot impune efectuarea cezarienei de urgenţă.
Hemoragia postpartum (PPH) – pierderea a peste 500 ml sânge în 24 ore de la
expulzia placentei
Cauze:
- retenţia în uter a placentei sau a resturilor
- hemoragia determinată de rupturi ale vaginului sau canalului cervical
Se intervine chirurgical.
Îngrijirea nou-născutului
- acoperirea copilului cu un scutec sau prosop,
- stimularea tactilă
- aspiraţi şi dezobstruaţi căile respiratorii,
- administrarea de oxigen.
- reanimare cardio-respiratorie dacă respiraţia ori activitatea cardiacă nu se
instalează (sau puls sub 60/min)
- intubare şi ventilare la nevoie.

După naştere
Lăuzia – perioada de şase săptămâni cu începere din momentul expulziei
placentei.
În această perioadă au loc modificări fiziologice şi psihologice:
- organele reproductive revin la normal
- modificările din sarcină dispar
- se instalează lactaţia
- se crează punţi afective mamă- făt
- mama se reface după stressul sarcinii.
Îngrijiri:
- promovarea confortului fizic al mamei şi copilului
- încurajarea alimentaţiei naturale
- stimularea încrederii mamei.

Îngrijirea femeii gravide la domiciliu

Obiective:
- Se stabileşte relaţia cu femeia gravidă, obiectivele comune şi modalităţile de
atingere a acestora
• Se notează:
 40

- aspectul general
- nivelul de cultură, limbajul folosit,
- starea emoţională,
- istoricul ciclului menstrual,
- activitatea sexuală
- sarcinile trecute , evoluţii,
- antecedente medicale sau chirurgicale (avorturi, intervenţii pe uter sau bazin
pelvin, boli cronice, cezariană)
- purtarea de încălţăminte ortopedică
- antecedente familiale (boli genetice).
• Află cunoştinţele femeii, a cuplului despre:
- starea de sarcină,
- îngrijirile de sănătate,
- creşterea şi dezvoltarea fătului
- îngrijirea şi alimentarea sugarului, despre modul de viaţă al femeii gravide
(mişcare, somn, alimentaţie, igienă personală)
• Se stabileţte ritmul vizitelor, controalelor periodice
• Evaluează perceperea sarcinii în familie: sarcină dorită sau nu, anticiparea
rolului de părinte
• Calculează vârsta sarcinii pe baza semnelor prezumptive, pe data ultimei
menstruaţii, teste biologice, teste Doppler şi ECO.
• Prezintă informaţii despre:
- evoluţia anatomică şi fizologică a sarcinii
- dezvoltarea şi evoluţia fătului
- dietă şi nevoile funcţionale pentru mamă şi făt
- semnele de pericol ce prevestesc posibile complicaţii
- semnele de disconfort specific sarcinii
- activitatea ocupaţională, concediul pre şi postnatal
- activitatea fizică: poziţia corpului, stil de mers, exerciţii de relaxare,
exerciţii fizice admise
- igiena corporeală,
- îngrijirea danturii, toaleta cavităţii bucale
- abuzul de substanţe toxice: alcool, tutun
- odihnă şi somn
- comportamentul sexual în timpul sarcinii
- îmbrăcăminte şi încălţăminte
• Notează în fişa medicală a femeii gravide evenimentele petrecute de la ultimul
control în starea generală de sănătate:
- Reaminteşte semnele de pericol pentru a se asigura că sunt cunoscute
- Înregistrează rezultatele testelor de laborator efectuate: hemoleucogramă,
grup sanguin, Rh, PBW, secreţie vaginală, sumar de urină.
- Reevaluează datele obţinute prin examen clinic, conform modului de reacţie
personală a femeii la sarcină,
- Determină şi înregistrează valorile TA, p, resp, temp
- Determină câştigul sau pierderea în greutate
- Observă prezenţa sau absenţa edemelor, localizarea lor,
- Observă aspectul mameloanelor
• Înregistrează:
- înălţimea fundului uterin,
 41

- vârsta gestaţională,
- mişcările fetale,
- BCF
- Orice simptom susţinut de gravidă şi care constituie o abatere de la starea de
sănătate cu influenţă asupra evoluţiei normale a dezvoltării fătului.
• Prezintă:
- semnele naşterii la termen, cauzele ce declanşează travaliul şi semnele
ruperii membranelor,
- semnele unei naşteri premature,
- modalităţi de pregătire a gravidei pentru internare (starea de igienă, acte de
identitate, lenjerie pentru ea şi nou-născut)
- ultima verificare a condiţiilor ce vor fi oferite nou-născuţilor la sosirea în
familie,
- importanţa reacţiei membrilor familiei la eveniment, observarea anormalului
şi a abaterilor de la normal, atmosfera manifestată de cuplu.
• Continuă pe parcursul vizitei la domiciliul nou-născutului să evalueze
cunoştinţele părinţilor, îngrijirile aplicate, relaţiile dintre ei, problemele ce au
apărut şi pe care le poate influenţa.

SUPRAVEGHEREA GRAVIDEI CU SARCINĂ

NORMALĂ
Este bine ca sarcina să fie depistată cât mai devreme şi să fie luată în evidenţă şi
supravegheată medical.

Gravida cu sarcină normală în I-ul trimestru

Culegerea datelor:
Semne şi simptome:
- amenoreea – semn nesigur (data ultimei menstruaţii)
- semne digestive: greţuri (50% din gravide), sialoree, pervertirea gustului,
pirozis
- greutate, înţepături la nivelul sânilor, apare reţeaua Haller
- modificări tegumentare specifice
- manifestări neuropsihice_ adaptarea la sarcină, reacţii emoţionale,
- creşte temp. Bazală la 37,1 – 37,7 °C,
- balonare abdominală, uneori polakiurie

Probleme:

- deficit de cunoştinţe în legătură cu sarcina, calculul datei probabile a

naşterii, starea emoţională modificată de sarcină, autoîngrijirea în timpul
sarcinii,
- alterarea comportamentului sexual, scăderea libidoului, disconfort fizic,
 42

- alterarea confortului în legătură cu tulburările neurovegetative manifestate

prin greţuri şi vărsături matinale,
- oboseală în legătură cu sarcina (lipsă de energie, nevoie de somn sau
insomnie)

Obiective:
- gravida trebuie să cunoscă modificările survenite în timpul sarcinii
- să deosebească manifestările normale (greţuri, vărsături matinale) de cele
patologice (imposibilitatea de a se alimenta)

Intervenţii:
- interviu amănunţit pentru a depista starea de sănătate anterioară sarcinii,
- îndrumarea femeii să consulte medicul pentru a stabili existenţa sarcinii
- informarea femeii despre modificările organismului în timpul sarcinii
- aprecierea stării de nutriţie a gravidei, sfaturi privind alimentaţia (gravida
care varsă nu se va ridica brusc din pat, şi înainte de a se ridica va mânca
câţiva biscuiţi, păine prăjită, sărăţele; să evite alimentele grase, prăjeli
înaintea culcării)
- asigurarea confortului psihic prin discuţii cu soţul când este necesar,
- informarea gravidei asupra datei posibile a naşterii
- cântărirei, măsurarea TA, informarea privind investigaţiile care trebuie
făcute în timpul sarcinii: determinarea grupelor sanguine, Rh, reacţie
serologică, sumar de urină, examenul secreţiei vaginale
- stabilirea ritmului consultaţiei
- instruirea gravidei privind semnele de avort, manifestări în sarcina
patologică
-

Gravida cu sarcină normală în trimestrul II

În săptămânile 14 – 20 semnele clinice de sarcină sunt de probabilitate, iar după
săptămâna a 20-a apar cele de certitudine.

Culegerea datelor:
Manifestări legate de sarcină:
- amenoree (DUM),
- modificări cutanate mai accentuate
- tulburări neurovegetative diminuate sau dispărute
- mişcări fetale după săpt. 20 – a la primipare şi a 18-a la multipare
- la palparea abdominală se pot simţi părţi fetale mici şi din luna a VI-a chiar
cei doi poli fetali
- bătăile cordului fetal se pot asculta din luna a V-a cu un ritm embriocardiac
de 120 – 150 bătăi/min

Manifestări legate de modificările organismului:

- prurit tegumentar,
- stare de leşin (hTA ortostatică)
- apetit crescut, arsuri epigastrice,
- constipaţie, flatulenţă,
- varice,
 43

- leucoree,
- migrene, furnicături, amorţeli ale degetelor
- dureri lombosacrate şi pelvine.

Probleme:
- deficit de cunoştinţe în legătură cu evoluţia normală a sarcinii în trim. II,
modificări produse de sarcină şi îngrijire proprie a sănătăţii, semne de
pericol legate de sarcină,
- alterarea imaginii de sine (masca gravidică, creşterea abdomenului)
- alterarea confortului din cauza poziţiei defectuoase, schimbarea centrului de
greutate, a durerilor lombare,
- deficit de cunoştinţe în legătură cu pregătirea mameloanelor pentru
alimentaţia naturală.

Obiective:
- să demonstreze cunoaşterea evoluţiei normale a sarcinii,
- să respecte orarul vizitelor, să se prezinte la controlul periodic,
- să cunoască factorii care pun în pericol sarcina, putând declanşa avort sau
naştere prematură,
- să poarte îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvată
- să stimuleze formarea mamelonului
- să aleagă o poziţie relaxantă, să se poată odihni.

Intervenţii:
Asistenta:
- evaluează cunoştinţele gravidei
- la controlul periodic: cântăreşte gravida, măsoară TA, apreciază înălţimea
fundului uterin, apreciază bătăile cordului fetale, sfătuieşte gravida să repete
sumarul de urină
- pentru prevenirea naşterii premature sau a avortului sfătuieşte gravida:
- să evite efortul prelungit, călătoriile lungi,
- să evite ortostatismul prelungit,
- să nu facă spălături vaginale, pt. că pot declanşa contracţii, favorizând
avortul.
- pentru combaterea unor manifestări legate de sarcină îndrumă gravida:
- să menţină igiena locală în cazul hemoroizilor prin băi călduţe,
- să consulte medicul dacă leucoreea este abundentă,
- să bea cel puţin 6 pahare de apă pe zi, să facă mişcare,
- să nu ia purgative sau laxative deoarece pot produce contracţii uterine,
să se odihnească în decubit dorsal, cu picioarele mai sus pentru a reduce
eventualele edeme, varice, dureri ale membrelor inferioare,
- să mestece bine alimentele, să le evite pe cele grase, sau care produc
gaze, să consume lapte pentru combaterea arsurilor,
- să-şi schimbe încet poziţia pentru evitarea hipotensiunii ortostatice
- pentru creşterea confortului:
- sfătuieşte gravida să poarte îmbrăcăminte lejeră şi încălţăminte
comodă, fără toc,
- încurajează gravida să pună întrebări, să-şi exprime temerile în
legătură cu sarcina, cu naşterea,
 44

- o asigură că modificările tegumentare determinate de sarcină vor

dispărea la scurt timp după naştere
- pentru formarea mamelonului instruieşte gravida cu privire la tehnicile
de stimulare (se prinde mamelonul între degetul mare şi arătător, ceea ce
va determina, de obicei erecţia şi mai rar retracţia (mamelon ombilicat),
- dacă mamelonul prezintă retracţie, învaţă gravida să plaseze două
degete deasupra şi dedesubtul mamelonului, executând un masaj blând
( 5 min.)
- pentru ambele tipuri de mamelon se recomandă:
- spălarea cu apă caldă pt. a preveni blocarea canalelor
galactofore cu colostru,
- după baie sau duş se vor şterge energic cu prosop aspru, dar nu
foarte tare pt. a nu produce iritaţie
- stimularea prin rularea mamelonului între degetele mare şi
arătător (atenţie această manevră poate determina contracţii
uterine)
- expunerea mamelonului la aer, evitarea lenjeriei din fibre
sintetice, a sutienului prea strâmt.

Gravida cu sarcină normală în trimestrul III

Culegerea datelor:
manifestări legate de sarcină:
- uter mărit de volum,
- înălţimea fundului uterin: 28 cm la 7 luni, 30 cm la 8 luni, 32 – 34 cm la
termen,
- axul uterin longitudinal sau transversal în funcţie de aşezarea fătului,
- creştere în greutate până la sfârşitul sarcinii cu max. 12 kg,
- BCF prezente
- mişcări active fetale prezente,
- manifestări determinate de adaptarea organismului la sarcină:
- dispnee,
- constipaţia,
- insomnia
- anxietate crescută, teama de naştere,
- gingivită,
- dureri articulare, pelviene, lombare
- crampe în membrele inferioare, edeme gambiere
- modificări de postură, modificarea mersului
Probleme:
- deficit de cunoştinţe privind naşterea prematură,
- anxietate în legătură cu naşterea în general şi cu cea prematură în special
- posibilă traumatizare a fătului şi a mamei din cauza ruperii premature a
membranelor
- intoleranţă la activităţile fizice
- alterarea comportamentului sexual din cauza disconfortului specific
trimestrului III
- alterarea somnului
- alterarea eliminărilor intestinale – constipaţia
- alterarea eliminărilor urinare – polakiuria
 45

- alterarea confortului din cauza durerilor lombare şi articulare în membrele

inferioare, modificări de postură
- deficit de cunoştinţe în legătură cu declanşarea travaliului
Obiective:
Gravida:
- să cunoască semnele naşterii premature,
- să cunoască semnele rupturii premature a membranelor,
- să nu prezinte anxietate
- să-şi dozeze efortul fizic, să doarmă,
- să păstreze o postură corectă, să poarte încălţăminte adecvată,
- să accepte restricţiile privind comportamentul sexual
- să facă exerciţii respiratorii care o vor ajuta şi în timpul naşterii,
- să folosească tehnici de combatere/reducere a edemelor

Intervenţii:
Asistenta face educaţie continuă:
- informează gravida despre semnele declanşării travaliului precoce,
caracterul ritmic al contracţiilor,
- cauzele care pot declanşa travaliul
- semnele ruperii memranelor (scurgere apoasă, în cantitate mare, cu miros
fad, proba Zeiwang – ex. lichidului amniotic)
- sfătuieşte gravida – să evite ortostatismul, să se odihnească mult,
- să se odihnească cu picioarele aşezate mai sus
- să limiteze excesul de lichide înainte de culcare, să reducă sarea din
alimentaţie,
- oferă informaţii despre raporturile sexuale, reducerea lor în ultimele două
luni de sarcini,
- la controlul medical periodic: cântărire, măsurarea TA, repetarea analizelor,
examen obstetrical
- se apreciază dezvoltarea sarcinii după înălţimea fundului uterin, în raport cu
primele mişcări fetale
- se informează gravida cu privire la semnele premergătoare declanşării
travaliului.

Gravida la termen
Gravida se prezintă pentru internare în vederea asistenţei la naştere acuzând
semne premergătoare declanşării travaliului şi în urma sfatului medical.

Culegerea datelor:
- uşurarea respiraţiei, uterul coboară sub apendicele xifoid,
- polakiurie,
- constipaţie, diaree,
- pot apărea contracţii uterine dureroase, ritmice, rare,
- eliminarea dopului gelatinos,
- modificări la nivelul colului

Probleme:
- alterarea confortului datorită durerii,
 46

- anxietate legată de naştere,

- deficit de cunoştinţe privind desfăşurarea naşterii

Obiective:
Gravida:
- să colaboreze cu personalul, să aibă încredere
- să cunoască desfăşurarea naşterii, durata travaliului

Intervenţii:
Asistenta:
- ajută gravida să înţeleagă că durerea nu poate fi calmată şi că intensitatea va
creşte pe măsură ce expulzia se apropia,
- pregăteşte gravida pentru naştere, asigură igiena, îndepărtează pilozitatea,
efectuează clisme evacuatorii, asigură golirea vezicii,
- amplasează gravida într-un salon liniştit, o supraveghează permanent,
asigură odihna,
- ascultă bătăile cordului fetal, urmăreşte rimicitatea contracţiilor, informează
medicul.

Gravida în travaliu – vezi anterior

ÎNGRIJIREA ŞI SUPRAVEGHEREA GRAVIDEI CU

SARCINĂ PATOLOGICĂ

Gravida cu risc obstetrical

Evoluţia unei sarcini depinde, de mediul fizic, social, familial, de dorinţa cu care
este aşteptat copilul, de modul în care viitoarea mamă colaborează cu personalul
medico-sanitar, acceptă sfaturile şi înţelege să le aplice.
Este necesară cunoaşterea cauzelor care determină riscul obstetrical, pentru
identificarea problemelor de îngrijire, stabilirea obiectivelor şi acţiunilor de nursing, în
vederea asigurării unei supravegheri diferenţiate.

1. Circumstanţe psiho-sociale:
- sarcină nedorită,
- familii dezorganizate,
- domiciliu femeii în zone geografice greu accesibile,
- nerespectarea prevederilor legislaţiei de ocrotire a femeii gravide la locul de
muncă.

2. Factori generali:
- vârstă (sub 20 ani, şi peste 35 ani),
- primigestele foarte tinere sau peste 35 ani,
- marile multigeste sau numai multipare
- înălţimea sub 1,55 m
- greutate sub 45 kg,
- infantilism genital,
- izoimunizare Rh sau de grupAOB
 47

3. Antecedente ginecologico-obstetricale:
- uter cicatriceal,
- malformaţii sau tumori genitale (fibrom),
- sterilitate tratată,
- operaţii plastice pe sfera genitală (prolaps, fistule, chirurgia infertilităţii sau
pe rect)
- sarcini cu complicaţii (hemoragii, infecţii, toxemii) sau sarcină la mai puţin
de un an de la ultima naştere,
- întreruperea intempestivă a cursului sarcinii (avort, sarcină prematură),
- naşteri cu distocii mecanice, de dinamică, în delivrenţă, intervenţii, născuţi
morţi.

4. Boli preexistente sarcinii:

- cardiopatii
- boală hipertensivă,
- anemii
- tulburări endocrino-metabolice (obezitate, diabet)
- pneumopatii,
- nefropatii,
- infecţii cronice (TBC, sifilis)
- boli infecţioase (rubeola, toxoplasmoză),
- hepatită cronică,
- afecţiuni ortopedice (cifoscolioză)

5. Intoxicaţii:
- alcoolism
- tabagism

6. Sarcină complicată prin:

- distocii osoase,
- distocii de prezentaţie (prezentaţie pelvină),
- creşterea anormală în greutate (peste 20% faţă de greutatea iniţială)
- disgravidia tardivă
- infecţii urinare, vaginale, cutanate,
- creşterea anormală a volumului uterului (gemelaritate, hidramnios),
- hemoragii după a 20- a săptămână a sarcinii,
- incompetenţă cervicală
- fals travaliu,
- incompatibilităţi de grup sau de Rh,
- intervenţii chirurgicale

7. Hemoragie recentă:
- ruptura de membrane de peste 6 ore,
- procidenţa de cordon,
- suspiciune de suferinţă fetală,
- moartea intrauterină a fătului.

Gravida cu disgravidie precoce:

 48

Disgravidiile sunt manifestări patologice determinate de evoluţia sarcinii şi care

pot pune în pericol viaţa femeii.
În prima jumătate a sarcinii apar vărsături simple, care nu alterează starea
generală şi dispar după luna a IV-a.
În cazuri patologice vărsăturile sunt incoercibile, grave, asociate cu scădere în
greutate, stare generală alterată.

Culegerea datelor:
- vărsături repetate, abundente,
- scădere în greutate 300 – 500 g/zi
- constipaţie,
- scăderea diurezei până la 400 ml/zi
- alterarea stării generale,
- tahicardie
- facies zbârcit, buze arse, uscate
- tulburări nervoase, anurie

Probleme:
- alterarea nutriţiei din cauza greţurilor şi vărsăturilor
- deficit de volum lichidian din cauza greţurilor şi vărsăturilor,
- teamă în legătură cu creşterea riscului perinatal, anxietate

Obiective:
Gravida:
- să se alimenteze şi hidrateze, să crescă în greutate,
- să nu prezinte semne de deshidratare, tulburări electrolitice şi să nu prezin-te
corpi cetonici în urină

Intervenţii:
- internarea în spital este obligatorie
- se explică importanţa spitalizării permanente pentru prevenirea stării de
acidoză,
- se menţine o stare nutriţională adecvată
- se identifică deficitul de volum prin măsurarea TA, observarea semnelor de
deshidratare
- hidratare parenterală

Gravida cu disgravidie tardivă

Disgravidia tardivă se caracterizează prin: edeme, hipertensiune arterială,
albuminurie.
Disgravidia tardivă nesupravegheată evoluează spre preeclamsie şi eclampsie.

Culegerea datelor:
- edeme, TA peste 140/90 mmHg,
- creşterea rapidă în greutate
- cefalee severă, tulburări de vedere
- somnolenţă, tulburări auditive,
- greaţă, vărsături,
- oligurie, proteinurie
 49

Probleme:
- deficit de cunoştinţe în legătură cu factorii de risc
- posibila vătămare a mamei şi copilului
- alimentaţie insuficientă
- alterarea controlului din cauza cefaleei, alterarea eliminărilor
- anxietate din cauza necunoaşterii evoluţiei,
- edeme

Intervenţii:
- depistarea factorilor de risc cu ocazia controalelor prenatale
- explicarea modului de acţiune a factorilor de risc
- instruirea gravidei să-şi controleze zilnic greutatea
- raportarea manifestărilor legate de SNC: tulburări de vedere, cefalee,
greţuri, vărsături, convulsii
- reducerea sării din alimentaţie
- prelungirea repausului,
- internarea gravidei
- asigurarea liniştii şi a odihnei
- medicamente – la indicaţia medicului
În convulsii:
- izolare, linişte
- introducerea unui depărtător de gură, o spatulă linguală pentru a nu-şi muşca
limba
- poziţie care să asigure respiraţia
- montarea unei sonde urinare
- oprirea convulsiilor,
- grăbirea naşterii.

Gravida cu hemoragii în timpul sarcinii

- În prima jumătate a sarcinii – avortul, mola hidatiformă, SEU

- În a 2-a jumătate a sarcinii hemoragiile pot fi cauzate de avorturi în luna V –
VI de sarcină, placenta praevia şi apoplexia utero-placentară.

Gravida cu iminenţă de avort

Avortul = întreruperea spontană sau provocată a sarcinii în primele 6 luni.
După acest termen, expulzia produsului de concepţie poartă denumirea de
naştere prematură, fătul fiind viabil.

Acuze:
- dureri pelvine, contracţii uterine, metroragii
- medicul constată modificări ale colului uterin, deschiderea colului

Intervenţii:
- asigurarea liniştii şi repausului
- se observă pierderile de sânge
 50

- se măsoară şi se supraveghează funcţiile vitale

- administrează medicamente recomandate de medic (sedative, tranchilizante)
- asistenta sfătuieşte gravida să menţină o igienă riguroasă pentru evitarea
infecţiei.

Gravida cu placenta praevia (placentă jos inserată)

Culegerea datelor:
- în antecedente avorturi repetate, metropatii, procese inflamatorii,
- este cunoscută ca şi gravidă cu risc
- nu prezintă dureri
- anxietate.

Intervenţii:
- supravegherea permanentă a gravidei
- în spital se urmăreşte prezenţa durerii, a contracţiilor uterine, se asigură
repausul la pat, se supraveghează evoluţia sângerării, se administrează
antispastice şi tocolitice, se pregăteşte gravida pentru operaţia cezariană).

CURĂŢENIA ŞI DEZINFECŢIA ÎN UNITĂŢILE

SANITARE
Curăţenia - metodă de decontaminare care asigură îndepărtarea
microorganismelor de pe suprafeţe, obiecte, tegumente, odată cu îndepărtarea prafului
şi a substanţelor organice. Prin aplicarea ei corectă se obţine o decontaminare de 95 -
98%, foarte apropiată de cea obţinută prin dezinfecţie.

Metode generale de efectuare a curăţeniei

1. Spălarea - se îndepărtează prin udare, concomitent cu procedurile mecanice,

pulberile şi substanţele organice. Se realizează prin folosirea de apă caldă şi substanţe
tensioactive. Apa caldă, la 35 - 45°C, are putere de spălare superioară apei reci
(dezavantaj: poate coagula proteinele la peste 55°C). La apa caldă se adaugă carbonat
de sodiu 1-2%, săpun sau detergenţi anionici sau produse avizate de MSF.
Spălarea poate fi:
- simplă - în igiena individuală, spălarea mâinilor, curăţenia pavimentelor,
mobilierului
- asociată cu un ciclu de dezinfecţie prin căldură umedă (ex. folosind maşini
de spălat pentru lenjerie, veselă, program inclus de spălare şi dezinfecţie) şi
se completează cu dezinfecţie chimică cu produse avizate de MS (ex.
suprafeţe în blocuri operatorii, de naştere, suprafeţe de lucru în laborator).
2. Ştergerea umedă a suprafeţelor (lambriuri, mobilier) pt. îndepărtarea
microorganismelor. Se practică pt. întreţinerea curăţeniei în intervalele dintre spălări. Se
folosesc lavete (ştergătoare) curate + sol. avizate de MSF ca detergent, dezinfectant.
3. Aspirarea - curăţenia prin aspirare cu aspiratoare cu proces umed.
4. Metode combinate - pt. pavimente şi mochete.
5. Alte metode de curăţenie - periatul.
 51

6. Curăţenia şi dezinfecţia în încăperi se asociază întotdeauna cu aerisirea.

Curăţenia se practică ca metodă de decontaminare profilactică: în bolile

infecţioase cu transmitere aeriană (rujeolă, rubeolă, varicelă) aerisirea este singura
metodă de decontaminare necesară în focar.

Produse utilizate pentru efectuarea curăţeniei

1. Săpunuri
Săpun tare - pt. suprafeţele cu ceramică, ulei, oţel inoxidabil.
Săpun moale (săpun negru) - curăţare grosieră (mozaic, gresie).

2. Detergenţi
 Detergenţi neutri - detergenţi lichizi, universali pt. paviment, mobilier, veselă,
etc.
 Detergenti alcalini (decapanţi) - pt. spălarea zilnică a pavimentelor sau
întreţinere de fond.
 Detergenţi acizi sau detartranţi - curăţarea depunerilor de piatră.
 Detergenţi dezinfectanţi sau detergenţi cationici - au proprietatea de curăţare şi
dezinfectare.

3. Abrazive - pt. suprafeţele dure, obiecte sanitare, pavimente.

4. Produse pentru lustruit - de ceruire.

Reguli pentru utilizarea produselor de curăţenie

- folosirea doar a produselor avizate de MSF;
- respectarea recomandărilor producătorului;
- respectarea regulilor de protecţia muncii;
- închiderea ermetică a recipientelor;
- nu se amestecă produsele.

Depozitarea produselor şi ustensilelor de curăţat se va face în spaţii cu:

- paviment uşor de curăţat;
- cu aerisire naturală;
- cu iluminat corespunzător;
- gradul de umiditate optim.

Reguli de întreţinere a ustensilelor folosite pentru efectuarea curăţeniei

- zilnic, după curăţirea spaţiului de lucru, la sfârşitul zilei de lucru
se vor spăla, curăţa şi dezinfecta ustensilele de lucru;
- personalul care efectuează curăţenia şi dezinfecţia materialului va
purta mănuşi
- dezinfecţia se va face cel puţin o dată/săptămână

Dezinfecţia

Dezinfecţia - procesul prin care sunt distruse cele mai multe, sau toate
microorganismele patogene (99,99%), cu excepţia sporilor bacterieni de pe obiectele
 52

din mediul inert.

DEZINFECŢIA PRIN MIJLOACE FIZICE

I. Dezinfecţia prin căldură

- Căldură uscată:
Flambarea - utilizată în laborator - falmbarea instrumentelor medico-
chirurgicale în recipiente cu alcool este interzisă - fiind ineficace.
Incinerarea - pt. obiecte contaminate, pt. deşeuri cu potenţial contaminant,
septice, de la săli de operaţie şi de tratamente.

- Căldură umedă:
1. Pasteurizarea - metodă de dezinfecţie a lichidelor, la temperaturi cuprinse
între 55-95°C (sunt distruse 90 - 95% din microorganismele patogene).
2. Dezinfecţia prin spălare la temperatura de 60 - 95°C (dezinfecţie termică) -
pe lângă acţiunea căldurii se adaugă detergenţi - pt. spălarea, dezinfecţia lenjeriei,
sticlăriei de laborator, instrumentarului.
3. Fierberea în apă la temp. de 100 °C sau utilizarea aburului de 100°C -
produce distrugerea în 10 - 20 min. a formelor vegetative ale microorganismelor
patogene - fierberea alimentelor, a apei de băut (pentru evitarea transmiterii bolilor cu
poartă de intrare digestivă). Se fierbe şi lenjeria, tacâmurile, vesela.
Dezinfecţia prin căldură umedă, cu fierul de călcat, completează
decontaminarea lenjeriei, distrugerea formelor vegetative ale bacteriilor în 5-10 sec. şi a
sporilor în 50 sec.

II. Dezinfecţia cu raze UV

Indicaţii: dezinfecţia suprafeţelor netede şi aerului în boxele de laborator, săli de
operaţii, spaţii închise, pt. completarea măsurilor de curăţenie şi dezinfecţie chimică.
Se utilizează lămpi destinate dezinfecţiei - lămpi fixe sau mobile, cu tuburi de UV
între 15 şi 30 W. Numărul lămpilor necesare dezinfecţiei aerului într-un spaţiu închis se
calculează în funcţie de debitul de aer dezinfectat de fiecare aparat, volumul încăperii şi
viteza de schimb a aerului din încăpere.

DEZINFECŢIA PRIN MIJLOACE CHIMICE

În unităţile medicale dezinfecţia se realizează în principal prin utilizarea unor

substanţe dezinfectante chimice.
Clasificarea dezinfecţiei
Această clasificare se bazează pe tipul de microorganisme patogene distruse şi are
în vedere timpul de contact necesar substanţelor dezinfectante pentru a distruge
microorganismele.
Astfel, dezinfecţia se clasifică pe patru nivele:
- Sterilizare chimică;
- Dezinfecţie de nivel înalt;
- Dezinfecţie de nivel intermediar;
- Dezinfecţie de nivel scăzut.
Sterilizarea chimică
Realizează distrugerea tuturor microorganismelor şi a unui număr mare de spori
bacterieni, timpul de contact cu substanţa chimică este de câteva ore.
Substanţele chimice care realizează sterilizarea chimică sunt:
 53

Glutaraldehida (2%);
Peroxidul de hidrogen stabilizat (6%);
Acidul peracetic.

Dezinfecţia de nivel înalt

Realizează distrugerea tuturor microorganismelor, cu excepţia unui număr mare
de spori bacterieni; timpul de contact trebuie să fie de cel puţin 20 min.
Substanţele chimice care realizează dezinfecţia de nivel înalt sunt:
- Glutaraldehida (2%);
- Peroxidul de hidrogen stabilizat (6%);
- Acidul peracetic;
- Hipocloritul de sodiu (5,25%).

Dezinfecţia de nivel intermediar (mediu)

Realizează distrugerea Mycobacterium tuberculosis, a bacteriilor în formă
vegetativă, a celor mai multe virusuri şi fungi, dar nu şi a sporilor bacterieni. Timpul de
contact necesar este de 10 minute.
Substanţele chimice care realizează dezinfecţia de nivel intermediar sunt:
- Fenoli;
- Iodofori;
- Alcooli;
- Compuşi pe bază de clor.

Dezinfecţia de nivel scăzut

Poate distruge cele mai multe bacterii în formă vegetativă, unele virusuri, fungi,
dar nu microorganisme rezistente cum sunt Mycobacterium tuberculosis, sau spori
bacterieni. Timpul de contact necesar al substanţei chimice este de sub 10 minute.
Substanţele chimice care realizează dezinfecţia de nivel scăzut sunt:
- dezinfectante care conţin fenoli, iodofori, substanţe cuaternare de amoniu şi
agenţi de spumare;
- alcooli (70°, 90°);
- Hipocloritul de sodiu (5,25%).

CLASE CHIMICE DE SUBSTANŢE DEZINFECTANTE ŞI DEZINFECŢIA

CHIMICĂ

Fenolii
Au acţiune bactericidă, inclusiv pe Pseudomonas aeruginosa, fungicidă şi
tuberculicidă, nu au acţiune sporicidă. Au acţiune virulicidă slabă sau nulă, de aceea au
o utilizare limitată.
Folosirea fenolilor - pt. dezinfecţia mediului (suprafeţe, aer).
Este toxic, iritant pe ochi, piele, prin inhalare şi ingestie.
Halogenii: compuşi care eliberează clor, brom sau iod
1. Substanţe care eliberează clor: dicloroizocianuratul de sodiu (NADCC) şi
hipocloriţii, fiind preferaţi cloraminelor B, T şi varului cloros.
Se folosesc în:
- tratarea apei;
- curăţenia biberoanelor;
- dezinfecţia zonelor de preparare a mâncării.
Nu se amestecă cu acizii, inclusiv cu fluide ale organismului (ex. urină).
 54

1.1. Dicloroizocianatul de sodiu (NaDCC) sub formă de tablete, pulbere,

granule.
Poate fi aplicat direct pe sângele vărsat (dar nu în cantitate mai mare de 30 ml,
deoarece prin clorinare excesivă poate degaja ioni de clor, toxici pentru căile
respiratorii). .
Se foloseşte pentru:
- dezinfecţia generală a suprafeţelor (5-10 min), conc. 0,1%;
- dezinfecţia suprafeţelor murdare 10 -15 min., conc. 0,4%;
- instrumentar de oţel inoxidabil murdare 30 - 60 min, conc. 0,9 3,8%;
- dezinfecţie HIV, hepatite 20 min, conc. 1 %;
- pipete, ustensile de laborator, 10 min, conc. 0,25%.

1.2. Hipocloriţii - compuşi cu conţinut de clor utilizaţi în domeniul dezinfecţiei

chimice. Se comercializează sub formă de soluţii, cel mai utilizat este hipocloritul de
sodiu, cunoscut sub denumirea Extract de Javel (conc. 12%), Apă de Javel.
Hipocloritul de sodiu conţine 12,5% clor activ, sol. 4% conţine 0,5% clor activ,
iar sol. 10% conţine 1,25% clor activ.
Conc. recomandate: suprafeţe 4%, lenjerie, echipament de protecţie 2%, vesela
0,5 - 1 %, sticlărie de laborator sol. 10%.
1.3. Cloraminele B şi T. Se prezintă sub formă de pulberi cristaline sau sub
formă de comprimate.
Au acţiune bactericidă pe flora Gram - şi Gram +, iar în concentraţii crescute
distrug Mycobacterium tuberculosis, mai au acţiune fungicidă, virulicidă.
Sunt toxice pt. piele, ochi, prin inhalare.

2. Iodul şi Iodoforii
2.1. Iodul - utilizat datorită eficacităţii, economicităţii şi toxicităţii relativ reduse.
Se utilizează sub formă de sol. apoase - Lugol şi sol. hidroalcoolică de iod -
tinctura de iod.
Utilizate: antiseptic pt. piele, dezinfectant al unor instrumente medicale din sticlă
(termometre orale şi rectale) şi chiar instrumente de metal (în cazuri de urgenţă).

2.2. Iodoforii - au activitate bactericidă, virulicidă, micobacteriană, activitate

sporicidă slabă, activ. fungicidă variabilă.
Indicaţii;: dezinfecţia mâinilor, pentru pregătirea pre-operatorie a pielii la locul
inciziei.

2.3. Compuşi cuaternari de amoniu: clorura de benzalkonium, clorura de

didecilmetilamoniu, cetrimide.
Se folosesc în dezinfecţie sau antisepsie.
2.4. Clorhexidina
Indicaţii: dezinfecţia igienică şi chirurgicală a mâinilor, dezinfecţia preoperatorie
a pielii.
Au activitate: bactericidă, fungicidă, virulicidă.
Este mai activă la un pH-neutru sau slab alcalin.

2.5. Hexaclorophene
Este activ împotriva microorganismelor G +, şi mai puţin eficient împotriva celor
G -. Este insolubil în apă şi poate fi încorporat în săpun sau soluţii de detergent, fără a-
 55

şi pierde activitatea. Are bun efect rezidual pe piele.

Indicaţii: pentru spălarea mâinilor; pentru plaga ombilicală la nn.

2.6. Triclosan - se prezintă sub formă de pudră cu miros uşor aromat. Este
eficace pe germenii G + şi G - , ciuperci şi levuri. Se foloseşte în conc. de 0,3 - 2%.

2.7. Alcoolii
Cei mai utilizaţi - alcoolul etilic şi izopropilic. Se folosesc în sol. apoase,
deoarece apa este necesară pentru ca alcoolul să fie absorbit de suprafaţa celulei
microbiene. Conc. optime cu efect biocid sunt 30 - 50% pt. alcool izopropilic şi 50 -
70% pt. alcool etilic.
Acţiune: bactericidă, tuberculocidă, fungicidă, virulicidă.
Se folosesc în: dezinfecţia suprafeţelor, instrumentelor ca termometre orale şi
rectale, stetoscoape, laringoscoape, pentru decontaminarea instrumentarului chirurgical.
Se poate utiliza ca antiseptic pentru piele (mâini, înainte de efectuarea injecţiilor. În
combinaţie cu clorhexidina, triclosan se utilizează pt. dezinfecţia mâinilor, având o
acţiune reziduală pe piele.

2.8. Aldehide: Formaldehida, glutaraldehida, Auccinaldehida

Formaldehida se utilizează ca dezinfectant şi sterilizant, în ambele forme: lichidă

şi gazoasă. Preparatele clasice sunt: formaldehida apoasă şi formaldehida alco-olică.
Actiune bactericidă, tuberculocidă, fungicidă, virulicidă şi sporicidă.
Se utilizează: pentru dezinfecţia suprafeţelor, instrumentarului chirurgical,
lenjeriei, excreţiilor, formolizarea încăperilor. Se foloseşte ca agent de îmbălsămare şi
conservare în anatomie patologică.

Glutaraldehida - dezinfectant de nivel înalt şi ca sterilizant chimic.

Este bactericid, fungicid, tuberculocid, virulicid şi lent sporicid.
Se utilizează ca dezinfectant pentru endoscoape flexibile, echipament de terapie
respiratorie, dializoare, echipament de anestezie.

2.9. Peroxidul de hidrogen şi compuşii înrudiţi

Se poate folosi ca dezinfectant şi antiseptic în conc. diferite. În conc. de 3% ca
antiseptic şi pt. dezinfecţia de rutină. În conc de 6% este considerat ca dezinfectant de
nivel înalt.
Se poate utiliza pentru dezinfecţia aparatelor pt. măsurarea tensiunii, lentilelor de
contact, ventilatoarelor şi endoscoapelor. Totuşi poate coroda anumite componente ale
endoscoapelor şi aparatelor pentru măsurarea tensiunii. .
Acţiune: bactericidă, tuberculocidă, fungicidă, virulicidă, sporicidă.
2.10. Chloroxylenol
Eficient împotriva bacteriilor G + şi slabe pe cele G - .

ANTISEPTICE

Antisepticele sunt preparate ce deţin proprietăţi antimicrobiene limitate, sau care

distrug microorganismele, sau inactivează virusurile de pe ţesuturile vii (piele
sănătoasă, mucoase, plăgi). Antisepticele nu sunt sterilizante, dar reduc temporar de pe
piele şi mucoase numărul de microorganisme.
Antisepticele se deosebesc de dezinfectante prin:
 56

- concentraţia de utilizare a substanţei chimice;

- timpul de contact.
Utilizarea antisepticelor pentru a elimina, distruge sau inactiva microorganismele
prezente pe piele sau mucoase permite:
- realizarea îngrijirilor aseptice;
- reducerea transmiterii germenilor, de la bolnav la bolnav, prin intermediul
mâinilor;
- tratarea infecţii lor locale cutanate şi mucoase.

Reguli de utilizare:
- Respectarea duratei de utilizare a produsului după deschiderea lui (8 - 10 zile
dacă a fost bine închis);
- Respectarea indicaţiilor de utilizare;
- Evitarea amestecului antisepticelor din clase diferite;
- Respectarea termenului de valabilitate;
- Limitarea cantităţii de antiseptic stocată pe secţii sau cabinete;
- Stocarea antisepticelor la adăpost de lumină;
- Notarea pe flacon a datei deschiderii;
- Închiderea flaconului după fiecare manipulare.

Concentraţii de utilizare:
• Alcooli: etilic (50 - 70%) şi izopropilic (30 - 50%);
• Clorura de benzalkonium: piele intactă, răni - sol. alcoolică 0,1 0,2%, în
obstetrică: 0,05 - 0,1 %, sol. oftalmică 0,01 %;
• Clorhexidina: dezinfecţia pielii 0,05%, obstetrică 1 % sub formă de cremă,
spălăt. vezicale 0,02%;
• Apă oxigenată 3%.

Spălarea mâinilor şi dezinfecţia pielii - cea mai importantă procedură de

prevenire a infecţiilor nozocomiale.

Spălarea mâinilor = frecarea riguroasă a mâinilor una de alta, după prealabilă

umezire şi săpunire.
Se face cu apă şi săpun sau săpunul antiseptic - timpul de contact 30 sec - 1 min.
Dezinfecţia mâinilor - se face după spălare prealabilă, timpul de contact cu
antiseptic 30 sec - 1 min.
Dezinfecţia chirurgicală a mâinilor - conform procedurii de spălare chirurgicală şi
uscare, după care se aplică sol. antiseptică, timpul total de contact 3 - 5 min.

Clasificarea instrumentelor chirurgicale

Pentru raţiuni practice, instrumentele şi obiectele utilizate în asistenţa medicală au

fost clasificate în trei categorii, după riscul de transmitere a infecţiilor pe care îl
presupune utilizarea acestora (după Spaulding).
Cele trei categorii sunt:
 instrumente critice;
 instrumente semi-critice;
 instrumente non-critice.
 57

Instrumente critice - sunt cele care vin în contact cu ţesuturile sterile sau
sistemul vascular, instrumente care penetrează pielea sau mucoasele.
Ex.: - bisturie, ace, catetere vasculare, implanturi;
- alt instrumentar chirurgical invaziv.
Necesită sterilizare între utilizări.
Instrumente semi-critice - sunt cele care vin în contact cu mucoasele, cu
excepţia mucoasei periodontale sau cu soluţii de continuitate ale pielii.
Ex.: - endoscoape, laringoscoape, tuburi endotraheale;
- echipament de anestezie şi respiraţie asistată.
Necesită sterilizare sau dezinfecţie de nivel înalt între utilizări:
- termometre orale sau rectale şi
- suprafeţe netede, dure
Necesită dezinfecţie de nivel intermediar până la scăzut între utilizări.
Instrumente non-critice – lenjerie, muşamale, aleze, etc.

Reguli de alegere a procedurilor de dezinfecţie şi sterilizare

- Instrumentele care penetrează ţesuturile normal sterile şi instrumentele

prin care curge sânge, trebuie sterilizate înainte de utilizare.
- Instrumentele reutilizabile sau obiectele care vin în contact cu mucoasele
trebuie să fie sterilizate sau dezinfectate de nivel înalt înainte de
reutilizare.
- Instrumentele care necesită sterilizare trebuie să fie curăţate înainte,
pentru a reduce gradul de încărcătură bacteriană.
- O atenţie deosebită se va acorda suprafeţelor de lucru: suprafeţele pe
care se pregătesc tratamentele injectabile, separate de cele pentru
depozitarea probelor biologice prelevate pentru laborator, trebuie să fie
curăţate şi dezinfectate, pentru evitarea transmiterii germenilor ce
recunosc drept cale de transmitere sângele (virusurile hepatitice B, C şi
HIV).

Metode de curătire:
- pt. masa de operaţie, mese instrumentar - ştergere, stropire, pulverizare;
- băiţe pentru copii - ştergere;
- ploşti, oliţe, recipiente pt. colectare de produse patologice - imersie după golire
şi spălare prealabilă, folosind 1 vol. soluţie pentru 1 vol. recipient;
- mobilier, paturi şi noptiere - ştergere, stropire, pulverizare.

Situaţii care necesită dezinfecţie complementară şi/sau terminală

Dezinfecţia terminală este obligatoriu de efectuat în:

- spitale de boli contagioase;
- existenţa unor focare nozocomiale;
- situaţii de risc epidemiologic (germeni de spital);
- secţii cu risc înalt unde sunt pacienţi imunodeprimaţi, arşi, neonatologie,
prematuri, secţii unde se practică grefe, secţii de oncologie şi
oncohematologie;
 58

- bloc operator, bloc de naşteri;

- secţii de reanimare, terapie intensivă;
- alte servicii de urgenţă, ambulanţă, locul unde se triază lenjeria.

PRECAUŢII UNIVERSALE (PU)

Scopul aplicării PU - prevenirea transmiterii infecţiilor cu cale de transmitere
sanguină la locul de muncă al personalului.

Conceptul de PU se referă la:

- sângele, alte fluide biologice şi ţesuturile tuturor pacienţilor sunt considerate
infectate cu HIV, HBV şi alţi agenţi microbieni cu cale de transmitere parenterale
(sanguine) toţi pacienţii potenţial infectaţi cu HIB, HBV sau alţi agenţi cu cale de
transmitere sanguină deoarece:
1. cei mai mulţi dintre purtătorii de HIV, HBV sau alţi agenţi microbieni
sunt asimptomatici şi nu-şi cunosc propria stare de portaj;
2. testarea sistematică pt. HIV HBV s-a dovedit neeficientă şi chiar mai
mult, o încălcare a drepturilor omului la viaţa privată.

Reguli de bază în aplicarea Precauţiilor Universale:

1. Consideră toţi pacienţii potenţial infectaţi;
2. Consideră că sângele, alte fluide biologice şi ţesuturile sunt contaminate
cu HIV, HBV;
3. Consideră că acele şi alte obiecte folosite în practica medicală sunt
contaminate după utilizare.

Contactul tegumentelor şi mucoaselor cu următoarele produse trebuie

considerat la RISC:
- sânge;
- lichid amniotic, pericardic, peritoneal, pleural, sinovial, LCR;
- sperma, secreţii vaginale;
- ţesuturi ;
- orice alte fluide organice vizibil contaminate cu sânge.

Aplicarea precauţiilor universale se referă la:

1. utilizarea echipamentului de protecţie: mănuşi, halate, mască;
2. spălarea mâinilor;
3. prevenirea accidentelor la locul de muncă (evitarea obiectelor ascuţite,
acele vor fi adunate în recipiente speciale; decontaminarea şi dezinfecţia
instrumentarului; atenţie sporită în cabinetele stomatologice, laboratoare
clinice);
4. în caz de inoculare percutantă accidentală, înţepătură, tăietură:
 59

- stimularea sângerării locale;

- spălarea cu jet de apă 5 min;
- aplicarea de antiseptice, dezinfectante, spălare cu apă şi săpun
sau detergent.
Expunerea mucoaselor:
- clătirea gurii cu apă curată;
- clătirea mucoaselor oculare cu apă curată sau ser fiziologic.

Raportarea evenimentului medicului personalului imediat după expunere

Evaluarea riscului pe categorii de locuri de muncă şi activităţi prestate de

personalul medico-sanitar în funcţie de contactul cu sânge şi alte lichide biologice:
I. contact permanent, inevitabil, consistent;
II. contact imprevizibil, inconstant;
III. contact inexistent;

Pt. categoriile aparţinând grupelor I şi II se vor aplica permanent precauţiile

universale. Pentru cele din categoria a III-a sunt suficiente precauţiile obişnuite.

UTILIZAREA ECHIPAMENTULUI DE PROTECŢIE

ADECVAT, COMPLET, CORECT:

1.1. Definiţie "echipament de protecţie": bariera între lucrător şi sursa de

infecţie, utilizată în timpul activităţilor care presupun risc de infecţie.
1.2. Categorii de bariere utilizate pentru aplicarea precauţiunilor universale:
1.2.1. MÂNUŞI când:
- anticiparea contactului mâinilor cu sânge, lichide biologice
contaminate, alte lichide biologice cu urme vizibile de sânge,
ţesuturi umane;
- abord venos sau arterial; .
- recoltare de LCR;
- contact cu pacienţi care sângerează, au plăgi deschise, escare de
decubit,
- manipularea, după utilizare a instrumentarului contaminat, în
vederea curăţirii, decontaminării.

b) felul mânuşilor
- de uz unic:chirurgie; examinare internă;
- sterile
- intervenţii care implică un contact cu regiuni ale corpului în
mod normal sterile; uneori sunt necesare mănuşi duble;
- abord vascular prin puncţie;
 60

- tegument pacient cu sol. de continuitate;

- manipularea unor materiale potenţial contaminate;
- nesterile: curate
- examinări curente, care implică un contact cu mucoasele, dacă
nu există o recomandare contrară;
- reutilizabile
- manipularea de materiale contaminate;
- curăţenie, îndepărtare de produse biologice contaminate
- de uz general, menaj, de cauciuc: activităţi de întreţinere, care implică un
contact cu sânge şi alte produse biologice considerate a fi contaminate: colectare
materiale contaminate, curăţire şi decontaminare instrumentar, material moale,
suprafeţe contaminate.

c) mod de folosire
- schimbare după fiecare pacient;
- după folosire se spală mai întâi mâinile cu mănuşi, după care
acestea se îndepărtează, prinzând marginea primeia prin
exterior, aruncând-o în containerul pentru colectare;
- după îndepărtarea mănuşilor, se spală din nou, 10-15 secunde,
chiar dacă mănuşile nu prezintă semne vizibile de deteriorare
în timpul activităţii încheiate.

1.2.2. HALATE OBIŞNUITE

- în timpul tuturor activităţilor din unităţile medicale.

1.2.3. ŞORTURI, BLUZE; IMPERMEABILE - completează portul halatelor

atunci când se anticipează producerea de stropi, picături, jeturi cu produse biologice
potenţial contaminate, protejând tegumentele personalului medical.

1.2.4. MASCA protejează:

- tegumentele;
- mucoasele bucală, nazală ale personalului medical prestator.

1.2.5. PROTECTOARE FACIALE (ochelarti, ecran protector), protejează:

- tegumentele;
- mucoasele bucală, nazală, oculară;

1.2.6. ECHIPAMENTE DE RESUSCITARE, protejează mucoasa bucală în

timpul instituirii respiraţiei artificiale;

1.2.7. BONETE - simple (textile) sau impermeabile;

12.8. CIZME DE CAUCIUC.

2. SPĂLAREA MÂINILOR şi a altor părţi ale tegumentelor:

Este cel mai important şi uneori singurul mod de prevenire a contaminării, a
diseminării agenţilor microbieni.
Se face:
- la intrarea în serviciu şi la părăsirea locului de muncă;
- la intrarea şi la ieşirea din salonul de bolnavi;
 61

- înainte şi după examinarea fiecărui bolnav; atenţie la bolnavii cu mare

receptivitate;
- înainte şi după aplicarea unui tratament;
- înainte şi după efectuarea unor proceduri invazive;
- după scoaterea mănuşilor de protecţie;
- după scoaterea măştii folosită la locul de muncă;
- înainte de prepararea şi distribuirea alimentelor şi a medicamentelor
administrate per os;
- după folosirea batistei;
- după folosirea toaletei;
- după trecerea mâinii prin păr;
- după activităţi administrative, gospodăreşti.

Procedura
- îndepărtarea bijuteriilor (inele, brăţări) a ceasurilor;
- unghii îngrijite, tăiate scurt;
- utilizare de apă curentă şi săpun pentru spălarea obişnuită;
- două săpuniri consecutive;
- în cazuri de urgenţă este permisă utilizarea de antiseptice ca înlocuitor
al spălatului, dar nu ca rutină;
- în unele situaţii spălarea este completată de dezinfecţia mâinilor;
- după manipularea bolnavilor septici, a bolnavilor contagioşi şi a celor
cu imunodepresie severă;
- înainte şi după efectuarea tratamentelor parenterale, schimbarea
pansamentelor, termometrizare intrarectală, clisme, toaleta lehuzei;
- după efectuarea toaletei bolnavului la internare;
- după manipularea şi transportul cadavrelor;
- înainte şi după efectuarea examenelor şi tratamentelor oftalmologice,
ORL, stomatologice şi în general înainte şi după orice fel de manevră
care implică abordarea sau producerea unor soluţii de continuitate
(atenţie - mănuşi);

Spălarea şi dezinfecţia mâinilor şi portul mănuşilor de unică utilizare

este obligatorie în următoarele situaţii:
- recoltarea de produse biologice pentru examinări de laborator sau alte
scopuri;
- efectuarea puncţiilor lombare sau vasculare;
- la orice manevre prin care se vine în contact cu sânge, secreţii şi excreţii
ale asistaţilor;
- examenele şi tratamentele stomatologice;
- tuseul vaginal, tuseul rectal;
- sondaje, cateterizări vezicale;
- tubaj gastric, duodenal, alimentarea prin gavaj;
- intubaţie oro-traheală;
- endoscopie;
- toate intervenţiile chirurgicale;
- asistarea naşterilor;
 62

- aplicarea şi îndepărtarea cateterelor venoase şi arteriale.

Ştergerea şi uscarea este obligatorie
- cu hârtie prosop;
- prosop de unică întrebuinţare;

3. PREVENIREA ACCIDENTELOR ŞI A ALTOR TIPURI DE

EXPUNERE PROFESIONALĂ

3.1. EXPUNEREA PROFESIONALĂ

 prin inoculări percutante: înţepare;tăiere;
 contaminarea tegumentelor care prezintă soluţii de continuitate;
 contaminarea mucoaselor;
 în timpul:
- efectuării de manopere medicale invazive cu ace şi instrumente
ascuţite;
- manipulării de produse biologice potenţial contaminate;
- manipulării instrumentarului şi a altor materiale sanitare, după
utilizarea în activităţi care au dus la contaminarea cu produse
biologice potenţial infectate.
 prin intermediul:
- instrumentelor ascuţite;
- -materialului moale;
- suprafeţelor, altor materiale utilizate în activitatea din unităţile
sanitare;
- reziduurilor din activitatea medicală.

METODE DE PREVENIRE
a) obiecte ascuţite:
 reducerea de manevre parenterale la minimum necesar;
 colectarea imediat după utilizare în containere rezistente la înţepare şi
tăiere, amplasate la îndemână şi marcate corespunzător, pentru:
- pregătire în vederea utilizării;
- distrugere;
- evitarea recapişonării, îndoirii, ruperii acelor utilizate.
b) lenjerie:
 manipularea lenjeriei contaminate cu sânge şi alte produse biologice
potenţial contaminate cât mai puţin posibil;
 sortare şi prelucrare cu echipament de protecţie potrivit, în spaţii special
destinate;
 colectarea în saci impermeabili, marcaţi în mod corespunzător;
 evitarea păstrării lor îndelungate, înainte de prelucrare;
 asigurarea unui ciclu corect şi complet de prelucrare;
c) curăţenie şi decontaminare
 folosirea mănuşilor la îndepărtarea urmelor de sânge, alte lichide biologic;
 decontaminarea iniţială cu substanţe clorigene, îndepărtarea cu hârtie
absorbantă care se colectează în containere sau saci de plastic marcate;
 dezinfecţie cu soluţie germicidă;
 uscarea suprafeţei prelucrate;
 63

 folosirea de tehnici standard în vederea efectuării curăţeniei, sterilizării,

decontaminării echipamentului medical, a pavimentelor, pereţilor,
mobilierului, veselei, sticlăriei, tacâmurilor;
d) reziduuri infectante
 neutralizare prin ardere sau autoclavare;
 colectare - recipiente impermeabile, marcate pentru diferenţierea clară
prin culoare şi etichetare;
e) igiena personală
 spălarea mâinilor (pct. 2);
 spălarea altor părţi ale corpului care au venit în contact cu produse
biologice potenţial contaminate, sau cu materiale potenţial contaminate;
 evitarea activităţilor cu risc de expunere:
- existenţa de leziuni cutanate;
- prezenţa unui deficit imunitar;
- graviditate;
f) asistenţa de urgenţă, principii
 viaţa pacientului este preţioasă;
 obligatorie aplicarea precauţiunilor universale;
 chiar şi în situaţii imprevizibile, se vor asigura cele necesare respectării
principiilor precauţiunilor universale.

SERVICIILE DE STOMATOLOGIE utilizează:

 masca;
 ochelari, ecran;
 mănuşi;
 şort impermeabil când se anticipează producerea:
- epanşamentelor;
- sânge;
- salivă cu urme vizibile de sânge;
 alte recomandări:
- sistem de aspiraţie rapidă;
- poziţia adecvată a scaunului;
 instrumentar:
- corect utilizat;
- corect colectat, spălat, decontaminat şi/sau dezinfectat.

SERVICIILE DE ANATOMIE PATOLOGICĂ utilizează:

 mască, ochelari, ecran protector, mănuşi, halat, şorturi impermeabile,
cizme, bonete;
 decontaminare după efectuarea necropsiilor:
- instrumentar;
- suprafeţe, mobilier.
 64

LABORATOARE CLINICE ŞI DE CERCETARE

Regulile generale de aplicare a precauţiunilor universale trebuie completate cu:
 colectarea flacoanelor care conţin produse biologice în containere
marcate, care să împiedice răsturnarea, vărsarea, spargerea;
 evitarea contaminării pereţilor exteriori ai flacoanelor colectoare;
 utilizarea echipamentului potrivit cu prestaţiile laboratorului:
- mănuşi;
- mască, ochelari de protecţie, ecran protector;
- halat, şort impermeabil, bonetă;
 spălarea atentă a mâinilor (pct. 2);
 utilizarea de echipamente de pipetare automate, pentru înlăturarea
tehnicilor de pipetare cu gura;
 atenţie la utilizarea de material ascuţit în activitatea de laborator;
 curăţenia, dezinfecţia, sterilizarea în mod corect, standardizat;
 instrumentarul contaminat, colectare, decontaminare:
- chimică;
- fizică – ardere;
- autoclav;
 aparatura defectă – decontaminare înainte de reparare;
 la terminarea activităţii, echipamentul utilizat rămâne în laborator până la
colectarea şi îndepărtarea în vederea prelucrării;
 amplasarea de afişe avertizoare asupra riscului de contaminare.

ATITUDINEA ÎN CAZUL EXPUNERILOR PROFESIONALE CU

PRODUSE BIOLOGICE CARE FAC OBIECTUL PRECAUŢIUNILOR
UNIVERSALE

INOCULARE PERCUTANTĂ - înţepătură, tăietură:

- stimularea sângerării locale;
- spălarea la jet de apă curentă timp de 5 minute;
- aplicarea de antiseptice, dezinfectante, spălare cu apă şi săpun sau
detergent.

EXPUNEREA MUCOASELOR:
- clătirea gurii cu apă curentă (gargarisme);
- clătirea mucoaselor oculare cu apă curentă sau ser fiziologic.

RAPORTAREA EVENIMENTULUI:
 medicului personalului;
 imediat după expunere;
 înregistrarea datelor de identificare a pacientului-sursă (dacă este
posibilă identificarea);
 înregistrarea unor date legate de personalul care s-a expus:
- momentul, felul expunerii;
- primul ajutor.
 65

MEDICUL PERSONALULUI decide:

 asupra personalului;
 asupra pacientului.
 testare privind statutul imunitar şi infecţios (HBV, HIV) în dinamică;
 urmărirea clinică, profilaxie (vaccin HBV), tratament complicaţii ale
expunerii.
Dacă pacientul refuză testarea, sau dacă sursa expunerii este imposibil de
identificat:
- consiliere pretest-persoanal;
- testare în dinamică, urmărirea clinică.
Persoanele expuse în timpul activităţii în unităţi private se vor adresa
Inspectoratului de Poliţie Sanitară şi Medicină Preventivă, dacă nu au acces la medicul
personalului sanitar din unităţile de stat.
Întreaga asistenţă acordată persoanelor implicate în expunerea profesională
se va desfăşura numai pe bază de consimptământ şi confiden-ţialitate, cu
asigurarea documentelor lor medicale.
Personal infectat cu HIV:
 respectarea drepturilor omului;
 schimbarea locului de muncă, având acordul celui infectat, sau la cererea
acestuia, când:
- se dovedeşte că nu-şi protejează pacienţii;
- este necesară protecţia sa medicală;
 conducerea unităţii va asigura un alt loc de muncă.
Evaluarea riscului pe categorii de locuri de muncă şi activităţi prestate de
personalul medico-sanitar în funcţie de contactul cu sânge şi alte lichide biologice.
I. - contact permanent, inevitabil, consistent;
II. - contact imprevizibil, inconstant;
III. - contact inexistent.

Pentru categoriile aparţinând grupelor I şi II se vor aplica permanent precauţiunile

universale.
Pentru cele din categoria a III-a sunt suficiente precauţiunile obişnuite.

CIRCUITELE FUNCŢIONALE ÎN UNITĂŢILE SANITARE

1. Circuit septic - sensul de circulaţie în interiorul unei unităţi sanitare, care

indică introducerea germenilor patogeni generatori de infecţii şi infestaţii.
2. Circuit aseptic - sensul de circulaţie în interiorul unei unităţi sanitare care
asigură condiţii de protecţie împotriva infecţiilor şi infectaţilor.
Unităţile sanitare funcţionează pe baza separării circuitelor septice faţă de cele
aseptice.
Scop: cunoaşterea componentelor şi sensului de circulaţie (de desfăşurare)
pentru: circuitul de intrare/ieşire a personalului: circuitul de primire a bolnavilor în
spital; circuitul lenjeriei, al alimentelor şi veselei, circuitul de sterilizare al
 66

instrumentelor şi materialelor, circuitul vizitatorilor.

1. Circuitul de intrare al personalului: exterior - dulapuri pentru haine de oraş -
cabine cu duşuri şi spălătoare - dulapuri pentru îmbrăcămintea de protecţie - spre secţie.
2. Circuitul de primire al bolnavilor în spital: exterior - sala de aşteptare -
înregistrare, dezbrăcare, consultare - îmbăiere (deparazitare), îmbrăcare + magazia pt.
rufe curate - transport - internare în secţie.
3. Circuitul lenjeriei: cărucior pt. adunarea lenjeriei murdare, introducerea
lenjeriei în coşuri dublate cu pânză impermeabilă - transportul lenjeriei murdare -
spălătorie (dezinfectare, spălare, uscare, călcare magazia de rufe curate - distribuirea
lenjeriei curate în saloane).
4. Circuitul alimentelor şi veselei: oficiul alimentar al secţiei - se pun alimentele
în vase colective - apoi porţionare - se pun pe farfurii şi pe cărucior şi se repartizează la
bolnavi - apoi se adună resturile alimentare şi se aruncă la ghena de gunoi.
5. Circuitul de sterilizare al instrumentelor şi materialelor: instrumente
utilizate - camera de recepţionare a instrumentelor - camera pentru curăţire mecanică şi
chimică a instrumentelor folosite - camera de sterilizare - depozitarea instrumentelor -
instrumentele sterile se vor repartiza de la ghişeul de eliberare.
6. Circuitul vizitatorilor: vizitatori - primire de halate - papuci - vizita la bolnav
în orele stabilite - ieşirea vizitatorilor.

EVIDENŢA ŞI MIŞCAREA BOLNAVILOR ÎN SPITAL

Primirea bolnavului la biroul de internări

Păstrarea efectelor bolnavului (haine, dezinfectare, deparazitare), păstrarea
documentelor bolnavului.
Primirea bolnavilor internaţi şi repartizarea lor în secţia cu paturi de către sora
de salon (bolnavul este ajutat să-şi aranjeze obiectele personale, va
cunoaşte regulamentul de ordine interioară, i se vor explica investigaţiile
ce i se vor face.
Întocmirea condicii de evidenţă a mişcării bolnavilor în secţie (zilnic se
totalizează numărul intrărilor şi ieşirilor, numărul bolnavilor în saloane şi
nr. paturilor libere). Foile de observaţie se vor păstra într-o mapă în
fiecare salon.
Completarea datelor generale ale foii de observaţie şi a documentelor de
mişcare ale bolnavilor: foaia de observaţie, biletul de trimitere cu care este
internat bolnavul, eliberarea biletului de ieşire, a scrisorii medicale.
Organizarea şi efectuarea ieşirii sau transferului unui bolnav.
Organizarea şi luarea măsurilor corespunzătoare în caz de deces (pregătirea
documentaţiei, se anunţă administraţia spitalului pentru a anunţa
aparţinătorii, transportarea cadavrului, bolnavul decedat va fi scos din
evidenţele clinicii.
Predarea şi preluarea serviciului: predarea în scris a datelor privitoare la
fiecare bolnav (data şi ora schimbului, numărul salonului, numărul
patului, numele şi prenumele bolnavului, diagnosticul, starea acestuia,
tratamentul, sarcinile legate de recoltare), predarea verbală la patul
bolnavului.
 67

CAPITOLUL III.

CONCEPTUL DE SĂNĂTATE ŞI BOALĂ. NEVOI

FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Definiţia sănătăţii. Au fost formulate mai multe definiţii ale sănătăţii.

Definiţia O.M.S. a sănătăţii:
"Sănătatea este o stare de bine fizic, mental şi social, ce nu constă numai în
absenţa bolii sau a infirmităţii".
Alte definiţii:
 "Sănătatea este o stare în care necesităţile sunt satisfăcute în mod autonom,
nu se limitează la absenţa bolii." (Virginia Henderson).
 "Sănătatea este o stare de echilibru bio-psiho-social, cultural şi spiritual,
stare de autonomie şi independenţă, fără a fi egală cu absenţa bolii sau a
infirmităţii."
 "Sănătatea reprezintă ansamblul forţelor biofizice, fizice afective, psihice şi
sociale, mobilizabile pentru a înfrunta, compensa şi depăşi boala."
Definiţia bolii
Boala este ruperea echilibrului, armoniei, un semnal de alarmă tradus prin
suferinţă fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie nouă, provizorie sau
definitivă.

MODELUL CONCEPTUAL AL VIRGINIEI

HENDERSON
Individul bolnav sau sănătos este văzut ca un tot complex prezentând 14 nevoi
fundamentale pe care trebuie să şi le satisfacă.
Scopul îngrijirilor este de a păstra sau restabili independenţa individului în
satisfacerea acestor nevoi.
Un model conceptual pentru o profesie reprezintă o imagine mentală a profesiei,
o concepţie a ceea ce ar putea sau ar trebui să fie.

Componentele esenţiale ale unui model conceptual

Componentele sunt:
- postulate
- valori
- elemente a) scopul profesiei
b) ţelul activităţii (beneficiarul)
c) rolul activităţii
d) dificultăţi întâlnite de pacient
e) intervenţia acordată
f) consecinţele
 68

Postulatele = suportul ştiinţific al modelului conceptual. Ele sunt acceptate, nu

trebuie demonstrate. Postulatele pe care se bazează modelul Virginiei Henderson sunt:
- orice fiinţă umană tinde spre independenţă şi o doreşte
- individul formează un tot caracterizat prin nevoi fundamentale,
- când una din nevoi nu este satisfăcută, individul nu este “complet”, „întreg”,
„independent”.

Valori sau credinţe:

- asistenta are funcţii care sunt proprii,
- când asistenta preia rolul medicului, ea cedează o parte din funcţiile sale
unui personal necalificat
- societatea aşteaptă un serviciu din partea asistentelor, pe care nu poate să-l
primească de la nici un alt personal.

Elemente:
1. Scopul profesiei:
- de a ajuta pacientul să-şi conserve şi să-şi restabilească independenţa sa.
- de a favoriza vindecarea
- de a asista muribundul spre un sfârşit demn
2. Obiectivul activităţii profesionale. Este beneficiarul, adică persoana spre
care se îndreaptă activitatea. Se ţine cont că individul bolnav sau sănătos
este un tot cu nevoi comune tuturor fiinţelor umane.
3. Rolul profesiei – desemnează rolul social pe care-l au membrii profesiei.
Rolul asistentei este de suplinire a dependenţei, de a încerca să înlocuiască
necesitatea.
4. Sursa de dificultate- lipsa prin care persoana nu poate răspunde la una din
nevoile sale: lipsă de forţă, voinţă, de cunoştinţe.
5. Intervenţia aplicată persoanei – omul este vâzut în globalitatea sa.
Intervenţia orientată asupra lipsei şi constă în a spori independenţa
persoanei (iniţiativa).
6. Consecinţele – sunt rezultatele obţinute – ameliorarea dependenţei sau
câştigarea independenţei.

Nevoile fundamentale
Cadrul conceptual al Virginiei Henderson porneşte de la existenţa unor
necesităţi fiziologice şi aspiraţii ale fiinţei umane numite nevoi fundamentale.
Acest cadru se bazează pe definirea celor 14 nevoi fundamentale, cu
componentele bio-psiho-sociale, culturale şi spirituale ale individului.
Atingerea de către pacient a independenţei în satisfacerea acestor nevoi este
ţelul profesiei de asistentă medicală.
Pentru a aplica modelul conceptual al Virginiei Henderson, asistenta terbuie să
ştie că o nevoie fundamentală este o necesitate vitală, esenţială a fiinţei umane pentru a-
şi asigura starea de bine, în apărarea fizică şi mentală.
Cele 14 nevoi fundamentale sunt:
1. a respira şi a avea o bună circulaţie
2. a bea şi a mânca
3. a elimina
4. a se mişca şi a avea o bună postură
 69

5. a dormi şi a se odihni
6. a se îmbrăca şi dezbrăca
7. a-şi menţine temperatura corpului în limite normale
8. a fi curat, îngrijit, de a proteja tegumentele şi mucoasele
9. a evita pericolele
10. a comunica
11. a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a practica religia
12. a fi preocupat în vederea realizării
13. a se recrea
14. a învăţa cum să-ţi păstrezi sănătatea.

Fiecare din aceste nevoi comportă diferite dimensiuni ale fiinţei umane şi anume:
- o dimensiune biologică (biofiziologică)
- o dimensiune psihologică
- o dimensiune sociologică
- o dimensiune culturală
- o dimensiune spirituală
Cele 14 nevoi fundamentale au forme variate după: individ, starea sa de
sănătate, maturitatea sa, obiceiuri personale şi culturale. Fiecare nevoie prezintă
componente bio-fizico-psiho-socio-culturale.
Asistenta care vrea să personalizeze îngrijirile trebuie deci să ţină seama de
diversele dimensiuni implicate şi de interacţiunea dintre nevoi. Satisfacerea sau
nesatisfacerea unei nevoi are consecinţe asupra satisfacerii sau nesatisfacerii celorlalte
nevoi.
Nu este specificată în nevoi sexualitatea. Se consideră faptul că a comunica
înglobează sexualitatea, acesta fiind un mijloc de a combate solitudinea fiinţei şi de a
comunica la nivelul corpului său.
În concluzie, dimensiunile pot modifica manifestările de satisfacere a fiecăreia
dintre nevoi. Pot influenţa satisfacerea nevoilor fundamentale.
Ex. dimensiunea psihologică (factori psihologici: frica, anxietatea, emoţia),
dimensiunea socio-culturală (climatul familial), dimensiunea spirituală ,religioasă pot
influenţa satisfacerea nevoilor.

Clasificarea nevoilor umane după teoria lui Maslow

Abraham Maslow, psiholog şi umanist american, afirmă că există 5 categorii de
nevoi umane, ierarhizate în ordinea priorităţilor, astfel:
1. Nevoi fiziologice
2. Nevoi de siguranţă
3. Nevoia de apartenenţă
4. Nevoia de recunoaştere socială
5. Nevoia de realizare (depăşire)
După această teorie trebuie să fie satisfăcute mai întâi nevoile de bază (toate sau
cea mai mare parte), fiziologice şi de securitate – pentru ca perosana să poată tinde spre
satisfacerea nevoilor de ordin superior – apartenenţa, stima, realizarea (depăşirea).
 70

Nevoia şi homeostazia
Satisfacerea nevoilor unei persoane permite conservarea în starea de echilibru a
diverselor sale procese fiziologice şi psihologice.
Nevoia cere un aport, o uşurare.
Homeostazia = o stare de echilibru şi de autoreglare care se instalează în diverse
procese fiziologice ale persoanei.
Astăzi se vorbeşte de:
- o homeostazie fiziologică
- homeostazie psiho-socială a individului.
Evoluţia spre o nevoie superioară nu se poate realiza decât atunci când nevoia
inferioară este satisfăcută.
Nesatisfacerea unei nevoi fie de ordin fiziologic sau psihologic este susceptibilă
de a avea repercusiuni la una sau mai multe nevoi.

Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor

fundamentale
Ca să-şi menţină un echilibru fiziologic şi patologic, pacientul trebuie să atingă
un nivel minim de satisfacere a nevoilor sale.

Independenţa la adult. Atingerea unui nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor

prin acţiuni pe care le îndeplineşte individul însuşi, fără ajutorul unei alte persoane.
Independenţa este deci satisfacerea uneia sau mai multor nevoi prin acţiuni proprii,
îndeplinite de persoana însăşi.
Pentru copii, independenţă se consideră şi atunci când nevoile sunt îndeplinite
cu ajutorul altora (adulţi) în funcţie de faza de dezvoltare a copilului.

Dependenţa = incapacitatea persoanei de a adopta comportamente sau de a

îndeplini singur, fără ajutorul unei alte persoane, acţiuni care să permită un nivel
acceptabil în satisfacerea nevoilor astfel încât să fie independent.
Originea acestei dependenţe: lipsă de forţă (nu poate), lipsă de voinţă (nu vrea),
lipsă de cunoaştere.
Asistenta ştie că propria sa competenţă nu este suficientă în domeniul sănătăţii
(ex. lipsa de bani, când asistenta cere ajutorul altor profesionişti).
“Nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor” – există un oarecare grad de
insatisfacţti faţă de un anumit lucru fără ca acest lucru să presupună o dependenţă a
persoanei.

Manifestarea de dependenţă – atunci când o nevoie fundamentală este

nesatisfăcută, din cauza unei surse de dificultate apar una sau mai multe manifestări de
dependenţă. Acestea, sunt semne observabile ale unei anumite incapacităţi a persoanei
de a răspunde prin ea însăşi la această nevoie. (ex. incapacitatea unei persoane de a-şi
proteja tegumentele poate duce la roşeaţă sau leziune – manifestare de dependenţă).

Clasificarea nivelurilor de dependenţă

 71

Nivelul de dependenţă (indicele de gravitate) al persoanei îngrijite se poate

determina după evaluarea funcţiei de independenţă/dependenţă a fiecărei nevoi
fundamentale, după următorul tabel:

Tabel de corespondenţă a nivelurilor de dependenţă

Niveluri de Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3 Nivel 4

dependenţă
Persoana este Persoana Persoana Persoana
independentă şi prezintă o prezintă o prezintă o
autonomă dependenţă dependenţă dependenţă
moderată majoră totală

Fiecare nevoie fundamentală poate fi încadrată într-una din cele 4 categorii.

Totalul de puncte obţinut permite clasificarea pacienţilor în patru categorii de
dependenţă, astfel:

Clasificarea în patru categorii de dependenţă

Persoană independentă până la 14 = nivel 1

Persoană cu dependenţă moderată de la 15 la 28 = nivel 2
Persoană cu dependenţă majoră de la 29 la 42 = nivel 3
Persoană cu dependenţă totală de la 43 la 56 = nivel 4

Ex.: Pentru nivelul 1 – persoana este satisfăcută deoarece este independentă, fiindu-i
îndeplinite toate cele 14 nevoi fundamentale.
Pentru nivelurile de dependenţă pentru calcul dăm exemplul persoanei cu dependenţă
moderată. Calculul categoriei se face astfel: nu se mişcă bine şi nu poate dormi bine – primeşte 2
(nivelul 2) şi în rest 14 puncte – total 16 – deci persoană cu dependenţă moderată.

Evaluarea nivelului de dependenţă a pacientului foloseşte ca instrument de

măsură pentru a ne orienta în procesul de îngrijire. Astfel, consemnarea şi urmărirea
nivelului de dependenţă ne permite aprecierea rezultatului obţinut în urma tratamentului
şi intervenţiilor de îngrijire.

Tipuri de dependenţă şi nivelul de intervenţie

Dependenţa poate să intereseze aspectul biologic, psihologic, socila, cultural şi
spiritual al fiinţei umane. Pacientul poate să prezinte patru forme de dependenţă:
- potenţială,
- actuală,
- descrescândă,
- permanentă.

Această problemă trebuie să fie considerată sub unghiul celor 3 niveluri de

intervenţii: prevenirea primară, secundară şi terţiară.

Potenţială – dacă problema de dependenţă este posibil să apară din cauza

anumitor predispoziţii, atunci vorbim de o stare de dependenţă potenţială. (ex. un
pacient imobillizat poate face escare, dar care pot fi prevenite prin trat. adecvat).
 72

Actuală – dacă problema este prezentă, dependenţa este actuală. În acest caz
acţiunile vor fi corective.
Descrescândă – când dependenţa pacientului se reduce, este în descreştere –
rolul asistentei este de a susţine şi realiza un progres până îşi găseşte gradul optimal de
autonomie.
Permanentă – dacă în ciuda îngrijirilor din partea asistentei problema nu poate
fi corectată, dependenţa este atunci permanentă sau cronică (ex. în paraplegie). Rolul
asistentei este în acest caz de suplinire a ceea ce pacientul nu poate face el însuşi.

Sursele de dificultate
Sursele de dificultate se definesc ca fiind cauza dependenţei = orice obstacol
major care împiedică satisfacerea uneia sau mai multor nevoi fundamentale constituie o
sursă de dificultate. Sursele de dificultate pot fi cauzate de:
1. Factori de ordin fizic
2. Factori de ordin psihologic
3. Factori de ordin social
4. Factori de ordin spiritual
5. Factori legaţi de insuficiente cunoştiinţe.

1. Sursele de dificultate de ordin fizic cuprind obstacolele fizice de natură

intrinsecă şi extrinsecă ce influenţează negativ satisfacerea uneia sau mai multor nevoi
fundamentale Sursele intrinseci provin de la individul însuşi (ex. problemă articulară,
paralizie, metabolică). Sursele extrinseci cuprind agenţi exteriori care în contact cu
organismul uman împiedică funcţionarea normală (ex. sondă nazo-gastrică, pansament
compresiv)
2. Sursele de dificultate de ordin psihologic cuprind sentimente şi emoţii –
stările sufleteşti şi intelectuale care pot influenţa satisfacerea anumitor nevoi
fundamentale (ex. anxietatea, stressul, situaţii de criză).
3. Sursele de dificultate de ordin social – probleme generate persoanei în raport
cu anturajul său, cu partenerul de viaţă, cu familia, cu prietenii, cu colegii de muncă –
probleme legate de încadrarea în comunitate. Aceste surse pot fi prezente pe planuri
relaţionale culturale şi economice. (ex. serviciu nou, şomaj)
4. Sursele de dificultate de ordin spiritual – aspiraţiile spirituale, revolta
persoanei asupra sensului vieţii, întrebări religioase, filozofice.
5. Sursele de dificultate legate de lipsa de cunoştinţe. Asistenta poate ajuta
pacientul în câştigarea unor cunoştinţe care sunt necesare pentru a- l ajuta în
satisfacerea nevoilor. Astfel sunt necesare informaţii pentru: cunoaşterea de sine,
cunoştinţe despre sănătate şi boală, cunoaşterea celorlalte persoane.

Intervenţia asistentei poate fi asupra sursei de dificultate direct sau asupra

manifestărilor de dependenţă. Uneori asupra sursei de dificultate nu se poate acţiona
(ex. deficitul vizual).

CAPITOLUL IV
 73

PROCESUL DE ÎNGRIJIRE
Definiţie:
Procesul de îngrijire este o metodă organizată şi sistematică, care permite
acordarea de îngrijiri individualizate. Îngrijirea este îndreptată pe reacţiile particulare
ale fiecărui individ (sau grup de indivizi) la o modificare reală sau potenţială de
sănătate.
După Genévieve Déchanoz, procesul de îngrijire reprezintă aplicarea modului
ştiinţific de rezolvare a problemelor, a analizei situaţiei, a îngrijirilor, pentru a răspunde
nevoilor fizice, psihosociale ale persoanei.
Aplicarea cadrului conceptual al Virginiei Henderson în procesul de îngrijire
uşurează identificarea nevoilor pacientului pe plan bio-psiho-social, cultural şi spiritual
şi găsirea surselor de dificultate care împiedică satisfacerea nevoilor.

Etapele procesului de îngrijire

Procesul de îngrijire comportă cinci etape:

1. Culegerea de date;
2. Analiza şi interpretarea lor;
3. Planificarea îngrijirilor (obiective);
4. Realizarea intervenţiilor (aplicarea lor);
5. Evaluarea.

1. Culegerea de date
Culegerea datelor apreciază pacientul în globalitatea sa. Ne informează asupra a
ceea ce este pacientul, asupra suferinţei, a obiceiurilor sale de viaţă şi asupra stării de
satisfacere a nevoilor fundamentale.

2. Analiza şi interpretarea datelor ne permite să evaluăm problemele specifice

de dependenţă şi sursa de dificultate care le-a generat, adică elaborarea "diagnosticului
de îngrijire".

3. Planificarea îngrijirilor ne permite:

a. determinarea obiectivelor care trebuie urmărite
b. stabilirea mijloacelor pentru rezolvarea obiectivelor

4. Executarea, aplicarea intervenţiilor

Utilizarea planului de intervenţii elaborat.

5. Evaluarea constă în analiza rezultatului obţinut şi dacă este necesară

reajustarea intervenţiilor şi obiectivelor.

1. CULEGEREA DE DATE SAU APRECIEREA

 74

prima etapă a demersului (procesului) de îngrijire

Culegerea informaţiilor este un proces continuu, pe tot parcursul muncii sale,

asistenta observă, întreabă şi notează datele privind fiecare pacient.
Deci, culegerea de date permite asistentei să-şi stabilească acţiunea de îngrijire.
Tipuri de informaţii culese:
 date obiective – observate de asistentă despre pacient;
 date subiective – expuse de pacient;
 date conţinând informaţii trecute;
 date conţinând informaţii actuale;
 date legate de viaţa pacientului, de obiceiurile sale, de anturajul său
sau de mediul înconjurător.
Îngrijirea pacientului porneşte de la informaţiile primite. Scopul investigaţiilor
noastre este de a rezolva problemele pacientului, pe care acesta nu şi le poate rezolva
singur – deci, identificarea problemelor. Cunoaşterea pacientului se realizează prin::
- cunoaşterea deficienţelor pacientului;
- cunoaşterea aşteptărilor acestuia în ce priveşte:
- îngrijirea;
- sănătatea;
- spitalizarea sa;
- cunoaşterea propriilor resurse, pentru a face faţă nevoilor de sănătate.
Informaţiile culese se grupează în două mari categorii:
- date relativ stabile;
- date variabile.

Datele relativ stabile sunt:

 Informaţii generale: nume, vârstă, sex, stare civilă etc.
 Caracteristici individuale: rasă, limbă, religie, cultură, ocupaţie etc.
 Gusturi personale şi obiceiuri: alimentaţia, ritm de viaţă etc.
 Evenimente biografice legate de sănătate: boli anterioare, sarcini,
intervenţii chirurgicale, accidente etc.
 Elemente fizice şi reacţionale: grup sanguin, deficite senzoriale,
proteze, alergii etc.
 Reţeaua de susţinere a pacientului: familie, prieteni etc.

Datele variabile:
Datele variabile sunt în continuă evoluţie, schimbare şi impun reevaluare din
partea asistentei, astfel:
Date despre starea fizică: temperatura, tensiunea arterială, funcţia
respiratorie, apetitul sau anorexia, eliminarea, somnul, mişcarea, reacţii
alergice, inflamaţii, infecţii, oboseală, etc.
Date despre condiţiile psihosociale: anxietate, stres, confort, inconfort, stare
depresivă, stare de conştienţă, grad de autonomie, capacitatea de
comunicare, etc
Aceste date constituie un instrument de lucru în procesul de îngrijire, care trebuie
să fie adus la zi cu regularitate, în funcţie de evoluţia stării pacientului.
 75

Surse de informaţie pot fi:

sursa directă, primară: pacientul;
surse secundare sau indirecte:
familia şi anturajul pacientului;
membrii echipei de sănătate;
dosarul medical - actual - anterior;
scheme de referinţă (consultarea unor date);

Mijloacele principale de a obţine informaţiile dorite sunt:

observarea pacientului;
interviul pacientului;
consultarea surselor secundare (vezi mai sus).

a. Observarea

Observarea este elementul cel mai important pe care îl foloseşte asistenta pe

parcursul activităţii.
Observaţia este filtrată prin mecanismele noastre senzoriale, de percepţie şi
emotivitate.
Deci, percepţia este un proces selectiv care ne duce la a vedea ceea ce am învăţat
să vedem şi la ceea ce este de văzut. Noi trebuie însă să diminuăm subiectivitatea (prin
efort intelectual).

Implicarea simţurilor
În cursul muncii sale pentru pacient, asistenta se foloseşte de organele de simţ,
vedere, auz, atingere şi miros.
Vederea: ne aduce o multitudine de informaţii privind caracteristicile fizice ale
unei persoane (fizionomia, privirea, comportamentul, etc), semne şi simptome care
traduc o nevoie nesatisfăcută (ex.faţă tristă sau denotând suferinţa);
Auzul: prin simţul auzului ne parvin cuvintele (intonaţia vocii; gemete, zgomote
emise de pacient)
Atingerea: joacă rol important la examenul fizic sau la palparea anumitor părţi ale
corpului.
Mirosul permite:depistarea unui miros referitor la gradul de curăţenie al
pacientului, sau caracteristice pentru anumite procese patologice;

Utilizarea observaţiei
Observaţia se va face cu multă atenţie, trebuind să se concentreze asupra
pacientului şi asupra a tot ceea ce-l înconjoară.
Cadrul conceptual al nevoilor fundamentale reprezintă o grilă de observaţie
sistemică şi practică. Această grilă cu cele 14 nevoi ale pacientului din punct de vedere
bio-psiho-social, cultural, spiritual permite observarea pacientului ca un tot. Presupune,
de asemenea, depistarea surselor de dificultate care sunt cauza dependenţei pacientului.
Elemente de evitat:
- asistenta trebuie să se ferească de:
- subiectivism;
- judecăţi preconcepute;
- rutină şi superficialitate;
- lipsa de concentraţie şi continuitate.
 76

b. Interviul
Generalităţi:
Interviul cuprinde întrevederea, dialogul, discuţia cu pacientul.
Interviul este o formă specială de interacţiune verbală care se desfăşoară în
intimitate între asistentă şi persoane care recurg la îngrijiri de sănătate.
Condiţiile pentru interviu:
 alegerea momentului oportun pentru pacient;
 respectarea:
- orei de masă;
- momentelor de oboseală şi de repaus;
- a perioadelor când pacientul se simte foarte suferind;
 asistenta să-şi organizeze astfel munca sa, încât să prevadă un timp
suficient de lung pentru a permite pacientului să se exprime în ritmul său;
 asistenta trebuie, de asemenea, să creeze toate condiţiile, ţinând cont de
confortul pacientului;
 interviul se bazează pe abilitatea asistentei de a stabili o comunicare
adecvată
Abilităţile asistentei în a facilita interviul:
a) Abilitatea de a pune întrebări adecvate
- de tip narativ (ex. "Povestiţi-mi ce probleme vă mai creează boala",
- de tip descriptiv (ex. "Descrieţi-mi felul dumneavoastră de a
proceda").
- de tip de calificare (ex. "De ce nu mâncaţi niciodată carne?).
b) Abilitatea de a confirma percepţiile sale în legătură cu pacientul.
c) Abilitatea de a readuce pacientul la răspunsurile necesare.
d) Abilitatea de a face o sinteză.
e) Abilitatea de a aplica o ascultare activă.
Scop
- începerea relaţiei asistentă-pacient,
- obţinerea de informaţii asupra celor cinci "dimensiuni" ale
pacientului: fizică, afectivă, intelectuală, spirituală, socială;
- observarea pacientului; interacţiunile dintre pacient şi familia sa,
modul în care evoluează în mediul spitalicesc;
- furnizarea de date pacientului, care-l vor determina să pună întrebări
şi să participe la stabilirea obiectivelor şi efectuarea îngrijirilor.
Tipuri de interviu: structurat, semistructurat

Etapele interviului
începerea interviului - asistenta se prezintă, declinându-şi numele, funcţia şi
explicând scopul interviului; pacientul va fi asigurat de confidenţialitatea
interviului.
desfăşurarea interviului
asistenta pune întrebări deschise sau închise, ale căror răspunsuri vor
forma "profilul" pacientului
pe parcursul interviului, asistenta şi pacientul devin, rând pe rând,
emiţător şi receptor.
este de preferat să se semnaleze apropierea sfârşitului interviului.
concluzia interviului
- la sfârşit, asistenta va trage concluziile asupra interviului.
 77

Profilul pacientului

Profilul pacientului este stabilit din informaţiile culese prin interviu şi cuprinde
ca elemente de bază următoarele:
Informaţii generale
- nume, prenume
- -sex
- stare civilă
- ocupaţie
- religie
- surse de susţinere
Antecedente medicale
- bolile copilăriei, vaccinări
- traumatisme
- spitalizări
- intervenţii chirurgicale
- alergii medicamentoase- utilizarea tratamentelor empirice
Antecedente familiale
- boli cronice, afecţiuni mentale ale membrilor de familie
Mod de viaţă, obişnuinţe
- utilizarea de alcool, tutun, droguri
- obiceiuri de muncă, somn, alimentaţie
- practicarea exerciţiilor fizice
Probleme de sănătate actuală
- apariţia simptomelor:
- natura lor
- caracteristici (localizare, durată, intensitate etc.)
- factori declanşatori (frig, umezeală, efort etc.)
- măsuri luate pentru a le uşura şi efectul acestora
- cunoştinţe despre sănătate
Mediul ambiental
- factori de risc (poluanţi, zgomote, trepidaţii)
- securitatea fizică (respectarea măsurilor de protecţia muncii)
Profilul psiho-social şi cultural
- limba vorbită, etnie
- capacităţi cognitive
- emoţii, sentimente, stări sufleteşti care pot influenţa satisfacerea
nevoilor
- probleme generate în raport cu familia, anturajul.

Pe lângă profilul pacientului, va fi inclus şi examenul sistemelor şi aparatelor:

- examenul fizic
- investigaţii radiologice şi endoscopice
- explorări funcţionale
- examene de laborator
 78

FIŞA DE INTERVIU

STAGIU PRACTIC
SPECIALITATEA

ELEV
ŞCOALA
ANUL DATA

DATE GENERALE DESPRE PACIENT

INIŢIALELE PACIENTULUI ________vârsta______sexul______

starea civilă ____nr. copii_____religia________profesia ________
statutul social ocupaţia locul de muncă
DOMICILIUL: Localitatea__________casa________camere_____
LOCUIEŞTE: singur/cu soţ(ie)/cu copii/cu părinţi/instituţionalizat.

OBIŞNUINŢE DE VIAŢĂ
ALCOOL: da/nu/ocazional; TUTUN: da/nu/ocazional.
DROG: da/nu/denumirea________mod de administrare__________
CAFEA: da/nu/ocazional.
Dieta________; Greutate_________/kg; înălţime;________ TA_____
Puls _________/min.; Semne particulare________________________
Alergii cunoscute:_________reacţia__________________

STAREA DE DEPENDENŢĂ
Autonom_________semiindependent___________dependent________
Proteze: dentară/oculară/auditivă/de membru/valvulară;
Stimulator cardiac/din anul______ ; Lentile de contact/ochelari – dioptrii______
Afecţiuni care limitează activitatea: cardiace/respiratorii/locomotorii/senzoriale/
altele____________________________________________________________

ALTE PROBLEME DE SĂNĂTATE

Spitalizări anterioare pentru__________la data_________________________
Operaţii/intervenţii__________ la data_______________________________
Tratamente prescrise urmate:____________ da/nu.
Impresii din spitalizarea anterioară___________________________________

PREZENTARE DE CAZ (CULEGEREA DE DATE):

Data apariţiei__________________________________________________
Motivele internării______________________________________________
Probleme de sănătate (dependenţă - P-)______________________________
Sursele de dificultate (etiologia - E-)________________________________
Manifestări de dependenţă (semne şi simptome - S-)___________________
Alte date: (investigaţii paraclinice etc.)______________________________
_____________________________________________________________
79
 80

2. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR - a doua etapă a

procesului de îngrijire

Analiza şi interpretarea datelor în cadrul conceptual al Virginiei Henderson –

presupun un examen al datelor şi clasificarea lor.

Analiza datelor se face prin:

- examinarea datelor;
- clasificarea datelor: date de independenţă
- date de dependenţă;
- stabilirea problemelor de îngrijire
- recunoaşterea legăturilor şi a priorităţilor.
Analiza presupune, de asemenea, regruparea datelor la fiecare din cele 14 nevoi,
permiţând identificarea resurselor individuale.
Interpretarea datelor explică originea sau cauza problemei de dependenţă, deci
defineşte sursele de dificultate.

Diagnosticul de îngrijire (de nursing)

Pornind de la informaţiile culese şi de la departajarea manifestărilor de

dependenţă, asistenta poate să definească problemele pacientului şi să pună un
diagnostic de îngrijire.
Definiţia diagnosticului de nursing:
1. Diagnosticul de îngrijire este o formă simplă şi precisă care descrie răspunsul
persoanei (sau grupului) la o problemă de sănătate. El constituie o judecată practică
bazată pe colectarea şi analiza datelor şi serveşte de pivot la planificarea îngrijirilor.
(Louis Grondin)
2. Diagnosticul de îngrijire este un enunţ concis, actual sau potenţial, al
manifestărilor de dependenţă a persoanei, regrupate sau nu, şi legate de o sursă de
dificultate. (Riopelle, Grondin, Phaneuf).
Diagnosticele de îngrijire servesc ca bază pentru a alege intervenţiile de îngrijire
vizând atingerea rezultatelor pentru care asistenta este responsabilă.

Componentele diagnosticului de îngrijire (de nursing)

Diagnosticul de îngrijire este format din două sau trei părţi principale:
Problema de dependenţă a persoanei;
Cauza problemei de dependenţă;
Semne şi simptome.

1. Prima parte a diagnosticului

Prima parte a diagnosticului constă în enunţul problemei, problemă care exprimă
o dificultate trăită de persoană, un comportament sau o atitudine nefavorabilă
sănătăţii( ex. alterarea eliminării intestinale: constipaţie).
 81

2. A doua parte a diagnosticului

A doua parte a diagnosticului este constituită din enunţul cauzei (etiologia)
problemei, adică a sursei de dificultate.
Cauza poate fi legată de factorii de ordin fizic, psihologic, social şi spiritual sau o
insuficientă cunoaştere Diagnosticul de îngrijire format din 3 părţi utilizează formula
mnemotehnică P.E.S.
a. Probleme de sănătate;
b. Etiologia;
c. Semne şi simptome.

Se cunosc trei tipuri de diagnostice de îngrijire:

 diagnostic actual - când manifestările de dependenţă sunt prezente,
observabile;
 diagnostic potenţial- când o problemă poate surveni, dacă nu se previne;
 diagnostic posibil - este acela care descrie o problemă a cărei prezenţă nu
este sigură.

Orientarea diagnosticelor spre intervenţii autonome

şi/sau intervenţii de colaborare
Formularea diagnosticului de îngrijire se face pornind de la informaţiile culese,
analiza şi interpretarea lor de către asistentă şi exprimă problema persoanei şi semnele
prin care se manifestă şi care reies din datele culese.

Nu toate problemele identificate de asistentă pot să constituie diagnosticul de

îngrijire cu rol propriu. Astfel, toate problemele identificate de către asistentă se pot
defini în două tipuri de probleme utilizând doi termeni şi anume:
- diagnosticul de îngrijire (probleme cu rol propriu de îngrijire); şi
- probleme conexe (cu rol de colaborare sau cu rol interdependent de
îngrijire).

Criterii care permit stabilirea unor priorităţi între problemele

de dependenţă
Pentru a stabili o ordine a priorităţilor între diagnosticele de îngrijire, trebuie
avută în vedere mai întâi în ce măsură nevoia nesatisfăcută ameninţă homeostazia sau
viaţa pacientului.
Asistenta trebuie să se ocupe mai întâi:
 de o nevoie a cărei nesatisfacere pune în pericol starea de homeostazie a
pacientului;
 de o nevoie a cărei nesatisfacere antrenează o foarte mare cheltuială de energie;
 de o insatisfacţie care poate să compromită serios securitatea pacientului;
 de o nevoie a cărei nesatisfacere determină un grad important de dependenţă;
 de o nesatisfacere la nivelul unei nevoi care repercutează asupra mai multor
nevoi;
 de o nevoie a cărei nesatisfacere vatămă confortul pacientului;
 de o nevoie a cărei nesatisfacere se repercutează asupra demnităţii pacientului;
 de o nevoie care este importantă în ochii pacientului
 82

Diferenţele între diagnosticul de îngrijire şi diagnosticul medical

Diagnosticul de îngrijire
 Ţine cont de starea pacientului
 Identifică un răspuns uman specific pentru
 Se schimbă în funcţie de modificările răspunsurilor pacientului.
 Ţine cont de sursele de dificultate care cauzează problema de sănătate.
 Serveşte ca ghid în determinarea tipurilor de intervenţii nursing
 Orientează asistenta spre intervenţii autonome.

Diagnosticul medical
 Ţine cont de problema de sănătate în sine ( artrită reumatoidă, AVC);
 Identifică un proces anume de boală în legătură cu patologia unor
organe şi sisteme specifice;
 De obicei, rămâne constant în decursul bolii ;
 O terminologie anumită a fost desemnată şi acceptată de comunitatea
profesională medicală pentru a descrie procesele specifice de boală;
 Formularea sa nu implică, în general, factorii etiologici (ex. obezitatea);
 Este ca ghid în determinarea cursului obişnuit al tratamentului medical
pentru însănătoşire
 Orientează practicianul spre tratament medical.

3. PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR
a treia etapă a procesului de îngrijire

Definiţie: Planificarea îngrijirilor înseamnă stabilirea unui plan de intervenţie,

prevederea etapelor, a mijloacelor de desfăşurare, ca şi a precauţiilor care trebuie luate.
Planul de intervenţie cuprinde două componente:
a. obiectivele de îngrijire;
b. intervenţiile.
Planul de intervenţie ajută asistenta să judece urgenţele şi importanţa
problemelor de dependenţă, putând astfel să decidă priorităţile pe care trebuie să le
respecte în cursul unei zile de muncă.
Un astfel de plan, care uşurează urmărirea îngrijirilor ce trebuie acordate de
către toţi membrii de echipă, din toate turele de lucru, constituie un instrument de
comunicare, de unificare şi de continuitate a îngrijirilor.

a. Obiectivele de îngrijire –prima componentă a planificării îngrijirilor

Obiectivul de îngrijire constă din • descrierea unui comportament pe care-l

aşteptăm de la pacient; • un rezultat pe care dorim să-l obţinem în urma intervenţiilor.
Obiectivul de îngrijire vizează deci atitudinea, comportamentul sau acţiunea
pacientului însuşi (sau a familiei, a grupului şi colectivităţii).
 83

Caracteristicile unui obiectiv de îngrijire

Obiectivul de îngrijire trebuie astfel formulat încât să reiasă clar şi precis care
sunt rezultatele pe care pacientul (familia) şi asistenta speră să le obţină, precum şi care
sunt acţiunile, intervenţiile pe care asistenta şi pacientul (familia, grupul, colectivul) le
pot întreprinde pentru a atinge scopul fixat.
Pentru aceasta, asistenta trebuie să formuleze obiectivele pornind de la sistemul
S.P.I.R.O. (formulă mnemotehnică)
Obiectivele astfel formulate trebuie să răspundă la următoarele cinci întrebări:
S = specificitate: cine face acţiunea?
P = performanţă: ce face pacientul? ce se poate face pentru pacient?
I = implicare: cum se face acţiunea?
R = realism: în ce măsură se poate face acţiunea?
O = observabil: când?
b. Intervenţia –a doua componentă a planificării îngrijirilor
Alegerea intervenţiei permite asistentei să determine modul de a acţiona pentru
a corecta problema de dependenţă a pacientului.
Asistenta care întocmeşte planul de îngrijire, studiază intervenţiile care răspund
nevoilor specifice ale pacientului.
Intervenţiile vor fi personalizate, observabile, măsurabile (evaluabile).
Pentru ca intervenţiile să fie evaluabile trebuie:
- să se indice la ce oră, în care moment al zilei;
- la ce interval (de trei ori pe zi, de patru ori pe zi etc.);
- sau ce continuitate, pe ce durată trebuie să se desfăşoare acţiunea
asistentei sau să se supravegheze continuu semnele (de ex. dispneea).

4. EXECUTAREA (APLICAREA) ÎNGRIJIRILOR

a patra etapă a procesului de îngrijire
Aplicarea îngrijirilor are drept scop obţinerea rezultatului aşteptat. Aplicarea în
practică a acţiunilor are ca scop să ajute pacientul să-şi menţină sau să-şi recapete
independenţa sau un oarecare nivel de independenţă. În aplicarea în practică a
intervenţiilor sunt antrenaţi: pacientul, asistenta, echipa de îngrijire, familia.
Pacientul: execută acţiunile planificate pentru el, în funcţie de resursele proprii
(ex. exerciţii, răspunde la diverşi stimuli...).
Asistenta: supervizează aceste acţiuni, încurajează, informează, îşi manifestă
empatia, ajută şi efectuează toate îngrijirile necesare pacientului.
Echipa de îngrijire: asigură completarea şi eficacitatea activităţii profesionale.
Familia: în anumite circumstanţe, este alături în acţiuni de îngrijire.

Executarea îngrijirilor şi relaţia asistent-pacient

Această relaţie trebuie să urmărească stabilirea unei comunicaţii: funcţională,
pedagogică şi terapeutică.
 funcţională - uşurarea schimburilor cotidiene;
 pedagogică - învăţarea = transmiterea informaţiilor necesare prevenirii
(primare, secundare şi terţiare), reabilitării atât fizic, cât şi psihic a
pacientului;
 terapeutică - stabilirea între asistentă şi pacient a unei relaţii de:
- acceptare reciprocă;
- atitudine de: respect, căldură;
 84

- înţelegere empatică faţă de pacient.

5. EVALUAREA ÎNGRIJIRILOR –
a cincea şi ultima parte a demersului de îngrijire

Evaluarea constă în a aduce o apreciere (o judecată) asupra progresului

pacientului în raport cu intervenţiile asistentei. Dacă intervenţiile planificate nu şi-au
atins scopul lor, atunci trebuie să ştim de ce nu avem rezultatul scontat şi trebuie să
corectăm situaţia respectivă.

1. Rezultatul obţinut

Când asistenta formulează obiectivele îngrijirilor, ea exprimă ce rezultat prevede

să se obţină în urma îngrijirilor acordate.
Pentru a realiza acest obiectiv, asistenta îşi va planifica toate intervenţiile în
vederea obţinerii acestui rezultat

2. Satisfacţia pacientului

Este important să se cunoască aprecierea pacientului, însă trebuie, în acelaşi timp,

să avem rezerve, pentru că pacientul nu ştie întotdeauna ceea ce implică o bună
îngrijire; este, de asemenea, posibil ca lui să-i displacă unele intervenţii, deşi
beneficiază de o îngrijire excelentă.
 85

CAPITOLUL V

Studiul nevoilor fundamentale după modelul

Virginiei Henderson

1. NEVOIA DE A RESPIRA ŞI A AVEA O BUNĂ

CIRCULAŢIE

A. Respiraţia
A respira reprezintă nevoia fiinţei umane de a capta oxigenul din mediul
înconjurător, necesar proceselor de oxidare în organism, de a elimina dioxidul de
carbon rezultat din arderile celulare.

I. Independenţa în satisfacerea nevoii de a respira

Este determinată de menţinerea integrităţii căilor respiratorii şi a muşchilor
respiratori, de funcţionarea lor eficientă
Etapele respiraţiei:
a). Ventilaţia – pătrunderea aerului cu oxigen în plămâni şi eliminarea aerului
încărcat cu CO2. Are 2 timpi: inspiraţia şi expiraţia. Este influenţată de permeabilizarea
căilor resp., conc. O2 în aerul respirat, maturitatea centrului respirator bulbar,
expansiunea cutiei toracice.
b). Difuziunea gazelor. Este influenţată de: diferenţa de presiune a O2 în aerul
alveolar şi conc. O2 din sânge, starea peretelui alveolar, mărimea suprafeţei alveolare.
c). Etapa circulatorie – constă în conducerea O2 prin vasele arteriale la ţesuturi
şi a CO2 adus de la ţesuturi. Este influenţată de: cantitatea de Hgb din sânge, debitul
cardiac, nr. hematii, permeabilitatea reţelei periferice arteriale.
d). Etapa tisulară – reprezintă schimbul de gaze dintre sânge şi ţesuturi.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii de a respira

Factori biologici: vârsta (la copil nr. resp. este mai mare ca la adult), sexul
(frecvenţă mare la femei), statura, somnul, postura, alimentaţia, exerciţiul fizic).
Factori psihologici – emoţiile, râsul, plânsul influenţează frecvenţa şi
amplitudinea respiraţiilor.
Factori sociologici:
- mediul ambiant – procentul adecvat de O2 în aerul atmosferic şi umiditatea
de 50 – 60% creează un mediu confortabil.
- climatul – căldura creşte frecvenţa respiratorie; frigul – scade frecvenţa;
altitudinea determină creşterea frecvenţei;
- locul de muncă – prin poluare chimică sau microbiană poate deveni
neprielnic pentru respiraţie.

Manifestări de independenţă
- frecvenţa respiraţiei (30 – 50 r/min la nou-născut şi 16 – 18 r/min la adult)
- amplitudinea respiraţiei
 86

- ritmul
- zgomotele respiratorii
- simetria mişcărilor respiratorii
- tipul de respiraţie: costal sup. (la femeie), costal inf. (la bărbat) şi abdominal
(copii şi vârstnici)
- mucozităţi
- tusea

Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei în satisfacerea

nevoii
- explorează deprinderile de respiraţie ale pacientului
- învaţă pacientul să facă exerciţii respiratorii, exerciţii de mers, de relaxare,
să aibă posturi adecvate, să favorizeze respiraţia, să înlăture obiceiurile
dăunătoare (fumat, mese copioase).

II. Dependenţa în satisfacerea nevoii

Surse de dificultate care detrmină nesatisfacerea nevoii de a respira

- Surse de ordin fizic: alterarea mucoasei nazale, faringiene, bronşice,

obstrucţia căilor respiratorii: obezitatea, dezechilibre hidro-electrolitice,
durere.
- Surse de ordin psihologic: anxietate, stress, situaţie de criză,
- Surse de ordin sociologic: aerul poluat, umed, altitudine înaltă,
- Lipsa cunoaşterii: cunoaşterea de sine, a mediului ambiant, a altor persoane.

Prezentăm 3 probleme de dependenţă:

1. Alterarea vocii
Poate fi cauzată de procese inflamatorii la nivelul căilor respiratorii superioare –
nas, faringe, laringe, alergeni în mediul înconjurător.
Manifestări de dependenţă:
- disfonie
- afonie (imposibilitate de a vorbi)
- senzaţie de sufocare

2. Dispneea
Este determinată de boli pulmonare şi cardiace. Aerul pătrunde cu dificultate în
plămân, rezultă oxigenare defectuoasă a ţesuturilor şi acumularea de CO2 în sânge.
Manifestări de dependenţă:
- ortopnee
- apnee,
- bradipnee, tahipnee
- amplitudine modificată,
- hiperventilaţie
- hipoventilaţie
- tuse,
- hemoptizie
- mucozităţi,
- dispnee Cheyne – Stokes (respiraţie din cei în ce mai frecventă ajunsă la un
grad maxim, după care scade treptat, urmată de apnee; apoi ciclul se reia)
 87

- dispnee Kusmaul – inspiraţie lungă urmată de o expiraţie forţată, apnee.

Ciclul se reia.
- Zgomote repiratorii
- Cianoză

3. Obstrucţia căilor respiratorii

Poate fi produsă de procesele inflamatorii ale căilor respiratorii, corpi străini,
traumatisme.
Manifestări de dependenţă:
- respiraţie orală
- secreţii nazale abundente
- epistaxis
- deformări ale nasului
- strănut
- aspiraţie pe nas
- tuse
- tiraj, cornaj.

Intervenţiile asistentei
Obiective Intervenţiile asistentei autonome şi delegate
Pacientul să res- - îndepărtează secreţiile nazale,
pire liber, pe nas - umezeşte aerul din încăperi
- aport optim de lichide pe 24 ore
Pacientul să nu - folosirea batistei
devină sursă de - evitarea răspândirii secreţiilor
infecţie
Oprirea - aşezarea pacientului în decubit dorsal
epistaxisului - comprimarea septului nazal care sângerează 5 – 10 min
- comprese reci pe frunte, nas, ceafă
- pacientul nu-şi va sufla nasul
Pacientul să pre- - umezeşte aerul din încăpere
zinte mucoase - recomandă pacientului repaus vocal absolut
respiratorii - favorizează modalităţi de comunicare nonverbală
umede şi integre
Pacientul să - întrerupe alimentaţia solidă
înghită fără - gargară cu antiseptice
dificultate - alimentaţie cu lichide călduţe
Pacientul să fie - pregăteşte psihic pacientul
echilibrat psihic - învaţă pacientul să utilizeze tehnici de relaxare
- asigură poziţie antalgică
Pacientul să aibă - evitarea schimbărilor bruşte de temperatură şi a aglomaraţiilor
rezistenţă
crescută faţă de
infecţii
Pacientul să aibă - învaţă pacientul să tuşească
căi respiratorii - umezeşte aerul din încăpere
permeabile şi o - aspiră secreţiile bronşice
bună respiraţie - gimnastică respiratorie
- administrează terapia adecvată
 88

B. Circulaţia
Circulaţia este funcţia prin care se realizează mişcarea sângelui în interiorul
vaselor sanguine, care are ca scop transportul substanţelor nutritive şi a oxigenului la
ţesuturi, dar şi transportul produşilor de catabolism de la ţesuturi la organele excretoare.
Independenţa în satisfacerea circulaţiei
Pulsul (expansiunea ritmică a arterelor, care se comprimă pe un plan osos şi
este sincronă cu sistola ventriculară).
Factorii care influenţează pulsul:
- factori biologici: vârsta (frecvenţa pulsului e mai mare la sugar, copil mic, si
mai mic la adult), înălţimea corporală, somnul (scăzut în timpul somnului),
alimentaţie, efort fizic.
- factori psihologici: emoţiile, plânsul, mânia
- factori sociali: mediul ambiant – prin conc de O2 a aerului.
Manifestările de independenţă: frecvenţa, ritmul, amplitudine, tensiunea
pulsului, celeritate (viteza de ridicare şi coborâre a undei pulsatile), coloraţia
tegumentelor.

Tensiunea arterială – presiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor

arteriali. Factorii care influenţează TA sunt: DC, forţa de contracţie a inimii,
elasticitatea şi calibrul vaselor, vâscozitatea sângelui.
Factorii care influenţează tensiunea arterială (TA):
- factori biologici: vârsta (creşte pe măsură ce se înaintează în vârstă), somnul
(mai mică în timpul somnului), activitatea (creşte la efortul fizic)
- factori psihologici: emoţiile cresc TA
- factori sociologici: climatul (frigul face vasoconstricţie şi creşte TA, iar
căldura vasodilataţie)
Manifestări de independenţă
- Tensiunea arterială sistolică maximă (TAS max). şi tensiunea arterială
diastolică minimă (TAD min) este 90-110/60-65 mmHg la copil şi 115-
140/75-90 mmHg la adult.
- Tensiunea diferenţială (TAmax – TAmin) = 60 mmHg
- Menţinerea raportului între TAmax şi TA min: TAmin = TAmax/2 + 1 sau
2.
Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei circulaţiei sanguine
Se educă pacientul:
- pentru asigurarea condiţiilor igienice din încăpere (aerisire),
- să-şi menţină tegumentele curate, integre,
- să aibă o alimentaţie echilibrată,
- să evite tutunul, consumul exagerat de alcool,
- să evite sedentarismul,
- să poarte îmbrăcăminte lejeră, care să nu stânjenească circulaţia.
II. Dependenţa în satisfacerea nevoii
 89

Circulaţia inadecvată
Surse de dificultate care determină nesatisfacerea nevoii de a avea o
bună circulaţie
- de ordin fizic: alterarea muşchiului cardiac, a pereţilor arteriali, venoşi,
- de ordin psihologic: anxietatea, stressul, situaţia de criză
- lipsa cunoaşterii: cunoştinţe insuficiente despre alimentaţia echilibrată

Manifestări de dependenţă
- tegumente modificate: reci, palide (irigare insuficientă a pielii), cianotice
- modificări ale frecvenţei pulsului: tahicardie, bradicardie
- modificări de volum a pulsului: puls filiform, asimetric
- modificări ale ritmului pulsului (puls aritmic, dicrot – 2 pulsaţii, una
puternică şi alta slabă, urmată de o pauză)
- modificări ale TA: HTA, hTA, modificarea TA diferenţiale
- hipoxemie, hipoxie

Intervenţiile asistentei:
- Pacientul să prezinte circulaţie adecvată - învaţă pacientul:
o să întrerupă consumul de tutun, alcool, să aibă alimentaţie bogată în
fructe, zarzavaturi, să reducă grăsimile şi clorura de sodiu,
o administrarea medicaţiei prescrise
o urmăreşte efectul medicamentelor şi a eventualelor efecte nedorite
(secundare)
o aplică tehnici de favorizare a circulaţiei
- Pacientul să fie echilibrat psihic – informează pacientul asupra stadiului bolii
sale.

Tehnici de evaluare şi îngrijiri asociate nevoii de a respira şi de

a avea o bună circulaţie

Funcţiile vitale includ: respiraţia, pulsul (radial, carotidian) , TA (cu ajutorul

tensiometrul – metoda ascultatorie, pacientul în repaus), temperatura. Ele sunt folosite
ca indicatori ai stării de sănătate sau de boală.
Intervenţii pentru menţinerea expansiunii pulmonare:
- respiraţia profundă,
- respiraţia diafragmatică,
- drenajul toracic (drenajul lichidelor din cav. pleurală şi restabilirea presiunii
negative) – drenaj continuu sau intermitent.
- Intervenţii pentru mobilizarea secreţiilor – pentru funcţionarea sistemului
mucociliar la un pacient cu hidratare adecvată: - umidificarea, nebulizare,
tapotament, vibraţia, drenatul postural
- Intubaţia la nevoie
- Aspiraţia orofaringiană sau nasofaringiană
- Traheostomia (orificiu la nivelul traheei – ex. aspir de corpi străini. Edem
glotic), îngrijiri după traheostomie (aspirarea secreţiilor, pansament curat,
canulă sterilă, etc),
- Aspirarea traheobronşică
- Oxigenoterapia (prin sondă nazală, prin mască, cort, izoletă). Asistenta va
pregăti psihic pacienta, va fixa debitul de oxigen, va supravegehea
 90

administrarea O2, va avea grijă să nu se producă accidente secundare

oxigenoterapiei (iritaţie locală, congestie, edem alveolar, hemoragie
intraavlveolară, atelectazie.

2. NEVOIA DE A BEA ŞI A MÂNCA

Oricărui organism îi este necesar să ingereze şi să absoarbă alimente de bună

calitate şi în cantitate suficientă, pentru a-şi asigura dezvoltarea, întreţinerea ţesuturilor
şi pentru a-şi menţine energia indispensabilă unei bune funcţionări.

Independenţa în satisfacerea nevoii

Cantitatea şi natura alimentelor nutritive sunt în funcţie de: sex, vârstă, greutate,
înălţime, activitate depusă, stare de sănătate sau de boală.
O alimentaţie adecvată trebuie să conţină: glucide, lipide, proteine, vitamine,
apă, săruri minerale şi fibre alimentare.
Hidraţii de carbon – sursa energetică principală a oganismului (50% din
nevoi). La copil aportul va fi mărit în boli febrile, caşexie, denutriţie, afecţiuni hepatice,
renale.
Necesarul: 4 – 6 g/kg/24 h.
Proteinele – materialele plastice ale organismului, ele înlocuind substanţele
distruse prin uzura fiziologică sau patologică.
Necesarul 4 – 6 g/kg/24 h.
Aportul insuficient de proteine determină afectarea parenchimului hepatic,
anemii şi reducerea presiunii coloid osmotice a sângelui. retenţie de apă – edeme.
Lipidele – au calităţi energetice mari, într-un volum mic. Ele intră şi în
compoziţia ţesutului nervos şi a stromei eritrocitare.
Necesarul: 1 – 2 g/kg/24 h.
Raţia de grăsimi se reduce în tulburările metabolismului lor, în insuficineţa
glandelor care intervin în digestia lor (insuficienţa pancreatică, hepatică, nefroză
lipoidică)
Vitaminele – pentru menţinerea metabolismului normal al organismului.
Nevoia de vitamine creşte în îmbolnăviri. Necesităţile sunt: 150 mg vit. C, 25 mg vit.
B1, 6 mg vit B6, 8 mg vit PP şi 20 mg vit K, ceea ce se asigură prin consumarea
fructelor, legumelor, salatelor, sucurilor de fructe.
Apa şi sărurile minerale – sunt necesare ca substanţe structurale şi cataliza-
toare. Necesităţile zilnice de apă la adult sunt de 2500 – 3000 ml/24 ore (ele se acoperă
prin lichidele ingerate şi arderea hidraţilor de carbon şi a grăsimilor).
O dată cu nevoile de apă, se satisfac şi nevoile de apă, se satisfac şi nevoile de
săruri minerale. Organismul sănătos necesită în 24 ore: 4 g Na, 3 – 4 g K, 2 g Ca, 0,15 g
Mg, 18 mg Fe, 6 g Cl.
Fibrele alimentare – utile pentru formarea bolului fecal şi o bună digestie.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii:

- factori biologici: vârsta şi dezvoltarea (variabile în funcţie de creştere şi
dezvoltare), activităţi fizice (creşte activitatea, creşte necesarul alimnetar),
orarul şi repartizarea meselor (program regulat al meselor);
 91

- factori psihologici: emoţiile (unii pierd apetitul, alţii consumă mai multe
alimente), anxietatea;
- factori sociologici: climatul (iarna e nevoie de mai multe calorii, vara –
mese mai uşoare), statusul socio-economic, religia (posturi), cultura.

Manifestări de independenţă
- Cavitatea bucală (dentiţie bună, proteză dentară adaptată, mucoasa bucală
roz şi umedă, limba roz, gingii roz şi aderente de dinţi),
- Masticaţia: uşoară, cu gura închisă,
- Digestie lentă, nestingherită,
- Deprinderi alimentare (3 mese şi 2 gustări, 10 ore repaus nocturn)
- Apetit alimentar,
- Foame (senzaţie dezagreabilă, tradusă prin nevoia de a mânca)
- Saţietate
- Hidratare
- Gust şi valoare acordate mâncării.

Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei în

satisfacerea nevoii
- Asistenta calculează necesarul de Cal./24 ore: în repaus 25 Cal./kg/24 ore,
activitate uşoară 35 – 40 Cal./kg/24 ore, activitate medie 40 – 45 Cal./kg/24
ore, activitate intensă 45 – 60 Cal./kg/24 ore
- Calculează necesarul de cal/24 ore, în funcţie de vârstă ( un plus de 20-30%
pentru copii, un minus de 10 – 15% pentru vârstnici)
- Calculează raţia alimentară echilibrată
- Asigură echilibrul între elementele energetice şi cele neenergetice
- Asigură echilibrul între produsele de origine animală şi vegetală (40% prot.
animale, 60% prot. vegetale, 35% lipide de origine animală, 65% lipide
vegetale)
- Calculează nr. Cal./kg/24 ore în stări fiziologice: sportivi, sarcină, alăptare
( + 30%)
- Raţia alimentară să cuprindă alimente din toate grupele ghidului alimentar,
- Cercetează gusturile şi deprinderile alimentare
- Alege alimentele ţinând seama de deprinderile şi nevoile pacientului
- Înlocuieşete la nevoie un aliment cu altul.

Dependenţa în satisfacerea nevoii

Când această nevoie nu este satisfăcută, survin următoarele probleme de
dependenţă:
1. Alimentaţia şi hidratarea inadecvată prin deficit
2. Alimentaţia şi hidratarea inadecvată prin surplus
3. Dificultate de a se alimenta şi hidrata
4. Dificultate de a urma dieta
5. Greţuri şi vărsături
6. Refuz de a se alimenta şi hidrata.
 92

Surse de dificultate:
- surse de ordin fizic: alterarea mucoaselor căilor digestive, peristaltismului
intestinal, alterarea parenchimului hepatic, obstrucţii, tumori, tubaj nazo-
gastric, dezechilibre
- surse de ordin psihologic: anxietate, stress,
- surse de ordin sociologic: foame, malnutriţie
- lipsa cunoaşterii

1. Alimentaţia şi hidratarea inadecvată prin deficit

Deficitul este un aport insuficient de elemente nutritive, o insuficienţă în cantitat
şi calitate, care afectează starea nutriţională a individului.
Manifestări de dependenţă:
- anorexie,
- disfagie
- starea tegumentelor (uscate, acnee),
- digestie (dificultate în digestia şi absorbţia alimentelor)
- deprinderi alimentare greşite
- hidratare
- semne de dezechilibru,
- mâncare dezordonată

Intervenţiile asistentei
- pacientul să aibă o stare de bine, fără greţuri şi vărsături (pacientul aşezat în
poziţia semişezând, ajută pacientul în timpul vărsăturilor, încurajează
pacientul, reduce sau opreşte aportul de lichide şi alimente),
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic (alimentaţie parenteral pacientul,
calculează numărul de calorii, face bilanţul lichidelor ingerate şi eliminate)
- pacientul să fie echilibrat nutriţional
- pacientul să fie echilibrat psihic.

Tehnici de evaluare şi îngrijiri asociate nevoii de a bea şi a mânca

Alimentaţia pacientului
Respectă următoarele principii:
- înlocuirea cheltuielilor energetice de bază ale organismului (cele necesare
creşterii sau necesare pierderii, prin consum (la adulţi)
- asigurarea aportului de vitamine şi săruri minerale
- favorizarea procesului de vindecare prin cruţarea organelor bolnave,
- prevenirea unor evoluţii nefavorabile în bolile letale,
- consolidarea rezultatelor terapeutice obţinute prin alte tratamente.
 93

Alimentaţia dietetică
În funcţie de cantitatea alimentelor, regimurile pot fi hipo, normo şi
hipercalorice.

Regimul hidric:
- indicaţii: postoperator, diarei acute, gastrite acute
- alimente permise: supe limpezi, ceaiuri îndulcite cu zaharină, supe diluate,
apă fiartă şi răcită
Regimul hidro-zaharat:
- indicaţii: debutul hepatitei epidemice, insuficienţă renală acută, insuficienţă
hepatică acută, colecistita acută, boli febrile
- alimente permise: sucuri îndulcite, ceaiuri îndulcite, zeamă de compot,
zeamă de orez, se administrează în cantităţi mici şi repetate.
-
Regimul semilichidian:
- indicaţii: colecistita subacută, hepatită, ciroză hepatică, după infarct
miocardic acut (IMA)
- alimente permise: supe de făinoase, supe de legume, pireuri de legume,
fructe coapte, făinoase, sufleuri de brânză de vaci, mese cantitativ mici şi
dese.
Regimul lactat:
- indicaţii: în gastrite în primele 3- 5 zile a bolii ulceroase, după hemoragie
digestivă superioară (HDS)
- alimente permise: 1000 – 2000 ml lapte, + frişcă sau smântână
Regimul lacto-făinos (vegetarian)
- indicaţii: după puseul acut al ulcerului în remisiune, după operaţii de stomac
- alimente permise: brânză de vaci, ouă moi, caş, lapte, pireuri de legume,
frişcă sau smântână
Regimul hepatic:
- indicaţii: hepatită cronică decompensată, ciroză, neoplasm hepatic
- alimente permise: brânză de vaci, caş, urdă, iaurt, carne slabă fiartă, pâine
prăjită, legume, făinoase, fructe coapte, biscuiţi, unt, ulei 20 – 30 g7zi
Regimul renal (nefritic):
- indicaţii: glomerulonefrită acută (GNA), insuficienţă renală acută
- alimente permise: salată de crudităţi cu untdelemn, fructe crude coapte,
compot, supe de legume, prăjituri cu mere, caş, brânză de vaci, urdă,
gălbenuş de ou, frişcă, pâine fără sare.
Regimul cardio-vascular
- indicaţii: cardiopatii decompensate, hipertensiune arterială (HTA), IMA ( a
2- a săpt.)
- alimente permise: lapte, iaurt, carne slabă fiartă, salată de sfeclă, fructe
crude sau coapte, compot, dulceaţă, unt 10 g şi ulei 30 g/zi.
Regimul diabetic:
- indicaţii: DZ
- alimente permise: în funcţie de toleranţa la glucide cuprinde: alimente
cântărite ( pâine, lapte, cartofi, făinoase, legume uscate, fructe), alimente
necântărite (peşte, carne, mezeluri, ouă, supe de carne, sosuri fără făină,
uleiuri).

Regimul hipocaloric:
 94

- indicaţii: obezitate, HTA

- alimente permise: brânză de vaci, lapte, carne albă, legume, mere.

Prelucrarea alimentelor se face prin: fierbere, înăbuşire, prăjire, coacere,

frigere, conservare.

Alimentarea pacientului:
- Este important orarul meselor (pacienţii ulceroşi, cardiaci, cu probleme
neurologice – vor fi alimentaţi mai frecvent, şi în cantităţi mai mici)
- Mesele vor fi servite estetic şi în condiţii igienice

Modurile de alimentare:
- activ – pacientul mănâncă singur în sala de mese sau în salon ( e nevoie de
tacâmuri, mese, măsuţă în salon, etc.)
- pasiv – pacientului i se introduc alimentele în gură ( e nevoie de tacâmuri,
tavă, farfurii, etc)
- artificial – alimentele sunt introduse în organism în condiţii nefiziologice
(prin sondă gastrică, gastrostomă, pe cale parenterală, clismă).

Hidratarea şi mineralizarea organismului

Organismul uman nu poate trăi decât 3 min fără O2, 3 zile fără apă, 3 săptămâni
fără mâncare.
Apa: este lichidul solvent al tuturor substanţelor chimice, organice, anorganice,
necesare bunei funcţionări a organismului, diluează toţi produşii rezultaţi din
metabolismul intermediar. Se găseşte în formă liberă – circulantă (70%) şi legată, în
principal de proteine (restul). Nevoia de apă a adultului este de 2000 – 25000 ml/zi, la
copil 100 ml apă/kg/zi.
Homeostazia – toate mecanismele prin care se menţine echilibrul mediului
intern.
Tulburări ale fluidelor:
- deshidratarea (mai rapidă la copil),
- hiperhidratarea,
- hiponatremia (cu convulsii la copil),
- hipernatremia (sete vie),
- hipopotasemia,
- hiperpotasemia

Tipuri de fluide:
- izotonice
- hipertonice
- hipotonice
Izotonicitatea se raportează la tonicitatea plasmei.

Soluţii utilizate pentru hidratare: sol. izotonică de NaCl, sol. hipertonă de NaCl,
bicarbonat de sodiu, lactat de sodiu, glucoză, sol de KCl, sol. Ringer, sol.Darow, sol.
THAM, Dextran 40 sau 70, plasmă, sânge, masă eritrocitară (ME).
Calea de hidartare: orală, duodenală, rectală, PEV.

3.NEVOIA DE ELIMINARE
 95

Eliminarea este necesitatea oraganismului de a se debarasa de substanţele

nefolositoare, vătămătoare rezultate din metabolism.
Excreţia se face prin:
- aparatul renal,
- piele – transpiraţie, perspiraţie
- aparatul respirator
- aparatul digestiv – scaun
- aparatul genital feminin – menstruaţie
- în stări patologice – eliminări pe cale digestivă, sub formă de vărsături şi pe
cale respiratorie – spută.

Menţinerea constantă a compoziţiei mediului intern se realizează prin procesul

de homeostazie. Toate schimbările volumului extracelular antrenează modificări în
compoziţia lichidelor celulare de unde rezultă importanţa menţinerii constante a
compoziţiei mediului intern.
Rinichii menţin compoziţia chimică a lichidelor din organism, menţin echilibrul
hidric şi hidroelectrolitic. Pielea completează eliminarea renală.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii:

- factori biologici: alimentaţia (cantitatea şi calitatea alimentelor, o
bună hidratare favorizează eliminarea intestinală şi vezicală);
exerciţiile; vîrsta (controlul sfincterian se obţine la copil la 2 – 3 ani,
iar la vârstnici, diminuarea tonusului musculaturii abdominale poate
provoca lipsa de control);
- factori psihologici: stressul, anxietatea, emoţiile puternice pot
modifica frecvenţa şi calitatea eliminării urinare şi intestinale
- factori sociologici: normele sociale, educaţia, cultura.

Independenţa în satisfacerea nevoii

a. Urina = sol. apoasă prin care sunt eliminate substanţele rezultate din
metabolismul intermediar protidic, inutile şi toxice pentru organism. Eliminarea
ascestor substanţe se face în soluţie apoasă împreună cu săruri minerale şi alte substanţe
de dezasimilaţie care nu sunt necesare organismului.
Micţiune = emisiune de urină, act fiziologic, conştient de eliminare,
Diureză = cantitatea de urină eliminată/24 ore.
Manifestări de independenţă
- cantitatea – variază în funcţie de vârstă ( 500 – 1200 ml/24 h la copil
şi 1200 – 1400 ml/24 ore la adult)
- frecvenţa micţiunilor (4-5/zi la copil şi 5 – 6/zi la adult)
- ritmul micţiunilor (2/3 din numărul lor este ziua şi 1/3 noaptea)
- culoarea urinei: galben deschis (urină diluată, regim vegetarian) –
galben închis (urină conc., regim bogat în carne). Medicamentele pot
schimba culoarea urinei.
- mirosul urinei (de bulion – urină proaspătă, amoniacal – urină veche)
- reacţia urinei: normal reacţie acidă, pH = 4,5 – 7.
- Aspectul urinei (normal, clar, transparentă la început, apoi poate fi
tulbure datorită coagulării mucinei, cel. epit.)
- Densitatea urinei – n = 1010 – 1025.
 96

b. Scaunul = resturile alimentare supuse procesului de digestie, eliminate din

organism prin actul defecaţiei.
Manifestări de independenţă
- frecvenţa: 1-2/zi sau unul la 2 zile la adult (3 – 4/zi până la vârsta 6
luni)
- orarul – ritmic, la aceaşi oră a zilei, după trezire,
- cantitatea 150 – 200 g
- consistenţa: păstoasă, omogenă
- culoarea: brună la adult, jumeri de ouă la nn, variază în funţie de
regimul alimentar,
- mirosul: fecaloid la adult, acrişor la sugarul alimentat la sân, fad la
copilul mic.
c. Transpiraţia = fenomen fiziologic prin care organismul îşi intensifică
pierderea de căldură şi funcţia de excreţie, prin intermediul glandelor sudoripare.

Manifestări de independenţă
- reacţia: acidă, pH = 5,2 sau uşor alcalină
- cantitatea minimă
- mirosul în funcţie de alimentaţie, climat, igienă,
- perspiraţia – pierderile insensibile de apă prin evaporare la nivelul
pielii şi prin expiraţie

d. Menstra = pierdere temporară sau periodică de sânge, ce dispare în sarcină şi

la menopauză.
Manifestări de indepepndenţă:
- ritmul la 28 – 35 zile
- durata 3 – 5 zile
- aspectul – mucus + sânge
- culoare roşu negricios, apoi roşu deschis
- cantitate 50 – 200 g
- mirosul – dezabreabil

Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei în satisfacerea

nevoii

- cercetează deprinderile de eliminare ale pacientului,

- planifică programul de eliminare
- planifică exerciţii fizice
- îl învaţă tehnici de relaxare
- cercetează deprinderile alimentare ale pacientului
- recomandă consumarea alimentelor şi a lichidelor.

II. Dependenţa în satisfacerea nevoii

Surse de dificultate:
- Surse de ordin fizic: alterarea mucoasei intestinale, diminuarea
peristaltismului intestinal, lipsa de control a sfincterelor, alterarea
centrilor nervoşi, etc
- Surse de ordin psihologic: anxietate, stress, situaţie de criză
 97

- Surse de ordin sociologic: poluarea apei (diaree), alimente alterate,

schimbarea modului de viaţă, lipsa igienei, etc
- Lipsa cunoaşterii

Când nevoia de eliminare nu este satisfăcută, survin probleme de dependenţă:

1. Eliminare urinară inadecvată cantitativ şi calitativ
2. Retenţie urinară
3. Incontinenţă de urină şi materii fecale
4. Diaree
5. Constipaţie
6. Vărsături
7. Eliminarea menstruală inadecvată
8. Diaforeză
9. Expectoraţie
10. Deshidratare

1. Eliminare urinară inadecvată cantitativ şi calitativ

- Poliurie: eliminarea a peste 2500 ml/24 ore. Poate fi trecătoare sau

durabilă. Apare în: per. de efervescenţă a bolilor infectocontagioase,
după colici renale, în diabet zaharat, diabet insipid, pielite,
pielonefrite, TBC renal
- Oligurie – sub 500 ml/24 ore. Apare în: deshidratare, hemoragii mari,
insuficienţă circulatorie cu formare de edeme, perioada acută a bolilor
infecţioase, GNA
- Anuria – lipsa urinei în vezică. Apare în: GNA, arsuri întinse, şoc
traumatic şi chirurgical, traumatisme lombare
- Polakiuria: micţiune frecventă, cu cantitate mică de urină. Poate apare
în: procese iritative ale mucoasei vezicale, procese tumorale
intravezicale şi de vecinătate
- Nicturia – inversarea numărului micţiunilor şi cantitatea de urină
emisă în timpul zilei, faţă de de cea din timpul nopţii. Apare în
insuficineţă ventriculară stângă.
- Disuria- eliminarea urinii cu durere şi mare greutate. Apare în:
inflamaţii acute ale uretrei, stricturi uretrale, hipertrofie de prostată
- Hematuria – sânge în urină
- Albuminuria
- Glicozuria
- Hiperstenuria – urină foarte concentrată (densitate crescută)
- Hipostenuria – urină diluată
- Izostenuria – urină cu densitate mică şi care, se menţine aceeaşi
indiferent de regim
- Urină tulbure – infecţii urinare
- Urină cu miros de fructe coapte sau cloroform – diabet zaharat (DZ)
Intervenţiile asistentei:
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic şi acidobazic: se va face
zilnic bilanţul hidric, se cântăreşte pacientul, se corectează
dezechilibrul hidric şi acido-bazic
- pacientul să nu prezinte complicaţii respiratorii, urinare – asistenta
recoltează urina, administrează antiseptice urinare, asigură igiena
 98

corporeală, serveşte pacientul la pat, schimbă lenjeria de pat când este

nevoie
- pacientul să fie echilibrat psihic

2. Retenţie urinară – ischiurie

Reprezintă incapacitatea vezicii urinare de a-şi evacua conţinutul. Poate fi
datorată unui obstacol în calea de eliminare a urinei: stricturi cicatriceale, calculi în
uretră, paralizii ale vezicii urinare sau a sfincterelor, meningită, encefalită, septicemie.
Manifestări de dependenţă:
- glob vezical
- micţiuni absente sau micţiuni frecvente în cantităţi foarte mici
(urinare prin “prea plin”)
Intervenţiile asistentei:
- pacientul trebuie să aibă micţiuni spontane – verifică prezenţa
globului vezical, căldură pe abdomen, sau sondaj vezical
- pacientul trebuie să aibă echilibru psihic – învaţă pacientul poziţia
corectă pentru micţionare, asigură comfortul psihic, climat
confortabil.
3. Incontinenţa de urină şi materii fecale
Manifestări de dependenţă:
- Incontinenţa urinară: emisiuni urinare involuntare şi inconştiente.
Apare în leziuni medulare, afecţiuni neurologice, sfârşitul crizei de
epilepsie, traumatisme.
- Enurezis (mai ales la copii)
- Incontinenţa de fecale – pierderi involuntare şi inconştiente de materii
fecale
Intervenţiile asistentei:
- pacientul să prezinte tegumente şi mucoase integre şi curate: schimbă
lenjeria de pat, de corp, purtarea chiloţilor cu căptuşeli, pampers,
igienă locală, cremă protectoare,
- pacientul să-şi recapete controlul sfincterian: aport lichidian adecvat,
orar al eliminărilor, deprinderi de eliminare la ore fixe, trezeşte
pacientul din somn pentru a urina., învaţă pacientul exerciţii de
întărire a musculaturii perineale, a muşchilor planşeului pelvin
(înainte şi după micţiune timp de 4 sec, apoi relaxarea lor se repetă de
10 ori)
- pacientul să fie echilibrat psihic

4. Diareea
Este eliminarea unui număr mare de scaune, concomitent cu pierdere de apă şi
electroliţi.
Factori declanşatori: cauze nervoase, inflamatoare, conţinut intestinal cu efect
excitant (chimic, mecanic).
Manifestări de dependenţă:
- frecvenţă: 3 – 6 scaune/zi – enterite, 20 – 30 scaune/zi – dizenterie; 80 – 100
scaune/zi - holeră
- consistenţa: scăzută, scaune moi, păstoase, semilichide, apoase,
cantitatea: mărită în diareeile gastrogene
- culoarea galben aurie în diaree, verde – când Bi se oxidează la nivelul
intestinului gros
 99

- mirosul: acid – fermentaţie, putred, putrefacţie exagerată, rânced – grăsimi

neutre, foarte fetid – cancer de colon şi rect
- aspect deosebit şi cu elemente anormale: zeamă de pepene, supă de linte –
febră tifoidă, zeamă de orez – intoxicaţii, giardiază, holeră, cu mucus, puroi, - -
sânge – colite, cancer rectal
- crampe – contracţii dureroase
- colică
- durere locală
- semne de deshidratare

5. Constipaţia
Se caracterizează prin scaune rare, unul la 2 – 4 zile, sau mai rare uneori,
chiar cu un ritm regulat. Poate avea cauze funcţionale: accidentale sau habituale,
mecanice: stenoză intestinală, cancer al colonului, afecţiuni gastrointestinale,
cauze endocrine, ileus.

Manifestări de dependenţă
- frecvenţă: scaun la 2 – 4 zile
- orar inadecvat
- cantitatea redusă
- consistenţa: uscată, crescută (schibale, coproliţi)
- forma: bile dure, masă fecaloidă abundentă, bile conglomerate
- culoare închisă
- crampe
- meteorism
- flatulenţă
- tenesme (senzaţie dureroasă la defecare)
- fecalom

La copil:
- mucogrunjoase – consistenţă neomogenă, semilichidă
- lichide – semilichide
- muco-purulente
- muco-sanguinolente

Intervenţiile asistentei:
- pacientul să aibă tranzit în limite fiziologice prin: ingerarea cantităţii
suficiente de lichide, alimente bogate în reziduri, orar regulat al
meselor, efectuarea exerciţiilor fizice regulate, efectuarea clismelor
evacuatorii, laxative, în diaree- alimentaţie hidrică, dietă, trat.
medicamentos, endoscopie dacă este cazul,
- pacientul să aibă tegumentele şi mucoasele perianale curate şi integre:
toaletă locală, creme protectoare
- pacientul să-şi satisfacă celelalte nevoi fundamentale: repaus la pat,
menţinerea constantă a temp. corpului, înălzeşte pacientul, protejează
patul
- pacientul să fie echilibrat hidro-electrolitic: asistenta hidratează
pacientul, recoltează sânge pentru hemocultură, calculează cantitatea
de lichide ingerate
 100

- pacientul să fie echilibrat psihic.

6. Vărsăturile
Prin vărsătură înţelegem evacuarea pe gură a conţinutului stomacal.
Cauzele:
- de origine centrală: sd. HIC: meningite, encefalite, tumori
- de origine periferică: cauze digestive, urogenitale, boli infecţioase,
tulburări metabolice, endocrine, chimice, medicamentoase.
Vărsăturile periferice au simptome premergătoare: greaţă, salivaţie, ameţeli,
tahicardie, cefalee.
Manifestări de dependenţă:
- frecvenţă: ocazionale, frecvente (stenoză hipertrofică de pilor),
incoercibile (graviditate, boli psihice)
- orarul: matinale (garvide, alcoolici), postprandiale
- cantitatea: mare- stenoza pilorică, mică
- conţinutul: alimentare, mucoase, fecaloide (ocluzii intestinale),
biliare, purulente (gastrite flegmonoase), sanguinolente (gastrite,
ulcer, intoxicaţii), confuzie cu hemoptizie
- culoarea: galben verzuie (vărsături bilioase), roşie (hematemeză,
galben murdar (ocluzii), brună zaţ de cafea – cancer gastric
- mirosul fad, fecaloid (ileus), rânced
- forţa de proiecţie: în jet în HIC
- simptome ce însoţesc vărsăturile: dureri abdominale, greaţă, cefalee,
transpiraţii reci, deshidratare.
Intervenţiile asistentei:
- pacientul să fie echilibrat fizic şi psihic în timpul vărsăturii,
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic şi acido-bazic (rehidratare
orală şi parenterală, monitorizarea funcţiilor vitale)

7. Eliminare menstruală şi vaginală inadecvată

Manifestări de dependenţă:
- amenoree,
- dismenoree,
- meno-metroragii
- oligomenoree, polimenoree, hipo, hipermenoree,
- leucoree patologică
- hidroree (secreţie vaginală abundentă 200 – 400 ml)
- culoarea şi aspectul scurgerilor vaginale (albicioasă – leucoreea
tinerelor femei, galben verzuie – gonococie, roşie apoasă, cafenie –
tumori, seroasă, mucoasă, muco-purulentă)
- ritmul scurgerilor
Intervenţiile asistentei: asigură repausul la pat, efectuează spălături vaginale,
aplică şi schimbă pansamentele des, calmează durerea cu antialgice, linişteşte pacienta
şi-i administrează sedative).

8. Diaforeza. Transpiraţia în cantitate abundentă

Sudoarea este produsă de glandele sudoripare sub controlul SNV şi contribuie
la eliminarea din organism a apei şi a unor deşeuri: uree, amoniac, acid uric şi altele,
completând astfel eliminarea renală.
 101

Manifestări de dependenţă:
- orar – mai mult sau mai puţin regulat
- cantitate: 600 – 1000 ml/24 ore
- localizare – generalizată, la palme, plante (Basedow, alcoolism cronic,
rahitism, SIDA, preclimax), hiperhidroză plantară
- miros – puternic, variază în funcţie de alimentaţie, temperatură,
depreinderile igienice ale bolnavului.
Intervenţiile asistentei:
- pacientul să aibă o stare de confort – menţine curate tegumentele,
spală tegumentele
- pacientul să aibă echilibru psihic.

9. Expectoraţia
Este eliminarea sputei din căile respiratorii. Sputa reprezintă totalitatea
substanţelor ce se expulzează din căile respiratorii prin tuse.
Manifestări de dependenţă:
- culoarea – roşie, hemoptoică, ruginie, brună, galben verzuie, alb
prelată
- mirosul: fetid (TBC, dilataţie bronşică)
- consistenţa: spumoasă, aerată, vâscoasă, gelatinoasă
- aspectul: mucus (astm bronşic - AB), purulent, seros (edem pulmonar
acut - EPA)
- cantitate: 50 – 100 ml/24 ore – bronşite, pneumonii, TBC; până la
1000 ml în bronşiectazii, caverne TBC; vomică – eliminarea unei
cantităţi masive de puroi.
Intervenţiile asistentei:
- pacientul să nu devină sursă de infecţii nozocomiale (educarea
pacientului cum să expectoreze).

Tehnici de evaluare şi îngrijiri asociate nevoii de a elimina

- Determinarea cantităţii de urină/24 ore prin colectarea urinii pe 24 ore (în
recipiente). Colectarea începe dimineaţa la o anumită oră şi până dimineaţa următoare,
la aceeaşi oră. Cantitatea de urină pe 24 ore este în mod normal 1500 ml.
- Analiza urinei
Cuprinde:
- ex. macroscopic (volum, transparenţă, culoare, luciu, miros, aspect,
densitate)
- ex. microscopic (sediment, elemente figurate, cilindri, celule
epiteliale)
- ex bacteriologic şi fizico-chimic (pH, ionograma, compoziţia chimică
– uree, creatinină, clorurie, creatinurie)
Densitatea urinară – cu urodensimetru (cilindru gradat). Densitatea normală
1015 – 1025.
Reacţia urinei – din urina proaspătă. Urina are o reacţie acidă cu un pH = 5,6 –
6,4
Determinarea calitativă a albuminuriei (proteinurie) cu 10 – 15 pic ac
sulfosalicilic. Dacă urina este limpede reacţia este neg, iar dacă devine opalescentă
reacţia este pozitivă.
 102

Determinarea cantitativă a albuminei – cu albuminometrul Esbach (R – reactiv

şi U – urină). Se citeşte la 24 ore şi se notează grosimea stratului precipitat direct în g%.
Determinarea puroiului – cu hidroxid de Na 20% sau KOH 20%. Dacă există
puroi, bulele de aer ce se formează în urină nu se ridică la suorafaţă decât cu întârziere.
Determinarea calitativă a glucozei – cu reactiv Nylander sau Fehling. Dacă
urina conţine glucoză, în 10 – 15 min, lichidul din eprubetă se colorează în negru.
Determinarea acetonei – cu reactiv Legal – Imbert. Dacă urina conţine acetonă,
apare un disc violet la limita de separare a celor două lichide.
Determinarea urobilinogenului – prin metoda Erlich. Dacă are culoare roşie
este pozitivă
Determinarea bilirubinei – prin proba Rosin, folosind ca reactiv alcool iodat
6%. Dacă apare un inel verde la limita de separare a celor două lichide, Bi este
prezentă.
Testul Addis-Hamburger. Se măsoară din urină nr. hematii şi leucocite/min.
Normal: 1000 hematii/min şi 1000 leucocite/min.

Captarea (colectarea) dejecţiilor fiziologice şi patologice

Scopul: de a observa caracterele fiziologice şi patologice ale dejecţiilor.
Se va nota aspectul scaunelor în foaia de temperatură cu semnele
convenţionale: normal I, moale /, diaree – , mucus X, puroi P, sanguinolent S, melenă
M.
Captarea urinei
Captarea sputei (în recipiente spălate, sterilizate, uscate, cu soluţie lizol 3% şi
fenol 2,5%
Captarea vărsăturilor prin aşezare în poziţie şezândă şi oferindui-se o tăviţă
renală.

Aspiraţia gastrică = golirea stomacului de conţinut prin intermediul unui tub

introdus în stomac şi menţinerea stomacului gol pri manevre de aspiraţie .
Indicaţii:
- stază gastrică
- ocluzie
- ileus paralitic
- preoperator
- postoperator (gastrectomie, colecistectomie)
Manevră:
- i se explică bolnavului manevra
- se scoate proteza dentară
- se măsoară distanţa de la nările stomacului, până la apendicele xifoid
- se introduce sonda în stomac şi se verifică dacă a ajuns în stomac
- se aspiră conţinutul gastric
- se securizează sonda şi se fixează la nas sau faţă.

Tubajul intestinal – aspiraţie intestinală continuă

Este introducerea prin gură sau nas a unei sonde de plastic sau de cauciuc,
dincolo de limitele duodenului.

Indicaţii:
 103

- extragerea lichidelor şi gazelor din intestin pentru a evita acumularea

de gaze
- în cazul întreruperii tranzitului intestinal
- înaintea unei intervenţii chirurgiucale
- pentru temporizarea unei intervenţii chirurgicale în caz de ileus
mecanic
Metodă
Se face cu o sondă Miller – Abbott cu lumen dublu, şi cu balonaşul umflat din
capătul ei se progresează în lumen.

Stomiile = creerea prin intervenţie chirurgicală a unei deschizături (stome) prin

care se realizează o comunicare între un organ cavitar şi tegument sau relizarea unei noi
deschizături între două formaţiuni (anus artificial, ileostomie, colonostomie, urostomie,
gastrostomie).

Îngrijirea pacientului colostomizat:

- susţinerea psihologică
- asigurarea echipamentului necesar pentru îngrijirea stomei
- aparate colectoare
- îngrijirea corespunzătoare de către asistentă a colostomiei (pansare,
ajutarea bolnavului să se ridice, perificarea cu ajutorul chirurgului a
permeabilităţii stomiei, spălarea şi dezinfectarea corespunzătoare a
stomiei, observarea culorii acesteia, se şterg tegumentele din jurul
stomei, se aplică cremă protectoare, se fixează punga de colostomie).
- Asigurarea suportului psihologic al pacientului şi reîncadrarea
acestuia în viaţa socială.
- Stabilirea regimului alimentar corespunzător.

Urmărirea bilanţului lichidian

Pentru a urmări bilanţul lichidian, se vor nota atât intrările (ingesta), cât şi
ieşirile (excreta).
Increta: alimente şi băuturi, apa din metabolismul celular sau alte intrări :
perfuzie, transfuzie.
Excreta: ieşirile prin urină, scaun, pierderi insensibile (cale pulmonară şi
cutanată) sau pot fi pierderi anormale (patologice): pierderi în caz de febră,
vărsături, diaree, fistule, drenaje, etc.

De reţinut!
- pentru fiecare grad peste 37 grade Celsius, se va calcula o pierdere
suplimentară de 500 ml apă.
- Se va nota, de câte ori a fost schimbat pansamentul şi gradului de
îmbibare. Printr-un pansament se pot pierde 500 – 700 ml apă
- Un bilanţ echilibrat între intrări şi ieşiri menţine o hidratare constantă
Bilanţul vizează menţinerea unui echilibru între pierderile de apă şi cantităţile
care vor trebui administrate.

Calculul ritmului de administrare a soluţiilor perfuzabile

 104

Formula 1: total soluţie/total ore = ml/oră

Formula 2: ml/oră x factor picurător = pic/ oră
Formula 3 = total soluţie x factor picurător/ număr ore x 60 min = pic/min

Picurător copii = micro = 60 pic/ml

Picurător adult = macro = 15 pic/ml
Picurător sânge = 10 pic/ml

4.NEVOIA DE A SE MIŞCA ŞI A AVEA O BUNĂ

POSTURĂ
A se mişca şi a avea o bună postură sunt o necesitate a fiinţei vii de a fi în
mişcare, de a-şi mobiliza toate părţile corpului prin mişcări coordonate, de a păstra
diferitele părţi ale corpului într-o poziţie care să permită eficacitatea funcţiilor
organismului.

I. Independenţa în satisfacerea nevoii

Menţinerea independenţei mişcării corpului şi a bunei posturi este determinată

de integritatea sistemului locomotor (osos şi muscular), a sistemului nervos şi a
aparatului vestibular.

Factori care influenţează satisfacerea nevoii

Factori biologici:
- Vârsta şi dezvoltarea : copilul mic are mişcări puţin coordonate,
adultul este activ, vârstnicul are forţă redusă şi agilitate scăzută
- Constituţia şi capacităţile fizice influenţează intensitatea efortului
fizic pe care-l depune individul.
Factori psihologici: emoţiile exprimate prin mişcări ale corpului;
personalitatea: temperamentul face ca individul să fie mai activ sau mai calm.
Factori sociologici: cultura, rolurile sociale, organizarea socială, tradiţiile,
religia.

Manifestări de independenţă

Postura adecvată (sau atitudinea) bazată pe acţiunea sinergică şi

coordonată a elementelor aparatului locomotor şi sistemului nervos are rol în
menţinerea stabilităţii, echilibrului.
- în picioare (ortostatism)
- şezând (cu capul drept)
- culcat (clinostatism)

Mişcări adecvate
 105

Tipuri de mişcări: abducţie, adducţie, flexie, extensie, rotaţie, pronaţie,

supinaţie, circumducţie
Exerciţii fizice: mişcări active şi pasive, mişcări izometrice (contracturi
în care lungimea muşchiului rămâne neschimbată), mişcări de rezistenţă.
Tensiunea arterială se modifică în raport cu intensitatea efortului depus
Puls creşte frecvenţa şi amplitudinea lui, în funcţie de intensitatea
efortului.

Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei mişcării

- stabileşte împreună cu pacientul nevoile de exerciţiu fizic

- planifică un program de exerciţii moderate
- învaţă pacientul să folosească tehnici de destindere şi relaxare
- educă pacientul să evite tabagismnul, mesele copioase, surplusul de
greutate.

II. DEPENDENŢA ÎN SATISFACEREA NEVOII

Probleme de dependenţă:
1. Imobilitate
2. Hiperactivitate
3. Necoordonarea mişcărilor
4. Postură inadecvată
5. Circulaţie inadecvată
6. Refuzul de a face activităţi
7. Edeme ale membrelor
1. Imobilitatea
Este o diminuare sau restricţie a mişcării, fiind recomandată adesea ca metodă
terapeutică sau poate fi cauzată de traumatisme şi boli organice sau funcţionale.

Surse de dificultate:
Surse de ordin fizic: alterarea centrilor nervoşi (accident vascular cerebral -
AVC), alterarea integrităţii aparatului locomotor (fracturi, entorse), piedici ale mişcării
(pansament, aparat gipsat), dezechilibre
Surse de ordin psihologic (stress, tulb de gândire)
Surse de ordin sociologic (eşecul, izolarea)
Lipsa cunoaşterii

Manifestări de dependenţă
- Dificultate de deplasare
- Diminuarea sau absenţa mişcării
- Atonie musculară
- Atrofie musculară
- Hipertrofie musculară
- Contractură musculară
- Râs sardonic (contractura muşchilor masticatori determină trismus –
râsul sardoni – în tetanos)
- Anchiloză (diminuarea sau imposibilitatea mişcării unei articulaţii)
- Crampă – contracţie spasmodică involuntară şi dureroasă a unuia sau
mai multor muşchi
- Escară de decubit
 106

- Diminuarea interesului

Intervenţiile asistentei:
- Pacientul să aibă tonusul muscular şi forţa musculară păstrată –
exerciţii
- să-şi menţină integritatea tegumentelor şi a activităţii articulare –
schimbarea poziţiei corpului şi mişcări pasive
- să-şi menţină funcţia respiratorie (exerciţii de respiraţie profundă)
- să fie echilibrat psihic
- să-şi menţină satisfăcute celelalte nevoi fundamentale

2. Hiperactivitatea
Constă în creşterea ritmului mişcărilor şi a activităţilor individului, determinată
de instabilitatea emoţională şi pierderea ideilor.

Surse de dificultate:
Surse de ordin fizic: dezechilibre endocrine, reacţii medicamentoase, alcoolism
Surse de ordin psihologic: senilitate, tulburări de gândire
Lipsa cunoaşterii

Manifestări de dependenţă

- Vorbire caracteristică (vorbeşte mult, precipitat)

- Pacientul reacţionează la toţi stimulii (luminoşi, auditivi, din mediul
extern)
- Mişcări caracteristice – mişcări rapide, frecvente
- Spasme
- Ticuri
- Manie – psihoză caracterizată printr-o stare de excitaţie, în special în
sfera activităţii, cunoaşterii şi activităţii, nu duce nimic din ceea ce
plănuieşte la îndeplinire
- Euforie

Intervenţiile asistentei
- Înlătură stimulii din mediul înconjurător
- Supraveghează permanent pacientul pentru a nu se răni, înlătură
obiectele contondente, aplică constrângeri fizice dacă este cazul.

3. Necoordonarea mişcărilor

Este dificultatea sau incapacitatea individului de a-şi coordona mişcările

diferitelor grupe musculare.

Surse de dificultate
- Surse de ordin fizic – deficit senzorial, b. Parkinson, dezechilibru
hidroelectrolitic
- Surse de ordin psihologic – tulburări de gândire, anxietate
- Surse de ordin sociologic – mediu necunoscut
- Lipsa cunoaşterii
Manifestări de dependenţă
 107

- Akinezie – lipsa sau diminuarea mişcărilor normale

- Ataxie – tulburări de coordonare a mişcărilor active voluntare
- Convulsii, tremurături,
- Tulburări ale mersului
- Faţă rigidă

Intervenţiile asistentei
- va pregăti pacientul psihic în vederea oricărei tehnici de îngrijire
- planifică pacientul pentru program de exerciţii şi mers, învaţă
pacientul să folosească aparate de susţinere, ajută pacientul să facă băi
calde, exerciţii fizice, masaje
- pacientul va fi ajutat să-şi satisfacă nevoile organismului

4. Postura inadecvată
Este o problemă de dependenţă, reprezentată de orice poziţie care nu respectă
principiile poziţiei anatomice a corpului, care predispune individul la diferite deformări.
Poziţiile inadecvate se pot întâlni ca urmare a oboselii, slăbiciunii musculare,
anxietăţii, stressului, pacientul imobilizat la pat, modificărilor produse de boală în
organism (contractura musculară – tetanos), poziţia de coccoş de puşcă (în meningită)

Surse de dificultate
- Surse de ordin fizic – lezări ale oaselor şi muşchilor, defecte de
structură osoasă, durere, dispnee
- Surse de ordin psihologic – anxietate, stress
- Surse de ordin sociologic – condiţii de muncă inadecvate
- Lipsa cunoaşterii

Manifestări de dependenţă
- oboseală musculară
- deformări ale coloanei vertebrale – cifoză, lordoză, scolioză
- deformări ale membrelor inferioare – genu valgum (X), genum varum
(O), picior strâmb, ecvin, talus valgus, picior plat
- deformări ale şoldului – luxaţie
- poziţii inadecvate
- poziţii patognomonice – tetanos, opistotonus, cocoş de puşcă
- dificultate de schimbare a poziţiei
- torticolis
- bătătură (clavus)

Intervenţiile asistentei
- pacientul să aibă o postură adecvată
- pacientul să aibă o poziţie care să favorizeze respiraţia, circulaţia
sângelui, drenajul secreţiilor bronşice (cel cu probleme respiratorii în
poziţie şezândă, cel cu anemie posthemoragică – în poziţie
Trendelenburg)
- pacientul să nu prezinte complicaţii: escare de decubit, anchiloze,
contracturi – schimbă poziţia pacientului la 2 h, masează punctele de
presiune la fiecare schimbare a poziţiei, asigură igiena tegumentelor şi
a lenjeriei de pat şi de corp, efectuează exerciţii pasive şi active,
învaţă pacientul care este poziţia adecvată
 108

5. Circulaţia inadecvată (vezi nevoia de a respira)

TEHNICI DE EVALUARE ŞI ÎNGRIJIRI ASOCIATE NEVOII DE A SE

MIŞCA ŞI A AVEA O BUNĂ POSTURĂ

1. Patul pacientului
Calităţile patului: să fie comod, să-i permită pacientului să se mişte în voie, uşor
de manipulat şi de curăţat
Tipuri de paturi: pat simplu, pat cu rezemător, pat cu somieră mobilă, pat
ortopedic (poate fi menţinut în poziţie semişezândă, Trendelenburg), pat
universal, pat pentru terapie intensivă, pat pentru sugari şi copii (cu gratii)
Accesoriile patului: salteaua – dintr-o singură bucată, două sau trei bucăţi,
pernele să fie două – una cu păr de cal, alta din burete, pătura să fie din lână
moale, lenjeria să aibă cât mai puţine cusături, muşamaua din cauciuc, aleza
(acoperă muşamaua, este din pânză şi va fi din aceeaşi lungime).
Patul şi lenjeria vor fi schimbate de câte ori este nevoie. Uneori se schimbă
lenjeria cu pacientul în pat dacă starea generală a pacientului nu permite
ridicarea din pat (se întoarce pacientul în decubit lateral şi se scot pe rând perna,
lenjeria, apoi se introduc cu grijă cele curate).

Poziţiile pacientului în pat

În funcţie de starea generală a pacientului şi de afecţiunea sa, poziţia
poate fi: activă, pasivă sau forţată.
Poziţia activă – pacientul se mişcă singur, nu are nevoie de ajutor.
Poziţia pasivă – pacientul nu poate să-şi schimbe singur poziţia, şi-a
pierdut forţa fizică, are nevoie de ajutorul unei persoane
Poziţia forţată – pacientul are o poziţie neobişnuită, inadecvată datorată
afecţinii de bază (tetanos, meningită), ca o reacţie de apărare a organismului (ex
în colica biliară sau criza dureroasă de ulcer), ca o măsură profilactică în
prevenirea unor complicaţii sau ca măsură terapeutică (folosirea aparatelor de
extensie).
De reţinut:
- imobilizarea poate produce complicaţii din cauza presiunii exercitate
asupra ţesuturilor cuprinse între planurile osoase şi suprafaţa dură a
patului (roşeaţă, edem, escare, necroze)
- încetinirea circulaţiei în clinostatism (culcat) favorizează formarea
trombozelor, producerea pneumoniilor hipostatice.
De aceea se impun măsuri de prevenire.

Asistenta trebuie să cunoască poziţiile pe care pacientul trebuie să le

aibă în pat.

Tipuri de poziţie:
- Decubitul dorsal şi poziţia Fowler (cu picioarele flectate şi cu un sul
în regiunea lombară) se indică după pucţie lombară (PL), afecţiuni ale
coloanei, anemii posthemoragice, unele afecţiuni cerebrale, pacienţi
slăbiţi adinamici, operaţi
 109

- Poziţia sezând – la pacienţii dispneici, în insuficienţă cardiacă, în

astm bronşici, la vârstnici, după anumite intervenţii chirurgicale.
- Decubit lateral (culcat pe o parte) – în pleurezii, meningite, după
intervenţii intratoracice, renale, în cursul toaletei şi schimbării
lenjeriei.
- Poziţie declivă (Trendelenburg – cu capul mai jos) – pe masa de
operaţie în cazul sincopelor, în anemii acute, pentru oprirea
hemoragiilor membrelor inferioare, după rahianestezie.
- Poziţie proclivă (Trendelenburg inversat) - pentru extensia coloanei
cervicale (tratament ortopedic)
- Decubit ventral – în paralizia unor grupuri musculare, hemiplegie, în
escare întinse.
- Poziţie ginecologică – pentru examene ginecologice, pentru
examinări rectale
- Poziţia genupectorală – pentru tuşeu rectal

Schimbările de poziţie ale pacientului

- pot fi active – le execută pacientul singur
- pot fi pasive – sunt efectuate cu ajutorul asistentei (se execută la
pacienţii adinamici, imobilizaţi, inconştineţi, paralizaţi, cu aparate
gipsate).

Mobilizarea pacientului
Scopul mobilizării este mişcarea pacientului pentru a preveni complicaţiile ce
pot apărea din cauza imobilizării şi pentru recâştigarea independenţei.
Obiective urmărite:
- normalizarea tonusului muscular
- menţinerea mobilităţii articulare
- asigurarea stării de bine şi independenţa pacientului
- stimularea metabolismului
- favorizarea eliminării urinii şi fecalelor
Principii de respectat – mobilizarea se face în funcţie de: natura bolii, starea
generală, tipul de reactivitate a pacientului, perioada de exerciţii pasive şi active pentru
refacerea condiţiei musculare şi anvergura de mişcare trebuie începută încet, exerciţiile
se fac înainte de mese, exerciţii de relaxare.
Tipuri de mişcări:
- mişcarea capului – mişcări active şi pasive, flexie laterală, rotaţie,
flexie hiperextensie)
- mişcarea degetelor, încheieturilor (mâinii, gleznei) (flexie, extensie,
pronaţie, supinaţie)
- mişcarea şi schimbarea poziţiei membrelor superioare şi inferioare,
mişcări de flexie şi extensie
Aşezarea pacientului la marginea patului
Aşezarea în fotoliu
Ridicarea în poziţie ortostatică
Transportul pacienţilor
Categorii de pacienţi care trebuie transportaţi: accidentaţi, în stare de şoc, cu
leziuni ale membrelor inferioare, inconştienţi, somnolenţi, obnubilaţi, astenici,
adinamici, cu tulburări de echilibru, febrili, operaţi, cu insuficienţă cardiopulmonară
gravă, psihici.
 110

Mijloace de transport – cu brancardă (targă), cărucior, fotoliu şi pat rulant, cu

mijloace improvizate în caz de urgenţă, cu vehicule speciale: autosalvări, avioane
sanitare, elicopter.

5. NEVOIA DE A DORMI ŞI A SE ODIHNI

Este necesitatea fiecărei fiinţe umane de a dormi şi a se odihni în bune condiţii,

timp suficient, astfel încât să-i permită organismului să obţină un randament maxim.

a. Independenţa în satisfacerea nevoii

Fiinţa umană consacră o parte importantă a vieţii somnului şi odihnei.

Odihna este perioada în care se refac structurile alterate ale organismului, se
completează resursele energetice folosite, se transportă produşii formaţi în timpul
efortului, fie în ficat – acidul lactic, fie în rinichi – organ excretor.
Somnul este forma particulară de odihnă prin absenţa stării de veghe.
În timpul somnului, activităţile fiziologice scad, scade MB, tonusul muscular,
respiraţia, pulsul, TA. Creşte secreţia hormonilor de creştere, mai ales la pubertate. (mai
ales în timpul somnului nocturn). Somnul este format din 2 tipuri de somn: somnul lent
(este o perioadă de odihnă pentru organism, numai parţial pentru creier) – are rol
reparator, fortifiant, cu funcţie de reînnoire a ţesuturilor corporeale şi somnul rapid,
paradoxal, somnul cu vise.(important pentru refacerea creierului – creşte fluxul
sanguin în creier).

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii de somn

Biologici:
- vârsta (copilul are nevoie de mai mult somn, care se diminuează
progresiv până la vârsta adultă când se stabilizează, la vârstnici durata
somnului rămâne neschimbată, dar este mai superficial, cu treziri
nocturne).
- Necesităţile proprii organismului (unele dorm mai puţin, altele mai
mult)
- Activitatea
- Deprinderi legate de somn (culcarea la aceeaşi oră, sau cu anumite
ritualuri şi obiceiuri înainte de culcare: baie, lectură)
- Ritmul veghe – somn – important, la speologi, cei ce lucrează în ture
se alterează ritmul veghe-somn
- Capacitatea de a te destinde (eliberarea de tensiunile nervoase,
preocupările zilnice, altfel adorm greu)
Psihologic – anxietatea, teama, neliniştea
Sociologic
- programul de activitate
- locul de muncă
Manifestări de independenţă

Somnul:
- durata – n.n 16 – 20 ore, 1 an – 14 – 16 ore, adolescent 12 – 14 ore,
adult 7 – 9 ore, vârstnici 6 – 8 ore
 111

- calitatea: regenerator, calm, fără coşmaruri, fără întreruperi, adoarme

cu uşurinţă şi se trezeşte odihnit (se instalează după vârsta de 3 luni şi
la 10 luni este ca la adult), vise agreabile, plăcute.
Perioade de repaus
Pentru evitarea suprasolicitării fizice şi psihice, perioadele de activitate trebuie
intercalate cu cele de repaus.
Perioade de relaxare şi timp liber (ex vacanţa, concediu)
Modalităţi folosite pentru odihnă şi relaxare – cea mai eficientă odihna activă
(după activităţi fizice, activităţi intelectuale şi invers).

Intervenţiile asistentei pentru menţinerea nevoii de a dormi, de a se odihni

- Menţine condiţiile necesare somnului,

- Observă dacă perioadele de relaxare sunt în raport cu necesităţile
organismului
- Îi explică necesitatea menţinerii unei vieţi ordonate
- Îl învaţă tehnici de relaxare şi modalităţi de a favoriza somnul.

b. Dependenţa în satisfacerea nevoii

Dacă acestă nevoie nu este satisfăcută apar probleme de dependenţă:

1. Insomnie
2. Hipersomnie
3. Incomoditate – disconfort
4. Oboseală
5. Dificultate sau incapacitate de a se odihni

Surse de dificultate
- De ordin fizic – afecţiuni (cerebrale, endocrine, durere, surmenaj)
- Psihic – anxietate, afectarea gândirii, stress
- Social şi lipsa cunoaşterii – eşecul funcţiei, lipsa cunoştinţelor

1. Insomnia
Somn perturbat
- numărul orelor de somn ( total 6 ore)
- insomnii iniţiale
- insomnii terminale – adoarme uşor, dar se trezeşte şi nu mai poate
adormi
- calitatea somnului – insomnii dormiţionale (multiple perioade de
veghe care apar în timpul nopţii, fărâmiţând somnul), insomnii
predormiţionale – stare de vegehe prelungită până la apariţia
somnului, insomnii postdormiţionale – la vârstnici.
Aţipiri în timpul zilei
Coşmaruri (vis penibil, dominant)
Somnambulism
Apatie
Pavor nocturn – stare de spaimă intensă – pacientul se trezeşte din somn, se
ridică în şezut, ţipă, gesticulează, după ce această stare dispare pacientul adoarme din
nou.
Nelinişte
 112

Confuzie (false percepţii, pacientul fiind convis de realitatea lor)

Iritabilitate
Sentiment de depresie – tristeţe
Diminuarea puterii de concentrare
Oboseală

Intervenţiile asistentei
- Pacientul să beneficieze de somn corespunzător calitativ şi cantitativ (învaţă
pacientul tehnici de relaxare, exerciţii respiratorii înainte de culcare, oferă pacientului o
cană de lapte cald înainte de culcare, învaţă pacientul care se trezeşte devreme să se
ridice din pat câteva minute , să citească, să asculte muzică şi apoi să se culce din nou,
administrează tratamentul medicamentos).

2. Hipersomnie – ore excesive de somn, prelungirea duratei şi intensificarea

profunzimii somnului.
Manifestări de dependenţă:
- Somn modificat (numărul de ore de somn noaptea peste 10 ore la
adult şi peste 12 ore la copil, calitatea somnului – se diferenţiază de
somnul normal prin profunzime, durată, bruscheţea apariţiei).
- Somnolenţa – aţipiri (pacientul aude cuvintele rostite tare, poate
răspunde cu oarecare brutalitate, laconic)
- Letargia – hipersomnie continuă, mai profundă
- Narcolepsia – necesitatea subită de somn, precedată de pierderea
tonusului muscular
- Comportamentul verbal şi nonverbal – lent, greoi, pacientul răspunde
cu greutate la întrebări
- Oboseală
- Inactivitate

Intervenţiile asistentei:
- Pacientul să beneficieze de un număr de ore de somn corespunzător
vârstei – identifică hipersomnia, identifică metodele de diminuare a
factorilor cauzatori, administrează tratamentul medicamentos.
- Pacientul să fie activ, cooperant

6. Disconfort: senzaţie de jenă, de neplăcere fizică şi psihică

Manifestări de dependenţă:
- iritabilitate
- indispoziţie, jenă
- stare de disconfort
- diaforeză (tanspiraţie abundentă)
- dureri musculare
Intervenţiile asistentei:
- Pacientul să beneficieze de confort fizic şi psihic

7. Oboseală: senzaţie penibilă, însoţită de inactivitate, stare de epuizare

nervoasă şi musculară

Manifestări de dependenţă:
- faţa palidă, tristă
 113

- ochii încercănaţi, privire înceţăşată, pulsul rar, lent

- TA scăzută
- Somnolenţă diurnă
- Tegumente palide, reci
- Plictiseală, apatie, astenie
- Scăderea greutăţii

Intervenţiile asistentei:
- pacientul să fie odihnit cu tonusul fizic şi psihic bun

Tehnici de evaluare în satisfacerea nevoii de odihnă a pacientului

- Aprecierea gradului de adaptare a pacientului la mediul spitalicesc

- Asistenta să cunoască nevoile fiziologice de somn ale pacienţilor, să
le supravegheze somnul din punct de vedere cantitativ şi calitativ
- Să reducă zgomotul în mediul spitalicesc (închiderea uşilor la saloane,
reducerea volumului unor aparate din apropierea saloanelor,
- Asigurarea confortului: diminuarea surselor de iritaţie fizică,
atenuarea durerii, asigurarea unei bune igiene corporeale, lenjerie de
pat curată şi uscată, temperatură adecvată în salon
- Favorizarea ritualurilor adormirii (aerisirea salonului, exerciţii de
relaxare, citit)
- Educaţia pacientului: stabilirea unui orar de somn şi odihnă,
explicarea rolului somnului şi odihnei pentru refacrea organismului,
exerciţii de relazare.

6. NEVOIA DE A SE ÎMBRĂCA ŞI DEZBRĂCA

Este necesitatea proprie individului de a purta îmbrăcăminte adecvată după

circumstanţe, temperatura zilei, activitate, pentru a-şi proteja corpul de rigorile climei,
permiţându-i o libertate de mişcare.

a. Independenţa în satisfacerea nevoii

Omul, are nevoie de haine cu care să se îmbrace pentru a se proteja. El îşi alege
hainele conform circumstanţelor şi nevoilor proprii.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii:

- Biologici: vârsta, copii mici şi persoanele în vârstă au temp mai
scăzută, deci trebuie să folosească haine mai călduroase, talie, statură,
activitate.
- Psihologici – credinţă, emoţiile
- Sociologici şi culturali: clima, statutul social, munca, cultura.
Manifestări de dependenţă:
- Semnificaţia veşmintelor – ascunde şi protejează corpul
- Alegerea personală – după gust şi modă
- Sortarea veşmintelor
- Calitatea veşmintelor
- Potrivirea veşmintelor, purtarea de obiecte semnificative
 114

- Capacitatea fizică de îmbrăcare şi dezbrăcare.

Intervenţiile asistentei:
- Menţine independenţa – învaţă persoana să-şi aleagă îmbrăcămintea
corespunzătoare, explorează gusturile, încurajează persoana pentru a-
şi alege singur îmbrăcămintea.

b. Dependenţa în satisfacerea nevoii de a se îmbrăca şi dezbrăca

Probleme de dependenţă în satisfacerea acestei nevoi sunt:
1. Dificultate de a se îmbrăca şi dezbrăca
2. Dezinteres pentru ţinuta vestimentară
3. Neîndemânare în a-şi alege haine potrivite.

Surse de dificultate:
- de ordin fizic – incapacitatea intrinsecă: lezarea fizică, diminuarea
motricităţii membrelor superioare, incapacitatea extrinsecă: obstacole
ce împiedică mobilizarea membrelor superioare (aparate gipsate,
plăgi, pansamente), dezechilibre
- de ordin psihologic: tulburări de gândire, anxietate, stress,
- de ordin socioeconomic – eşecuri, conflicte, sărăcie, pierderea
cunoştinţei
- Lipsa de cunoaştere.

1. Dificultatea de a se îmbrăca şi dezbrăca

2. Dezinteresul pentru ţinuta vestimentară

Manifestări de dependenţă:
- Dificultatea, incapacitatea de a se îmbrăca şi dezbrăca
- Dezinteresul faţă de ţinuta sa (apatie, melancolie)
- Refuzul de a se îmbrăca şi dezbrăca
- Alegerea de haine inadecvate
- Veşminte inconfortabile.

Intervenţiile asistentei:
Obiective:
- Pacientul să cunoască importanţa satisfacerii de a se îmbrăca şi
dezbrăca (asistenta să vadă cu ce se îmbracă şi să supravegheze acest
lucru)
- Pacientul să se poată îmbrăca şi dezbrăca singur (identifică
capacitatea pacientului şi limitele acestuia, îi acordă suficient timp
pentru a se îmbrăca, face zilnic exerciţii de motricitate, îmbracă şi
dezbracă paceintul în caz de paralizii)
- Pacientul cu tulburări psihice recâştigă independenţa de a se îmbrăca
şi dezbrăca

Intervenţiile asistentei:
- alegerea lenjeriei
- pregătirea lenjeriei la îndemâna pacientului
- explicarea tuturor gesturilor pe care trebuie să le facă
 115

- încurajarea pacientului să participe activ după posibilităţi

- felicitarea pentru fiecare progres
- ajutarea pacientului în efectuarea tehnicii sau efectuarea integrală a
tehnicii.

7. NEVOIA DE A MENŢINE TEMPERATURA

CORPULUI ÎN LIMITE NORMALE
Menţinerea temperaturii corpului în limite nromale este necesitatea
organismului de a conserva o temperatură la un grad aproximativ constant,
pentru a-şi menţine starea de bine.

I. Independenţa în satisfacerea nevoii

Temperatura corpului se menţine constantă datorită echilibrului dintre

termogeneză şi termoliză. Menţinerea acestui echilibru este asigurat de funcţionarea
centrilor termoreglării din hipotalamus.
Pierderile de căldură se realizează prin: evaporare (transpiraţie şi evaporare
prin piele), radiaţie (prin unde electromagnetice când temp mediului înconjurător e mai
mică decât a corpului), conducţie (contactul direct cu obiecte reci), convecţie (pierderea
căldurii prin circulaţia de aer în jurul corpului).
Temperatura mediului înconj. influenţează termogeneza:
- când e frig, creşte activitatea musculară pe cale reflexă şi se
intensifică procesele oxidative,
- când e cald – diminuează procesele oxidative pe cale reflexă.
În pierderile de căldură intervin mecanisme fizice:
- vasoconstricţie, în caz de frig,
- vasodilataţie, în caz de temperatură crescută a mediului.
Echilibrul dintre termogeneză şi termoliză se numeşte homeotermie.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii:

Factori biologici:
- vârsta – nou născutul şi copilul mic au o termoreglare fragilă datorită
imaturităţii centrului respirator. Temp. corpului este între 36,1 şi 37,8
°C.
- Adultul îşi menţine temperatura între 36 – 37 °C.
- Vârstnicul, prin diminuarea proceselor nervoase, este predispus la
temperaturi de 35 – 36 °C.
- Exerciţiul – temp corpului creşte cu 2,2 – 2,7 °C.
- Alimentaţia, mai ales proteinele cresc temperatura corpului.
- Variaţia diurnă – temperatura este minimă între orele 3 – 5 dimineaţa,
datorită diminuării proceselor metabolice
- Sexul – la femei temperatura este peste 37 °C.
Factori psihologici – anxietatea, emoţiile cresc temperatura corpului
Factori sociologici – locul de muncă, climatul, locuinţa influenţează
temperatura corpului.
 116

Manifestări de independenţă
- Temperatura corporală – valori normale ce diferă în funcţie de vârstă.
Prin măsurarea temperaturii în cavităţile închise (rect, vagin, cavitatea
bucală) valorile sunt cu 0,3 – 0,5 °C mai mari decât cele axilare.
- Piele – roz – temperatură călduţă, transpiraţie minimă
- Temperatura mediului ambiant 18 – 25 °C.
Intervenţiile asistentei:
- când temperatura mediului ambiant este crescută, învaţă pacientul să
reducă din alimentaţie, să consume lichide şi alimente reci, să aibă o
bună ventilaţie, îmbrăcăminte lejeră
- când temperatura mediului ambiant este scăzută învaţă pacientul să
crescă cantitatea de alimente, să ingere lichide şi alimente calde,
temperatura în încăpere să fie între 18 - 25°C.

II. Dependenţa în satisfacerea nevoii de a menţine constantă

temperatura corpului

1. Hipertermia
2. Hipotermia

Sursele de dificultate ale acestor probleme de dependenţă

- Surse de ordin fizic: dereglări ale hipotalamusului, imaturitatea
sistemului de termoreglare, dereglări hormonale
- Surse de ordin psihologic – anxietate, mânie
- Surse de ordin sociologic
- Lipsa cunoaşterii

1. Hipertermia
Constă în creşterea temperaturii corporale. Hipertermia este şi un mecanism de
apărare al organismului, după invazia bacteriană ce determină producerea de anticorpi.
Manifestări de dependenţă:
- subfebrilitatea
- febră moderată (38 – 39 °C).
- Febră ridicată (39 - 40°C)
- Hiperpirexie (peste 40 °C)
- Frisoane
- Piele roşie, caldă, umedă, erupţii cutanate
- Febră intermitentă, remitentă, recurentă, ondulantă.

În evoluţia oricărei febre se disting 3 perioade:

- perioada iniţială (de debut)
- perioada de stare
- perioada de declin.
Perioada de debut: câteva ore – debut brusc, sau câteva zile – debut lent
Perioada de stare – durează câteva zile, săptămâni
Perioada de declin – scurtă – declin în criză sau în câteva zile – declin în liză.

Intervenţiile asistentei:
- Pacientul să-şi menţină temperatura corpului în limite fiziologice:
aerisirea camerei, comprese reci, prisnitze, administrarea medicaţiei
 117

- Pacientul să fie echilibrat hidro-electrolitic – calculează ingesta şi

excreta/24 ore
- Pacientul să aibă o stare de bine fizic şi psihic – schimbă des lenjeria
de pat şi de corp, menţine igiena tegumentelor, etc.

2. Hipotermia
Este scăderea temperaturii corpului sub limite normale cauzată de un
dezechilibru între termogeneză şi termoliză. Este mai puţin nocivă decât hipertermia.
În copilărie hipotermia este cauzată de lipsa de maturitate a mecanismelor de
termoreglare; la adult – de expunerea prelungită la frig, dereglări endocrine, abuz de
sedative şi alcool, vârstnici.

Manifestări de dependenţă:
- hipotermie
- hipotensiune arterială
- cianoză, eritem,
- edem generalizat,
- durere, oboseală, tulburări de vorbire, etc

Intervenţiile asistentei:
- Pacientul să aibă temperatura corpului în limite fiziologice (încălzirea
lentă a pacientului, recoltează sânge pentru glicemie, hemogramă,
hematocrit - Htc)
- Pacientul să fie echilibrat hemodinamic (adm. lichide uşor călduţe)
- Pacientul să-şi păstreze integritatea tegumentelor.

Tehnici de evaluare şi îngrijiri asociate nevoii de a menţine

temperatura corpului în limite normale

- Măsurarea temperaturii: axilar, cavitatea bucală, rect, vagin

- Intervenţiile asistentei: va dezinfecta termometrul şi va măsura
temperatura axilar, intrarectal, în cavitatea bucală,. Apoi termometrul
se scoate, se şterge şi se dezinfectează din nou. Temperatura se
măsoară în mod curent între 7 şi 8 dimineaţa şi 18 şi 19 seara, dar
dacă este nevoie se monitorizează pe 24 ore ( din 2 în 2 sau 3 în 3
ore). Temperatura se notează în graficul temperaturii.
- Tipuri de curbe termice: subfebrilitate, febră intermitentă, febră
inversă, febră intermitentă periodică, febră recurentă, febră ondulantă.

8. NEVOIA DE A FI CURAT, ÎNGRIJIT, DE A PROTEJA

TEGUMENTELE ŞI MUCOASELE

A fi curat, îngrijit şi a-şi proteja tegumentele şi mucoasele sunt o necesitate

pentru a-şi menţine o ţinută decentă şi pielea sănătoasă, aşa încât aceasta să-şi poată
îndeplini funcţiile.

I. Independenţa în satisfacerea nevoii

 118

Pielea are rol în: apărarea organismului faţă de agenţii patogeni, participă la
excreţia substanţelor rezultate din metabolism, participă la termoreglare prin termoliză,
participă la absorbţie, la respiraţie.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii:

- Factori biologici: vârsta (pielea este mai sensibilă la copii şi
persoanele în vârstă), temperatura, exerciţiile fizice, alimentaţia
- Factori psihologici: emoţiile, educaţia
- Factori sociologici: cultura, evoluţia socială, reoganizarea socială

Manifestări de independenţă
- păr – lungime, supleţe
- urechi, nas, cavitatea bucală, unghii, piele – curăţenia lor

Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei în satisfacerea nevoii

- explorează obiceiurile pacientului
- planifică un program de igienă
- îl învaţă măsuri de igienă corporală

II. Dependenţa în satisfacerea nevoii

Când această nevoie nu este satisfăcută apar 5 probleme de dependenţă:
1. Carenţe de igienă
2. Alterearea tegumentelor şi a fanerelor
3. Dezinteres faţă de măsurile de igienă
4. Dificultatea de a urma prescripţiile de igienă
5. Alterarea mucoaselor.
Surse de dificultate
Surse de ordin fizic: - slăbiciunea sau paralizia membrelor inferioare, lezare
fizică, imobilitatea, orice piedică a mişcării, durere, slăbiciune, dezechilibru
endocrin
Surse de ordin psihologic: tulburări de gândire, stress, situaţie de criză
Surse de ordin sociologic: sărăcie, eşec,
Lipsa cunoaşterii

1. Carenţe de igienă

Manifestări de dependenţă:
- Părul – murdar, gras, pediculoză
- Urechile murdare
- Nasul cu rinoree, cruste
- Cavitatea bucală – absenţa dinţilor, carii dentare, tartrul pe dinţi,
proteze dentare neîngrijite, limbă încărcată
- Unghiile netăiate, murdare
- Pielea gri sau neagră, barbă murdară, aspră
- Deprinderi igienice – nu se spală, nu se piaptănă

Intervenţiile asistentei:
 119

- Pacientul să prezinte tegumentele şi mucoasele curate – asistenta ajută

pacientul să facă baie, să pregătească cada, efectuează toaleta cavităţii
bucale, taie unghiile
- Bolnavul să-şi redobândească stima de sine: ajută pacientul să-şi
schimbe atitudinea faţă de sine

2. Alterarea tegumentelor şi fanerelor

Manifestări de dependenţă:
- excoriaţii, cruste, vezicule, pustule, papule, fisuri
- acnee, furuncule, intertrigo
- vitiligo, ulceraţii, escare
- edeme, varice, hemoroizi, ulcere varicoase, alopecie.

Intervenţiile asistentei:
- Pacientul să nu devină sursă de infecţii nozocomiale - ia măsuri de
prevenire a infecţiilor nozocomiale, leziunile care s-au suprainfectat
vor fi protejate cu pansament, facerea şi desfacerea pansamentelor se
va face blând.
- Pacientul să fie echilibrat nutriţional, pentru favorizarea cicatrizării
leziunilor cutanate – controlează alimentele provenite de la
aparţinători, învaţă pacientul să consume legume, fructe
- Pacientul să aibă o stare de bine fizic şi psihic.

Tehnici de evaluare şi îngrijiri asociate nevoii de a fi curat, îngrijit, de a proteja

tegumentele şi mocoasele.

Toaleta pacientului
Constă în menţinerea curată a pielii şi prevenirea apariţiei leziunilor cutanate.
Toaleta pacientului poate fi zilnică – pe regiuni, săptămânală.
Obiective: îndepărtarea de pe suprafaţa pielii a stratului cornos descuamat şi
impregnat cu secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare, deschiderea orificiilor de
excreţie a glandelor pielii, înviorarea circulaţiei cutanate, producerea unei hiperemii
active a pielii, liniştirea bolnavului.
Etapele toaletei: se începe cu faţa, gâtul, urechile, braţele şi mâinile, partea
anterioară a toracelui, abdomen, faţa anterioară a coapselor, se întoarce bolnavul în
decubit lateral şi se spală spatele, fesele şi faţa posterioară a coapselor, apoi în decubit
dorsal şi se spală gambele şi coapsele, organele genitale, toaleta cavităţii bucale,
îngrijirea părului.
Înainte de a începe baia pe regiuni, asistenta va lua pulsul, TA, respiraţia, şi va
stabili dacă pacientul se poate spăla în ziua respectivă, toaleta permite şi examinarea
tegumentelor, pentru activarea circulaţiei corpului se fricţionează cu alcool mentolat,
pacienţii care se pot deplasa vor face baie sub duş sau apă caldă, sub supravegeherea
personalului medical.

Îngrijirea ochilor:
Se face pentru prevenirea infecţiilor oculare, îndepărtarea secreţiilor. Se
îndepărtează secreţiile cu un tampon steril, apoi se spală ochii şi se şterg cu un prosop
curat.
 120

Îngrijirea mucoasei nazale

Se face pentru menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii, prevenirea
infecţiilor nazale
Se curăţă fosele nazale cu un tampon umezit în ser fiziologic, dacă pacientul are
sondă, se scoate sonda, se îndepărtează crustele cu apă oxigenată, se reintroduce sonda
gastrică şi se fixează.
Îngrijirea urechilor
Are ca scop menţinerea stării de curăţenia a paviloanelor urechii şi a
conductului auditiv extern (CAE), îndepărtarea cerumeului şi a depozitelor patologice.
Se curăţă CAE cu un tampon uscat, se spală pavilionul urechii, se limpezeşte, se
usucă cu prosopul, apoi cu tampoane absorbante.
N.B.- Fiecare ureche se curăţă cu tampon separat. Dacă din CAE se scurge LCR
sau sânge, se anunţă medicul.
Îngrijirea cavităţii bucale
Scop: obţinerea unei stări de bine a pacientului, profilaxia cariilor şi infecţiilor
cavităţii bucale.
La pacientul conştient i se dau pe rând materialele cu care să-şi facă toaleta
(periuţă, pastă de dinţi, pahar cu apă).
La pacientul inconştient: se introduce deschizătorul de gură între arcadele
dentare, se şterge limba, bolta palatină, suprafaţa internă şi externă a arcadelor dentare,
se şterg dinţii, se ung buzele. (Dacă au proteză se va scoate întâi proteza).

Îngrijirea unghiilor
Scop: îndepărtarea depozitului subunghial, evitarea leziunilor de grataj la
pacienţii agitaţi şi cu prurit. La picioare unghiile se taie drept, pentru a se evita unghia
încarnată.
Zilnic unghiile se spală cu apă şi săpun cu periuţa, se taie cu forfecuţa
Îngrijirea părului:
Scop: pentru starea de bine a pacientului, igiena, spălare săptămânal, distrugerea
paraziţilor dacă este cazul.
CI: fracturi ale craniului, traumatisme mari, febrili.
Se pregăteşte patul, se acoperă cu muşama, se umezeşte părul, se şamponează,
se masează pielea, se clăteşte de câteva ori, se şterge şi se usucă.
Toaleta intimă
Scop: igienic, menţinera unei stări de confort fizic. Se execută de mai multe ori
pe zi pentru a preveni infecţiile, mirosurile neplăcute. Se execută de mai multe ori pe zi
la cei cu sonde vezicale, la cei supuşi intervenţiilor chirurgicale.
Se îmbracă mânuşa de cauciuc, se spală regiunea respectivă dinspre simfiza
pubiană spre anus, cu apă şi săpun, se limpezeşte abundent, se usucă regiunea, se
pudrează pliurile. (Se poate face cu tampoane montate pe pensa porttampon. La bărbat
se degajă glandul de prepuţ şi se spală cu prudenţă).

Escarele de decubit
Escarele sunt leziuni ale tegumentele interpuse între două planuri dure (os şi
pat).
Cauze:
- generale: paralizii ale membrelor, obezitate, vârstă, bolnavi adinamici,
- locale (menţinerea îndelungată în aceeaşi poziţie, cute ale lenjeriei).
Zone expuse escarelor: regiunea occipitală, omoplaţi, coate, regiunea
sacrococigiană, călcâie, umăr, tâmple, umeri).
 121

Riscurile sunt determinate de: starea generală, starea nutriţională, starea psihică,
capacitatea de mobilizare. Evaluarea riscului la escare se face la internarea bolnavului
în spital şi la fiecare 8 sau 10 zile, în funcţie de evoluţie, (se pun note pentru: stare
bună, fără patologie cu risc, patologie cu risc crescut: caşexie, obezitate, proastă –
patologie neurologică, foarte proastă – patologie neurologică cu pierderea de
sensibilitate şi motricitate). Pt. fiecare se primeşte o notă de la 0 la 3 , punctajul obţinut
poate varia între 0 şi 18.
Mijloace de prevenire:
- schimbarea poziţiei (la 2 – 3 ore)
- asigurarea confortului şi menţinerea bolnavului într-o stare de igienă
perfectă (spălare, toaletă, scuturarea patului)
- folosirea materialelor complementare necesare pentru prevenirea
escarelor (saltele speciale, colaci de cauciuc, ungv. cu oxid de zinc,
vit. A + D2),
- alimentaţie şi hidratare echilibrată (bogată în proteine),
- favorizarea vascularizaţiei în zonele comprimate (masaj cu ungvent,
după ce a fost spălat, cuburi de gheaţă – pentru vasoconstricţie). Trat.
local: pentru stadiul I: masaj, ungvente, violet de genţiană, pentru
stadiul II, cald şi frig, pansament gras, bioxiteracor, pentru stadiul III
– pansamente.

Îngrijirea plăgilor
Plăgile = leziuni traumatice caracterizate prin întreruperea continuităţii
tegumentelor sau mucoaselor; leziunea pielii poate fi cu sau fără leziuini tisulare de
profunzime.
Criterii de clasificare:
După tipul de acţiune a agentului vulnerant plăgile pot fi:
- mecanice (prin tăiere, înţepare, strivire, areme de foc , etc)
- termice (căldură, frig)
- agenţi ionizanţi (radiţii)
- agenţi chimici: acizi, baze, săruri
După circumstanţele de producere:
- accidentale (de muncă, de circulaţie, casnice)
- intenţionale (suicid, agresiuni)
- iatrogene – intervenţii chirurgicale, injecţii, puncţii.
După timpul scurs de la producere:
- recente – sub 6 ore
- vechi – peste 6 ore
După profunzime:
- suferficiale
- profunde
După straturile anatomice interesate:
- nepenetrante (nu depăşesc învelişul seros)
- penetrante – lezarea seroasei parietale
După evoluţie:
- complicate
- necomplicate.

Caracteristici ale plăgilor:

- plăgi prin tăiere – cu margini regulate, liniare
 122

- plăgi prin înţepare – cele mai frecvente şi mai înşelătoare, gravitatea lor este în
raport cu adâncimea, sediul şi gradul de infectare (risc de dezvoltare a
germenilor anaerobi)
- plăgi prin contuzii: - leziuni distructive ale diferitelor organe (creier, ficat,
splină, muşchi)
- plăgi prin muşcătură de animale – se suprainfectează cu regularitate
Plăgi prin arme de foc – distrucţii mari.

Simptomatologia plăgilor:
- durere,
- impotenţă funcţională
- semne obiective: - prezenţa unei soluţii de continuitate – plăgi mari –
dilacerare, uneori cu evisceraţie când părţi din organe ies prin
marginile plăgii
- semnele generale: tahicardie, TA scade, febră (la debutul unei infecţii)

Vindecarea plăgilor:
- vindecare primară – per primam – este vindecarea ce se obţine de la
început, fără complicaţii (pt. plaga operatorie 6 – 8 zile)
- vindecarea secundară – per secundam – în acest tip de vindecare este
întotdeauna prezentă infecţia
- vindecarea terţiară – per terţiam intentionem – se produce atunci când
o plagă evoluează un timp pe linia vindecării secundare şi apoi se
suturează în scopul scurtării evoluţiei.

Tratamentul local al plăgilor:

- îngrijirea trebuie să se facă în condiţii de asepsie perfectă
- să se asigure prin pansament o bună absorbţie a secreţiilor
- plaga să fie protejată de factori nocivi- termici, infecţioşi, din mediul
înconjurător
- tratament local cu ajutorul pansamentelor.

Evoluţia şi complicaţiile plăgilor:

- suprainfecţie cu aerobi şi anaerobi,
- gangrene gazoase
- flegmoane, abcese
- septicemii

Îngrijirea plăgilor recente:

- calmarea durerii
- toaleta locală minuţioasă (dacă este într-o regiune cu păr se rade părul
până la o distanţă de 6 cm de marginea plăgii, se spală cu ser
fiziologic, se dezinfectează cu alcool sau cu tinctură de iod)
- se curăţă apoi plaga cu rivanol, cloramină sau apă oxigenată.
- Atenţie, extragerea corpilor străini din plagă se face de către medic;
dacă este cazul, se va face şi hemostază şi sutură. Plaga se poate
vindeca per primam.
Îngrijirea plăgilor vechi (peste 6 h):
- acelaşi tratament, dar,
 123

- plaga nu se suturează
- la plăgile septice plaga se curăţă circular de la exterior spre interior.
- Dacă este o plagă tetanigenă şi a fost vaccinat se va administra
Penicilină G 600000 UI sau Moldamin şi 1 doză de 0,5 ml de
anatoxină tetanică
- Dacă este o plagă tetanigenă şi persoana nu a fost vaccinată se adm.
PenG 600000 UI sau Moldamin şi 3 doze de 0,5 ml de anatoxină
tetanică.
- pentru plaga operatorie suturată neinflamată – se degresează cu
benzină, se dezinfectează cu tinctură de iod, se acoperă plaga cu
compresă sterilă.

9. NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE

Nevoia de a evita pericolele este o necesitate a fiinţei umane pentru a fi protejată
contra tuturor agresiunilor interne sau externe, pentru menţinerea integrităţii sale fizice
şi psihice.

I. INDEPENDENŢA ÎN SATISFACEREA NEVOII

Viaţa oricărui individ poate fi ameninţată la un moment dat de o suferinţă

bruscă, care-l va aduce într-o situaţie critică.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii

Factori biologici:
- vârsta – persoana adultă are abilitatea de a se proteja, dar copilul nu
sesizează pericolul decât cu timpul, iar vârstinicul are o diminuare a
funcţiilor senzoriale şi motorii;
- mecanismul de autoapărare: pe care individul le are înnăscute: ex.
termoreglarea, rezistenţa la îmbolnăviri (în urma unor îmbolnăviri sau
prin vaccinare)
Factori psihologici:
- emoţiile şi anxietatea – pot determina utilizarea mecanismelor de
autoapărare ce permit conservarea integrităţii faţă de agresiuni
- stressul – poate influenţa adaptarea organismului.
Factorii sociologici:
- salubritatea mediului – poate fi un pericol pentru sănătatea omului.
Sunt necesare: temp. de 18 – 25 grd. C, umiditate de 30 – 60%,
lumina nici prea întunecoasă, nici prea luminoasă, zgomotul să nu
depăşească 120 decibeli.
- rol social – măsuri de protecţie la locul de muncă
- organizarea socială – măsuri pe care le ia societatea pentru protejarea
individului.
- clima, religia, cultura, educaţia, etc.

Manifestări de independenţă:
- Securitatea fizică – prevenirea accidentelor, infecţiilor, bolilor,
agresiunilor, etc.
 124

- Securitatea psihologică – starea de linişte a individului, de relaxare,

de control a emoţiilor
- Securitatea sociologică – mediu sănătos – salubritatea mediului,
umiditatea aerului, poluarea.

Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei

- Educă pacientul pentru evitarea poluării atmosferei cu praf,
încărcătură microbiană,
- Îndepărtează sursele cu miros dezagreabil,
- Participă la programe de propagandă şi control,
- Face educaţie pentru prevenirea accidentelor
- Explorează pericolele la locul de muncă şi acasă
- Supravegehază starea de sănătate a populaţiei.

II. Dependenţa în satisfacerea nevoii

Când nevoia de a evita pericolele nu este satisfăcută, pot surveni mai multe
probleme şi anume: vulnerabilitatea faţă de pericole, afectarea fizică şi psihică,
anxietate, durere, stare depresivă, pierderea stimei de sine, pierderea imaginii de sine,
pierdere, separare, frică.

Sursele de dificultate sunt comune:

1. Surse de ordin fizic: deficit senzorial, lipsă de sensibilitate, afectare fizică,
durere, dezechilibru metabolic, electrolitic
2. Surse de ordin psihic: tulburări de gândire, anxietate, stress, pierdere,
separare
3. Surse de ordin sociologic: insalubritatea mediului, poluare, sărăcie,
promiscuitate
4. Lipsa cunoaşterii

Ex.:
1. Vulnerabilitatea faţă de pericole = susceptibilitatea individului de a fi
afectată integritatea sa fizică şi psihică
Manifestări de dependenţă
- Predispoziţie la accidente: răniri, căderi,
- Predispoziţii la infecţii: gripă, abces
- Predispoziţie la îmbolnăviri frecvente, fatigabilitate, surmenaj
- Comportament depresiv, agresiv

Intervenţiile asistentei:
- Pacientul să beneficieze de un mediu de siguranţă fără accidente şi
infecţii (condiţii adecvate de mediu, ia măsuri de evitare a transmiterii
infecţiilor, alege procedurile de investigaţie şi tratament,
- Pacientul să fie echilibrat psihic

Tehnici de evaluare şi îngrijiri asociate nevoii de a evita pericolele

Factorii de mediu
 125

Sănătatea ca şi boala recunoaşte factori care o determină şi pot fi consideraţi

factori etiologici ai sănătăţii.
Factorii externi care acţionează asupra organismului se numesc factori de mediu
sau factori ecologici.
Clasificarea factorilor ecologici:
După natura lor pot fi:
- fizici (temperatura, umiditatea, radiaţiile)
- chimici – subst. chimice
- biologici (bacterii, virusuri, paraziţi, fungi)
- sociali
După provenienţă: naturali şi artificiali
După influenţa asupra stării de sănătate: sanogeni (cu acţiune favorabilă) şi
patogeni (produc boală).
Consecinţele asupra organismului prin acţiunea unor factori patogeni:
- Scăderea conc. de oxigen determină hipoxie, tulburări senzoriale,
motorii, convulsii, moarte.
- Prezenţa CO în aerul inspirat determină hipoxie, crize anginoase
- Umiditatea crescută: scăderea evaporării apei prin piele, disconfort,
cefalee
- Temperatura crescută – insolaţie
- Temp scăzută – hipotermie, degerături
- Luminozitatea diminuată – factor de risc pentru căderi
- Alimentaţia redusă – avitaminoze, hipoproteinemie
- Lipsa de iod – guşă endemică
- Lipsa de fluor – carii dentare.

MEDIUL SECURIZANT este mediul care reduce la minimum riscurile de

rănire, accidente, infecţii, reacţii nedorite, asigură intimitatea pacientului.
Caracteristicile mediului securizant:
- nevoile umane pot fi satisfăcute
- riscurile chimice, fizice diminuate
- riscurile de transmitere a agenţilor parazitari şi patogeni sunt
diminuate
- măsurile de igienă sunt respectate
- poluarea este minimă

Măsuri în vederea asigurării mediului securizant pentru pacientul

spitalizat
Spitalele se construiesc în zone nepoluate, în sistem monobloc sau pavilionar,
ferite de zgomot, înconjurate de spaţii verzi, în afara centrului oraşului, dar cu mijloace
de transport şi comunicare cu oraşul.
Spitalele au în componenţă:
1. Serviciul de primire – loc de prelucrare sanitară a pacientului şi a
hainelor sale, loc de întâlnire a pacienţilor cu diferite afecţiuni
2. Secţia cu paturi – în spitalele monobloc, secţiile de chirurgie,
ortopedie, obstetrică şi sălile de operaţii sunt la etajele inferioare, în
secţiile de pediatrie se diferenţiază unităţi de îngrijire pentru copii şi
mame; salonul să fie orientat spre sud, sud-est, ventilat corespunzător
3. Secţiile de diagnostic şi tratament
4. Anexele gospodăreşti (blocul alimentar)
 126

- Alimentarea cu apă a spitalelor – să fie distribuită continuu

- Îndepărtarea reziduurilor şi deşeurilor

PREVENIREA INFECŢIILOR INTRASPITALICEŞTI

Infecţiile intraspitaliceşti (infecţiile nozocomiale) – sunt îmbolnăviri de natură
infecţioasă, manifestate clinic, contractate în spital şi care apar în timpul spitalizării sau
după externare.
Măsurile care se iau ţin cont de etiopatogenia, frecvenţa şi gravitatea lor, cât şi
de particularităţile clinicoepidemiologice

MĂSURI DE PREVENIRE A INFECŢIILOR:

1. Circuitele funcţionale ale spitalului:
- circuitul septic
- circuitul aseptic
Este important să se respecte circuitele funcţionale ale spitalului.
2.Curăţenia
- curăţenia saloanelor, cabinetelor, grupurilor sanitare, (a patului, saltelei,
pernei, pereţilor, etc)
- curăţenia pacientului
- curăţenia personalului sanitar
3. Spălarea mâinilor (vezi spălarea igienică de bază, spălarea pentru
decontaminare, spălarea chirurgicală)
4. Dezinfecţia
5. Dezinsecţia – toate procedeele de prevenire şi distrugere a înmulţirii
insectelor care au rol în transmiterea bolilor infecţioase (muşte, gândaci,
păduchi) prin procedee fizice (pieptănarea părului, scuturarea lenjeriei, călcatul
cu fierul încins), procedee chimice (cu pulberi, soluţii)
6. Deratizarea – procedee pentru prevenirea şi distrugerea rozătoarelor
(şoareci, şobolani)
7. Sterilizarea

DUREREA – senzaţie cauzată de un stimul fizic sau de o disfuncţie organică şi

are drept efect suferinţa.
Reacţia pacientului la durere: - susţinerea părţii dureroase, poziţie antalgică,
grimase, gemete, agitaţie, imobilitate, capacitate de atenţie redusă, evitarea raporturilor
sociale
Factori care influenţează percepţia durerii: lipsa somnului amplifică percepţia la
durer, pacientul poate avea dificultăţi când percepe prima oară durerea, toleranţa la
durere: este influenţată de voinţa persoanei şi convingerile sale, persoana cu toleranţa
ridicată poate suporta suferinţe intense fără ajutor, persoana cu toleranţă scăzută cere
analgetice.
Plan de îngrijire pentru pacientul cu durere
1. Colectarea datelor (reacţia pacientului la durere, debutul
durerii, semnele şi simptomele care însoţesc durerea)
2. Analiza şi interpretarea datelor
3. Intervenţii – execuţie:
- ajutarea pacientului să descrie corect durerea,
- asigurarea confortului şi îndepărtarea factorilor agravanţi
- stimularea cutanată: frecţii, masaj, aplicarea agenţilor fizici (căldură,
frig)
 127

- distragerea atenţiei: meloterapie, cărţi, televizor

- promovarea unui concept de sine pozitiv (încurajarea pacientului,
implicarea pacientului în efectuarea îngrijirilor sale)
- reducerea intensităţii durerii: tehnici de relaxare, acupunctura,
anestezie locală, asigurarea odihnei
- administarare de analgezice.

Intervenţiile asistentei:
- identificarea agenţilor stresanţi şi ajutarea pacientului să-i evalueze
- încurajarea pacientului să formuleze propriile sale obiective
- identificarea resurselor de adaptare a pacientului şi a modului cum pot
fi utilizate
- crearea de obişnuinţe noi
- acordarea timpului necesar pentru ca pacientul să se concentreze
asupra agenţilor stresanţi şi să se adapteze
- modificarea mediului (fără surse de stress)
- educaţia pacientului
- utilizarea tehnicilor de relaxare, facilitarea relaţiilor intersociale, etc.

10. NEVOIA DE A COMUNICA

Nevoia de a comunica este necesitatea unei fiinţe umane de a schimba

informaţii cu semenii săi. Ea pune în mişcare un proces dinamic, verbal şi nonverbal,
permiţând persoanelor să fie accesibile una alteia, să reuşească să pună în comun
sentimentele, opiniile, experienţele şi informaţiile.

I. INDEPENDENŢA ÎN SATISFACEREA NEVOII

Omul are nevoie de alte persoane pentru a răspunde ansamblului necesităţilor
sale vitale şi pentru a-şi satisface nevoile sale superioare.
Comunicarea se realizează în două moduri:
- modul nonverbal – limbajul corpului (expresia ochilor, a figurii,
gesturile, postura, mersul)
- modul verbal – este vehicul al gândirii; limbajul verbal permite o
exprimare mai clară, mai precisă şi mai nuanţată a semnificaţiilor de
exprimat.
Omul este capabil de a comunica cu semenii lui din punct de vedere fizic, dar
este capabil să primească şi stimuli intelectuali, afectivi şi senzoriali, care îi sunt trimişi
din anturajul său.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii de comunicare:

- Factori biologici: integritatea organelor de simţ (auz, văz, miros,
gust, pipăit), integritatea organelor fonaţiei pentru comunicarea
verbală, integritatea aparatului locomotor, răspunsul exogen (reacţie
susceptibilă de a provoca excitaţie sexuală)
- Factori psihologici: inteligenţa (puterea de înţelegere a stimulilor
primiţi, de gândire, imaginaţie, memorie), percepţia, emoţiile
- Factori sociologici: anturajul (determinant în satisfacerea nevoii de
comunicare), cultura şi statutul social, personalitatea.
 128

MANIFESTĂRI DE INDEPENDENŢĂ

a. Manifestări de ordin biologic

- Funcţionarea adecvată a organelor de simţ (acuitate vizuală, auditivă,
fineţe gustativă şi a mirosului, sensibilitate tactilă)
- Debit verbal uşor, ritm moderat, limbaj precis
- Expresie nonverbală – mişcări, posturi şi gesturi ale mâinii
b. Manifestări de ordin psihologic
- exprimare uşoară
- Imagine pozitivă de sine (cunoaşterea sinelui material, spiritual şi social)
c. Manifestări de ordin sociologic
- apartenenţa la grupuri de diverse interese
- stabilirea de relaţii armonioase în familie, la locul de muncă, în grupuri de
prieteni

Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei nevoii de

comunicare
- explorează împreună cu pacientul mijloacele sale de comunicare,
- învaţă pacientul să menţină integritatea simţurilor, să utilizeze
mijloace specifice de exprimare a sentimentelor, emoţiilor, să menţină
legături cu persoanele apropiate.

II. DEPENDENŢA ÎN SATISFACEREA NEVOII DE COMUNICARE

Dacă comunicarea nu este satisfăcută pot surveni următoarele probleme:

1. Comunicare ineficientă la nivel senzorial şi motor, intelectual şi afectiv
2. Confuzie
3. Singurătate
4. Atingerea integrităţii funcţiei şi rolul sexual
5. Izolare socială
6. Perturbarea comunicării familiale

Surse de dificultate:
- Surse de ordin fizic: atingere cerebrală, nervoasă, tulburări circulatorii
vertebrale, degenerescenţă, traumatisme, oboseală, surmenaj, durere,
droguri, medicamente
- Surse de ordin psihic: tulburări de gândire, pierdere, separare, stare de
criză, anxietate, stress
- Surse de ordin sociologic: poluare, mediu inadecvat, climat, conflicte,
eşec
- Lipsa cunoaşterii

Comunicarea ineficace la nivel senzorial şi motor

Este dificultatea individului de a capta, prin intermediul simţurilor sale, mesaje

care vin din anturaj, din mediul exterior sau din ambele.
Manifestări de dependenţă:
- Tulburări senzoriale (cecitate, surditate, hipoacuzie, pierderea sau
diminuarea gustului, anosmie, hipoestezie, hiperestezie cutanată)
 129

- Tulburări motorii: paralizii centrale sau periferice, pareză,

- Tulburări de limbaj: afazie (incapacitatea de a pronunţa anumite
cuvinte sau de a le folosi), dizartrie, bâlbâiala, mutism, dislalia
- Reacţii afective în insuficienţe sau exces senzorial: nelinişte,
inactivitate, anxietate, încetinirea dezvoltării gândirii, halucinaţii,
izolare

Intervenţiile asistentei:
Obiective:
- Pacientul să fie echilibrat psihic
- Pacientul să folosească mijloacele de comunicare adevate stării sale
- Pacientul să fie compensat senzorial (asigură îngrijiri relative la
perturbarea senzorială sau motrice a bolnavului, administrează
medicaţia recomandată, efectuează exerciţii pasive şi active pentru
prevenirea complicaţiilor musculare)

Comunicarea ineficientă la nivel intelectual

Manifestări de dependenţă:
- Dificultatea de a-şi aminti evenimentele trecute_ amnezie, dificultatea
de a înţelege, de a face o judecată
- Vorbire incoerentă
- Comportament neadecvat
- Confuzie, obnubilare

Intervenţiile asistentei
Obiective:
- pacientul să fie orientat în timp şi spaţiu şi la propria persoană

Comunicarea ineficientă la nivel afectiv

Manifestări de dependenţă:
- Agresivitate
- Alienare mintală
- Devalorizare, apatie
- Egocentrism, fobie
- Euforie, delir
- Idei de sinucidere, halucinaţii
- Percepere inadecvată de sine.

Intervenţiile asistentei
Obiective:
- Peciantul să se poată afirma, să aibă percepţie pozitivă de sine
- Pacientul să fie ferit de pericolele interne sau externe

Comunicarea terapeutică:
Scop – stabilirea unei relaţii umane pozitive, care va permite atingerea
obiectivelor de îngrijire, se realizează prin tehnici de comunicare terapeutică, ce au la
bază comunicarea verbală şi nonverbală.
 130

Condiţii pentru o comunicare eficace: să se ţină cont de factorii fiziologici şi

socio-culturali, să se asigure un confort psihic şi fizic al pacientului, câştigarea
încrederii pacientului, respectarea pacientului, debitul verbal să fie potrivit, etc.
Tehnici de comunicare terapeutică şi rolul asistentei: ascultare activă,
acceptarea – voinţa de a asculta mesajul unei persoane, vor pune întrebări (alese de
asistentă în funcţie de răspunsul pacientului), etc.
Stiluri de comunicare ineficace: a-ţi spune părerea – inhibă personalitatea
pacientului, întârzie rezolvarea problemei, a da asigurări false (împiedică avansarea
comunicării), a adopta o atitudine de apărare, a manifesta aprobarea şi dezaprobarea
excesiv, a generaliza prin stereotipii, etc.

11. NEVOIA DE A ACŢIONA CONFORM PROPRIILOR

CONVINGERI ŞI VALORI, DE A PRACTICA RELIGIA
A acţiona conform propriilor convingeri/credinţe şi valori este o necesitate a
individului de a face/exprima gesturi, acte conforme formaţiei sale, de bine şi de rău, de
dreptate, de urmare a unei ideologii.

I. Independenţa în satisfacerea nevoii

Nu există fiinţă umană izolată. Ea este în interacţiune constantă cu ceilalţi

indivizi, membri ai societăţii, şi cu viaţa cosmică sau Fiinţa supremă/absolută.
Această interacţiune scoate în evidenţă experienţa vieţii lor, convingerile,
credinţele şi valorile propriei fiinţe şi, pe de altă parte, dezvoltarea personalităţii.
Nici o societate nu poate trăi fără un set de standarde asupra cărora s-a căzut de
acord: dragostea, grija, onestitatea, integritatea, încrederea, iertarea, libertatea alegerii.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii

- Factori biologici: gesturile şi atitudinile corporale
- Factori psihologici : căutarea, cercetarea sensului vieţii şi morţii,
dorinţa de a comunica cu Fiinţa supremă sau cu cosmosul, emoţiile
- Factori sociologici: cultura, apartenenţa religioasă (la vârstnici
practica religioasă se intensifică sau reapare). Astăzi, în lume sunt
cunoscute: creştinismul (cea mai răspândită religie), islamismul,
budismul (Asia), hinduismul (poparele hinduse), mozaicismul
(iudaism) – la evrei. În prezent se cunosc peste 500 secte.

Manifestări de independenţă
- credinţe, religie
- ritual, rit, spiritualitate
- morală, valori
- liberatetea de a acţiona conform propriilor credinţe sau dorinţe

Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei

- determină pacientul să-şi exprime propriile convingeri şi valori
- planifică împreună cu pacientul activităţi religioase
- îl informează despre serviciile oferite de comunitate
 131

- mijloceşte desfăşurarea unor activităţi conforme cu dorinţele şi

credinţele bolnavului

II. Dependenţa în satisfacerea nevoii

Când nu este îndeplinită această nevoie pot apărea probleme de dependenţă:
1. Culpabilitatea
2. Frustarea
3. Dificultatea de a acţiona după credinţele şi valorile sale
4. Dificultatea de a participa la activităţi religioase
5. Nelinişte faţă de semnificaţia propriei existenţe
Surse de dificultate:
- Surse de ordin fizic: lezare fizică, dezechilibrare, supraîncărcare,
durere, surmenaj
- Surse de ordin psihologic: tulburări de gândire, anxietate, stress,
pierdere, separare, situaţii de criză.
- Surse de ordin sociologic: conflicte sociale, eşecuri, contradicţii cu
familia şi societatea
- Lipsa cunoaşterii

Ex. 1. CULPABILITATEA – sentimentul dureros resimţit ca urmare a contarzicerii

propriilor convingeri şi valori, motiv pentru care individul se simpte vinovat.

Manifestări de dependenţă:
- Sentiment de culpabilitate: amărăciune, autopedepsire, autoacuzare,
amnia de a se scuza inutil, etc
- Manifestări de depresie: manifestări de furie împotriva lui Dumnezeu,
plâns, insomnie, bâlbâială
- Manifestări de anxietate: tahicardia, tegumente umede şi reci,
hiperventilaţie, furie, mânie

Intervenţiile asistentei:
- pacientul să-şi păstreze imaginea pozitivă de sine
- pacientul să fie echilibrat psihic

12. NEVOIA DE A FI PREOCUPAT ÎN VEDEREA

REALIZĂRII
Scopul realizării este o necesitatea oricărui individ de a înfăptui activităţi care-i
permit satisfacrea nevoilor sau să fie util celorlalţi.

I.INDEPENDENŢA ÎN SATISFACEREA NEVOII

Fiinţa umană simte nevoia de a înfăptui lucruri care corespund idealurilor sale.
Relaţiile necorespunzătoare între cei care lucrează în cadrul aceluiaşi serviciu sau şef
pot genera starea de devalorizare, inutilitate, deoarece individul are nevoie de
consideraţie, dragoste, stimă şi respect reciproc.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii:

 132

- Factori biologici: vârsta şi creşterea (la copil activitatea dominantă

este jocul, în preadolescenţă – relaţiile cu societatea, imaginaţia
creatoare, adolescenţă – experienţa, nivleul intelectual, maturitatea –
satisfacerea aspiraţiilor, vârstnici – folosirea experienţei acumulate),
constituţia şi capacităţile fizice.
- Factori psihologici: emoţiile
- Factori sociologici: cultura, rolurile sociale

Manifestări de independenţă:
- integritatea fizică şi psihică
- manifestări de bucurie şi fericire
- autocritica
- luarea de decizii
- stima de sine
- imaginea de sine
- comportamentul este în funcţie de stadiul de dezvoltare (copilul –
mulţumire faţă de un succes şcolar; adulţi şi persoane în vârstă –
dragoste faţă de muncă)
- ambiţia, motivaţia
- roluri sociale
- folosirea timpului liber
Intervenţiile asistentei:
- se informează asupra dorinţelor şi posibilităţilor intelectuale şi fizice
ale persoanei
- îl ajută să-şi facă un plan zilnic
- orientează persoana spre acele activităţi corespunzătoare capacităţii
sale care-i permit să să se realizeze
- încurajează orice activitate care interesează
- îl stimulează şi susţine pentru a obţine performanţa dorită

II. Dependenţa în satisfacerea nevoii

Când nevoia nu este îndeplinită pot apărea următoarele probleme:
1. Devalorizarea
2. Neputinţa
3. Dificultatea de a se realiza
4. Dificultatea de a-şi asuma roluri sociale
Surse de dificultate:
Fizic: diminuarea unor funcţii, handicap
Psihologic: tulburări de gândire, anxietate, stress, pierderea imaginii de sine
Sociologic: eşec profesional, conflict profesional, condiţie socială, legi, etc.

1. Devalorizarea: percepţia negativă pe care individul o are faţă de

valoarea personală şi competenţa sa

Manifestări de dependenţă
- Sentiment de inferioritate şi de pierdere a imaginii de sine
- Dificultatea în a participa la activităţi obişnuite sau noi
- Descurajare, depresie
- Sentimente de izolare, de inutilitate, de respingere
 133

- Incapacitatea de a trece peste dificultăţi

- Somnolenţă, pasivitate, agresivitate
- Diminuarea motivaţiei, interesului, concentrării,
- Incapacitatea de a face ceea ce preferă să facă

Intervenţiile aistentei:
- Pacientul să fie conştient de propria sa valoare şi competenţă
- Pacientul să-şi recapete interesul faţă de sine şi de alţii.

Rolul asistentei în promovarea unui concept pozitiv despre sine

Conceptul de sine reprezintă percepţia subiectivă pe care o are o persoană
despre ea însăşi din punct de vedere fizic, emoţional şi social.
Componenetele conceptului despre sine:
- identitatea
- imaginea corporală
- stima de sine (respectul faţă de propria persoană)
Factorii care afectează componentele conceptului despre sine:
- identitatea (probleme sexuale, droguri, viol, agresiune)
- imaginea corporală (alterarea funcţiilor senzoriale şi motrice,
pierderea unui organ sau a unei funcţii)
- stima de sine
- performanţa rolului (incapacitatea de a îndeplini un rol, izolare socială
forţată)
Reacţia pacientului cu un concept de sine perturbat: evită conversaţia, are
aspect neângrijit, îşi găseşte refugiu în alcool, droguri, fumat excesiv.
Intervenţii – execuţie:
- stabilirea unei relaţii terapeutice
- ajutarea pacientului în definirea conceptului de sine (respectul eu-lui)
- ajutarea pacientului de a se adapta la rolul de bolnav
- menţinerea identităţii pacientului
- ajutarea pacientului în regăsirea unui concept de sine pozitiv.

13. NEVOIA DE A SE RECREA

Recrearea se defineşte ca necesitatea fiinţei umane de a se destinde, de a se
distra recurgând pentru aceasta la activităţi agreabile în scopul obţinerii unei relaxari
fizice şi psihice.

I. Independenţa în activităţile recreative

Dezvoltarea fizică şi psihică a omului nu poate fi înţeleasă în plenitudinea ei
dacă nu se iau în considerare unele din dimensiunile psihocomportamentale ale
personalităţii – jocul (actitatea ludică) şi activităţile recreativ-distractive.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii:

 134

- Factori biologici: vârsta (copilul o mare parte din timp se joacă,

şcolarul se joacă şi învaţă, adultul munceşte şişi organizează
activităţile recerative); constituţia şi capacităţile fizice (activităţile
recreative care impun efort fizic trebuie selectate după capacităţile
fizice ale fiecărui individ).
- Factori psihologici: dezvoltarea psihologică, emoţiile
- Factori sociologici – diferă după cultură, roluri sociale, organizare
socială.

Manifestări de independenţă
- Destinderea
- Satisfacţia
- Plăcerea
- Amuzamentul.
Intervenţiile asistentei pentru menţinerea independenţei.
- explorează gusturile şi interesul pacienţilor pentru activităţi recreative,
pentru petrecerea timpului liber,
- Planifică activităţi recreative împreună cu pacientul,
- Asigură condiţiile necesare,
- Organizează activităţi recreative individuale sau de grup, în funcţie de
vârstă, de posibilităţi (jocuri, audiţii muzicale, vizionări de filme),
facilitează accesul la biblioteci.

II. Dependenţa în staisfacerea nevoii de a se recrea.

Nesatisfacerea nevoii de a se recrea poate genera următoarele probleme de
dependeţă:
1. Neplăcerea de a efectua activităţi recreative
2. Dificultatea de a îndeplini activităţi recreative
3. Refuz de a îndeplini activităţi recreative.

Surse de dificultate:
- Surse de ordin fizic: lezarea integrităţii fizice, handicapuri,
constrângeri fizice, diminuarea capacităţii funcţionale a organelor de
simţ. Dezechilibru – durere.
- Surse de ordin psihologic: tulburări de gândire, afectarea stării de
conştienţă,
- Surse de ordin sociologic: singurătatea, retragerea, pensionarea,
munca învechită, conflicte şi eşecuri, lipsa de cunoştinţe despre sine şi
cei din jur.

Neplăcerea de a efectua activităţi recreative

Manifestări de dependenţă:
- Inactivitatea (lipsa de interes faţă de activităţile curente ale vieţii)
- Plictiseala (impresia de vid, de lehamite)
- Tristeţea
Intervenţiile asistentei
Obiective:
- Pacientul să prezinte stare de bună dispoziţie – asistenta explorează ce
activităţi recreative îi fac plăcere pacientului, analizează şi stabileşte
 135

dacă acestea sunt în concordanţă cu starea sa psihică şi fizică,

planifică activităţi recreative împreună cu pacientul
- Pacientul să-şi recapete încrederea în forţele proprii (determină
pacientul să-şi exprime emoţiile şi sentimentele, câştigă încrederea
bolnavului, administrează şi supraveghează efectele tratamentului
indicat de medic).
- Pacientul să beneficieze de somn odihnitor – îl învaţă pe pacient
tehnici de relaxare
- Pacientul să-şi amelioreze condiţiile fizice: asistenta va fi consecventă
în planificarea şi organizarea activităţilor recreative, asigură o creştere
graduală a dificultăţii acestor activităţi.

14. NEVOIA DE A ÎNVĂŢA CUM SĂ-ŢI PĂSTREZI

SĂNĂTATEA
Este acea necesitate a fiinţei umane de a acumula cunoştinţe, atitudini şi
deprinderi pentru modificarea comportamentelor sale sau adoptarea de noi
comportamente, în scopul menţinerii sau redobândirii sănătăţii.

I. Independenţa în satisfacerea nevoii

Învăţarea este o problemă comună a pedagogiei, psihologiei, eticii, sociologiei
şi a altor ştiinţe, care cercetează comportamentul uman din diferite puncte de vedere.
Procesul învăţării este deosebit de complex şi cuprinde organizarea întregii
comportări a individului, pentru a deveni capabili să-şi dirijeze întreaga activitate în
mod creator, în funcţie de condiţiile în care se află, pe baza cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor însuşite anterior.

Factorii care influenţează satisfacerea nevoii

- Factori biologici: vârsta: copilul în timpul creşterii şi dezvoltării

învaţă cu uşurinţă metodele şi mijloacele de a-şi menţine sănătatea. ,
adultul învaţă să-şi perfecţioneze tehnicile; capacităţi fizice- fiinţele
umane potrivit condiţiilor lor fizice fac posibilă dobândirea de
cunoştinţe, atitudini, deprinderi pentru menţinerea sănătăţii.
- Factori psihologici: motivarea – toţi factorii care-l dinamizează pe
om; emoţiile – legate de anxietate pot accelera procesele de
cunoaştere.
- Factorii sociologici – mediul ambiant (mediu adecvat cu luminozitate
şi temperaturi normale, atmosferă de calm, pot crea ambianţa propice
pentru însuşirea de cunoştinţe)

Manifestări de independenţă

- Dorinţa şi interesul de independenţă: - învăţarea, deprinderea

(componentă automatizată a activităţii)
- Acumularea de cunoştinţe
- Modificarea comportamentului faţă de sănătate: educaţia pentru
sănătate are rolul de a oferi pacientului modalităţi concrete, specifice
de menţinere sau redobândire a sănătăţii.
 136

Intervenţiile asistentei pentru menţineea independenţei

- asistenta explorează nevoile de cunoaştere a pacientului

- explorează obiective de studiu cu pacientul
- informează cu privire la mijloacele şi resursele pe care le poate
asigura: broşuri, cărţi
- susţine motivarea pacientului faţă de cunoştinţele care urmează să le
dobândească
- organizează activităţi de educaţie pentru sănătate

II. Dependenţa în satisfacerea nevoii de a învăţa

Dacă nevoia de a învăţa nu este satisfăcută survin următoarele probleme de
dependenţă:
1. Ignoranţa faţă de dobândirea de noi cunoştinţe, atitudini, deprinderi
2. Dificultatea de a învăţa
3. Cunoştinţe insuficiente

Surse de dificultate:
- Surse ale dificultăţilor de ordin fizic: lezarea integrităţii fizice, durerea
(cu diferite grade de intensitate)
- Surse ale dificultăţilor de ordin psihic: afectarea stării de conştienţă,
dezvoltarea intelectuală, tulburări de gândire şi de memorie, stressul,
situaţia de criză
- Surse ale dificultăţilor de ordin sociologic: mediu necunoscut, lipsa
interesului de a învăţa legată de educaţie şi de cultură, lipsa
cunoştinţelor, insuficienta cunoaştere de sine, insuficienta cunoaştere
a mediului înconjurător.
Ex.:
Ignoranţa
Manifestări de dependenţă:
- Cunoştinţe insuficiente
- Nu înţelege necesitatea de a învăţa şi nu este receptiv
- Nesiguranţa şi frica de necunoscut
- Neobişnuinţa în abordarea anumitor acţiuni pentru redobândirea
sănătăţii (bolnavul nu acordă importanţa cuvenită bolii)
- Lipsa de informaţii
- Lipsa interesului de a învăţa
- Dificultate în învăţarea măsurilor preventive şi curative

Intervenţiile asistentei:
- pacientul să acumuleze noi cunoştinţe
- pacientul să dobândească atitudini, obiceiuri şi deprinderi noi

Rolul asistentei în educaţia pentru sănătate:

- Educaţia este un proces interactiv ce favorizează învăţarea.
- Scop: cuprinde acţiuni care au scopul de a promova sănătatea, de a
preveni boala, de a ajuta persoana să dobândească mai multă
autonomie.
 137

- Identificarea nevoilor de educare a pacientului: pe baza informaţiilor

culese asistenta va aprecia nevoia de a învăţa, capacitatea de a învăţa,
- Stabilirea obiectivelor educaţionale
- Stabilirea principiilor educative
- Să respecte principiile educative, să indice orice comportament care
arată o scădere a interesului sau a atenţiei
- Să stabilească împreună cu pacientul obictivele educaţionale
- Să observe progresele pacientului
- Să utilizeze metode de educaţie în grup
- Să integreze educaţia în procesul de îngrijire.

CAP. VI. ALTE TEHNICI

PUNCŢIILE - GENERALITĂŢI

Definiţie: Puncţia este operaţia prin care se pătrunde într- un vas, într-o cavitate
naturală sau neoformată, într-un organ sau orice ţesut al organismului cu ajutorul unui
ac sau al unui trocar.
În practică, se execută următoarele puncţii: venoasă, arterială, pleurală,
abdominală, pericardică, articulară, rahidiană, osoasă, a vezicii urinare, a fundului de
sac Douglas, puncţia biopsică şi puncţia unor colecţii purulente.
Scop: - explorator - se stabileşte prezenţa sau absenţa lichidului dintr-o cavitate
- se recoltează lichidul din cavitate în vederea examinării
pentru a se stabili natura, cantitatea şi caracteristicile
acestuia.
 138

- terapeutic: - evacuarea lichidului abundent din cavitate

- administrarea de medicamente, lichide hidratante

Pregătirea puncţiei:
Materiale:
- pentru dezinfecţia şi protecţia mâinilor – apă, săpun, alcool
medicinal, mănuşi din cauciuc sterile
- pentru dezinfecţia şi protecţia câmpului cutanat – apă, săpun, aparat
de ras, alcool iodat, tinctură de iod, alcool medicinal, pense,
porttampon, câmpuri sterile pentru izolarea locului
- pentru anestezia locală – soluţii anestezice ( xilină 1%), seringi
sterile, ace sterile
- instrumente pentru puncţie- ace, trocare
- vase colectoare – eprubete, vase colectoare gradate
Pacientul este pregătit psihic şi fizic :

Asistenta:
- protejează patul sau masa pe care se execută puncţia
- asigură poziţia corespunzătoare
- pregăteşte câmpul cutanat:
 face dezinfecţie tip I: - cu tamponul îmbibat în
alcool se badijonează tegumentul timp de 30 sec.
 şi dezinfecţie tip III: în spălă regiunea, rade
pilozitatea, degresează, badijonează cu alcool
iodat de două ori.
 supraveghează pacientul în timpul puncţiei
 înmânează medicului instrumentele
Pentru examenele de laborator, eprubetele se etichetează, se măsoară cantitatea
şi se completează formularele de trimitere
Materialele refolosibile se dezinfectează, se spală, se pregătesc pentru o nouă
sterilizare.
Puncţia se notează în foaia de temperatură sau de observaţie, menţionîndu- se
cantitatea de lichid evacuat.
Atenţie: acele şi seringile de unică utilizare se verifică înainte de folosire,
compresele, tampoanele sterile se pregătesc în casolete.

PUNCŢIA VENOASĂ

Definiţie: puncţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într-o venă prin
intermediul unui ac de puncţie.
Scop:
- explorator:
 recoltarea sîngelui pentru examene de laborator biochimice,
hematologice, serologice şi bacteriologice.
- terapeutic:
 administrarea unor medicamente sub forma injecţiei şi perfuziei
intravenoase
 recoltarea sîngelui în vederea transfuzării sale
 executarea transfuziei de sînge sau derivate ale sîngelui
 139

 sîngerare 300-500 ml în edemul pulmonar acut

Locul puncţiei:
- venele de la plica cotului, unde se formează un „ M” venos
prin anastomozarea lor.
- venele antebraţului
- venele de pe faţa dorsală a mîinii
- venele subclaviculare
- venele femurale
- venele maleolare interne
- venele jugulare şi epicraniene
Etapele puncţiei:
• Se fixează vena cu policele mîinii stîngi, la 4-5 cm sub locul
puncţiei.
• Se pătrunde cu acul traversînd tegumentul( unghi de 30
grade), apoi peretele venos.
• Se schimbă direcţia acului 1-2 cm în lumenul venei
• Se controlează pătrunderea acului în venă prin aspiraţie cu
seringa
• Se continuă tehnica în funcţie de scopul puncţiei venoase:
injectarea medicamentelor, recoltarea sîngelui
• În caz de sîngerare se prelungeşte acul de puncţie cu un tub
de polietilenă care se introduce în vasul colector, garoul
rămînînd legat pe braţ:
• Se îndepărtează staza venoasă după executarea tehnicii prin
desfacerea garoului şi a pumnului;
• Se aplică tamponul îmbibat în soluţie dezinfectantă la locul
de pătrundere a acului şi se retrage brusc acul;
• Se comprimă locul puncţiei 1-3 minute, braţul fiind în
poziţie verticală.
Îngrijirea ulterioară a pacientului:
- se face toaleta locală a tegumentului
- se schimbă lenjeria dacă este murdară
- se asigură o poziţie comodă în pat
- se supraveghează pacientul
Sângele se va duce imediat la laborator.

Accidente:
- hematom
- străpungerea venei
- ameţeli, paloare, lipotimie.

PUNCŢIA ARTERIALĂ

Definiţie: - puncţia arterială reprezintă crearea unei căi de acces într-o arteră
prin intermediul unui ac de puncţie.
Scop:
- explorator:
- recoltarea sîngelui pentru analiza gazelor sanguine.
 140

- introducerea substanţelor de contrast pentru examenul

radiologic al arterelor- arteriografie
- terapeutic:
- injectarea medicamentelor cu acţiune vasodilatatoare

Indicaţii: - arteriopatii, cu scop de diagnostic şi tratament

Contraindicaţii: - tendinţă crescută la hemoragii, infecţii

Locul puncţiei:

arteră femurală
- arteră humerală
- arteră radială
- artera cubitală
Materiale sunt aceleaşi ca pentru puncţia venoasă.
Medicul efectuează puncţia ajutat de asistentă.
Medicul:
 îşi spală şi dezinfectează mâinile
 alege locul puncţiei
 face anestezie locală
 îmbracă mănuşile
 acoperă locul puncţiei cu câmpul steril
 execută puncţia
 retrage acul de puncţie
Asistenta:
 îşi spală şi dezinfectează mâinile
 dezinfectează locul puncţiei, prepară seringa cu medicaţie
anestezică
 serveşte mănuşile sterile şi câmpul steril
 prepară seringa cu acul de puncţie şi le serveşte în mod
aseptic
 aplică tampon compresiv pe care îl ţine cu pensa porttampon
5 minute
 aplică pansament uscat pe care îl comprimă cu un săculeţ cu
nisip 1-5 kg în funcţie de arteră.

Ulterior pacientul este supravegheat şi rămâne în repaus 1-6 ore.

Sângele va fi dus la laborator – ex. pentru analiza gazelor sangvine, produsul va
fi ferit de contactul cu aerul

Complicaţii:
- în timpul puncţiei
- puncţionarea altor formaţiuni (vase, nervi, ţesuturi)
- hemoragie
- injectarea parietală
- după puncţie:
- hemoragii
 141

- hematoame cu compresiunea ţesuturilor

- obstrucţie vasculară
De ştiut: - prin puncţia arterială, se poate introduce un cateter în vederea
efectuării unor explorări ale parametrilor sîngelui arterial.
De evitat: - atingerea produsului, pentru a preveni îmbolnăvirea persoanelor
care lucrează cu sîngele.

PUNCŢIA PLEURALĂ

Definiţie: - puncţia pleurală sau toracocenteza reprezintă stabilirea unei legături

între cavitatea pleurală şi mediul exterior prin intermediul unui ac.
Scop:
- explorator:
 punerea în evidenţă a prezenţei lichidului pleural
 recoltarea lichidului pentru examinarea sa cantitativă şi
calitativă.
- terapeutic:
 evacuarea lichidului
 administrarea medicamentelor în cavitatea pleurală
(antibiotice, citostatice) după spălarea cavităţii.
Indicaţii: - boli inflamatorii sau tumori pulmonare, insuficienţa cardiacă însoţită
de colecţii lichidiene în cavitatea pleurală.
Se recurge la puncţie când cantitatea revărsatului pleural depăşeşte 1,5 l şi
exercită o presiune asupra inimii şi plămînului, împiedicîndu-le funcţiile.
Contraindicaţii:
- tulburări de coagulare a sîngelui – hemofilie
- tratament cu anticoagulante.
Locul puncţiei:
- se alege după situaţia şi cantitatea de lichid pleural:
- dacă lichidul este în stare liberă, puncţia se face în spaţiul
VII- VIII intercostal pe linia axilară posterioară.
- dacă lichidul este închistat, puncţia se face în plină matitate,
zonă stabilită prin examen clinic.
- puncţia se face deasupra marginii superioare a coastei
inferioare, indiferent de locul puncţiei.
Poziţia pacientului: - în poziţie şezîndă pe marginea patului, cu mâinile de
partea bolnavă ridicată deasupra capului. Pacienţii în stare gravă se aşează în decubit
lateral pe partea sănătoasă.
Puncţia se face de către medic, ajutat de asistente medicale.
Medicul:
 stabileşte locul puncţiei.
 efectuează anestezia
 aşteaptă efectul anesteziei
 aşază cîmpul chirurgical
 execută puncţia, aspiră lichidul.
 introduce soluţiile medicamentoase.
 retrage acul de puncţie.
 142

Asistenta:
 pregăteşte radiografia pacientului
 îşi spală mîinile , le dezinfectează.
 administrează o fiolă de atropină cu 30 min. înaintea
puncţiei
 dezbracă toracele pecientului
 pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţie tip II.
 serveşte seringa cu anestezic.
 serveşte acul de puncţie adaptat la seringă
 dezinfectează locul puncţiei
 preia seringa cu lichid şi îl introduce în eprubete
 serveşte aparatul aspirator
 serveşte seringa cu soluţie medicamentoasă în funcţie de
scopul puncţiei.
 dezinfectează locul şi îl comprimă cu un tampon steril
 aplică pansament uscat
 ajută pacientulsă se aşeze în pat
Ulterior pacientul este îngrijit şi supravegheat.
Produsul examinat
• se va examina imediat macroscopic. Lichidul extras poate fi:
seros sau serocitrin (TBC, ICC, cancer pulmonar), tulbure –
lactescent, chilor, hemoragic (hemoragii pleurale, pleurezie
hemoragică)
• Se face reacţia Rivalta – cu o picătură de acid acetic glacial,
se adaugă 1-2 picături din lichidul de cercetat; reacţia este
pozitivă, cînd picătura de lichid se transformă într-un nor ca
un „fum de ţigară” ceea ce înseamnă că lichidul pleural este
bogat în albumine fiind de natură inflamatorie şi purtînd
numele de exudat; reacţia este negativă cînd picătura de
lichid cade în pahar fără să producă modificări, ceea ce
înseamnă că lichidul este sărac în albumine, avînd drept
cauză tulburările circulatorii şi purtînd numele de transsudat.
• examenul citologic şi bacteriologic
Complicaţii : - hemoragii intrapleurale, rupturi pleuropulmonare.
Accidente:
- accese de tuse, determinate de iritaţia pleurei.
- lipotimie, colaps.
- edem pulmonar acut,
- pneumotorax prin rănirea plămînului cu acul.

PUNCŢIA ABDOMINALĂ ( PARACENTEZA)

Definiţie: puncţia abdominală sau paracenteza constă în traversarea peretelui

abdominal cu ajutorul unui trocar în diferite scopuri.
Scop:
- explorator:
- punere în evidenţă a prezenţei lichidului peritoneal
 143

- recoltarea lichidului şi examinarea sa

- terapeutic:
- evacurea unei colecţii libere de lichid în ascitele masive
- pentru efectuarea dializei peritoneale.
Indicaţii:
- ascitele masive.
- traumatismele închise ale viscerelor abdominale.
- diagnosticul citologic.
Contraindicaţii:
- chisturi ovariene mari, hidronefroză, sarcină
- diateze hemoragice
Locul puncţiei
- pe linia Monroe Richter- în fosa iliacă stg.la punctul de unire
a 1/3 medii cu ombilicul cu spina iliacă antero- superioară
stg.
- pe linia ombilico-pubiană, la mijlocul ei.
Execuţia puncţiei:
- se face de către medic.
- se derulează în salon sau în sala de tratamente.

Medicul: - alege locul puncţiei

- face anestezia locală.
- protejează locul puncţiei cu câmpul steril
- execută incizia sau direct puncţia cu trocarul, scoate
mandrenul.
- adaptează tubul prelungitor
- retrage trocarul.
Asistenta:
- îşi spală mîinile, le dezinfectează.
- pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţie tip III.
- serveşte mănuşile chirurgicale şi câmpul chirurgical
- dezinfectează locul puncţiei
- serveşte bisturiul sau direct trocarul
- recoltează în eprubete lichidul de ascită
- serveşte tubul prelungitor al canulei trocarului
- supraveghează scurgerea lichidului în vasul colector
- schimbă poziţia pacientului dacă se întrerupe scurgerea
lichidului
- îngrijeşte pacientul ulterior şi-l supraveghează
- se monitorizează pulsul, TA, se notează valorile înregistrate
în primele 24 de ore
- schimbă pansamentul, respectînd măsurile de asepsie.

Pregătirea produsului pentru examinare:

- examenul macroscopic constă în măsurarea cantităţii de
lichid evacuat, aprecierea aspectului lui, determinarea
densităţii
- reacţia Rivalta
- examenul citologic, bacteriologic, biochimic – eprubetele cu
lichid, etichetate, se trimit la laborator.
 144

Accidente:
- colaps vascular,
- hemoragie digestivă,
- perforarea intestinului,
- persistenţa orificiului de puncţie.

PUNCŢIA PERICARDICĂ
Definiţie: - puncţia pericardică constă din pătrunderea cu un ac în cavitatea
pericardică, care se transformă din spaţiu virtual în cavitate reală, prin acumularea
sîngelui sau lichidului de transsudaţie.
Scop:
- explorator:
- constatarea prezenţei lichidului în cavitatea pericardică
- recoltarea lichidului pentru examinare în vederea stabilirii
naturii sale.
- terapeutic: - evacuarea lichidului acumulat
- introducerea substanţelor medicamentoase.
Indicaţii: - pericardita, hemopericardul.
Locul puncţiei:
- spaţiul V intercostal stg. la 6 cm de marginea sternului în
cazul puncţiei exploratoare.
- spaţiul VI – VII la jumătatea distanţei dintre linia axilară
anterioară şi cea medioclaviculară stg. în cazul în care
cantitatea de lichid este mare.
Execuţia puncţiei: - se face de către medic.
Medicul:
- stabileşte locul puncţiei
- efectuează anestezia
- aşează câmpul sub locul puncţiei
- execută puncţia
- aspiră lichidul
- retrage acul de puncţie.
Asistenta:
- pregăteşte radiografia pacientului
- îşi spală mîinile, le dezinfectează.
- pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţie tip III.
- serveşte seringa cu anestezic
- serveşte mănuşile şi câmpul chirurgical
- serveşte seringa cu acul de puncţie
- dezinfectează locul puncţiei
- preia seringa cu lichidul extras, pe care îl introduce în
eprubete
- dezinfectează locul puncţiei
- aplică pansament steril, uscat, la locul puncţiei, fixat cu benzi
de leucoplast.
- aşază pacientul în decubit dorsal cu toracele uşor ridicat.
Accidente:
- pătrunderea acului în miocard
 145

- fenomene de insuficienţă cardiacă

- infecţii ale mediastinului prin traversarea fundului de sac
pleural, dacă conţinutul pericardic este septic.
- şoc pericardic.

PUNCŢIA RAHIDIANĂ
Definiţie: - puncţia rahidiană reprezintă pătrunderea cu un ac în spaţiul
subarahnoidian, printre vertebre.
Scop:
- explorator:
- măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian.
- injectarea de substanţe radioopace pentru examenul
radiologic al măduvei.
- terapeutic:
- prin puncţie se face decomprimarea în cazul sindromului de
hipertensiune intracraniană.
- introducerea medicamentelor citostatice, antibioticelor sau
serurilor imune în spaţiul subarahnoidian.
- scop anestezic: introducerea substanţelor anestezice-
rahianestezia.
Indicaţii:
- boli inflamatorii ale sistemului nervos central (meningite,
encefalite), scleroză multiplă, hemoragie subarahnoidiană,
tumori cerebrale.
- intervenţii chirurgicale.
Locul puncţiei:
 puncţia lombară, se efectuează în spaţiul dintre vertebrele D12
- L1 sau L4 - L5
 puncţia dorsală D6-D7
 puncţia suboccipitală.
 poziţia decubit lateral în pat cu spatele la marginea patului,
coapsele flectate pe abdomen, pieptul „ spate de pisică”
 poziţie şezîndă pe masa de operaţie sau de tratament cu
mâinile pe coapse, capul în hiperflexie.
 pacientul este menţinut în aceste poziţii de asistenta
medicală.
Puncţia se face de câtre medic ajutat de asistentă.

Medicul:
- stabileşte locul puncţiei.
- face anestezia locală.
- execută puncţia
- scoate mandrenul.
- măsoară tensiunea LCR.
- retrage acul de puncţie.
Asistenta:
- îşi spală mânile, le dezinfectează.
- pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţie tip III.
 146

- serveşte seringa cu anestezic, mănuşile chirurgicale şi

câmpul steril.
- dezinfectează locul puncţiei.
- serveşte acul de puncţie cu mandrin.
- menţine eprubetele pentru recoltarea lichidului
- ulterior îngrijeşte şi supraveghează pacientul
- pacientul stă în decubit dorsal, fără pernă, 24 de ore.
- se supraveghează semnele vitale: puls, TA, respiraţie.

Accidente:
- sindrom postpuncţional.
- hemoragii
- dureri violente în membrele inferioare
- contractura feţei, gâtului sau a unui membru prin atingerea
măduvei cervicale.
- şocul reflex – foarte rar.

PUNCŢIA ARTICULARĂ

Definiţie: puncţia articulară reprezintă realizarea unei comunicări instrumentale

între cavitatea articulară şi mediul extern.
Scop: - explorator:
- punerea în evidenţă a prezenţei lichidului articular.
- recoltarea lichidului articular în vederea examinării sale.
- terapeutic:
- evacuarea lichidului.
- administrarea medicamentelor în cavitatea articulară.
Indicaţii: - artrite acute sau cronice, hemartroză.
Contraindicaţii: - procese inflamatorii tegumentare în zona în care urmează
puncţia.
Locul puncţiei: - se puncţionează mai frecvent genunchiul, cotul, umărul,
glezna.
Puncţia se face de către medic ajutat de 1-2 asistente.

Medicul:
- alege locul puncţiei, zona maximă de fluctuenţă
- efectuează anestezia locală
- aşază cîmpul sub locul puncţiei
- execută puncţia, aspiră lichidul
- retrage acul de puncţie
Asistenta:
- îşi spală mîinile, le dezinfectează
- pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţie tip II
- serveşte seringa cu anestezic
- serveşte mânuşile sterile, câmpul protector
- dezinfectează locul puncţiei
- serveşte seringa cu acul de puncţie
 147

- colectează lichidul în vasul gradat, recoltează în eprubete

- aplică pansament compresiv la locul puncţiei, fixat cu faşă
- aplică atele care să imobilizeze articulaţia puncţionată
- îngrijire ulterioară a pacientului.

PUNCŢIA OSOASĂ
Definiţie: puncţia osoasă reprezintă crearea unei comunicări între mediul extern
şi zona spongioasă a osului, străbătînd stratul său cortical, prin intermediul unui ac.
Scop:
- explorator: - recoltarea măduvei pentru examinare.
- terapeutic: – administrarea de medicamente, lichide
hidratante şi nutritive.
Indicaţii: boli hematologice
Locul puncţiei:
- la nivelul oaselor superficiale
- spina iliacă posterosuperioară
- creasta iliacă
- sternul- manubriul sau corpul
- maleolele tibiale
- calcaneul
- apofizele spinoase, vertebrele lombare.
Execuţia puncţiei: se face de către medic, ajutat de 1-2 asistente.
Accidente:
- imediate:
- puncţie albă
- perforaţie ale organelor interne ( inimă, plămîni)
- fracturi
- pneumotorax
-
- tardive:
- hematoame
- infecţii ale osului
- tulburări de creştere la copii.
PUNCŢIA VEZICII URINARE

Definiţie: - se realizează prin introducerea unui ac, pe cale transabdominală, în

interiorul vezicii urinare.
Scop:
- explorator
- prelevarea urinii direct din vezica urinară, fără pericolul
contaminării sale
- injectarea de produse de contrast.
- terapeutic: - evacuarea urinii în cazurile de retenţie acută de urină.

Indicaţii:
- stricturi uretrale sau hipertrofie de prostată
 148

- traumatisme uretrale ale vaginului.

Locul puncţiei: - pe linia mediană abdominală la 2 cm deasupra simfizei
pubiene.
Accidente: - puncţie negativă
- hemoragie vezicală
- astuparea acului cu flocoane de fibrină sau ţesuturi
- infecţii postpuncţionale
- formarea de fistule urinare.

PUNCŢIA FUNDULUI DE SAC DOUGLAS

Este o variantă a puncţiei intraperitoneale.

Scop:
- explorator:
- colecţii lichidiene
- stabilirea naturii colecţiei (puroi, sînge, ascită)
- terapeutic:
- evacuarea colecţiei de lichid
- administrarea unor soluţii medicamentoase
Indicaţii: - suspiciune de sarcină extrauterină
- colecţii purulente
Locul puncţiei: - în dreapta sau în stânga colului, puncţia se execută pe cale
vaginală.
Pregătirea puncţiei:
- se aşază pacienta în poziţia ginecologică pe masa
ginecologică.
- se face spălătură vaginală cu soluţie de permanganat de
potasiu.
Puncţia se face de către medic asistat de către 1-2 asistente

Medicul: - introduce valvele vaginale

- prinde colul uterin cu pensa
- dezinfectează fundul de sac posterior al vaginului
- face anestezia, puncţia, aspiră lichidul
- retrage acul de puncţie
- îndepărtează pensa de prins colul şi valvele vaginale.
Asistenta:
- îmbracă mănuşi chirurgicale sterile
- serveşte medicul cu pensa pentru prins colul uterin
- preia pensa de col, o fixează cu mîna
- serveşte medicul cu tamponul îmbibat cu alcool iodat fixat în
porttampon
- oferă seringa cu anestezic, acul de puncţie adaptat la seringa
de 20 ml pentru puncţie
- recoltează lichid în eprubetă
- goleşte pe rând seringile.

PUNCŢIILE BIOPSICE
 149

Definiţie: - reprezintă introducerea unui ac de puncţie într-un organ

parenchimatos pentru recoltarea unui fragment de ţesut. Puncţia se practică pe ficat,
splină, rinichi, ganglioni limfatici, plămîni, tumori solide.
Scop: - explorator: examenul histopatologic al ţesutului extras pentru stabilirea
diagnosticului.
Indicaţii: -îmbolnăviri ale organelor mai sus menţionate; se face pentru
confirmarea diagnosticului clinic sau pentru precizarea stadiului îmbolnăvirilor.
Contraindicaţii: - diateze hemoragice
- rinichi unic
Locul puncţiei:
- puncţia hepatică: - faţa anterioară sau laterală a ficatului pe
linia mediană imediat.
- puncţia septică: - spaţiul VIII sau IX intercostal stg.
- puncţia renală: regiunea lombară, în dreptul discului
intervertebral L1-L2 la 8 cm de linia mediană.
- puncţia ganglionară şi a tumorilor solide: masa ganglionară sau
tumorală.
Pregătirea puncţiei: - instrumente şi materiale sterile: 2-3 ace Vim- Silverman
Menghini.
Pacientul este pregătit psihic.
Medicul alege locul puncţiei, face anestezia locală, dezinfectează local, execută
puncţia, aspiră ţesutul patologic, îndepărtează acul de biopsie.
Asistenta pregăteşte locul puncţiei, serveşte medicului seringa pentru anestezie,
serveşte acul de puncţie, badijonează locul puncţiei şi aplică pansament compresiv.
Pacientul este îngrijit ulterior: rămâne în decubit lateral drept 24 ore după
puncţia hepatică şi în decubit dorsal după puncţia splenică şi renală.
Materialele sunt pregătite şi duse la laborator.

RECOLTAREA PRODUSELOR BIOLOGICE ŞI PATOLOGICE

Importanţa examenelor de laborator:

- completează simptomatologia bolilor cu elemente obiective
- confirmă sau infirmă diagnosticul clinic, stabileşte evoluţia
bolii,
- confirmă vindecarea
- semnalează apariţia unor complicaţii
- permit depistarea bolnavilor şi a purtătorilor sănătoşi

Rolul asistentei: asistenta trebuie să respecte regulile următoare:

- orarul recoltărilor
- pregătirea psihică a bolnavului
 150

- pregătirea fizică- regim alimentar, repaus la pat, aşezarea în

poziţie corespunzătoare în funcţie de recoltare
- pregătirea materialelor şi a instrumentelor necesare recoltării
- efectuarea tehnicii propriu-zise
- completarea imediată şi corectă a buletinului de analiză:

RECOLTAREA SÂNGELUI

Sângele se recoltează pentru examene:

- hematologice
- bacteriologice
- parazitologice
- serologice
Recoltarea se face prin:
- înţepare (pulpa degetului, lobul urechii, faţa plantară a
halucelui
- puncţie venoasă
- puncţie arterială

RECOLTAREA SÂNGELUI CAPILAR PENTRU EXAMENE

HEMATOLOGICE

Pregătire: materiale:
- de protecţie: - mănuşi de cauciuc
- sterile: ace, tampoane de vată
- nesterile: tavă medicală curată, cameră umedă, lame uscate,
curate, degresate , şlefuite, pipete Potain.
Execuţie:
- se face asepsia pielii degetului inelar sau mediu cu un
tampon cu alcool 90 grade
- cu o mişcare bruscă se înţeapă pielea pulpei degetului în
partea laterală a extremităţii, perpendicular pe straturile
cutanate
- se şterge cu un tampon uscat prima picătură, se lasă să se
formeze o altă picătură de sânge din care se recoltează cu
pipeta sau lama
- se şterge cu un tampon cu alcool.
Pregătirea produsului pentru laborator- efectuarea frotiului:
- la extremitatea unei lame se pune o picătură de 3-4 mm
diametru
- se aşază o lamelă cu marginile şlefuite în unghi de 45 grade
cu lama
- lamela se trage către partea liberă a lamei, păstrînd aceeaşi
înclinaţie şi antrenând toată picătura fără să o fragmenteze
- se agită lama pentru uscare
- se etichetează şi se trimite la laborator.
 151

RECOLTAREA SÂNGELUI VENOS PENTRU

EXAMENELE HEMATOLOGICE

Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) - rapiditatea cu care se

produce depunerea elementelor figurate.
Pregătirea pentru VSH:
- materiale: - sterile:
- seringă de 2 ml uscată
- soluţie de citrat de Na 3,8%
- ace pentru puncţia venoasă
- nesterile:
- stativ şi pipete Westergreen
- pernuţa, muşama, eprubete, tăviţă renală, garou, vată
- soluţii dezinfectante: alcool 70 grade
Pregătirea produsului pentru laborator:
- se completează buletinul
- se etichetează produsul
- se aspiră cu pipeta Westergreen pînă la gradaţia 200 şi se
aşază în stativ pe dopul de cauciuc, în poziţie strict verticală.
Hematocrit (Htc): - se face prin puncţie venoasă. Se recoltează 2 ml de
sânge pe cristale de EDTA ( acid diaminotatraacetic 1% ).

Rezistenţa globulară:
- se recoltează sângele pentru obţinerea globulelor roşii
- se evită hemoliza şi coagularea sîngelui
- sîngele recoltat se agită uşor timp de 5-10 minute cu mişcări
circulare
- sângele se defibrilează şi nu se mai coagulează
- se trimite imediat la laborator.

Hemoleucograma:
- se înţeapă pulpa degetului:
- eritrocite- 4,5-5,5 mil./mm3 – bărbaţi, 4,2- 4,8 mil./mm3- femei
- reticulocite: 10-15%
- hemoglobină 15 ± 2 g/100ml- bărbaţi, 13 ± 1 g/100ml- femei
- leucocite 4200-8000/ mm cub din care:
- polinucleare neutrofile nesegmentate: 0-5 %

RECOL TAREA SÂNGELUI PENTRU EXAMENE

BIOCHIMICE
– Se efectuează prin puncţie venoasă, dimineaţa, bolnavul fiind "à jeune".
– Se recoltează 5-10 ml sânge simplu, pentru a determina:
Felul analizei: Modul de prelevare Interpretarea rezultatelor
 152

uree sanguină 5-10 ml p.v 0,20-0,40 gr/1000 ml

acidul uric 2-6 mg %
creatinină 0,6-1,20 mg %
bilirubină T = 0,6-1 mg %
D = 0,1-0,4 mg %
colesterol 1,80-2,80 gr ‰
lipemie 600-800 mg%
teste de disproteinemie Takata-Ara-negativ
R.Tymol = 0-4 u ML
ZnSO4 = 0-8 u SH
fosfatază alcalină 2-4 u Bodansky
transaminază TGO = 2-20 ui
TGP = 2-16 ui
amilază 8-32 uW (Wolgemuth )
electroforeză Pr.t. = 75:±10 gr %
Al = 40-50 g %
Gl = 20% (A/G = 1,5-2)
α1 = 4 α2 = 8
β= 12 γ = 16-18%
calcemie 9-12 mg%; 4,5-5,5 mEq/l
sideremie recoltare direct în eprubetă
cu ac de platină 14 – 28 mmol/L
rezervă alcalină 5-10 ml sânge în
sticluţe heparinate 58-65 vol. %
ionograma Na+ =137-152 mEq/l.
sanguină K+ = 3,8-5,4 mEq/l.
CI– = 94-111 mEq/l.
Ca++ = 4,5-5,5 mEq/l.
glicemia 2 ml sânge/florură Na 4 mg 0,80-1,20 gr ‰
fibrinogen 0,5 ml citrat de Na 3,8% şi
4,5 ml sânge 200-400 mg%
timp de
protrombină 0,5 ml oxalat de K
4,5 ml sânge timpii: T.Quick = 12"-14"
T.Howell =1'30"-2'30"

REGOLTAREA SÂNGELUI PENTRU EXAMENE

SEROLOGIGE

Examenele serologice relevă prezenţa sau absenţa anticorpilor în serul bolnavului.

Aceste examene se utilizează pentru diagnosticarea bolilor infecţioase (tifos
exantematic, febră tifoidă, sifilis).
Recoltarea sângelui se face prin puncţie venoasă, direct în eprubetă (fără seringă),
într-o cantitate de 5-10 ml. Serul nehemolizat are o culoare gălbuie, cel hemolizat
este roz.

 R.Weill-Felix - pentru diagnosticul tifosului exantematic.

 R. de precipitare sau floculare ca: Citochol, Kahn, Meinike şi R. de
microfloculare pe lamă VDRL – în diagnosticul sifilisului.
 153

 R. de fixare a complementului R. Bordet-Wassermann, pentru

diagnosticul sifilisului.
 Dozarea antistreptolizinelor O (ASLO) – diagnosticarea RAA –
scarlatină
 R. Waler-Rose – diagnosticarea P.R. (poliartrita reumatoidă)
 R. de hemaglutinare, hemaglutinoinhibare – diagnosticarea unor viroze
 R. Widal şi aglutinarea "Vi" – în diagnosticul febrei tifoide şi
paratifoide

RECOLTAREA SÂNGELUI PENTRU EXAMEN

BACTERIOLOGIC – HEMOCULTURA

Definiţie: Hemocultura înseamnă introducerea sângelui pe un mediu de cultură

pentru examen bacteriologic
Scop: descoperirea bacteriilor atunci când se suspectează: o septicemie o
bacteriemie: febră tifoidă, bruceloză, endocardită malignă subacută
Pregătire:
materiale de protecţie - mască de tifon, mănuşi sterile
seringă a 20 cm3
medii de cultură: bulion citrat,geloză semilichidă

Execuţie: Asistenta
– îmbracă mănuşi sterile;
– aşează câmpul steril;
– aseptizează regiunea cu iod;
– ia seringa şi efectuează puncţia venoasă;
– aspiră 20 ml de sânge;
– retrage seringa;
– însămânţează: 2 ml în eprubeta cu glucoză, 10 ml în bulionul citrat;

Pregătirea produsului pentru laborator:

- se etichetează cu data, ora, temperatura
- se trimit imediat la laborator şi se pun la termostat la 37°C;
- se notează în FO data şi numele persoanei care a recoltat.

RECOLTAREA SÂNGELUI VENOS CU SISTEMUL

VACUTAINER
Avantaje: • Utilizarea acestei metode de prelevare asigură:
– confortul pacientului;
– calitatea probei de sânge;
– securitatea personalului medical.
Pregătire:
• Materiale
 154

- holder – un tub de material plastic care prezintă la partea

superioară amboul la care se ataşează acul de puncţie prin
înfiletare, iar la partea inferioară două aripioare;
- acul de puncţie;
- tuburi vacuumtainer;
- materiale necesare
Pregătirea psihică a pacientului.
Execuţie: Idem ca în alte recoltări.
Îngrijirea pacientului după tehnică: aceeaşi ca la puncţia venoasă.
DE ŞTIUT:
Tuburile vacuumtainer se utilizează în funcţie de codul de culoare al dopului de
cauciuc astfel:
• Roşu şi portocaliu: pentru chimie clinică
 teste de disproteinemie;
 electroliză, transaminaze, amilazemie, fosfatază, uree sanguină,
glicemie,
 acid uric, creatinină, bilirubinemie, calcemie, fosforemie, sideremie,
lipemie, rezervă alcalină, imunogramă, proteină "C" reactivă. Latex,
Helicobacter;
 antigen Australia;
 Waler-Rose, Rh., Grup sanguin
 ASLO, RBW
• Negru: seditainer pentru determinarea VSH-ului
• Bleu: pentru determinări de coagulare
 fibrinogen;
 timp de protrombină
• Mov: pentru determinări hematologice
 EDTA-K3
 hematocrit, hemoleucogramă (HLG) cu formulă leucocitară;
 indici eritrocitari volum eritrocitar mediu (VEM), hemoglobina
eritrocitară medie (HEM), concentraţie medie de hemoglobină
(CHEM);
 rezistenţă globulară;
• Verde: vacuumtainer cu litiu heparină pentru analize biochimice.

DETERMINAREA GLICEMIEI FOLOSIND TESTELE

REACTIVE
• determinarea glicemiei se mai poate face folosind testele reactive,
bandelete sau stripsuri;
• substanţele chimice imprimate determină schimbarea culorii când vin în
contact cu zahărul;
• picătura de sânge se aşează în centrul zonei mono- sau bicolore;
• depunerea picăturii se face prin atingerea uşoară a capătului reactiv al
bandeletei;
• se evită frecarea pulpei degetului de bandeletă;
• Îndepărtarea sângelui se face diferit:
 155

• pacienţii îşi pot testa singuri glicemia folosind aparate cu afişaj electronic,
care arată cu rapiditate şi precizie valoarea glicemiei.

RECOLTAREA EXSUDATULUI FARINGIAN

Definiţie: Exsudatul faringian este un lichid rezultat în urma unui proces

inflamator faringian.
Scop: • explorator
- depistarea germenilor patogeni de la nivelul faringelui în vederea
tratamentului;
- depistarea persoanelor sănătoase purtătoare de germeni
Pregătirea:
- materiale – masca de tifon,
- sterile– spatula linguală
- eprubetă cu tampon faringian sau ansă de platină
- eprubete medii de cultură

• Pacientul este pregătit psihic şi fizic.

• Execuţie:
- se recoltează înainte de administrarea antibioticelor sau sulfamidelor;
- asistenta se spală pe mâini şi se dezinfectează cu alcool;
- îşi pune masca de protecţie;
- invită pacientul să deschidă gura şi inspectează fundul gâtului
- deschide eprubeta cu tamponul faringian;
- cu tamponul faringian şterge viguros depozitul de pe faringe şi amig-
dale, dezlipeşte o porţiune din falsele membrane (când este cazul).

RECOLTAREA SECREŢIEI NAZALE, OTICE ŞI OCULARE

Recoltarea secreţiei nazale:

- se face cu un tampon mai subţire fixat pe un porttampon de sârmă uşor
îndoită, cu care se poate pătrunde în nazo-faringe;
- pentru examinări virusologice, recoltarea se face fie prin suflarea
puternică a nasului într-o cutie Petri sterilă, fie prin spălare nazo-
faringiană.

Execuţie: – recoltarea se face dimineaţa, după trezirea pacientului.

Recoltarea secreţiei otice: – se face cu tamponul, sub control vizual (otoscop),
din conductul auditiv extern.
Recoltarea secreţiei oculare:
infecţiile oculare care necesită examen bacteriologic;
secreţia din conjunctivite şi dacriocistite se recoltează cu tampon steril;
colecţiile purulente;
umoarea apoasă a camerei anterioare.

RECOLTAREA SPUTEI

Definiţie: Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secreţiilor ce se

 156

expulzează din căile respiratorii prin tuse.

Scop: • explorator – pentru explorări macroscopice, citologice, bacteriologice,
parazitologice, în vederea stabilirii diagnosticului.
Pregătire: • materiale
- sterile: – cutie Petri, pahar conic; scuipătoare specială
- nesterile: – pahar cu apă, şerveţele sau batiste de unică întrebuinţare.
Execuţie:
– i se oferă paharul cu apă ca să-şi clătească gura şi faringele;
– i se oferă vasul de colectare, în funcţie de examenul cerut;
– se solicită pacientului să expectoreze după un efort de tuse;
– se colectează sputa matinală sau adunată din 24 h.

Recoltarea sputei prin frotiu faringian şi laringian

 se umezeşte tamponul de vată cu apă distilată sterilă;
 se apasă limba cu spatula;
 se introduce tamponul în faringe cerând pacientului să tuşească
 sputa eliminată se prinde pe tamponul de vată care se introduce
imediat în eprubeta sterilă;
 frotiul laringian se recoltează de medic pătrunzând cu tamponul în
laringe sub control laringoscopic.

Recoltarea sputei prin spălătură gastrică

 se introduce sonda (Einhorn sau Faucher), în stomac, dimineaţa, pe
nemâncate;
 se introduc prin sondă 200 ml apă distilată, bicarbonatată, călduţă,
care este evacuată imediat sau extrasă cu seringa;
 lichidul recoltat se trimite imediat la laborator, pentru că germenii
căutaţi pot fi distruşi dacă stau mai mult timp în contact cu mediul
acid al sucului gastric;

Recoltarea sputei prin spălătură bronşică

 se utilizează la pacienţii cu TBC care nu expectorează;
 se pun în evidenţă bacili încapsulaţi în submucoasă, care nu apar în
mod obişnuit în spută;
 se introduc în recipientul de aerosoli 5 ml ser fiziologic sau 4 ml
soluţie teofilină 3% cu un ml soluţie de stricnină 1‰ pe care
pacientul o inhalează
 după aspiraţii, pacientul începe să tuşească chiar dacă nu a tuşit
anterior;
 sputa expectorată se recoltează într-un vas steril, recoltarea se repetă
zilnic, în următoarele 4 zile, în vase separate.

RECOLTAREA URINEI
Scop: • explorator
– informează asupra stării funcţionale a rinichilor, cât şi a întregului organism.
Pregătire:• materiale: urinar sau ploscă, materiale pentru toaleta organelor
genitale externe; eprubete, pregătire fizică şi psihic
 157

Execuţie:
• recoltarea urinei pentru un examen sumar:
- din urina obţinută se trimite un eşantion de 100-150 ml;
• recoltarea urinei pentru urocultură la jumătatea micţiunii:
- urocultura stabileşte prezenţa bacteriilor în urină;
- se recoltează urina de dimineaţă
- înainte de începerea tratamentului cu antibiotice, se spală mâinile
cu atenţie şi se usucă cu prosop curat;
- prima cantitate de urină emisă, aproximativ 50 ml, se elimină la
toaletă sau în bazinet, apoi fără să se întrerupă jetul urinar se
recoltează aproximativ 5 ml urină într-o eprubetă sterilă;
- se recoltează în eprubetă sterilă
- se transportă la laborator sau se însămânţează direct pe mediul de
cultură şi se introduce la termostat;
• recoltarea urinei prin sondaj vezical: se utilizează atunci când recoltarea la
jumătatea micţiunii nu este posibilă şi când puncţia vezicală nu este dorită;
• recoltarea urinei prin puncţie vezicală: se face numai în caz de: vezică plină,
când nu se poate recolta urina la jumătatea micţiunii sau prin sondaj vezical.

RECOLTAREA VĂRSĂTURILOR
Definiţie: Vărsătura - conţinut gastric care se elimină spontan, de obicei în
afecţiuni digestive, dar şi în alte afecţiuni (alcoolism, hipertensiune intracraniană).
Scop: • explorator – se fac examinări macroscopice, bacteriologice, chimice
pentru stabilirea diagnosticului
Pregătire: • materiale :două tăviţe curate şi uscate; pahar cu soluţie aromată;
pregătire fizică şi psihică a pacientului.
Execuţie:
- se îndepărtează proteza dentară;
- asistenta susţine tăviţa renală;
- sprijină fruntea bolnavului;
- după vărsătură se îndepărtează tăviţa;
- i se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura
Îngrijirea ulterioară a pacientului
- se şterge gura pacientului;
- se îndepărtează materialele folosite;
- se aşează pacientul în pat ;
- se supraveghează pacientul în continuare.
Pregătirea produsului pentru examen de laborator
– se completează buletinul de recoltare;
– se trimite produsul la laborator.

RECOLTAREA MATERIILOR FECALE

Definiţie: – Scaun - resturile alimentare supuse procesului de digestie, eliminate

din organism prin actul defecaţiei.
Scop: • explorator
- depistarea unor germeni patogeni (ex. bacteriologice, biochi-
 158

mice, parazitologice)
- depistarea unor purtători sănătoşi de gemeni

Pregătire: • materiale
- tavă medicală, ploscă sterilă, tub recoltator;
- sondă Nélaton nr. 16-18, purgativ salin;
- eprubete cu medii de cultură;
- materiale pentru toaleta perineală;
- muşama, aleză, lampă ce spirt, chibrituri;
- pregătire psihică şi fizică.

Execuţie:
 recoltare din scaun spontan sau provocat;
 recoltare directă din rect;
 recoltarea la copii:
- se face cu sonda Nélaton;
 recoltarea pentru ouă de paraziţi:
- se poate face prin raclare cu o spatulă sau cu o baghetă
- raclarea se face la 2-3 ore după culcare sau dimineaţa
devreme;

RECOLTAREA LICHIDULUI CEFALORAHIDIAN

Definiţie: – LCR este un produs de secreţie al plexurilor coroide la nivelul

ventriculului IV, cu rol de protecţie a SNC, cu rol nutritiv şi excretor, care circulă în
spaţiul subarahnoidian.
Scop: •în diagnosticul neuroinfecţiilor şi hemoragiilor meningiene, în afecţiuni
neurologice şi neurochirurgicale, al stărilor comatoase.
Execuţie:
 recoltarea se execută pe nemâncate, prin puncţie lombară suboccipitală
sau ventriculară;
 la pacienţii cu stare generală alterată se execută. în decubit lateral pentru
a evita lipotimia;
 tehnica de puncţionare şi prelevare va fi strict aseptică;
 se observă presiunea de scurgere sau se măsoară tensiunea cu
manometru Claude;
 se extrag 10-20 ml LCR (după scurgerea câtorva picături);
 lichidul se repartizează în mai multe eprubete sterile (pentru diferite
examinări); – aproximativ 4 ml în fiecare eprubetă;
 se fac examinări:
- citologice (măsurarea elementelor celulare/mm3:
limfocite, polinucleare, eozinofile, atipii
celulare);
- bacteriologice - BK şi alţi germeni;
- serologice - sifilisul SNC;
- biochimice.
 159

LCR = soluţie apoasă, bogat salină, limpede ca apa de stâncă;

• volum: 100-150 m; D =1005-1009; pH = 7,4-7,5
• tensiunea: 10-20 cm apă în decubit lateral
20-25 cm apă în poziţie şezând
0-suboccipital
0-5 cm apă la sugari
5-15 cm apă la copii

Valori normale ale constituenţilor chimiei:

– albuminorahie = 20-60 mg% – Ca++ = 4,5-5,5 mg %
R. Pandy, None Apelt
– glicorahia = 50-60 mg% – Mg++ = 3-3,5 mg%
– clororahia = 700-760 mg% – Na+ = 300-350 mg %
+
– azot total = 15-30 mg % –K = 12-17 mg%
– creatinină = 0,5-1 mg % – Cl - = 420-450 mg %
– acid lactic = 10-25 mg % – P mineral =1,2-2 mg %

RECOLTAREA SECREŢIILOR PURULENTE

Definiţie
Secreţiile purulente se recoltează de pe suprafaţa tegumentelor, din plăgi
supurate, ulceraţii, organele genitale, conjunctiva oculară, leziuni ale cavităţii bucale şi
din conductul auditiv extern.
Scop: • explorator
- depistarea florei microbiene generatoare şi efectuarea
antibiogramei;
• terapeutic
- evacuarea şi tratarea colecţiilor purulente.
Pregătire: Idem alte recoltări.

Recoltarea din vezicule, pustule, ulceraţii

- se curăţă şi se dezinfectează suprafaţa veziculelor, pustulelor,
ulceraţiilor;
- se sterilizează ansa prin încălzire la roşu şi se aşteaptă să se
răcească;
- se recoltează o mică porţiune de puroi, de sub crustă sau de la
marginea ulceraţiilor;
- materialul recoltat se trece pe o lamă de sticlă sterilă;
- se efectuează frotiu.

Recoltarea din papule, noduli sau alte leziuni inflamatoare

- se dezinfectează tegumentele cu tinctură. de iod;

- se puncţionează regiunea cu un ac steril montat la seringă;
- se plimbă acul în teren în mai multe direcţii până se obţine
serozitate la aspirare;
- se spală seringa cu ser fiziologic sau mediu de cultură;
 160

- se introduce lichidul într-o eprubetă sterilă şi se închide cu dopul,

după flambare.

RECOLTAREA SECREŢILOR VAGINALE

Definiţie: Secreţia vaginală reprezintă un transsudat al mucoasei vaginale.

Pregătire: Idem alte recoltări + lamele de sticlă.
Execuţie:
- se îndepărtează labiile mari şi mici;
- se recoltează cu ansa sau cu tamponul fixat în porttampon din
următoarele locuri :orificiul glandelor Bartolin; orificiul colului
uterin; meatul urinar;
- recoltarea se face cu valve şi specule sterile, evitând atingerea
vulvei sau a pereţilor vaginului;
- se efectuează câte două frotiuri pentru fiecare produs recoltat
pentru examen citologic, iar pentru examenul bacteriologic se
recoltează cu ansa din eprubeta sterilă;
- la fetiţe, se recoltează cu ansa, iar în caz de suspiciune de difterie
vulvară se prelevează trei tampoane: vaginal, nazal, faringian.

Interpretarea examenului

La examenul microscopic, apar patru imagini:

o tipul I - epitelii şi lactobacili (secreţie normală);
o tipul II - epitelii, lactobacili, rari bacili gram-negativi sau
leucocite;
o tipul III - epitelii, foarte rari lactobacili, foarte frecvenţi bacili
gram-negativi, coci gram-pozitivi şi negativi, frecvente leucocite
o tipul IV - rare epitelii, lactobacili absenţi, foarte frecvente
leucocite, foarte abundentă floră mixtă, Trichomonas prezent.

SONDAJE, SPĂLĂTURI, CLISME

Definiţie: Sondajul reprezintă introducerea unei sonde sau cateter din metal,
cauciuc sau material plastic, prin căile naturale, într-o cavitate naturală a organismului.
Scop: • explorator
- recoltarea produselor cavităţii sondate în vederea efectuării
 161

examenelor de laborator;
• terapeutic
- evacuarea conţinutului cavităţii sondate;
- introducerea unor substanţe medicamentoase;
- hidratare;
- alimentare;
- curăţirea cavităţii de substanţe dăunătoare organismului
Rolul asistentei
 respectarea unei asepsii perfecte
 pregătirea psihică a bolnavului
 sonda se va lubrifia sau uda, după caz, pentru a uşura înaintarea,
 în cazul spălăturilor, cantitatea lichidului introdus trebuie să fie
întotdeauna mai mică decât capacitatea cavităţii organului spălat;
 este interzisă introducerea lichidului de spălătură sub presiune
 conţinutul evacuat prin sondaje sau spălături se păstrează (pentru
analiză)
 sondajele şi spălăturile vor fi notate în foaia de observaţie însoţite de
numele persoanei care le-a efectuat
 eventualele greşeli comise cu ocazia sondajului şi spălăturii vor fi
raportate

TIPURI DE SONDE
I. Pentru alimentaţia enterală artificială
 Sonda naso-gastrică – indicată în alimentarea de scurtă durată, când nu
există risc important de inhalare
 Sonda naso-duodenală şi naso-jejunală – indicată în nutriţia de durată
scurtă, în risc major de inhalare sau tulburări de evacuare ale stomacului
(pacienţi cu tulburări de conştienţă, AVC etc.).
 Gastrostomie endoscopică percutanată – indicată în alimentaţia
enterată de durată lungă.
 Jejunostomie endoscopică percutanată – indicată în alimentaţia enterată
de durată lungă cu risc major de inhalaţie, fără intervenţie chirurgicală.
II. Sonde gastroduodeoale – (adesea numite sonde gastrice) sunt utilizate pentru
următoarele scopuri:
- prelevarea lichidului gastric în scop diagnostic;
- evacuarea sau aspirarea lichidului gastric sau a sângelui;
- evacuarea aerului sau gazului după o reanimare cu ventilaţie prin mască;
- evacuarea conţinutului gastric înainte de anestezie în intervenţia
chirurgicală de urgenţă;
- evacuarea stomacului după absorbţie orală de substanţe toxice
- sonda de alimentaţie gastrică sau duodenală la pacienţii cu AVC.
Tipuri de sonde gastroduodenale:
o pentru utilizarea de scurtă durată (PVC sau cauciuc);
o pentru utilizare de lungă durată:– din material sintetic (poliuretan,
silicon)
• sondele sunt lungi de 75-120 cm cu diametru de 8-12 ch pe scara Charriere
(1ch = 1,3 mm) pentru alimentaţie, de 12-15 ch pentru evacuare şi spălătură, iar pentru
spălătură gastrică de 30 ch.
 162

III. Sonde de compresiune esofagiene

o folosite pentru oprirea hemoragei produse de varicele esofagiene
sau a hemoragiei gastrice (sonda Blakemore - cu două balonaşe şi
trei deschideri; sonda Linton)
Complicaţii:
- asfixie
- pneumopatie de inhalaţie;
- ruptură de esofag, a cardiei;
- ulcer de compresiune al esofagului cu risc de esofagită.
IV. Sondele intestinului subţire
- lungime de 120-300 cm;
- confecţionate din cauciuc sau material plastic,
- folosite pentru alimentaţie, decompresiune şi eliberarea lumenului
intestinal;
tipuri: – sonda Miller-Abbott – cu lumen dublu, balonaş distal, lungime de 31 cm
(12-18 ch); sonda Eudel; etc.
V. Sonde vezicale
– instalate în scop – diagnostic, terapeutic (tipuri – sonde pentru evacuare
simplă: Nélaton; Mercier)

SONDAJUL GASTRIC
Definiţie: Sondajul sau tubajul gastric reprezintă introducerea unui tub de cauciuc
– sonda gastrică Faucher sau Einhorn prin faringe şi esofag în stomac.
Scop: • explorator
o recoltarea conţinutului stomacal
o pentru studierea funcţiei evacuatoare a stomacului;
• terapeutic
o evacuarea conţinutului stomacal toxic;
o curăţirea mucoasei de exsudate şi substanţe străine depuse;
o hidratarea şi alimentarea bolnavului;
o introducerea unor substanţe medicamentoase.
Indicaţii: – în gastritele acute sau cronice, boala ulceroasă.
Pregătiri • materiale: de protecţie: şorţuri din cauciuc sau din material plastic;
muşama şi aleză; prosoape; sonda Faucher sau Einhorn; 2 seringi de 20 ml; casoletă cu
mănuşi de cauciuc; eprubete; tăviţă renală; recipient pentru colectare;medicamente.
Pregătire: pregătirea psihică şi fizică a pacientului.
Execuţie:
o asistenta se spală cu apă şi săpun;
o îmbracă şortul de cauciuc;
o îşi pune mănuşile sterile;
o umezeşte sonda pentru a favoriza alunecarea prin faringe şi esofag;
o se aşează în dreapta bolnavului şi îi fixează capul cu mâna stângă
o prinde cu mâna dreaptă extremitatea rotunjită a sondei ca pe un creion;
o cere pacientului să deschidă larg gura, să respire adânc şi introduce
capătul sondei pana la peretele posterior al faringelui, cât mai aproape de
rădăcina limbii, invitând bolnavul să înghită;
o introduce sonda în esofag şi este împinsă uşor spre stomac (40-50 cm);
o verifică prezenta sondei în stomac prin aspirarea conţinutului stomacal
 163

cu ajutorul seringii şi fixează sonda;

o aşează la extremitatea liberă a sondei balonul Erlenmeyer sau aspiră
sucul gastric cu seringa;
o extrage sonda printr-o mişcare hotărâtă, cu prudentă, după comprimarea
ei cu o pensă hemostatică pentru a împiedica scurgerea conţinutului în
faringe (de unde ar putea fi aspirat de pacient);
o goleşte conţinutul sondei în vasul colector;
Îngrijirea ulterioară a pacientului – Idem ca în alte manevre.
Pregătirea produsului pentru examenul de laborator – Idem ca în alte
manevre.
Accidente
- greaţă şi vărsături
- tuse, hiperemia feţei, apoi cianoza, se îndepărtează sonda;
- bronhopneumonii de aspiraţie.

INTRODUCEREA SONDEI BLAKEMORE

Pentru compresia segmentară a esofagului şi a cardiei în vederea unui tam-

ponament esofagian se folosesc. mai multe tipuri de sonde, dintre care cea mai utilizată
este sonda Blakemore.
Scop: – realizarea hemostazei în HDS, varice esofagiene
Pregătiri: • materiale sterile
sonda Blakemore cu dublu balonaş;
sondă gastrică, laringoscop;
seringi de 20 ml;
pense hemostatice;
comprese;
– nesterile
- aparat de aspiraţie;
- vas colector
– medicamente
- soluţie novocaină; cocaină pentru anestezie;
- substanţă lubrifiantă.
Pacient: pregătire fizică şi psihică.
Execuţie:
- se introduce sonda endonazal,–se umflă balonaşul gastric cu 200-250 ml
aer;
- se trage sonda astfel ca balonaşul să fie în dreptul joncţiunii eso-cardiale;
- se fixează la orificiul nazal printr-un sistem de prindere (guleraş);
- se umflă balonaşul esofagian 60-80 ml aer;
- se aspiră conţinutul sondei;
- se ataşează sonda la punga colectoare care va fi situată decliv (sifonaj);
- se verifică permanent presiunea din balonaşe (50 – 60 mmHg)
- se supraveghează fixarea, permeabilitatea sondei, TA şi pulsul;

SONDAJUL DUODENAL

Definiţie: Sondajul sau tubajul duodenal constă din introducerea unei sonde
 164

Einhorn dincolo de pilor, realizând o comunicare între duoden şi mediul exterior.

Scop: • explorator
• terapeutic
• alimentaţie artificială

Generalităţi
- se pot localiza procesele patologice hepatobiliare,
- analiza sucului pancreatic urmăreşte dozarea fermenţilor din
conţinutul lui
- recoltarea sucului pancreatic se face prin tubajul duodenal.
Pregătiri: Vezi sondajul gastric.
Pacient: pregătire psihică şi fizică.
Execuţia: Vezi sondajul gastric.

SONDAJUL VEZICAL

Definiţie: Prin sondaj vezical se înţelege introducerea unui instrument tubular

(sondă sau cateter) prin uretră în vezica urinară, realizând astfel o comunicaţie
instrumentală între interiorul vezicii şi mediul extern.
Scop:
• explorator
- recoltarea urinii pentru examen de laborator;
- depistarea unor modificări patologice ale uretrei şi vezicii urinare;
• terapeutic
- evacuarea conţinutului (când aceasta nu se face spontan);
- executarea unor procedee terapeutice prin sondă.

SONDAJUL VEZICAL LA FEMEI

Pregătiri: • materiale:muşama şi mănuşi sterile de cauciuc; două sonde lungi de
aproximativ 15 cm cu vârful uşor îndoi complet rotunjit având una-două orificii laterale
aproape de vârf; 1-2 eprubete pentru urocultură, medii de cultură; medicamente (ulei de
parafină steril şi oxicianură de mercur 1/5000
• pacienta – se pregăteşte fizic şi psihic.
Execuţie:
- sondajul se efectuează în condiţii asepsie
- se evidenţiază meatul urinar;
- se dezinfectează cu oxicianură de mercur orificiul uretral de sus în jos
în direcţia anusului;
- se lubrifiază sonda cu ulei steril;
- orientată cu vârful în sus, sonda se introduce în uretră 4-5 cm;
- paralel cu înaintarea sondei, extremitatea acesteia va fi coborâtă
printr-o mişcare în formă de arc pentru a-i uşura trecerea în vezică;
- primele picături se iasă să se scurgă în tăviţa renală, apoi în
recipientele pregătite în funcţie de scop sau într-un recipient de
colectare;
- se extrage sonda se face după pensarea orificiului extern.
 165

Îngrijirea ulterioară a pacientei

- se efectuează toaleta regiunii vulvare;
- se îmbracă şi se aşează comod în pat;
- se va supraveghea în continuare,
- se notează în FO

SONDAJUL VEZICAL LA BĂRBAT

Pregătiri: idem ca la sondajul vezical la femei

- se aşează pacientul în decubit dorsal cu picioarele întinse şi uşor
depărtate;
- se face toaleta organelor genitale;
- sub bazin se aşează o pernă tare, muşamaua şi aleza;
- se aşează tăviţa renală între coapse
Execuţie
 asistenta îmbracă mănuşi de cauciuc;
 alege sonda şi o lubrifiază;
 dezinfectează meatul urinar cu ser fiziologic şi oxicianură de
mercur;
 între degetele inelar şi mic ale mâinii drepte prinde extremitatea
liberă a sondei şi cu ajutorul unei pense sterilese apucă sonda;
 se introduce vârful sondei în meat şi se împinge uşor cu pensa, în
timp ce cu mâna stângă întinde penisul cât mai bine, pentru ca să
dispară cutele transversale ale mucoasei uretrale
Complicaţii
• imediate:
- lezarea traumatică a mucoasei uretrale
- crearea unei căi false prin forţarea sondei;
- astuparea sondei în cursul evacuării vezicii
• tardive
- infecţioase, prin introducerea germenilor patogeni prin manevre şi
instrumente nesterile.

SONDAJUL TRAHEO-BRONŞIC

Prin sondaj traheo-bronşic se înţelege introducerea unei sonde de cauciuc prin

cavitatea bucală şi laringe în trahee şi bronhii (sondaj Metras).
Scop
• explorator
- în caz de bronhografii ţintite pentru obţinerea imaginii arborizaţiilor
bronşice dintr-un lob sau dintr-un segment pulmonar (substanţa
radioopacă se introduce direct prin sondă în ramura bronşică
respectivă)
• terapeutic
- pentru extragerea exsudatelor din căile respiratorii, conţinutului
abceselor
- pentru mobilizarea dopurilor de secreţie intrabronşice ;
 166

- pentru tratamentul local al proceselor pulmonare supurative

(bronşiectazie, abces pulmonar).
Pregătire: materiale de protecţie (prosoape, măşti de tifon); sterile: sondă
Metras; spatulă linguală, oglindă laringiană, comprese de tifon, instrumente pentru
anestezia laringelui, seringi, nesterile (tăviţă renală; sursă de lumină); medicamente
(adrenalină, cafeină, plegomazin, cocaină) fenobarbital; pacientul va fi pregătit fizic
(dimineaţa pe nemâncate şi sedat) şi psihic.

Execuţie
Medicul
- se spală pe mâini, se dezinfectează, îmbracă mănuşi sterile şi masca de tifon;
- execută anestezia;
- alege sonda corespunzătoare lobului în care vrea să pătrundă;
- sub controlul laringoscopului introduce sonda până în regiunea subglotică;
retrage mandrenul şi o împinge mai departe sub control radioscopic spre
locul leziunii;
- injectează substanţa de contrast cu presiune moderată
- extrage sonda;
- face examenul radiologic;

Asistenta
- ţine capul bolnavului asigurând poziţia ;
- susţine limba pacientului în afară;
- aşează bolnavul în decubit dorsal, puţin înclinat spre partea care trebuie
injectată;
- schimbă poziţia pacientului (decubit lateral stâng-drept, decubit ventral,
poziţie Trendelenburg)
- îngrijeşte ulterior pacientul

Complicaţii
• imediate:
- tuse: se întrerupe sondajul şi se completează anestezia;
- intoxicaţia cu cocaină manifestată prin dispnee, palpitaţii, transpiraţii reci,
fenomene de colaps, după utilizarea unei cantităţi mari de cocaină;
• tardive:
- suprainfecţii

SPĂLĂTURA OCULARĂ
Definiţie
Prin spălătură oculară se înţelege introducerea unui lichid în sacul conjunctival.

Scop
• terapeutic
- în procesele inflamatoare ale conjunctivei;
- în prezenta unor secreţii conjunctivale abundente;
- pentru îndepărtarea corpilor străini;
 167

Pregătire : materiale de protecţie (prosoape, măşti de tifon); sterile: comprese,

tampoane de vată, picurător.

Execuţie
- participă două asistente: una supraveghează pacientul şi una efectuează
tehnica
- se spală pe mâini; se dezinfectează;
- verifică temperatura lichidului de spălătură: 37°C
- aşează pe cele două pleoape câte o compresă îmbibată în soluţia antiseptică
de spălare;
- deschide fanta palpebrală cu degetele şi toarnă încet lichidul în sacul
conjunctival, evitând corneea;
- solicită pacientul să rotească ochiul în toate direcţiile;
- repetă tehnica la nevoie şi verifică prezenţa corpilor străini în lichidul de
spălătură;

SPĂLĂTURA AURICULARĂ

Prin spălătură auriculară se înţelege spălarea conductului auditiv extern prin

introducerea unui curent de lichid.
Scop
• terapeutic
- îndepărtarea secreţiilor (puroi, cerumen);
- îndepărtarea corpilor străini;
- tratamentul otitelor cronice;

Pregătiri
Idem ca la spălătura oculară.

SPĂLĂTURA GASTRICĂ

Prin spălătură gastrică înţelegem evacuarea conţinutului stomacal şi curăţirea

mucoasei de exsudate şi substanţe străine.

Scop
• terapeutic
- evacuarea conţinutului stomacal toxic;

Indicaţii
- intoxicaţii alimentare sau cu substanţe toxice;
- stază gastrică însoţită de procese fermentative;
- pregătirea preoperatorie în intervenţiile de urgenţă sau pe stomac;
- pregătirea pentru examen gastroscopic

Contraindicaţii
- intoxicaţii cu substanţe caustice;
 168

- hepatite cronice; varice esofagiene;

- îmbolnăviri cardio-pulmonare decompensate;
- ulcer gastric în perioada dureroasă;
- cancer gastric;

Pregătiri
Idem ca la sondaj

Execuţie
Idem ca la sondaj +
- se ridică pâlnia deasupra capului pacientului;
- înainte ca ea să se golească complet, se coboară cu 30-40 cm sub nivelul
epigastrului în poziţie verticală pentru a se aduna în ea lichidul din stomac;
- se goleşte conţinutul pâlniei în vasul colector;
- se repetă operaţia până ce lichidul este curat, limpede, fără resturi
alimentare sau substanţe străine;
- se îndepărtează pâlnia şi se pensează capătul liber al sondei după care se
extrage cu atenţie.

SPĂLĂTURA VEZICII URINARE

Prin spălătura vezicii urinare se înţelege introducerea unei soluţii medicamentoase

prin sondă sau cateter în vezică.
Scop. • terapeutic
- îndepărtarea exudatelor patologice rezultate din inflamaţia pereţilor vezicii.

Pregătiri. Idem ca la sondaj vezical.

Execuţie
- tehnica începe cu sondajul vezical
- după evacuarea vezicii se adaptează la sondă seringa Guyon sau un irigator
şi se introduc 80-100 ml soluţie, fără să se destindă vezica;
- se retrage seringa şi se lasă să se scurgă lichidul introdus, capătul sondei
aşezându-se pe o compresă;
- se repetă operaţia până ce lichidul evacuat este limpede;

Notarea în foaia de observaţie

- se notează tehnica şi aspectul lichidului de spălătură.

Important:
- tehnica se execută în condiţii de perfectă asepsie a materialelor şi
manevrelor;
- tehnica se execută cu prudentă pentru a preveni complicaţiile: hemoragii,
traumatisme, infecţii;
 169

SPĂLĂTURĂ VAGINALĂ

Prin spălătură vaginală se înţelege introducerea unui curent de lichid - apă sau
soluţie medicamentoasă - în vagin, care, după ce spală pereţii vaginali, se evacuează
pe lângă canulă.

Scop
• terapeutic
- îndepărtarea conţinutului vaginal
- dezinfecţia locală înaintea intervenţiilor chirurgicale;
- calmarea durerilor;
- reducerea proceselor inflamatoare;

Pregătiri
• materiale de protecţie (paravan, prosoape; traversă, muşama), sterile (canulă
vaginală;irigator, vată); nesterile ( stativ pentru irigator; bazinet;) medicamente
–2 l soluţie medicamentoasă (apă oxigenată, soluţie cloramină, permanganat de K
1/2000, oxicianură de mercur1/4000, soluţie sublimat 1%)

Execuţie:
- spălarea mâinilor
- se adaptează canula la tubul irigatorului şi se elimină aerul
- se aşează irigatorul la 50 – 75 cm înălţime faţă de simfiza pubiană
- se reperează orificiul de intrare în vagin, se deschide robinetul şi se intro-
duce canula odată cu lichidul până în fundul de sac posterior al vaginului
- se spală bine fundul de sac posterior al vaginului,
- se retrage canula înainte ca irigatorul să se golească.
- Atenţie ! soluţiile medicamentoase (preparate farmaceutice sau pe loc) vor
fi încălzite la temperatura necesară în baie de apă;

După temperatura lor, spălăturile vaginale se împart în:

 spălături reci (până la 20°C);
 spălături călduţe (35-37°C);
 spălături calde (45-50°C);

CLISMELE

Prin clismă se introduc diferite lichide în intestinul gros (prin anus, în rect şi
colon).
Scop.
• evacuator
- evacuarea conţinutului intestinului gros;
- pregătirea pacientului pentru examinări (rectoscopie, irigoscopie);
- intervenţii chirurgicale asupra rectului;
• terapeutic
- introducere de medicamente;
- alimentarea sau hidratarea pacientului.
 170

Clasificarea clismelor după-efect

 clisme evacuatoare care pot fi: simple, înalte, prin sifonaj, uleioase,
purgative;
 clisme terapeutice - medicamentoase cu efect local, anestezice;
 clisme alimentare – hidratante;
 clisme baritate - cu scop explorator;

Pregătiri: • materiale de protecţie (paravan, muşama, aleză, învelitoare) ;

sterile (canulă rectală; casoletă cu comprese; pară de cauciuc pentru copii); nesterile
(stativ pentru irigator; irigatorul şi tubul de cauciuc de 1,5-2 m lungime şi 10 mm
diametru; tăviţă renală, bazinet; apă caldă la 35°C-37°C (500-1000 ml pentru adulţi,
150 ml pentru copil); sare (1 linguriţă la un litru de apă); ulei (4 linguri la 1 litru de
apă); sau glicerină (40 gr la 500 ml); săpun (1 linguriţă rasă la 1 litru); medicamente;
substanţă lubrifiantă (vaselină);
• pregătire psihică şi fizică a pacientului

CLISME EVACUATOARE

Execuţia
• clisma evacuatoare simplă:
 se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide robinetul;
 se verifică temperatura apei sau a soluţiei medicamentoase;
 se umple irigatorul;şi se evacuează aerul şi prima coloană de apă;
 se lubrifiază canula cu o compresă de tifon;
 se fixează irigatorul pe stativ;
 se îndepărtează fesele pacientului cu mâna stângă;
 se introduce canula prin anus în rect perpendicular pe suprafaţa
subiacentă, cu vârful îndreptat înainte în direcţia vezicii urinare;
 după ce vârful canulei a trecut prin sfincter, se ridică extremitatea
externă şi se îndreaptă vârful în axa ampulei rectale;
 se introduce canula 10-12 cm;
 se deschide robinetul sau pensa şi se reglează viteza de scurgere a
apei prin ridicarea irigatorului la aproximativ 50 cm deasupra patului
pacientului;
 pacientul va respira adânc, şi îşi relaxează musculatura abdominală,
ca să reţină soluţia 10-15 minute;
 se închide robinetul înainte ca nivelul apei să se apropie de nivelul
tubului de scurgere;
 se îndepărtează canula şi se aşează în tăviţa renală;
 pacientul se duce la toaletă

clisma înaltă : se procedează la fel ca la clisma evacuatorie simplă, dar se

introduce canula flexibilă la 30 – 40 cm.
 171

CLISMA TERAPEUTICĂ

Clisma terapeutică:
- se foloseşte când se doreşte o acţiune locală asupra mucoasei, când calea
orală nu este practicabilă sau când se doreşte ocolirea căii portale;
- se pot administra medicamente ca: digitală, clorură de calciu, tinctură de
opiu, chinină, care se absorb prin mucoasa rectală sau cele cu efect local
(soluţii izotonice) în microclisme sau clisme picătură cu picătură (la o
oră, 1 1/2 h după clisma evacuatoare), cu un ritm de 60 picături pe minut.

Microclisme
- substanţa medicamentoasă se dizolvă în 10-15 ml apă ser fiziologic sau
soluţie izotonă de glucoză şi se introduce cu ajutorul unei seringi adaptate
la canula rectală.

Clisma picătură cu picătură

- se pot introduce în organism 1-2 l soluţie medicamentoasă în 24 h;
- se foloseşte şi în scop anestezic (când narcoza prin inhalaţie este
contraindicată), eterul putând fi administrat sub forma unei clisme
picătură cu picătură;
- pentru efectul local se utilizează clismele cu bicarbonat de Na, infuzie de
muşeţel, cortizon, vitamina A, decoct de usturoi

INTRODUCEREA TUBULUI DE GAZE

Definiţie. Tubul de gaze este un tub de cauciuc semirigid de 30-35 cm lungime

şi 8-12 mm diametru, cu marginile extremităţilor rotunjite.
Scop. Eliminarea gazelor din colon în caz de meteorism abdominal
Pregătiri:• materiale de protecţie (muşama, aleză, învelitoare; paravan), sterile
(tubul de gaze; comprese, substanţă lubrifiantă -vaselină boricată);
Execuţia
- asistenta se spală pe mâini şi se dezinfectează;
- unge tubul cu vaselină boricată
- depărtează fesele pacientului cu mâna stângă, iar cu dreapta introduce
tubul de gaze prin anus în rect şi de aici în colon, prin mişcări de
"răsucire şi înaintare" până la o adâncime de 15-20 cm;
- acoperă pacientul cu învelitoare;
- menţine tubul maximum 2 ore;
- se îndepărtează după degajare;
- la nevoie se repune după 1-2 ore
 172

CAPITOLUL VII

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR

Definiţie: Medicamentele sunt produse de origine minerală, vegetală, animală sau

chimică, transformate într-o formă de administrare (preparate solide sau soluţii)
prescrise de medic.

Scopul administrării
 prevenirea îmbolnăvirilor (ex. vaccinurile);
 ameliorarea bolilor (ex. medicamentele antalgice);
 vindecarea bolilor (ex. antibioticele), prin acţiunea lor locală sau
generală;

Căile de administrare
 calea digestivă - orală, sublinguală, gastrică, intestinală, rectală;
 local - pe tegumente şi mucoase;
 respiratorie;
 urinară;
 parenterală - sub forma injecţiilor intradermice, subcutanate,
intramusculare, intravenoase (executate de asistenta medicală) şi
injecţii intraarteriale, intracardiace, intrarahidiene, intraosoase
(executate de medic);
Calea de administrare este aleasă de medic, în funcţie de scopul urmărit.

Medicamentele se conservă în:

- farmacii
- dulapul ce conţine otrăvurile (închise) - toate medicamentele
stupefiante;
- frigider - seruri imune, insulină, antibiotice;

Prescrierea medicamentelor este făcută de medic, în scris. Pentru pacienţii

ambulatori, prescrierea se face în reţetă, iar pentru pacienţii internaţi în spital în foaia de
observaţie.
Prescrierea cuprinde:
- numele medicamentului;
- doza - cantitatea şi concentraţia;
- calea de administrare;
- ora administrării şi durata tratamentului;
- administrarea în raport cu alimentaţia - înainte, în timpul sau după
masă;

Circuitul medicamentelor în spital

 173

- se completează condica de medicamente în triplu exemplar (data, numele

pacientului, salonul, patul, numele medicamentului), forma de prezentare;
- se predă condica de medicamente la farmacie;
- se prelucrează medicamentele de către asistenta medicală care are sarcina de
a verifica: - ambalajul propriu; etichetele.
- se depozitează medicamentele în secţia de spital în dulapuri comparti-
mentate sau în cutii pentru fiecare pacient; soluţiile perfuzabile preparate de
farmacie - în frigider;
- se administrează medicamentele la ora prescrisă;

Regulile de administrare a medicamentelor

• Asistenta
 respectă medicamentul prescris de medic
 identifică medicamentul prescris după etichetă, forma de prezentare,
culoare, miros, consistenţă;
 verifică calitatea medicamentelor (culoarea, turbiditatea, opalescenţa)
 respectă căile de administrare prescrise de medic;
 respectă orarul şi ritmul de administrare a medicamentelor ,
 respectă doza de medicament - doza unică şi doza/24 de ore;
 respectă somnul fiziologic al pacientului
 evită incompatibilităţile medicamentoase datorate asocierii unor
soluţii medicamentoase în aceeaşi seringă, în acelaşi pahar;
 serveşte pacientul cu doza unică de medicament pentru administrarea
pe cale orală;
 respectă următoarea succesiune în administrarea medicamentelor: pe
cale orală - solide, lichide, apoi injecţii, după care administrează
ovulele vaginale, supozitoare;
 informează pacientul asupra medicamentelor prescrise în ceea ce
priveşte efectul urmărit şi efectele secundare;
 anunţă imediat medicul privind greşelile produse în administrarea
medicamentelor
 administrează imediat soluţiile injectabile aspirate din fiole, flacoane;
 respectă măsurile de asepsie,

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE ORALĂ

Definiţie
Calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor, acestea
putându-se resorbi la nivelul mucoasei bucale şi a intestinului subţire sau gros.

Scop
- obţinerea efectelor locale,
- obţinerea efectelor generale.

Contraindicaţii în administrare:
- medicamentul este inactivat de secreţiile digestive;
- medicamentul prezintă proprietăţi iritante asupra mucoasei gastrice;
 174

- se impune o acţiune promptă a medicamentelor;

- medicamentul nu se resoarbe pe cale digestivă;
- se impune ocolirea barierei hepatice.

Forme de prezentare a medicamentelor

• lichide
- soluţii, mixturi, infuzii, decocturi, tincturi, extracte, uleiuri, emulsii;
• solide
- pulberi, tablete, drajeuri; granule, mucilagii

Pregătirea administrării medicamentelor

• pacientul:
- este informat asupra efectelor urmărite prin administrarea me-
dicamentului respectiv şi a eventualelor efecte secundare;
- i se administrează în poziţie şezând, dacă starea lui permite;
• materiale:
- lingură, linguriţă, pipetă, sticlă picurătoare, pahar gradat, ceaşcă;
- apă, ceai, lapte;

Administrarea medicamentelor
• lichidele - se pot dilua cu ceai, apă sau se administrează ca atare, apoi pacientul
bea apă, ceai;
• solidele:
- tabletele, drajeurile se aşează pe limba pacientului şi se înghit ca atare.
Tabletele care se resorb la nivelul mucoasei sublinguale (nitroglicerina)
se aşează sub limbă;
- pulberile divizate în caşete amilacee sau capsule cerate - se înmoaie
înainte caşeta în apă şi se aşează pe limbă pentru a fi înghiţită;
- granulele se măsoară cu linguriţa;

Atenţie!
- înaintea administrării se verifică medicamentul;
- ceaiurile medicinale, mixturile se prepară înainte de administrare,
pentru a nu se degrada substanţele active;

Conţinutul unor instrumente cu care se administrează medicamentele lichide:

- 1 pahar de lichior 15 g ulei

- o ceaşcă de cafea 50 ml soluţie apoasă
- un pahar de apă 200 ml soluţie apoasă
- o linguriţă 5 ml soluţie apoasă
4,5 ml ulei
6,5 ml sirop
- 1 lingură 3 linguriţe de apă
- 20 picături 1 g soluţie apoasă
- 60 picături 1 g soluţie alcoolică
- 40-45 picături 1 g soluţie uleioasă
 175

- 1 linguriţă rasă = 1,5-2,5 g

- 1 linguriţă cu vârf = 2,5 - 5 g
- – 1 vârf de cuţit = 0,5-1 g
- gustul neplăcut al medicamentului se poate disimula prin diluare cu apă,
ceai, sirop
- la pacienţii inconştienţi, cu tulburări de deglutiţie, se introduc
medicamentele prin sondă Einhorn, în stomac.
DE EVITAT:
- manipularea comprimatelor direct cu mâna, după scoaterea din
ambalajul lor;
- amestecarea unor medicamente sub formă de prafuri sau sub altă formă
cu cărbune medicinal,
- administrarea tabletelor, drajeurilor ca atare la copii sub vârsta de 5 ani;
- atingerea dinţilor de către soluţiile acide şi feruginoase, pentru că atacă
smalţul dentar (ele vor fi administrate cu ajutorul unui tub de sticlă);

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE

RECTALĂ

Indicaţii
- pacienţii cu tulburări de deglutiţie;
- pacienţii operaţi pe tubul digestiv superior sau cu intoleranţă digestivă
(vărsături, greţuri, hemoragii);
- pacienţii la care se doreşte evitarea circulaţiei portale,

Scop - obţinerea unor:

• efecte locale:
- golirea rectului;
- efect purgativ - supozitoare cu glicerină;
- calmarea durerilor;
- atenuarea peristaltismului intestinal;
- atenuarea proceselor inflamatoare locale;
• efecte generale:
- prin absorbţia medicamentelor la nivelul mucoasei rectale pot acţiona
asupra unor organe sau sisteme
Forme de administrare a medicamentelor
• supozitoare
• clisme medicamentoase

Pregătirea administrării supozitoarelor

• •materiale: mănuşi de cauciuc, vaselină, tăviţă renală, supozitoare;
materiale pentru clisma evacuatoare (vezi clismele);
• •pacientul: este pregătit psihic şi fizic (poziţia decubit lateral cu
membrele inferioare flectate pentru administrarea supozitoarelor);

Administrarea supozitoarelor
 176

- asistenta îşi spală mâinile, apoi îmbracă mănuşile de cauciuc;

- despachetează supozitorul din ambalaj;
- unge cu vaselină supozitorul, sau îl menţine într-o atmosferă caldă;
- depărtează fesele pacientului cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă
introduce supozitorul cu partea ascuţită înainte în anus.
Administrarea clismelor medicamentoase - vezi capitolul "clismele";

DE ŞTIUT:
– în timpul administrării clismei medicamentoase picătură cu picătură, se va
menţine constantă temperatura soluţiei (39-42°C), pentru a evita reflexul de defecaţie
prin administrarea soluţiei cu temperatură redusă, ca urmare a răcirii.
Se evită : - supraîncălzirea supozitorului care determină topirea lui şi
imposibilitatea de administrare.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE

RESPIRATORIE

Calea respiratorie se foloseşte pentru administrarea medicamentelor, având în

vedere suprafaţa de peste 100 m2 a alveolelor pulmonare şi vascularizaţia lor bogată.
Se administrează:
- gaze sau substanţe gazeificate;
- lichide fin pulverizate sau sub formă de vapori intratraheal.
Scop
o dezinfecţia, decongestionarea mucoasei căilor respiratorii;
o îmbogăţirea aerului inspirat în oxigen, pentru combaterea
hipoxiei;
o fluidificarea sputei, expectoraţia.

Inhalaţia – reprezintă introducerea substanţelor medicamentoase în căile

respiratorii, antrenate de vapori de apă.

Indicaţii
rinite; rinofaringite;
bronşite; astm bronşic;

Pregătirea inhalaţiei
• pacientul este pregătit psihic şi fizic (se aşează în poziţie şezând şi învaţă să-şi
sufle nasul)
• materiale: inhalator, prosop, vaselină, cort, apă clocotindă; substanţe
medicamentoase (esenţe aromate, substanţe antiseptice, substanţe alcaloide);

Executarea inhalaţiei
• asistenta
- îşi spală mâinile;
- introduce în vasul inhalatorului cu apă clocotindă o lingură inhalant la 1-4 l
de apă;
- aşează pacientul pregătit în faţa pâlniei inhalatorului, îl acoperă cu cortul
sau pelerina;
 177

- invită pacientul să inspire pe gură, să expire pe nas;

- supraveghează pacientul;
- durata unei şedinţe: 5-20 de minute;
- îngrijeşte ulterior pacientul ;
- reorganizează materialele.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE SUPRAFAŢA

TEGUMENTELOR

Pe suprafaţa tegumentelor, se aplică medicamentele care au efect local.

Forma de prezentare a medicamentelor

- lichide - se administrează prin badijonare, compresă medicamentoasă;
- pudre;
- unguente, paste;
- mixturi;
- săpunuri medicinale;
- creioane caustice;
- băi medicinale;

Pregătirea administrării
• materiale:
- materiale pentru protecţia patului - muşama, aleză;
- instrumentar şi materiale sterile - pense porttampon, spatule, comprese,
- pudrieră cu capac perforat;
- tăviţă renală;
- prosop de baie;
• pacientul:
- se informează asupra efectelor medicamentelor;
- se aşează într-o poziţie care să permită aplicarea medicamentelor;

Aplicarea medicamentelor – asistenta alege instrumentele în funcţie de forma de

prezentare a medicamentelor;
- badijonareea constă în întinderea unei soluţii medicamentoase
- compresa medicamentoasă constă în îmbibarea soluţiei medicamentoase
într-un strat textil mai gros, care apoi se aplică pe tegumentul bolnav.
- pudrajul reprezintă presărarea medicamentelor sub formă de pudră pe piele
- unguentele şi pastele se aplică, cu ajutorul spatulelor, pe suprafaţa
tegumentelor, într-un strat subţire
- mixturile se întind cu ajutorul tampoanelor montate pe porttampon sau cu
mâna îmbrăcată cu mănuşă, în funcţie de suprafaţa pielii.
- săpunurile medicinale sunt utilizate atât pentru spălarea pielii, cât şi pentru
obţinerea unui efect medicamentos. Săpunul este întins pe piele, lăsat să se
usuce şi îndepărtat după câteva ore sau 1-2 zile;
- creioanele caustice sunt introduse în tuburi protectoare,
 178

- băile medicinale se utilizează pentru efectul calmant, dezinfectant,

decongestiv, antipruriginos.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE SUPRAFAŢA

MUCOASELOR

Se pot administra medicamentele pe mucoasa nazală, conjunctivală, bucală, în

conductul auditiv extern, pe mucoasa vaginală.
Scop
- dezinfecţia;
- descongestionarea mucoaselor;
Forme de prezentare a medicamentelor
- soluţii;
- unguente;
- pulberi;
INSTILAŢIA reprezintă tehnica de administrare a soluţiilor medicamentoase pe
o mucoasă, sau un organ cavitar (nas, ureche, ochi, vezica urinară). Instilaţiile nazală,
oculară, în conductul auditiv extern sunt executate de asistentă.
Pregătirea instilaţiei:
• materiale (pipetă, tampoane, comprese sterile;material de protecţie – prosop;
soluţia medicamentoasă - tăviţă renală);
• pacientul este pregătit psihic şi fizic ( în decubit dorsal, sau poziţie şezând cu
capul în hiperextensie, pentru instilaţia nazală şi oculară);
Executarea instilaţiei
• asistenta:
- îşi spală mâinile;
- evacuează secreţiile din cavitate
- aspiră soluţia medicamentoasă în pipetă;
- pune în evidenţă cavitatea: conjunctivală, nazală, conductul auditiv extern
- instilează numărul de picături recomandate de medic;
- îngrijeşte ulterioar pacientul

ADMINISTRAREA UNGUENTELOR

Se pot aplica unguente în fundul de sac conjunctival, pe marginea pleoapelor, în

vestibulul nazal, în conductul auditiv extern.
Pregătirea administrării
• materiale:
- baghetă de sticlă lăţită, acoperită cu un tampon de vată;
 179

- tampon montat pe o sondă butonată, comprese sterile;

• pacientul:
- se pregăteşte psihic şi fizic
Execuţie
- în sacul conjunctival, unguentul se pune cu bagheta de sticlă acoperită cu un
tampon;
- în fosa nazală unguentul se aplică cu ajutorul tamponului montat pe sonda
butonată;
- unguentul poate fi aplicat pe mucoasele menţionate şi cu ajutorul prelungirii
tubului în care se găseşte, prin apăsare pe partea plină a tubului;
- îngrijeşte ulterior pacientul.
De ştiut : nu se administrează unguente pe zone zemuide, sângerânde.
ADMINISTRAREA PULBERILOR

Pulberile medicamentoase se pot aplica în sacul conjunctival cu ajutorul unor

tampoane de vată montate pe o baghetă de sticlă.
- Pacientul este pregătit ca şi pentru instilaţie.
- După aplicare, pacientul închide ochiul, pentru a antrena pudra pe toată
suprafaţa globului ocular.

De ştiut : nu se administrează pudre pe zone zemuide, sângerânde.

BADIJONAREA MUCOASEI BUCALE

Badijonarea reprezintă întinderea unei soluţii medicamentoase pe suprafaţa

mucoasei bucale, total sau parţial, cu ajutorul unui tampon montat pe porttampon.

Pregătirea badijonării
• materiale - pentru protecţia lenjeriei pacientului; trusă de pense
hemostatice, spatulă linguală, casoletă, mănuşi, tăviţă, sol.
medicamentoasă
• pacientul
- este informat asupra tehnicii;
- se aşezat poziţie şezând, cu capul în hiperextensie;

Executarea badijonării
• asistenta:
 îşi spală mâinile, îmbracă mănuşile;
 examinează cavitatea bucală,
 îmbibă tamponul fixat pe pensa hemostatică în soluţie
medicamentoasă
 badijonează suprafaţa care prezintă leziuni sau întreaga mucoasă
bucală

APLICAREA TAMPOANELOR VAGINALE

 180

Soluţiile medicamentoase sau unguentele se aplică pe mucoasa vaginală sub

forma tampoanelor vaginale. Tamponul este confecţionat din vată presată, acoperit de
tifon, care se prelungeşte cu 20-25 de cm de la tampon.

Pregătirea aplicării tampoanelor vaginale

• materiale: pentru protecţia mesei de tratament; muşama, aleză; instrumentar
steril (valve vaginale, pensă lungă porttampon, mănuşi chirurgicale sterile);

Executarea tehnicii
• pacienta: este pregătire psihic şi fizic (se aşează în poziţie ginecologică);

• Asistenta I
- îşi spală mâinile, îmbracă mănuşile;
- introduce valvele vaginale;
- introduce tamponul prin lumenul format de valve până în fundul de sac lăsând să
atârne capetele tifonului
- îndepărtează valvele vaginale;
- ajută pacienta să coboare de pe masa ginecologică şi să meargă la pat;

• Asistenta II
- toarnă soluţia medicamentoasă;
- ajută pacienta să coboare de pe masa ginecologică şi să meargă la pat;
- îngrijeşte ulterior pacienta.

ADMINISTRAREA OVULELOR VAGINALE

- Globulele (ovulele) vaginale sunt preparate solide, ovoide sau sferice,

- Pregătirea bolnavei pentru administrarea globulelor constă în efectuarea unei
spălături vaginale înaintea administrării.
- Administrarea globulului se face cu mâna îmbrăcată în mănuşă de cauciuc.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE

PARENTERALĂ

Calea parenterală, este calea care ocoleşte tubul digestiv. Calea parenterală
reprezintă doar calea injectabilă de administrare a medicamentelor.
Injecţia constă în introducerea substanţelor medicamentoase lichide în organism,
prin intermediul unor ace care traversează ţesuturile, acul fiind adaptat la seringă.
Avantajele căii parenterale
dozarea precisă a medicamentelor;
obţinerea unui efect rapid;
posibilitatea administrării medicamentelor la pacientul inconştient, cu
hemoragie digestivă, vărsături;
Scopul injecţiilor
• explorator
 181

- care constă în testarea sensibilităţii organismului faţă de diferite substanţe;

• terapeutic
- administrarea medicamentelor;
Locul injecţiilor îl constituie ţesuturile în care se introduc medicamentele:
- în grosimea dermului – injecţie intradermică;
- sub piele, în ţesutul celular subcutanat – injecţia subcutanată;
- ţesutul muscular – injecţia intramusculară;
- în vasele sanguine – injecţia intravenoasă şi injecţia intraarterială;
- în inimă – injecţia intracardiacă;
- în intervenţia de urgentă – intraosoasă;
- în spaţiul subarahnoidian;
Asistenta efectuează injecţiile intradermică, subcutanată, intramusculară şi
intravenoasă.
Alegerea căii de executare a injecţiei este făcută de către medic în funcţie de
scopul injecţiei, rapiditatea efectului urmărit şi compatibilitatea ţesuturilor cu substanţa
injectată.

INJECŢIILE

Injecţia intradermică (i.d.)

 Scop explorator
- intradermoreacţii la tuberculină, la diverşi alergeni;
 Scop terapeutic
- anestezie locală;
- desensibilizarea organismului în cazul alergiilor;
 Locul injecţiei : în regiunile lipsite de foliculi piloşi : faţa anterioară a
antebraţului; faţa externă a braţului şi a coapsei; orice regiune, în scop de
anestezie;
 Soluţii administrate
- izotone, uşor resorbabile, cu densitate mică;
 Resobţia -foarte lentă;

Injecţia subcutanată (s.c.)

 Scop terapeutic
 Locul injecţiei – regiuni bogate în ţesut celular lax, extensibil : faţa exter-nă
a braţului; faţa superoexternă a coapsei; faţa supra- şi subspinoasă a
omoplatului; regiunea subclaviculară; flancurile peretelui abdominal;
 Soluţii administrate – soluţii izotone, nedureroase; soluţii cristaline:
insulina; histamina, cofeina;
 Resobţia începe la 5-10 minute de la administrare; durează în funcţie de
cantitatea administrată;

Injecţia intramusculară (i.m.)

 Scop terapeutic
 Locul injecţiei : muşchi voluminoşi, lipsiţi de trunchiuri mari de vase şi
nervi.
- regiunea superoexternă a fesei;
- faţa, externă a coapsei, în treimea mijlocie;
 182

- faţa externă a braţului, în muşchiul deltoid;

 Soluţii administrate – soluţii izotone; soluţii uleioase; soluţii coloidale, cu
densitate mare;
 Resobţia – începe imediat după administrare, se termină în 3-5 minute;
este mai lentă pentru soluţiile uleioase

Injecţia intravenoasă (i.v.)

 Scop explorator – se administrează substanţe de contrast radiologic;
 Scop terapeutic
 Locul injecţiei – venele de la plica cotului;venele antebraţului; venele de
pe faţa dorsală a mâinii; venele maleolare interne; venele epicraniene;
 Soluţii administrate – soluţii izotone; soluţii hipertone;
 Resobţia – instantanee.

Pregătirea injecţiei
• materiale:
 seringi sterile, cu o capacitate în funcţie de cantitatea de soluţie
medicamentoasă;
 pentru injecţia intradermică, seringă de 0,5 ml, gradată în sutimi de ml;
 pentru injecţia intravenoasă, seringă cu amboul situat excentric.
 Se utilizează seringile de unică folosinţă, în ambalaj individual, sterilizate,
care prezintă următoarele avantaje:
- condiţii maxime de sterilitate;
- risc de contaminare redus;
- economie de timp şi de personal;
- manipulare uşoară;
- acele se găsesc împreună cu seringa în acelaşi ambalaj sau în
ambalaje separate; se pregăteşte un ac cu diametrul mai mare
pentru aspirarea soluţiilor şi altul pentru injectare, după cum se
arată în tabelul următor

Medicamentul prescris se poate prezenta:

a) ca medicament direct injectabil, în fiole sau flacoane cu doză unică sau
mai multe doze, în seringă gata pregătită de întrebuinţare
b) ca medicamente indirect injectabile – pudre sau produse liofilizate în fiole
sau flacoane cu dop de cauciuc însoţite sau nu de solvent.
Alte materiale:
- tampoane sterile din vată şi tifon, soluţii dezinfectante (alcool), pile din
metal pentru deschiderea fiolelor, lampă de spirt, tăviţă renală, garou din
cauciuc, perniţă, muşama.

Pregătirea pacientului pentru injecţie

– Pregătire psihică şi fizică.

Încărcarea seringii
- se spală mâinile cu apă curentă, se verifică seringa şi acele – capacitatea,
termenul de valabilitate a sterilizării;
 183

- se verifică integritatea fiolelor sau flacoanelor, eticheta, doza, termenul de

valabilitate, aspectul soluţiei
- se îndepărtează ambalajul seringii, se adaptează acul pentru aspirat soluţia,
acoperit cu protectorul şi se aşează pe o compresă sterilă;
a) aspirarea conţinutului fiolelor:
- se goleşte lichidul din vârful fiolei prin mişcări de rotaţie;
- se dezinfectează gâtul fiolei
- se flambează pila de oţel şi se taie gâtul fiolei;
- se deschide fiola
- se introduce acul în fiola deschisă,;
- se aspiră soluţia din fiolă,
- se îndepărtează aerul din seringă, fiind în poziţie verticală cu acul îndreptat
în sus, prin împingerea pistonului până la apariţia primei picături de soluţie
prin ac;
- se schimbă acul de aspirat cu cel folosit pentru injecţia care se face;

b) dizolvarea pulberilor
- se aspiră solventul în seringă;
- se îndepărtează căpăcelul metalic al flaconului, se dezinfectează dopul
de cauciuc, se aşteaptă evaporarea alcoolului;
- se pătrunde cu acul prin dopul de cauciuc şi se introduce cantitatea de
solvent prescrisă;
- se scoate acul din flacon şi se agită până la completa dizolvare;
c) – aspirarea soluţiei din flaconul închis cu dop de cauciuc:
- se dezinfectează dopul de cauciuc, se aşteaptă evaporarea alcoolului;
- se încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cantitatea de soluţie ce
urmează a fi aspirată;

EFECTUAREA INJECŢIILOR

INJECŢIA INTRADERMICĂ
Executarea injecţiei:
- asistenta îşi spală mâinile;
- dezinfectează locul injecţiei;
- imobilizează pielea cu policele şi indexul mâinii stângi;
- se prinde seringa în mâna dreaptă şi se pătrunde cu bizoul acului îndreptat
în sus în grosimea dermului;
- se injectează lent soluţia prin apăsarea pistonului;
- se observă, la locul de injectare, formarea unei papule cu aspectul cojii de
portocală, având un diametru de 5-6 mm şi înălţimea de 1-2 mm;
- se retrage brusc acul, nu se tamponează locul injecţiei;
- se îngrijeşte ulterior pacientul
 184

Incidente :
- revărsarea soluţiei la suprafaţa pielii, având drept cauză pătrunderea parţială
a bizoului acului în grosimea dermului
- lipsa aspectului caracteristic de papulă
- lipotimie, stare de şoc cauzată de substanţa injectată;
- necrozarea tegumentelor din jurul injecţiei

INJECŢIA SUBCUTANATĂ

Executarea
- idem injecţia intradermică +
- se face o cută a pielii între indexul şi policele mâinii stângi, care se ridică
după planurile profunde;
- se pătrunde brusc, cu forţă, la baza cutei, longitudinal 2-4-cm;
- se verifică poziţia acului prin aspirare (dacă nu s-a pătruns într-un vas
sanguin);
- se injectează lent soluţia medicamentoasă,
- se retrage brusc acul cu seringa şi se dezinfectează locul injecţiei, masându-
se uşor
Accidente
- durere violentă prin lezarea unei terminaţiuni nervoase;
- ruperea acului;
- hematom prin lezarea unui vas mai mare.

INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ

Locul injecţiei îl constituie muşchii voluminoşi, lipsiţi de trunchiuri importante de

vase şi nervi, a căror lezare ar putea provoca accidente. În muşchii fesieri se evită
lezarea nervului sciatic:
- cadranul superoextern – rezultă din întretăierea unei linii orizontale, care
trece prin marginea superioară a marelui trohanter, până deasupra şanţului
interfesier, cu alta verticală perpendiculară pe mijlocul celei orizontale;
- când pacientul este culcat, se caută ca repere punctuale Smirnov şi
Barthelmy (puntul Smirnov este situat la un lat de deget deasupra şi înapoia
marelui trohanter; punctul Barthelmy e situat la unirea treimii externe cu
cele două treimi interne a unei linii care uneşte splina iliacă
anterosuperioară cu extremitatea şanţului interfesier);
- când pacientul este în poziţie şezând, injecţia se poate face în toată regiunea
fesieră, deasupra liniei de sprijin.

Pregătirea injecţiei
• materiale: – vezi generalităţi, se încarcă seringa;
• pacientul: se informează;

Executarea
Idem injecţia subcutanată, dar se respectă locurile de elecţie.
 185

Incidente şi accidente
1. durere vie;
2. paralizie (lezare în sciatic);
3. hematom prin lezarea unui vas;
4. ruperea acului;
5. supuraţie aseptică;
6. embolie, prin injectarea accidentală într-un vas a soluţiilor uleioase.

INJECŢIA INTRAVENOASĂ
Execuţia injecţiei
- asistenta îşi spală mâinile;
- se alege locul puncţiei;
- se dezinfectează locul puncţiei;
- se execută puncţia venoasă (vezi puncţia venoasă);
- se controlează dacă acul este în venă;
- se dezinfectează;
- se îndepărtează staza venoasă prin desfacerea garoului;
- se injectează lent,
- se verifică, periodic, dacă acul este în venă;
- se retrage brusc acul, când injectarea s-a terminat; la locul puncţiei se aplică
tamponul îmbibat în alcool, compresiv;
- se îngrijeşte ulterior pacientul

Incidente şi accidente
- injectarea soluţiei în ţesutul perivenos cu tumefierea ţesuturilor, durere;
- flebalgia datorită injectării rapidă a soluţiei sau a unor substanţe iritante;
- valuri de căldură, senzaţia de uscăciune în faringe;
hematom prin străpungerea venei
ameţeli, lipotimie, colaps.

Intervenţii în caz de eşec :

- se încearcă pătrunderea acului în lumenul vasului, continuându-se injecţia
sau se încearcă în alt loc;
- injectare lentă.

PARTICULARITĂŢI DE ADMINISTRARE A UNOR GRUPE

DE MEDICAMENTE

1. ADMINISTRAREA ANTIBIOTICELOR ŞI CHIMIOTERAPICELOR

Antibioticele sunt substanţe organice, provenite din metabolismul celulelor vii

(mucegaiuri, bacterii) sau obţinute pe cale sintetică, care au proprietăţi bacteriostatice,
bactericide sau antimicotice.
Chimioterapicele - substanţe chimice cu acţiune bacteriostatică sau bactericidă.
 186

Spectrul de activitate:
- îngust (ex. penicilină, streptomicină);
- larg (ex. tetraciclinele, cloramfenicol);
Acţiuni:
- Bactericidă – ex. penicilină, cefalosporine, aminoglicozide;
- Bacteriostatică – ex. tetraciclină, cloramfenicol, eritromicină;
- Antimicotică – ex. griseofulvină
Efecte adverse:
- alergice: erupţii, şoc anafilactic
- toxice: hepato-, nefro-, neuro-, ototoxice
- biologice: dismicrobism, apariţia rezistenţei microbiene la antibiotice.
Forme de prezentare
 tablete – (ex. penicilina V);
 capsule operculate – (ex. ampicilină, oxacilină 250 mg, doxicilină);
 pulberi în flacoane – (ex.oxacilină 250 mg, penicilina G 400.000 u,
kanamicină 1 g);
 fiole – (ex. gentamicina);
 unguente – (ex. neomicină)
Căi de administrare
- orală
- parenterală, (injecţii i.v., i.m., s.c., intrarahidiene, perfuzii
intravenoase);
- tegumente şi mucoase

Intervenţiile asistentei medicale

 recoltează produsele biologice sau patologice pentru examenul
bacteriologic şi efectuării antibiogramei.
 verifică termenul de valabilitate al produsului.
 administrează antibioticul prescris, respectând:
- prevenirea reacţiilor alergice
- doza pe 24 de ore şi doza unică;
- dizolvarea corectă a pulberilor de antibiotice
- evitarea asocierii în aceeaşi seringă a mai multor antibiotice
- respectă ritmul şi calea de administrare

2. ADMINISTRAREA CORTIZONULUI

Cortizonul - este hormonul glandelor suprarenale secretat de stratul cortical sau

analogi de sinteză.
Acţiunea medicamentelor :
- antiinflamatorie
- antialergică.
Indicaţii: RAA, astm bronşic, şoc anafilactic, edem glotic, sau în hipofuncţie
corticosuprarenală.
Cortizonul nu vindecă, ci modifică reacţiile la agentul cauzal.
Reacţii secundare:
 187

- scade rezistenţa organismului la infecţii;

- creşte secreţia gastrică de acid clorhidric (HCl);
- perturbă metabolismul sodiului, apei, glucidelor, proteinelor.
Forme de prezentare
 tablete – (ex. prednison)
 soluţii în fiole – (ex. hemisuccinat de hidrocortizon)
 flacoane – ex. hidrocortizon acetat, volon)
 unguente – (ex. fluometazonă pivalat)
 flacon presurizat – (ex. beclomet)
Căi de administrare
- orală
- parenterală
- locală (pe tegumente şi mucoase)
Intervenţiile asistentei medicale
- aceleaşi reguli ca la antibiotice +
- asigură regimul alimentar al pacientului, care este desodat,
hipoglucidic, hiperproteic, cu suplimentare de calciu, potasiu şi fosfor;
- recoltează sângele pentru dozarea glicemiei la recomandarea
medicului;
- sesizează efectele secundare prezentate de pacient şi informează
medicul (insomnie, stare de euforie, anxietate, dureri epigastrice,
HTA, creşterea în greutate).

3. ADMINISTRAREA ANTICOAGULANTELOR

Anticoagulantele sunt medicamente care împiedică coagularea sângelui,

acţionând asupra factorilor plasmatici ai coagulării.
Tratamentul se face sub control clinic şi de laborator (timpul Howell, Quick,
I.N.R. - International Normalized Ratio) pentru a preveni accidentele hemoragice.
Heparina are acţiune imediată, de scurtă durată (cca 4-8 ore).
Reacţii adverse: alergie, febră, frison, erupţii cutanate, şoc anafilactic.
Anticoagulante cumarinice -trombostop - efectul lor se instalează după un timp
de latentă. Se foloseşte în tratamentul ambulatoriu sub controlul săptămânal al timpului
Quick, Howell, care trebuie să fie de două ori şi jumătate mai mare decât normal.
Forme de prezentare
 heparina – soluţie în flacoane de 5.000 u/ml, fiole 5.000 u/ml
 calciparina – seringi preumplute 0,2 ml – 5000 u; fiole de 1 ml – 25000
u;
 fraxiparine – soluţie 9500 u/ml; seringi preumplute negradate 0,3 ml-
0,4 ml; gradate 0,6-0,8 ml;
 trombostop
 hepathrombină – gel, unguent;
Căi de administrare
- parenterală – injecţii subcutanate, intravenoase, perfuzie intravenoasă;
- injecţii subcutanate;
 188

- orală;
- aplicaţii locale pe tegumente şi mucoase;
Intervenţiile asistentei medicale
aceleaşi reguli ca la antibiotice +
- supraveghează pacientul şi sesizează apariţia unor complicaţii,
hemoragii (epistaxis, gingivoragii, metroragii, hematoame) şi raportează
medicului.
- recoltează periodic sânge pentru monitorizarea timpului Quick, Howell.
Important:
- nu se asociază heparina în soluţie perfuzabilă salină izotonă cu alte
medicamente.
- în timpul tratamentului cu anticoagulante se evită injecţiile
intramusculare, intravenoase, alte traumatisme.
- tratamentul cu anticoagulante începe cu heparina şi se continuă cu
trombostop.

4. ADMINISTRAREA ANTIDIABETICELOR

Insulina – este secretată de celulele beta, ale insulelor Langerhans ale

pancreasului. Este singurul hormon hipoglicemiant cunoscut.
Clasificare după modalitatea de obţinere:
- insuline preparate din pancreas de bovine, şi mai ales de porc;
- insuline înalt purificate, de tip Monocomponent MC;
- insuline de tip uman HM (biosintetice sau semisintetice).

Clasificare după dinamica acţiunii:

 insuline rapide (ex.: insulina cristalină, Actrapid MC, HM). Se
utilizează în urgenţe.
 insuline intermediare (ex.: Semilentă,Humulin HM). Acţiunea
începe la 45-120 de minute, durata 12-24 de ore.
 insuline lente (ex.: Ultralent MC, Lente MC, Huminsulin Long HM).
 preparate de insulina pentru "stilouri" (pen-uri) de tip HM
cartuşe.
Efecte adverse: alergie, tahicardie, cefalee, dureri abdominale, diaree.
Căi de administrare
 parenterală – injecţii subcutanate, intramusculare, intravenoase;
 prin cateter – subcutanat intraperitoneal;
 orală
Intervenţiile asistentei medicale
- aceleaşi reguli ca la antibiotice +
- supraveghează pacientul şi sesizează apariţia unor complicaţii
generale sau locale
- recoltează sânge, urină, a jeune şi postprandial, pentru monitorizarea
glicemiei şi glicozuriei.
Atenţie:
- fiecare tip de insulină se administrează cu seringă separată.
 189

- la pacienţii supraponderali, indiferent de locul de elecţie al injecţiei

subcutanate cu insulină, se va forma pliul şi se vor utiliza ace de 12,5-
19,5 mm.
- învaţă pacientul cu diabet zaharat, insulinodependent, să-şi
administreze singur insulina prin injecţie subcutanată.

Sulfamidele antidiabetice:
 sulfonamide (ex: Tolbutamid, Glibenclamid). Se administrează
pacienţilor cu obezitate.
 biguanide (ex: Meguan, Silubin). Efecte adverse: dureri abdominale,
balonări.
Asistenta :
- administrează antidiabeticele sulfonamide (tolbutamid, glibenclamid)
cu 30 de minute înaintea meselor;
- supraveghează pacientul şi sesizează apariţia unor efecte secundare.
- recoltează sânge şi urină pentru monitorizarea glicemiei şi glicozuriei.

5. ADMINISTRAREA CITOSTATICELOR

Citostaticele (chimioterapice sau anticanceroase) au efecte citotoxice asupra

celulelor cu proliferare intensă.Ele inhibă însă şi celulele normale care se multiplică
activ. Citostaticele favorizează dezvoltarea infecţiilor prin deprimarea mecanismelor de
apărare a organismului.

Efecte adverse:
Greţuri, vărsături, anorexie, stomatită, diaree, alopecie reversibilă, pigmentarea
pielii, fenomene neuro- şi ototoxice.
Forme de prezentare
 flacoane – cu pulbere liofilizată – ex: Ciclofosfamida (Endoxah),
Vincristin, Vinblastin, Metrotexat
 tablete – ex: Metrotexat
Căi de administrare
- parenterală – injecţii intravenoase, perfuzii intravenoase şi intraarteriale,
intratumorale, intrapleurale, intraperitoneale
- orală
Intervenţiile asistentei medicale. Reguli de respectat
- respectă indicaţiile medicului privind doza, calea şi ritmul de
administrare;
- verifică termenul de valabilitate al produsului;
- pregăteşte instrumentele şi materialele necesare tehnicii de administrare;
- informează pacientul privind efectele secundare ale tratamentului
 190

(gastrointestinale, alopecie reversibilă) etc.;

- prepară soluţia în funcţie de produsul administrat
- administrează soluţia prin injectare strict intravenoasă sau în perfuzia
lentă aflată în curs, în tubul perfuzorului.

Atenţie:
- substanţa este iritantă şi impune verificarea poziţiei acului în venă
- dacă soluţia pătrunde accidental în ţesutul peri venos, se întrerupe
injectarea şi se continuă în altă venă;
- nu se administrează chimioterapice intravenos, în venele braţului, de
partea sânului pentru care s-a practicat mastectomie urmată sau nu de
roentgenoterapie;
- sesizează fenomenele neuro- şi ototoxice, digestive apărute şi informează
medicul;
- monitorizează funcţiile vitale şi recoltează sânge şi urină pentru evaluarea
funcţiilor renale, hepatice şi medulare;
- hidratează suficient pacientul pentru a avea o bună diureză (ex: la
administrarea cisplatinului, hidratarea se face cu 6-8 ore înainte, prin
administrarea de 1-2 litri de lichid, şi provocarea diurezei cu manitol.

CAPITOLUL VIII.
DETERMINAREA GRUPELOR SANGUINE ŞI
TRANSFUZIA DE SÂNGE

DETERMINAREA GRUPELOR SANGUINE

Imunoserologia sanguină –s-a dezvoltat în prima jumătate a secolului al XX-lea

după epocala descoperire a grupelor sanguine OAB, în anul 1901, de către Karl
Landsteiner.
Antigenele se găsesc în special pe eritrocite şi pot fi puse în evidenţă prin reacţii
de aglutinare, fapt pentru care se numesc aglutinogene.
Anticorpii poartă numele de aglutinine, pentru faptul că provoacă reacţii de
aglutinare.
85% din persoanele de rasă albă, au un antigen comun cu maimuţele Macaccus
rhesus, care a fost denumit factorul Rhesus (Rh). Anticorpii au fost denumiţi anti-
Rhesus, ori anti-Rh. Factorul Rho (D) este răspunzător de o serie de afecţiuni ale
acestuia, denumite, generic, boala hemolitică a nou-născutului.
Transfuzia de sânge se poate efectua numai dacă există o identitate,
compatibilitate, (aglutinogenică) între sângele donatorului şi al primitorului.
Aglutininele sunt anticorpi naturali şi se găsesc în serul sanguin.
 191

Faţă de aglutinogenele A şi B, în sângele altor persoane există anticorpi naturali

= aglutininele (alfa) α (ANTI – A) şi (beta) β (ANTI – B). Existenţa unui aglutinogen
cu aglutinina corespunzătoare (A α; B β) la aceeaşi persoană nu este compatibilă cu
viaţa, pentru că prezenţa aglutinogenului şi aglutininei omoloage produce aglutinarea
globulelor roşii.
Sistemul sanguin O.A.B. cuprinde patru grupe de sânge. Grupele se notează după
numele aglutinogenului, deosebindu-se astfel: grupa: 0 (zero) A, B şi AB. Un alt
cercetător clasifică grupele sanguine notându-le cu cifre romane: I, II, III, IV.

grupa aglutinogen (antigen) aglutinine (anticorp)

0 (zero unu) – α şi β
A II (A-doi) A α
B III (B-trei) B β
AB IV (AB-patru) AB –

Deci, grupa 0 (I) nu are nici un aglutinogen (zero aglutinogen), celelalte au

aglutinogen A sau B, sau ambele - AB.
Determinarea grupelor sanguine se face prin două metode:
a. metoda directă – Beth-Vincent (aglutinine cunoscute şi aglutinogen
necunoscut);
b. metoda inversă – Simonin (aglutinogen cunoscut şi aglutinine
necunoscute).
Transfuzia de sânge nu se poate efectua fără determinarea grupei sanguine
prin metodele amintite mai sus.

Recoltarea sângelui pentru determinarea grupelor sanguine

Pentru determinarea grupei sanguine se foloseşte fie sânge venos (din venă), fie
sânge capilar (din pulpa degetului):
- se recoltează 3-4 ml sânge din venă, într-o sticluţă în prealabil,
sterilizată prin căldură uscată;
- se lasă să coaguleze; astfel, se va separa serul şi cheagul.

Metoda directă Beth-Vincent folosind ser-test OI, AII, BIII

Determinarea aglutinogenului = metoda Beth-Vincent se face prin amestecarea
eritrocitelor primitorului cu serul standard O, A, B – deci, cu aglutinine cunoscute.
• Material necesar:
 seruri - test 0I, AII şi BIII;( în fiole de la Institutul Cantacuzino)
serul - test 0I-conţine aglutinine alfa (α) şi beta (β);
serul - test AII - conţine aglutinine beta (β);
serul - test BIII - conţine aglutinine alfa (α);
 lame, pipete
• Tehnica: pe lama cu godeuri, asistenta picură câte o picătură de ser hemo-test în
fiecare godeu, astfel:
- picătura de ser test 0I - în partea stângă a lamei;
- picătura de ser test AII – la mijlocul lamei;
- picătura de ser test BIII - în partea dreaptă a lamei.
Picăturile vor fi aşezate totdeauna în aceeaşi ordine de la stânga la dreapta.

Efectuarea tehnicii cu sânge recoltat din venă

 192

- lângă fiecare picătură de ser-test se pune (cu ajutorul unei pipete sau baghetă
de sticlă) câte o picătură din sângele pe care-l cercetăm;
- picătura de sânge trebuie să fie aproximativ de 10 ori mai mică decât
picătura de ser test;
- picăturile de ser se omogenizează cu picăturile de sânge, prin mişcări
circulare; de fiecare dată, însă, se schimbă pipeta/bagheta sau se clăteşte
într-un vas cu ser fiziologic şi se şterge cu vată sau tifon.
Interpretarea rezultatelor
Pentru a interpreta rezultatele, ne uităm la serul test OI. Dacă în acest ser s-a
produs aglutinarea, ea mai trebuie să apară neapărat fie în serul grupei AII, fie în serul
grupei BIII, fie în amândouă. în caz contrar, s-a comis o greşeală şi analiza trebuie
repetată.
Există patru posibilităţi:
1. Aglutinarea nu se produce în nici unul din serurile-test; atunci aglutininele
prezente în serurile test n-au întâlnit nici un aglutinogen. Sângele de
cercetat face parte din grupa OI.
2. Aglutinarea se produce în picăturile marginale de ser-test OI şi BIII;
înseamnă că aglutininele α din serul test OI şi BIII au întâlnit aglutinogene
A şi au produs aglutinarea hematiilor. Sângele face parte din grupa AII.
3. Aglutinarea se produce în serul test OI şi serul-test AII din mijloc;
înseamnă că aglutininele â din serul-test OI şi AII au întâlnit aglutinogenul
B şi au produs aglutinarea hematiilor. Sângele face parte din grupa BIII.
4. Aglutinarea se produce în toate godeurile; înseamnă că aglutininele á şi â
din serurile-test au întâlnit cele două aglutinogene A şi B din sângele de
cercetat şi au produs aglutinarea hematiilor. Sângele face parte din grupa
ABIV.

Metoda Beth-Vincent folosind ser ANTI-A şi ANTI-B

Anticorpii monoclonali ANTI A şi ANTI B sunt de tip IgM şi produc aglutinarea
directă, pe lamă, la temperatura camerei, a antigenelor omoloage A, respectiv B
• Metoda de lucru:
Se foloseşte sânge venos 3-4 ml. Pe o lamă cu godeuri, se picură câte o picătură
de ser ANTI A, respectiv ANTI B; alături, în dreptul fiecărei picături de ser, se adaugă
câte o picătură de eritrocite de determinat. Picăturile de ser se omogenizează cu cele de
eritrocite, cu coltul unei lame sau cu bagheta de sticlă; după 3-4 secunde, apar primele
semne de aglutinare, iar reacţia este completă după un minut.

Interpretarea rezultatelor
1. Dacă aglutinarea nu se produce, înseamnă că sângele cercetat nu are
aglutinogenul. Aparţine grupei OI.
2. Dacă aglutinarea se produce în serul ANTI A, înseamnă că sângele
cercetat are aglutinogen A. Sângele aparţine grupei AII.
3. Dacă aglutinarea se produce în serul ANTI B, înseamnă că sângele de
cercetat are aglutinogen B. Sângele aparţine grupei BIII.
4. Dacă aglutinarea se produce în ambele seruri-test, înseamnă că sângele
conţine atât aglutinogen A, cât şi aglutinogen B. Face parte, deci, din
grupa AB IV.
• Important: simultan cu determinarea antigenelor A şi B, prin metoda de mai
sus, este obligatorie şi determinarea anticorpilor, prin metoda Simonin.
 193

DETERMINAREA FACTORULUI Rho (D)

Definţie
Factorul Rh este un aglutinogen (antigen) legat de eritrocit, independent de
aglutinogenele din sistemul OAB
Scop – determinarea compatibilităţii faţă de factorul Rh, importantă în transfuzie
şi sarcină, deoarece incompatibilitatea produce accidente;
Pregătire :
• materiale: tavă medicală; lame de sticlă curate, degresate, uscate; ser anti-
Rh şi pipetă; casoletă cu tampoane de vată; eter, alcool medicinal;
termostat;
• pregătire psihică şi fizică a pacientului

Execuţie
• Determinarea factorului Rh pe lamă:
- spălarea mâinilor;
- se pun, pe lama de sticlă, în ordine, cu pipeta din fiola de ser anti-Rh 3
picături de ser-test, fiecare cu un diametru de 5-6 mm – picăturile din
stânga şi dreapta lamei se folosesc ca martori, iar picătura din mijloc –
pentru determinarea dorită;
- se şterge prima picătură de sânge cu vată uscată;
- se ia cu un colţ al lamei o picătură de sânge, care se pune peste a doua
picătură de ser-test anti-Rh;
- picătura din sânge se amestecă cu eritrocite Rh-pozitive, iar cea din
dreapta cu eritrocite Rh-negative;
- se omogenizează cele trei picături prin mişcări circulare;
- se aşează lama în camera umedă la termostat, la 37°C;
- se citeşte rezultatul după 30-60 de minute.

Interpretare - dacă aglutinarea s-a produs în primele două picături de ser, Rh-ul
este pozitiv, dacă nu se produce aglutinarea (picătura este mobilă), Rh-ul este negativ
(se citeşte prin comparaţie cu hematiile martor).

Determinarea factorului Rh în eprubetă

- se foloseşte sânge-necitrat;
- hematiile sunt spălate de două-trei ori cu ser fiziologic şi se face o
suspensie 2%, atât hematiile martor Rh-pozitive cât şi cele Rh-negative,
ce se pun în eprubetele martor;
- în eprubeta de hemoliză se pune o picătură din suspensia de hematii 2%,
peste 2 picături de ser anti-Rh;
- se omogenizează eprubetele şi se aşează pe stativ;
- se introduc la termostat la 37°C;
- se citeşte rezultatul după 30 de minute;
- forma neregulată a sedimentului şi prezenţa grunjilor de aglutinare arată
reacţie pozitivă (Rh-pozitiv).

COMPATIBILITATEA TRANSFUZIONALĂ
 194

Scop :
- reducerea la minimum a riscurilor accidentelor imunologice
- evitarea hemolizei intravasculare acute;
Măsuri de prevenire
- determinarea grupei în sistemul OAB şi Rh la primitor;
- alegerea unui sânge de donator izogrup OAB şi Rh;
- executarea probei de compatibilitate directă între serul primitorului şi
eritrocitele donatorului;
Metode
- proba de compatibilitate majoră - directă (Jeanbreau);
- proba de compatibilitate biologică (Oelecker);

PROBA DE COMPATIBILITATE DIRECTĂ MAJORĂ – IN VITRO

(JEANBREAU)

Această probă :
- determină anticorpii din serul bolnavului, care ar putea distruge
eritrocitele donatorului
- pune în evidentă incompatibilitatea în sistemul OAB, prezenta de
anticorpi imuni din sistemul Rh

Pregătire:
• materiale: lame de sticlă curate, degresate, uscate; flaconul sau punga
cu sângele de cercetat; seringi, ace, pipete, mănuşi, termostat
• pacient pregătit psihic şi fizic ca la puncţia venoasă;

Execuţie :
- asistenta se spală pe mâini;
- recoltează sânge prin puncţie venoasă;
- introduce sângele la centrifugă;
- pune o picătură din plasma primitorului pe o lamă, peste care adaugă
eritrocite de la donator;
- respectă proporţia de 1/10 între eritrocite şi ser;
- citeşte rezultatul după 5 minute, la rece;
- adaugă o picătură de papaină şi introduce la termostat timp de30 de
minute;

Interpretare
- dacă în picătură se produce aglutinarea, sângele primitorului nu este
compatibil cu sângele donatorului;
- dacă nu se produce aglutinarea, sângele este compatibil şi poate fi
transfuzat.

PROBA DE COMPATIBILITATE BIOLOGICĂ OELECKER - IN VIVO

 195

Scop – verificarea, în plus, dar obligatorie, a felului în care primitorul

reacţionează faţă de sângele ce i se introduce intravenos, prin transfuzie.

Pregătire
• materiale:
- instrumentele şi materialele necesare efectuării unei transfuzii (vezi
transfuzia);
- medicamentele necesare pentru eventuale accidente
posttransfuzionale;
• pacient:
- psihic şi fizic, ca pentru puncţia venoasă.

Execuţie
- asistenta se spală pe mâini;
- îmbracă mănuşi sterile;
- instalează aparatul de transfuzie;
- reglează ritmul de scurgere la 10-15 picături/minut, timp de 5 minute;
- supraveghează foarte atent pacientul timp de 5 minute;
- dacă apar semne ale incompatibilităţii de grup (senzaţie de frig, frison,
cefalee, dureri lombare, tahicardie), întrerupe transfuzia şi anunţă medicul;
- dacă nu apar semnele incompatibilităţii de grup, introduce din nou 20 ml
sânge în ritm mai rapid, după care reglează ritmul la 10-15 picături/minut;
- supraveghează pacientul timp de 5 minute;
- dacă nu apar semnele incompatibilităţii de grup, continuă transfuzia în ritmul
prescris.

TRANSFUZIA DE SÂNGE

Administrarea sângelui de la donator la primitor - se numeşte transfuzie.

Scopul :
- restabilirea masei sanguine ;
- îmbunătăţirea circulaţiei periferice, reducerea anoxiei şi mobilizarea
sângelui de rezervă al organismului;
- stimularea. hematopoiezei;
- mărirea capacităţii de coagulabilitate a sângelui în vederea hemostazei,
- aport de substanţe nutritive, proteice;
- stimularea reacţiilor metabolice ale organismului,
- stimularea reacţiilor antitoxice şi antiinfecţioase;
- corectarea imunodeficienţelor;
- corectarea unor deficienţe plasmatice congenitale;
- depuraţia organismului prin înlocuirea, parţială sau totală, cu sânge
proaspăt, a sângelui încărcat cu substanţe toxice (autogene sau exogene).

Transfuzia directă
- constă în trecerea sângelui din aparatul vascular al donatorului în sistemul
vascular al primitorului;
- se utilizează numai în condiţii excepţionale, cu caracter de urgenţă, în lipsa
sângelui conservat;
 196

- se alege un donator cu sânge izo-grup, izo-Rh şi numai excepţional un

donator universal [grup O(I)];
- se determină grupul în sistemul OAB şi Rhesus, comparându-l cu cel al
primitorului;
- pacientul şi donatorul vor fi plasaţi în paturi paralele, apropiate, cu
membrele superioare ce vor fi folosite pentru puncţie aşezate unul lângă
altul pe o măsuţă acoperită cu câmp steril, la o distanţă de aproximativ 30-
40 de cm;
- se puncţionează întâi vena primitorului, se ridică garoul şi se introduce pe
ac un mandrin;
- se puncţionează vena donatorului, se aspiră sângele care, fiind amestecat cu
aerul din tubul aparatului "Marin Popescu", se elimină într-un pahar;
- când sângele nu mai conţine bule de aer, se introduce la primitor;
- cantitatea de sânge transfuzat nu va depăşi 500-600 ml (lipotimia
donatorului);
- se supraveghează atent pacientul câteva ore.

Transfuzia indirectă
– se execută cu sânge proaspăt izo-grup, izo-Rh de la donator cunoscut, prin
intermediul flaconului sau pungilor din PVC
Pregătire
• materiale: toate materialele necesare perfuziei i.v.; trusă pentru perfuzat
sânge cu filtru în picurător; sânge izo-grup, izo-Rh; .
• sânge:
• pacient: pregătit fizic şi psihic;

Execuţie
 montarea flaconului:
- se efectuează proba de compatibilitate directă Jeanbreau pentru fiecare
flacon;
- se îndepărtează dopul de parafină;
- se dezinfectează dopul;
- se montează aparatul de perfuzat;
 evacuarea aerului din tubul aparatului:
 efectuarea puncţiei venoase:
 efectuarea probei biologice Oelecker:
 efectuarea transfuziei:
- dacă nu au apărut semne de incompatibilitate, se continuă transfuzia
în ritmul stabilit de medic;
- se supraveghează, în continuare, pacientul
 încheierea transfuziei:
- se reţin din fiecare flacon 5-6 ml de sânge pentru verificări ulterioare
în caz de accidente posftransruzionare tardive;
 îngrijirea ulterioară a pacientului
 se notează în foaia de observaţie numărul flaconului şi cantitatea de sânge
transfuzat; eventualele reacţii ale pacientului;
 197

Accidente
- şocul hemolitic;
- frison, tahicardie, dispnee, cianoză, stare generală alterată, dureri lombare,
retrosternale – datorate substanţelor pirogene, impun oprirea transfuziei;
- embolie pulmonară • cu cheaguri, cu aer, manifestată prin alterarea
bruscă a stării generale, cianoză, dispnee, tensiunea arterială scăzută, puls
filiform
- hemoliza intravasculară cu blocaj renal poate fi provocată de transfuzia
sângelui neîncălzit;
- şoc postransfuzional, acidoza metabolică, stop cardiac prin hipotermie;

Incidente
- – înfundarea aparatului cu cheag – se schimbă aparatul;
- sângele poate conţine cheaguri sau pelicule de fibrină ce se depun pe
filtru – se schimbă flaconul şi perfuzorul;
- ieşirea acului din venă;
- perforarea venei;
- coagularea sângelui venos refulat în ac – se schimbă acul;

Derivatele sanguine
- plasma
- concentrate eritrocitare sau eritrocite deplasmatizate;
- suspensie deleucocitizată de eritrocite;
- plasmă în formă uscată sau liofilizată;
- concentrate trombocitare;
- albumină umană;
- plasmă antihemofilică;
- gamaglobuline şi imunoglobuline umane specifice.
Capitolul IX.

PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU

EXPLORARI FUNCTIONALE, RADIOLOGICE,
ENDOSCOPICE
PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA
RADIOLOGICĂ A SISTEMULUI OSTEO-ARTICULAR

Explorarea radiologică a sistemului osteo-articular se efectuează de către medic

prin radiografii interpretate la negatoscop.
Scop: studierea morfologiei osului şi funcţionalităţii unor articulaţii osoase pentru
stabilirea diagnosticului de luxaţie, fractură, tumoare.
Pregătirea psihică a pacientului - se explică pacientului procedura
Pregătirea fizică a pacientului
- se dezbracă regiunea ce urmează a fi examinată;
- la femei, se leagă părul lung;
 198

- se îndepărtează mărgelele şi lănţişoarele de la gât, precum şi obiectele

radioopace din buzunar;
- se ridică pansamentul de pe regiunea ce urmează a fi explorată;
- unguentele sau alte forme medicamentoase se îndepărtează prin spălare
cu alcool sau benzină;

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA

RADIOLOGICA A ORGANELOR TORACICE

Organele toracice (inimă, plămâni) sunt explorate radiologic prin radioscopie,

radiografie, bronhografie, tomografie, kimografie etc.
Scop: studierea morfologiei şi funcţionalităţii plămânilor, a modificărilor de
volum şi de formă ale inimii pentru stabilirea diagnosticului (tumori pulmonare,
atelectazii, modificări topografice şi de calibru ale bronhiilor etc.)

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU RADIOSCOPIE, RADIOGRAFIE

Pregătirea psihică a pacientului – se explică pacientului procedura;

Pregătirea fizică pacientului
- se dezbracă complet regiunea toracică ; se îndepărtează obiectele
radioopace;
- se aşează pacientul în poziţie-ortostatică cu mâinile pe şolduri şi coatele
aduse înainte
- când poziţia verticală este contraindicată, se aşează pacientul în poziţie
şezând sau în decubit;
- în timpul examenului radiologic se ajută pacientul să ia poziţiile cerute de
medic. Sugarii şi copiii mici se aşează prin înfăşare pe un suport de
scânduri sau se suspendă hamuri (pentru a nu se iradia persoana care l-ar
susţine;

Îngrijirea pacientului după examen

- pacientul va fi ajutat să se îmbrace; după terminarea examenului
radiologic, va fi condus la pat;
- se notează în foaia de observaţie examenul radiologic efectuat, data.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU BRONHOGRAFIE

Pregătirea materialelor necesare

- medicamentele sedative (fenobarbtital, atropină), anestezice, sondă Metras
sterilă, substanţe de contrast sau iodipin – liposolubile şi ioduron B sau diiodonul –
hidrosolubile) expectorante şi calmante ale tusei, scuipătoare;
Pregătirea psihică a pacientului - se explică pacientului procedura
Pregătirea fizică a pacientului
- cu 1-3 zile înainte, se administrează pacientului medicamente
expectorante;
- în ajunul examinării se administrează o tabletă de fenobarbital ;
- cu o jumătate de oră înaintea examenului se administrează atropină
(pentru a reduce secreţia salivei şi a mucusului din căile respiratorii) şi
medicamente calmante pentru tuse;
 199

- pacientul va fi ajutat să se dezbrace şi va fi aşezat în decubit dorsal,

puţin înclinat spre partea care trebuie injectată;
- medicul efectuează anestezia căilor respiratorii, introduce sonda
Metras în arborele bronşic şi apoi substanţa de contrast uşor încălzită,
încet, cu o presiune moderată;
- în timpul injectării substanţei de contrast, pacientul va fi ajutat sa-şi
schimbe poziţia (decubit ventral, dorsal, lateral drept şi stâng);
- în timpul examinării radiologice, se aşează pacientul în poziţia
Trendelenburg;
Îngrijirea pacientului după tehnică
- după examen, se ajută pacientul să se îmbrace şi va fi condus la pat;
- va fi atenţionat să colecteze în scuipătoare substanţa de contrast care
se elimină prin tuse (nu se înghite – intoxicaţie cu iod).

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA

RADIO LOGICĂ GASTRO-INTESTINALA

Examinarea radiologică a tubului digestiv se efectuează după administrarea unei

substanţe de contrast pe cale orală sau rectală.
Scop: studierea morfologiei şi funcţionalităţii organelor tubului digestiv pentru
stabilirea diagnosticului (gastrite cronice, ulcer gastro-duodenal, tumori ale tubului
digestiv).

Pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare

- sulfat de bariu 150 g; cană sau pahar, apă, lingură de lemn, purgativ (ulei de
parafină);
- se pregăteşte suspensia de bariu: cele 150 g sulfat de bariu se amestecă cu o
cantitate mică de apă caldă până se obţine o pastă omogenă, la care se
adaugă apă rece până la 200-300 g, amestecându-se cu lingura de lemn;

Pregătirea psihică a pacientului

- se explică pacientului procedura
Pregătirea fizică a pacientului
- se administrează pacientului, cu 1-2 zile înaintea examinării, un regim
alimentar neflatulent şi uşor de digerat (supe, ouă, pâine prăjită, unt,
făinoase, produse lactate);
- seara – în ajunul examinării – se efectuează bolnavului o clismă
evacuatoare;

Participarea la examen
- pacientul bea conţinutul din cana cu sulfatul de bariu;
- după terminarea examinării, pacientul este ajutat să se îmbrace şi este
condus la pat;
- pacientul este readus la serviciul de radiologie (conform indicaţiilor
medicului), după 2, 8, 24 ore, pentru a se urmări sub ecran evacuarea
stomacului, umplerea intestinului subţire şi a colonului;
- la 2 ore de la începutul examinării, pacientul poate să mănânce;
 200

Îngrijirea pacientului după tehnică

- se administrează un purgativ (o lingură de ulei de parafină) după terminarea
examinării;
- pacientul va fi informat că va avea scaunul colorat în alb.

• Important !:
- la copiii mici, gustul bariului se corectează cu cacao sau lămâie;
- cantitatea de suspensie bariu/apă în diluţie 1:2 este: 100 g pentru
sugari; 100-150 g pentru copii mici; 150-200 g pentru copiii mari;

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXAMENUL RADIOLOGIC

AL COLONULUI

Examenul radiologic al colonului se poate face: pe cale bucală (după examenul

radiologic al stomacului şi intestinului) sau pe cale rectală (irigoscopie).
Dacă nu se examinează decât colonul, la indicaţia medicului se administrează o
doză de suspensie baritată cu 8-10 ore înainte.
IRIGOSCOPIA: examinarea radiologică a colonului prin umplerea pe cale
rectală cu substanţă de contrast.
Scop: observarea modificărilor anatomice ale colonului; cu o prealabilă golire a
tubului digestiv.
Pregătirea materialelor şi instrumentelor necesare
- instrumentar necesar efectuării clismei (vezi "clismele"), purgative,
sondă Strauss, substanţă de contrast, sulfat de bariu în suspensie(300-
500 g în 1000:1500 ml apă uşor încălzită) sau sulfat de bariu (200 g)
amestecat cu bolus alba (300 g) în 1000 ml apă încălzită, ulei de ricin,
şorţuri de protecţie pentru a nu fi expuşi iradierii;
- se pregăteşte clisma baritată;

Pregătirea pacientului
- cu 2-3 zile înainte pacientul va primi un regim alimentar de cruţare neiritant,
neexcitant, nefermentescibil, neflatulent format din: brânză de vaci,
smântână, ouă fierte carne slabă fiartă orez fiert, pâine uscată;
- cu o zi înaintea examinării, se administrează un regim hidric cu piureuri;
- după masă, se efectuează o clismă evacuatoare şi apoi se administrează două
linguri de ulei de ricin;
- se conduce pacientul la serviciul de radiologie,
- i se efectuează clisma baritată după metoda obişnuită a clismelor, şi se
întrerupe de câte ori bolnavul are senzaţia de defecare;
- se întrerupe introducerea substanţei de contrast când bariul a ajuns în cecum;
- se închide rectul cu sonda Strauss, după insuflare cu pompă de aer şi după
introducerea substanţei opace;
- medicul examinează radiologic modificările anatomice ale colonului;
După tehnică pacientul va fi îngrijit.

Colonul mai poate fi explorat radiologic şi prin metoda examenului cu dublu

 201

contrast Fischer. Când colonul se umple prin clismă baritată, pacientul va fi solicitat
de a evacua parţial substanţa de contrast sau închizând rectul cu sonda Strauss, al cărei
balon introdus în rect va fi umplut cu aer; se introduc apoi în colon 100 ml aer, cu
presiune moderată, sub control la ecran. Metoda necesită precauţii, deoarece aerul
introdus sub presiune poate perfora colonul.

PREGĂTIREA COPIILOR PENTRU EXAMENUL RADIOLOGIC AL

COLONULUI:
- se instituie o pauză de alimentaţie de 12 ore, fără a efectua clismă sau
administrare de purgative;
- se introduce sonda la o adâncime de 5-10 cm;
- se administrează 400-500 g substanţă de contrast, conţinând 100-150 g
sulfat de bariu;
- la sugari, 50-100 g substanţă baritată se administrează sub formă de clismă
cu ajutorul unei seringi.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA

RADIOLOGICĂ A COLECISTULUI ŞI CĂILOR BILIARE

Deoarece vezicula biliară poate fi vizibilă radiologic numai când conţine calculi
radioopaci sau se impregnează cu substanţe de contrast, pentru a obţine imaginea ei
radiologică se administrează substanţe iodate, pe cale orală sau intravenoasă.

Colecistografia: radiografierea veziculei biliare (colecistului) umplută cu

substanţă de contrast, administrată de obicei pe cale orală.
Colangiografia: radiografierea căilor biliare (inclusiv colecistul) pline cu
substanţa de contrast administrată pe cale intravenoasă.
Scop: examinarea formei, poziţiei, conţinutului, precum şi contractibilităţii
(dinamicii) veziculei biliare, inclusiv descoperirea prezenţei de calculi radioopaci;
Contraindicaţii: afecţiuni hepato-biliare acute, insuficienţă renală, reacţii
alergice iod, stări febrile. Astăzi, examinarea este înlocuită în mare parte cu ecografia.
OPACIFIERE A VEZICULEI BILIARE PE CALE ORALĂ
(COLECISTOGRAFIE)

Pregătirea materialelor
- prânz compus din ouă, smântână şi unt, cu pâine sau 50 g ciocolată;
cărbune animal; triferment, substanţă opacă (Razebil sau acid iopanoic);
antihistaminice.
- materialele pregătite se transportă lângă pacient;

Pregătirea psihică şi fizică a pacientului

- se administrează pacientului cu 2-3 zile înaintea examinării cărbune
animal de 3 ori pe zi, câte două tablete şi regim hiperprotidic;
- cu 1-2 zile înaintea efectuării colecistografiei, se administrează
pacientului un regim dietetic uşor digerabil, evitând alimentele cu conţinut
bogat în celuloză şi hidrocarbonate concentrate;
- în ziua precedentă examenului, la orele 12, se administrează pacientului
un prânz compus din ouă, smântână şi unt cu pâine; dacă acest prânz
 202

provoacă accese dureroase, el poate fi înlocuit cu 50 g ciocolată sau cu un

sondaj evacuator;
- după masă se efectuează pacientului o clismă evacuatoare cu ser
fiziologic sau ceai de muşeţel călduţ, pentru evacuarea gazelor din colon;
- se testează toleranţa la Razebil: după masă, la orele 16, se administrează
pacientului o tabletă care se dizolvă pe limbă: se supraveghează pacientul
pentru a se observa dacă nu are hipersensibilitate la iod;
- se aşează pacientul în decubit lateral drept timp de 30-60 de minute;
- înainte de a se efectua radiografia, se efectuează pacientului încă o clismă
evacuatoare;
- pacientul este condus la serviciul de radiologie după 14-16 ore şi respectiv
10-14 ore, când vezicula biliară se umple cu substanţa de contrast;
- se administrează prânzul Boyden (două gălbenuşuri de ou frecate cu 30 g
zahăr sau 50 g ciocolată);
- se efectuează radiografii în serie, la intervale de 30-60-90 de minute;
- se îngrijeşte pacientul.

PREGĂTIREA PACIENTULUI
PENTRU EXPLORAREA RADIOLOGICĂ A APARATULUI RENAL

Explorarea radiologică a rinichilor şi căilor urinare se efectuează prin radiografie

renală simplă, pielografie, urografie, cistografie, arteriografie retropneumoperitoneu şi
altele.
Scop: evidenţierea conturului rinichilor, cavităţilor pielocaliceale ale acestora,
precum şi a căilor urinare; prezenţa calculilor radioopaci şi radiotransparenţi sau a
tumorilor.

PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU RADIOGRAFIA RENALĂ

SIMPLĂ

Radiografia renală simplă: explorare radiologica fără substanţe de contrast care

poate evidenţia conturul şi poziţia rinichilor, calculii renali, ureterali sau vezicali
radioopaci.

Pregătirea materialelor necesare

- cărbune animal; ulei de ricin, materiale necesare efectuării unei clisme
evacuatorii;
Pregătirea alimentară a pacientului
- cu 2-3 zile înaintea examinării, pacientul va consuma un regim fără
alimente care conţin celuloză şi dau reziduuri multe (fructe, legume şi
zarzavaturi, paste făinoase, pâine) şi ape gazoase;
- în ziua precedentă examenului, pacientul va consuma un regim hidric;
- în seara precedentă, pacientul va consuma o cană cu ceai şi pâine prăjită;
- înaintea examenului, pacientul nu mănâncă şi nu consumă lichide. După
examen, bolnavul poate consuma regimul său obişnuit;
 203

Pregătirea medicamentoasă a pacientului

- cu două zile înaintea examinării, se administrează cărbune animal şi
triferment câte două tablete de 3 ori pe zi;
- în seara precedentă zilei de radiografie, se administrează două linguri de
ulei de ricin;
Apoi pacientul este condus la serviciul de radiologie;
- va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze în decubit dorsal pe masa
radiologică.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU PIELOGRAFIE

Pielografie: radiografia aparatului renal executată cu substanţă de contrast

administrată prin cateterism ureteral, sub controlul cistoscopie.

Pregătirea materialelor necesare: materialele necesare pentru o radiografie

renală simplă; substanţă de contrast = Odiston 30% sau iodură de sodiu 10%;
medicamente antihistaminice; medicamente pentru urgenţă (trusa de urgenţă);
Pregătirea pacientului
- se efectuează pregătirea bolnavului ca şi pentru radiografia renală simplă;
- se testează sensibilitatea la substanţa de contrast;
- dacă bolnavul prezintă o reacţie hiperergică, se întrerupe introducerea
substanţei de contrast şi se administrează antihistaminice;
- dacă toleranţa organismului este bună, pacientul va fi condus în sala de
cistoscopie, unde va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe masa de
examinare;
Administrarea substanţei de contrast
- spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun;
- sub controlul citoscopului, se introduce sonda în ureter;
- se introduce substanţa de contrast uşor încălzită, 5- 10 ml în fiecare parte
cu presiune mică;
- bolnavul se transportă pe targă pe masa de radiografie;
- se îngrijeşte bolnavul după terminarea tehnicii;
- se notează examenul efectuat în foaia de observaţie.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU UROGRAFIE

Urografie: metodă curentă de examinare morfofuncţională a rinichilor şi căilor

urinare, utilizându-se substanţe iodate hidrosolubile administrate intravenos.

Pregătirea materialelor necesare

- toate materialele prevăzute pentru o radiografie renală simplă; substanţa
de contrast Odiston de 30, 60 sau 75%; medicamente antihistaminice;
medicamente de urgenţă; seringi de 10 ml sterile şi ace pentru injecţii
intravenoase; materialele necesare pentru clismă;
Pregătirea pacientului
- se efectuează pregătirea psihică, alimentară şi medicamentoasă descrisă la
"Radiografie renală simplă" şi se testează sensibilitatea la substanţa de
cotrast.
Participarea la examen
 204

- pacientul va fi condus la serviciul de radiologie;

- dacă toleranţa organismului este bună, se administrează intravenos
substanţa de contrast, astfel: 20 ml Odiston 75% la adulţi (sau 25 ml
soluţie 60%), iar la copii, în funcţie de vârstă, se administrează 5-15 ml
soluţie 75%;
- la 8-10 minute de la efectuarea injecţiei, medicul execută radiografia
renală (urografia);
- se îngrijeşte bolnavul după terminarea tehnicii.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU CISTOGRAFIE

Cistografia: metodă de explorare radiologică a vezicii urinare care se poate

executa prin: a - radiografie simplă vezicală (după evacuarea vezicii urinare); b -
radiografie după umplerea vezicii urinare cu o substanţă de contrast sterilă (iodură de
sodiu, 10-20%)
Radiografia simplă a vezicii urinare poate pune în evidenţă calculii intravezicali;
metoda nu necesită o pregătire prealabilă a pacientului.

Cistografia cu substanţă de contrast necesită următoarele:

Pregătirea materialelor necesare
- materiale pentru efectuarea unei clisme; sonda Nélaton sterilă; soluţie
nesterilă de acid boric; seringă Guyon sterilă; substanţă de contrast:
iodură de sodiu 10% sterilă sau soluţie Odiston; pensă hemostatică;
mănuşi de cauciuc sterile; tăviţă renală;
Participarea la cistografie
- spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun; se îmbracă mănuşile sterile;
- se introduce sonda Nélaton sterilă în vezica urinară;
- se captează urina prin sondă în tăviţa renală şi se spală vezica cu soluţie
sterilă de acid boric;
- în seringa Guyon se aspiră 100-200 ml iodură de sodiu 10% sterilă sau
Odiston şi se introduc în vezică;
- se închide sonda cu o pensă hemostatică;
- pacientul este atenţionat să nu urineze decât după terminarea examenului
cistografic;
- medicul execută imediat radiografia.

ARTERIOGRAFIA RENALĂ

Arteriografie renală: metodă de explorare a aparatului renal prin administrarea

substanţei de contrast pe cale arterială (renală sau femurală); calea femurală fiind mai
uşor de abordat, este curent folosită.
Pregătirea bolnavului şi administrarea substanţei de contrast se realizează în
condiţii identice cu cele menţionate la celelalte tehnici de examinare a aparatului renal.
Prima radiografie se execută la 2-3 secunde de la începerea administrării sub-
stanţei de contrast, a doua radiografie la 6 secunde şi a treia la 8 secunde.

Accidente:
- Tehnica defectuoasă de administrare a substanţei radioopace poate genera
 205

hematoame, spasme sau tromboze arteriale, fistule arteriovenoase,

întrerupea temporară a activităţii rinichiului.
- Substanţa de contrast se injectează intravenos într-un ritm lent, poate
provoca durere

PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU EXAMENUL RADIOLOC AL

RINICHILOR PRIN RETROPNEUMOPERITONEU

Retropneumoperitoneu: introducerea de aer sau oxigen în spaţiul retroperitoneal

pentru evidenţierea contururilor rinichilor.

Materiale necesare: materialele necesare efectuării unei clisme, instrumente şi

materiale necesare efectuării unei puncţii; aparat de pneumotorax – în perfectă stare de
sterilitate;
Efectuarea tehnicii
- pacientul să nu mănânce nimic în dimineaţa zilei de examen;
- în seara precedentă intervenţiei se efectuează o clismă evacuatoare;
- asistenta se spală pe mâini cu apă şi săpun şi îmbracă mănuşi sterile;
- se serveşte medicului instrumentarul cerut pentru a efectua puncţia în loja
perirenală;
- cu aparatul de pneumotorax, medicul introduce 1000-1200 ml gaz şi
execută apoi radiografia;
- la locul puncţiei, se efectuează un pansament; se ajută pacientul să se
îmbrace şi este condus la pat.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA

RADIOLOGICĂ
A APARATULUI CARDIOVASCULAR

Aparatul cardiovascular poate fi explorat radiologic prin angiocardiografie,

aortografie, arteriografie şi flebografie.

A. Angiocardiografie: introducerea unei substanţe de contrast, pe cale

intravenoasa, substanţă care se urmăreşte în interiorul vaselor şi al cavităţilor inimii.
Materiale necesare: soluţie concentrată de iod; sedative (fenobarbital), romergan
sau altă substanţă antialergică.
Pregătirea pacientului:
- în ziua precedentă examenului, se administrează sedative, care se repetă în
dimineaţa examenului împreună cu un medicament antialergic;
- se efectuează testarea sensibilităţii faţă de iod;
- dacă nu apar simptome de intoleranţă la iod, se injectează intravenos
substanţa de contrast, rapid, în decurs de câteva secunde
 206

Efecte nedorite:
- Injectarea rapidă poate provoca valuri de căldură, cefalee, congestia feţei,
tuse, dispnee (se injectează adrenalină).
- Angiocardiografia prin cateterism cardiac este de competenţa medicilor.

B. Aortografie: introducerea substanţei de contrast prin cateter sau prin puncţie,

intraaortic, pentru evidenţierea aortei.
C. Arteriografie periferică: introducerea substanţei de contrast prin injecţie
intraarterială pentru evidenţierea arterei periferice.
D. Flebografie: introducerea, intravenos, cu seringă automată de presiune, a 20-
30 ml de substanţă de contrast, de concentraţie redusă.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA

RADIOLOGICĂ A SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

A. Explorarea radiologică care se adresează cutiei craniene şi encefalului se

realizează prin radiografie craniană simplă, pneumoencefalografie (aerografie) şi
arteriografie cerebrală.
a: Pentru radiografia craniană simplă, nu se face o pregătire prealabilă, ci se
execută din faţă şi din profil, uneori cu incidenţe care urmăresc vizualizarea bazei
craniului, şeii turceşti, a găurilor optice şi stâncilor temporale.
b. Pentru pneumoencefalografie (introducerea unui volum de aer prin puncţie
suboccipitală sau lombară) sau ventriculografie (introducerea aerului prin trepanaţie
direct în ventriculii cerebrali) bolnavul este pregătit astfel:
- nu mănâncă în dimineaţa zilei de examinare;
- se administrează un sedativ;
- pacientul este transportat în sala de operaţie (pentru trepanaţie şi
ventriculografie) sau în sala de tratamente (pentru puncţia suboccipitală
sau lombară în encefalografie);
- pentru a se putea introduce aerul, se scoate fracţionat cantitatea de lichid
cefalorahidian ce corespunde celei de aer; sora va acţiona ca şi în
puncţia rahidiană;
- pacientul este transportat pe cărucior la serviciul de radiologie, pentru
efectuarea radiografiilor;
- după efectuarea tehnicii, pacientul va fi transportat pe cărucior în salon,
instalat în pat; va păstra poziţia de decubit dorsal 2-3 zile;
- se administrează soluţie hipertonică de glucoză (dacă acuză cefalee);
c. Angiografie cerebrală: introducerea unei substanţe radioopace în arborele
vascular cerebral; ea permite aprecierea pereţilor şi lumenului vascular, vizualizarea
unor modificări directe (anevrism, tumoare vascularizată etc.) sau indirecte (deplasări
sau deformări ale vaselor prin procese patologice vecine)..
B. Explorarea radiologică coloanei vertebrale se efectuează prin radiografie
simplă (faţă, profil şi incidenţa 3/4) şi prin radiografie cu substanţă de contrast
(lipiodol, pantopac sau aer). Mielografia gazoasă (cu aer) este mai avantajoasă,
deoarece vizualizează o suprafaţă mai mare din coloană şi aerul se absoarbe mai repede,
putându-se repeta examenul după necesitate.
Substanţa de contrast – lipiodolul – se injectează în spaţiul subarahnoidian prin
puncţie rahidiană suboccipitală, în cantitate de 2-3 ml, după ce s-a extras aceeaşi
cantitate de lichid cefalorahidian.
 207

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA CU IZOTOPI

RADIOACTIVI

Izotopii radioactivi sunt utilizaţi în clinică pentru diagnostic şi tratament. Izotopii

radioactivi, introduşi în organism, emit radiaţii α, β, γ, la locul lor de trecere sau de
depozitare, care pot fi evidenţiate calitativ şi cantitativ prin procedeele obişnuite de
detectare (contoarele Geiger-Müller, contoare cu scintilaţie).
Izotopii utilizaţi sunt: radiosodiul, radiocuprul, radioiodul şi radiofosforul.
Izotopii radioactivi se utilizează în explorarea hepatobiliară, renală, a sângelui şi
organelor hematopoietice, a aparatului cardiovascular, a glandelor endocrine.
În diagnosticul proceselor parenchimatoase joacă rol important metoda
scintigrafiei: folosirea izotopilor radioactivi care se fixează în organul examinat,
determinând o hartă a organului. Scintigrama organelor detectate (tiroida, ficatul,
rinichiul, creierul etc.) arată zonele hiper-, normo- sau hipofuncţionale, evidenţiind
modificările de structură.
Acţiunea nocivă a izotopilor radioactivi asupra organismului necesită luarea
unor măsuri de protecţie împotriva radiaţiilor:
- mănuşile şi halatul
- stocul de izotopi radioactivi se păstrează în rezervoare de plumb speciale,
- se lucrează numai sub protecţie de paravane de plumb, în nişe speciale cu
telemanipulatoare;
- aspirarea soluţiilor radioactive se face numai cu pipete automate;
- nu se lucrează cu izotopi radioactivi dacă există răni, zgârieturi etc.
- nu se consumă alimente şi nu se fumează la locul de muncă;
- pacientul investigat cu izotopi radioactivi va fi izolat de restul pacienţilor,
fiind sursă de radiaţii;
- produsele biologice şi patologice ale pacientului vor fi manipulate cu
aceleaşi măsuri de protecţie ca şi izotopii;
- personalul care lucrează cu izotopi radioactivi va purta dozimetre cu filtre
de metal, care se controlează periodic.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORĂRI

ENDOSCOPICE

Endoscopie: metoda de examinare prin vizualizarea directă a unei cavităţi a

corpului uman cu ajutorul unui endoscop.
Endoscopul este un aparat optic, prevăzut cu un dispozitiv de iluminare care
introduce în cavitatea de examinat, un sistem de transmitere al imaginilor şi instrumente
anexe: pense de biopsie, perii de brosaj etc. Endoscoapele moderne permit fotografierea
unor imagini endocavitare. Reuşita unei endoscopii este condiţionată de colaborarea
pacientului.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU BRONHOSCOPIE

Bronhoscopia: explorarea arborelui traheo-bronşic se face cu ajutorul

bronhoscopului rigid sau flexibil (fibrobronhoscopul).
Bronhoscopul rigid se compune din tuburi metalice de 30-40 cm lungime şi 4-9
 208

cm diametru, prevăzute cu un canal central "de observare şi lucru" şi laterale de ilu-

minare, administrare de oxigen etc. Bronhoscoapele rigide sunt prevăzute cu orificii
laterale, au extremitatea distală tăiată oblic şi fin polizată, pentru a nu provoca leziuni;
lumina este condusă prin fibra optică, tubul fiind conectat la o sursă de lumină printr-un
sistem special de cabluri. Opticele – tuburi rigide ce se introduc prin tubul metalic
descris – sunt conectate la aceeaşi sursă de lumină şi permit vizualizări cu ajutorul unor
prisme speciale, la 180°, 45° şi 90°.
Fibrobronhoscopul e un instrument prin care imaginea este transmisă printr-un
sistem de fibre optice. Extremitatea lui este flexibilă şi examinatorul îi poate imprima
diferite unghiuri de examinare, astfel încât se pot examina şi conducte aerifere de gradul
IV sau V (bronşii segmentare şi subsegmentare).

Pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare

Se face inventarul tuturor instrumentelor necesare:
• măşti de unică folosinţă sau casolete cu măşti sterile, mănuşi sterile, casolete cu
tampoane şi comprese de tifon sterile; pense; porttampon; oglindă frontală; seringă
laringiană; tăviţă renală; aparatele (bronhoscop sau fibroscop) cu toate anexele
sterilizate;
• important
- sterilizarea componentelor aparatelor principale şi anexelor se face cu
ultraviolete, Glutaraldehide (Cidex, Pera-Safe);
- se verifică sursa de lumină şi corecta cuplare a cablurilor;
- se verifică aspiratorul şi etanşeitatea legăturilor;
- vor fi la îndemână: flaconul cu anestezie (xilina 2%, flaconul cu ser
fiziologic, flaconul cu soluţie de adrenalină 1 %, seringi de 10 ml de unică
folosinţă, tampoane, comprese de tifon);

Pregătirea psihică şi fizică a pacientului

- pacientul va fi pregătit fizic şi psihic;
- în ziua premergătoare examinării, se execută o testare la xilină 2% pentru
a depista o alergie la acest anestezic; pacientul va fi sedat atât în seara
premergătoare explorării, cât şi în dimineaţa zilei respective;
- pacientul trebuie să nu mănânce dimineaţa;
- pentru anestezie, e aşezat pe un scaun în mâna dreaptă va ţine o tăviţă
renală sau o scuipătoare,
- –medicul, cu ajutorul unui spray cu xilină 2%, îi anesteziază limba,
orofaringele şi hipofaringele, urmând să anestezieze arborele
traheobronşic, instilând, picătură cu picătură, anestezicul uşor încălzit, cu
ajutorul unei seringi laringiene;
- pacientul este condus în camera de bronhoscopie.

Pentru efectuarea bronhoscopiei e nevoie de două asistente:

- O asistenta aşează pacientul pe masa de examinare în decubit dorsal, cu
extremitatea cefalică în extensie;
- sub umerii lui aşează o pernă tare, care, ridicând capul la 12-15 cm, ajută
la extensia acestuia;
- a doua asistentă serveşte medicul cu instrumentele şi materialele solicitate
- pacientul va fi supravegheat după bronhoscopie, nu va mânca 1 oră şi va
 209

fi monitorizat (puls, TA).

- va administra în cazul unei hemoptizii chiar înainte de a anunţa medicul
(Adrenostazin, Dicinone, E.A.C., Venostat etc.).

Pentru efectuarea fibroscopiei e nevoie de două asistente:

- pacientul este aşezat pe un scaun; asistenta I îl conectează pe pacient la
sursa de oxigen, îi fixează piesa bucală aflată în trusa fibroscopului, pe
care o va avea sub control tot timpul examinării, imobilizând-o din lateral
cu indexul şi degetul mijlociu, de la ambele mâini;
- asistenta II serveşte medicul cu instrumentarul necesar;
- pacientul va fi supravegheat după fibroscopie.

Incidente şi accidente (de bronhoscopie şi/sau ale fibroscopului)

– hemoragii, diseminări tuberculoase sau suprainfecţii cu diferiţi germeni, dureri
în gură, disfagie sau orofagie, dureri retrosternale, cefalee, tuse, etc.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU ESOFAGOSCOPIE

Esofagoscopia: examinarea lumenului esofagian. cu un aparat numit

esofagoscop, se foloseşte în scop diagnostic sau terapeutic (extragerea corpilor străini,
polipectomii, sclerozarea varicelor esofagiene).
La O.R.L. se utilizează încă, în anumite situaţii, esofagoscopul rigid: tub de
metal polizat, cu lungime de 45 cm şi grosime de 7-12 mm, cu extremitatea distală
rotunjită, prevăzut cu un mandrin obturator şi cu mecanism propriu de iluminare, un
sistem optic şi anexe: – pensa pentru prelevat biopsii, porttampoane, pense pentru corpi
străini etc.
În serviciile de endoscopie, medicul endoscopist gastroenterolog utilizează:
eso-gastroscopul flexibil – tub flexibil, lung de 100 cm, confecţionat din fibre de sticlă,
prevăzut cu o sursă de lumină, un canal pentru aspiraţie, un canal pentru introducerea
unei pense de biopsie şi un canal pentru spălarea lentilei din interior.

Material necesar – măşti; două şorţuri de cauciuc (pentru medic şi pentru

asistentă); pipe Guedel; tăviţă renală; casoleta cu comprese sterile; porttampoane;
substanţa anestezică: Xilocaina spray, Stomacaina spray sau Novocaina 1 % şi xilina
(pentru badijonare locală); ochelari de protecţie; mănuşi sterile; esofagoscopul (cu toate
anexele sterilizate); substanţe dezinfectante Glutaldehida, CIDEX, alcool 90°,
medicamente: – sedative, cardiotonice, trusa antişoc, substanţa medicamentoasă pentru
sclerozarea varicelor esofagiene.
În serviciile O.R.L., la nevoie, se mai pregătesc: depărtător de gură, oglindă
frontală cu sursa de lumină corespunzătoare, aspirator de salivă cu sonde.

Pregătirea psihică şi fizică a pacientului

• Pregătirea fizică: este ca şi pentru bronhoscopie, cu menţiunea că anestezia
locală se limitează la limbă şi cavitatea bucală.
• Pentru esofagoscopie, se poate administra pacientului o fiolă de atropină,
pentru inhibarea secreţiei gastrice şi secţionarea chimică a vagului.
• Poziţia pacientului: esofagoscopia se poate executa în poziţie şezând, în decubit
 210

dorsal sau în decubit lateral, stâng, urmărindu-se ca gura, faringele şi esofagul

să fie în linie dreaptă.
Asistentei participă la efectuarea tehnicii şi îngrijirea pacientului ca şi la
bronhoscopie.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU GASTROSCOPIE

Gastroscopia: vizualizarea directă a mucoasei gastrice, cu ajutorul unui

instrument optic numit gastrofibroscop.
Azi se utilizează: eso - gastro – duodeno-scopul, aparat modern, care are înglobate
în construcţia sa sistemul optic, cel de insuflaţie şi aspiraţie. La acest aparat poate fi
adaptată o cameră video, cu urmărirea imaginii obţinute pe un ecran TV
(videoendoscop).
Scop
- diagnostic;
- terapeutic (polipectomie, tratamentul hemoragiilor digestive, tratament cu
laser).
Pregătirea instrumentelor şi a materialelor necesare
Se pregătesc materialele necesare, ca şi la esofagoscopie;
- periuţe de citologie;
- pense pentru prelevat biopsie şi pensă anatomică;
- recipient cu formol, pentru ţesutul prelevat;
- soluţie şi recipiente pentru testul ureazei, în vederea determinării prezenţei
Helicobacterului pylori.
Participarea la tehnică
- sedarea pacientului;
- anestezia locală cu spray (Xilocaină, Stomacaină) sau se face badijonarea
locală (baza limbii şi faringele) cu soluţii de Novocaină 1% sau xilină;

Gastroscopia se efectuează ca ajutorul a două asistente:

• Asistenta I vorbeşte cu pacientul, îl linişteşte, îi asigură poziţia capului în
extensie forţată, ţine tăviţa renală sau îi şterge gura de secreţii cu o
compresă;
• Asistenta II ajută medicul la introducerea aparatului, ungând gastroscopul,
prezentându-i instrumentele.
După gastroscopie:
- pacientul este supravegheat;
- se pregătesc fragmentele de ţesut şi mucoasă stomacală; produsele
prelevate, în vederea examinărilor histologice se etichetează şi se trimit
urgent la laborator.
- Se face testul rapid al ureazei în laboratorul de endoscopie.
- Se reorganizează locul de muncă, se sterilizează aparatul cu Glutaraldehidă
sau Cidex.

Incidente şi accidente :
 211

- dureri la deglutiţie, subfebrilităţi, dureri şi tumefacţia amigdalelor,

hemoragie, SIDA.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU ENDOSCOPIE

RECTOSIGMOIDIANĂ

Rectosigmoidoscopie: explorarea endoscopică a segmentului terminal al tubului

digestiv cu ajutorul unui aparat numit rectoscop, pentru evidenţierea modificărilor
mucoasei până la o adâncime de 30 cm de la orificiul anal (ampula rectală şi ultima
porţiune a sigmoidului).
Se indică în: suferinţele hemoroidale, constipaţie sau diaree cronică, tenesme
rectale, sânge în materiile fecale etc.
Rectoscop: un sistem de tuburi metalice intrarectale: trei mai înguste (16-20 mm
diametru) pentru explorare, iar unul mai gros (24 mm diametru), pentru tratament,
având un orificiu lateral ce poate fi închis etanş în timpul introducerii în rect şi prin care
se pot executa intervenţii intrarectale sub control endoscopic (prelevări biopsice,
cauterizări etc.). Fiecare tub este înarmat cu un mandrin cu vârf bont, care se
îndepărtează după introducerea aparatului în rect.

Pregătirea pentru rectoscopie

– irigator; apă călduţă (37°); ulei de vaselină; tampoane de vată; casoletă cu mănuşi
sterile de cauciuc; un câmp steril cu orificiul central, pentru tubul rectoscopului;
– Pregătirea psihică şi fizică a pacientului

Tehnica:
- se montează corpul aparatului şi se racordează la sursa de lumină;
- se verifică funcţionalitatea dispozitivului optic;
- se unge tubul rectoscopului cu ulei de vaselină;
- se oferă medicului mănuşile sterile (pentru efectuarea tuşeului rectal);
- se extrage mandrinul şi se fixează corpul aparatului la tubul intrarectal;
- se insuflă aer cu ajutorul pompei (dacă medicul solicită);
- se pregătesc tampoanele cu soluţie de sulfat de magneziu şi se oferă
medicului;
- se îngrijeşte pacientul după terminarea procedurii;
- se pregătesc produsele pentru laborator;
- se reorganizează locul de muncă – se curăţă mecanic rectoscopul, se spală bine
şi se pregăteşte pentru sterilizare chimică (Cidex, etc.)

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU COLONOSCOPIE

Colonoscopia: examenul vizual direct al colonului, cu ajutorul unui colonoscop

flexibil; se vizualizează colonul sigmoid, descendent, transvers şi ascendent până la cec.
Colonoscopul: tub din fibre optice flexibile, lung de 135-185 cm; el se poate
adapta şi la camera video, cu urmărirea imaginilor obţinute pe un ecran TV.
Pregătirea instrumentelor şi a materialelor necesare
 muşama, aleză, comprese mici sterile, casoletă cu câmpuri sterile, mănuşi de
cauciuc, pensă de biopsie, recipiente pentru prelevări histologice, colonoscop
 212

cu sursă de lumină şi sistem de aspiraţie, vaselină, recipient cu apă pentru

curăţarea colonoscopului după utilizare; recipiente cu substanţe pentru
dezinfecţia aparatului (aceleaşi substanţe ca şi la gastroscopie);
 medicamente pentru sedarea pacientului;
 se explică pacientului necesitatea investigaţiei;

Participarea la colonoscopie
– sunt necesare două asistente:
 asistenta I
- linişteşte pacientul,
- urmăreşte funcţiile vitale ale pacientului;
- îl aşează în decubit lateral stâng, cu genunchii flectaţi, şi este acoperit
cu an câmp steril, prevăzut cu un orificiu central
 asistenta II
- verifică colonoscopul, asigurându-se că este adaptat corect la sursa de
lumină şi că are insuflaţia şi aspiraţia bune
- lubrifiază vârful tubului (colonoscopului) cu vaselină şi îl introduce
încet în anus.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU CISTOSCOPIE

Cistoscopia: metoda de evaluare a endovezicii cu ajutorul citoscopului.

Scop
 identificarea proceselor patologice endovezicale, inflamaţiilor specifice sau
nespecifice, tumorilor, malformaţiilor anatomice, calculilor, corpilor străini;
Pregătirea instrumentelor şi a materialelor
 casolete cu câmpuri sterile si mănuşi de cauciuc sterile, costum steril pentru
medic (halat, mască), seringă Guyon cu oliva uretrală, sterilizată, soluţie de
novocaină 0,5% 40-50 ml, seringă de20 ml sterlizată, pense sterile, taropoane
de vată sterile, citoscop de irigaţie.
Pregătirea psihică şi fizică a pacientului
 se dezinfectează meatul urinar; apoi, pentru anestezie locală, se introduc în
uretră 20 ml soluţie novocaină 0,5%,
- anestezia locală se mai poate efectua prin badijonarea meatului şi instilaţie de
Xilocaină sau Lidocaină; mai nou, se recomandă preparatul din import Instilagel .
• Precizare:
 la femei, anestezia locală este suficientă pentru efectuarea cistoscopiei – în
scop diagnostic;
 la bărbaţi, cistoscopia cu cistoscop rigid e preferabil să se facă în
rahianestezie; anestezia locală cu Xilocaină este suficientă pentru inves-
tigaţiile cu fibroscopul;
 se verifică funcţionalitatea sistemului de iluminat, starea de curăţenie a
lentilelor, etanşeitatea asamblărilor;
 se lubrifiază instrumentul;
 se oferă aparatul medicului;
 se spală vezica cu o soluţie de acid boric 3% până când lichidul de spălare
devine perfect limpede;
 213

 medicul umple vezica cu 150 ml apă sterilizată sau soluţie dezifectantă

slabă la bărbaţi sau 250 ml (la femei) şi înlocuieşte canula de irigaţie cu
sistemul optic;
 se racordează sistemul de iluminat la reţeaua electrică;
 se oferă medicului succesiv - la cerere - cateterele de dimensiuni diferite
(dacă examinarea se continuă cu cateterismul ureterelor);
 se oferă eprubetele pentru recoltările urinare, pentru urocultură sau examene
biochimice, bioptice;
 pacientul va fi transportat în salon;
 se administrează, la nevoie, calmante, antispastice;
 nu necesită supraveghere specială.

Reorganizarea locului de muncă

- se aruncă deşeurile;
- instrumentarul se curăţă, se spală şi se dezinfectează.

• Incidente şi accidente
 accese febrile trecătoare, frisoane, dureri lombare asemănătoare cu colica
renală;
 mici hemoragii;
 ruptura de uretră, cu uretroragie perforaţia vezicii urinare.

PREGĂTIREA PACIENTEI PENTRU COLPOSCOPIE

Colposcopia: metodă de inspecţie a colului uterin la femeie cu ajutorul aparatului numit

colposcop, pentru depistarea leziunilor colului uterin.
Colposcop: instrument optic, stereoscopic, destinat vizualizării colului uterin, care este
prevăzut cu un sistem de iluminat propriu şi aşezat pe un suport.

Pregătirea materialelor şi instrumentelor

 materiale necesare efectuării toaletei organelor genitale externe;
 masa ginecologică
 specul vaginal bivalv ;
 pense vaginale lungi;
 tampoane mici de vată;
 comprese şi meşe;
 soluţiile necesare colposcopiei lărgite: acid acetic 3% în soluţie apoasă,
soluţie Lugol, soluţie de nitrat de argint 5%;
 materiale pentru recoltarea fortiurilor vaginale: lame, spatule,
 instrumentar pentru biopsie (biotom, bisturiu, foarfece, pense) şi fixatori:
formol;
 instrumente pentru distrucţie tisulară: electrocauter, criocoagulator sau
modul laser;
Pregătirea pacientei pentru efectuarea tehnicii
- aşezarea pacientei pe masa ginecologică în poziţie corespunzătoare;
- toaleta organelor genitale externe;
- evidenţierea colului uterin cu ajutorul unui specul;
 214

- se observă aspectul secreţiei vaginale şi se recoltează frotiurile citologice;

- după îndepărtarea mucusului şi a depozitelor celulare de pe colul uterin,
acesta se badijonează cu o soluţie de acid acetic 3%;
- ştergerea, apoi a colului uterin cu un tampon uscat şi badijonarea lui cu
soluţie Lugol (testul LAHM - SCHILLER); acesta colorează mucoasa
normală în castaniu; leziunile colului nu fixează iodul;
- în continuare, medicul examinează colul uterin şi vaginul;
- îngrijirea pacientei după tehnică.
Reorganizarea locului de muncă
- se curăţă instrumentele; apoi se dezinfectează şi se aşează în cutiile în care
se vor steriliza;

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU PLEUROSCOPIE

Pleuroscopia (toracoscopia): endoscopia cavităţii pleurale şi a suprafeţei unui

plămân, după insuflarea prealabilă de aer în marea cavitate pleurală.
Scop: stabilirea etiologiei proceselor inflamatorii pleurale, în cazul
pneumotoraxului spontan idiopatic, inspecţia unei cavităţi restante postoperatorii,
diagnosticul unei tumori.
Pleuroscop (toracoscop): instrument ce se compune dintr-un trocar cu mandrin
cu diametrul de 1 cm; după retragerea mandrinului, se introduce sistemul optic
alimentat prin fibre de sticlă de la o sursă de lumină adecvată; imaginea din cavitatea
pleurală este transmisă tot prin fibre de sticlă în ocularul examinatorului; ca şi la
bronhoscopul rigid, opticele permite vizualizări de 180°/45° şi 90°, fiind prevăzute şi
cu sisteme de biopsie (pense diferite) şi de hemostază locală.

Pregătirea psihică şi fizică a pacientului

- pacientul va fi încurajat, explicându-i-se pe înţeles manevra la care va fi
supus;
- cu o oră înainte se administrează un tranchilizant uşor (meprobamat,
medazepam, diazepam);
- pacientul e culcat pe canapeaua de consultaţie în decubit lateral, pe partea
sănătoasă; braţul de pe partea în care urmează să se instituie pneumotoraxul
este adus în abducţie, iar antebraţul flectat astfel încât palma să atingă
urechea;
- se dezinfectează regiunea indicată prin badijonare cu iod;
- asistenta oferă medicului seringa încărcată cu soluţie de novocaină 1%,
pentru efectuarea anesteziei;
- medicul introduce intercostal acul Küss, pe care îl conectează la aparat;
- aparatul Küss este prevăzut cu o serie de căi (tuburi de cauciuc), ce permit
introducerea a 300-400 ml aer în cavitatea pleurală;
- pacientul va fi supravegheat.

Participarea la efectuarea tehnicii pleuroscopiei (sunt necesare două

asistente)
 asistenta I: tot timpul examinării va susţine în abducţie braţul pacientului;
 asistentei II: serveşte medicul cu instrumentele şi materialele necesare;
 se vor lua toate măsurile de asepsie şi antisepsie;
 pacientul va fi supravegheat - parametri vitali (temperatură, puls, TA, respi-
 215

raţie).

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU LAPAROSCOPIE

Laparoscopie (celioscopie): explorarea cavităţii peritoneale, destinsă în

prealabil prin pneumoperitoneu (introducerea de aer în cavitatea peritoneală), cu
ajutorul laparoscopului.
Scop: explorator, bioptic.
Se realizează prin examinare directă, prin inspecţia suprafeţei ficatului, splinei,
colecistului, căilor biliare extrahepatice, tubului digestiv, organelor genitale, pereţilor
abdominali, diafragmului, şi se pot preleva fragmente pentru examene histopatologice.
Laparoscopul: este prevăzut cu un sistem optic şi o sursă de lumină rece şi se
introduce în cavitatea peritoneală printr-un trocar; trocarul, cu o grosime de 8-12 mm,
are la extremitatea proximală un ventil care opreşte ieşirea aerului din cavitatea
peritoneală; mandrinul - stilet, depăşind lungimea tubului cu 1 cm, cu vârful ascuţit cu
două sau trei tăişuri, are rolul de a asigura pătrunderea trocarului în cavitatea
peritoneală; prin el se introduce, apoi, laparoscopul, care este prevăzut cu un sistem de
fibre optice (prin care imaginea este transmisă la un monitor); un sistem de iluminat şi
un sistem de spălare a lentilei.
Pregătirea instrumentelor şi a materialelor
 casoletă cu câmpuri sterile, casoletă cu mănuşi de cauciuc sterile;
fenobarbital, mebrobamat, atropină fiole; benzină iodată sau tinctură de iod;
aparat pentru insuflarea aerului; ac Veress, sistem de aspiraţie; trei-patru
seringi de 2-10 ml de unică folosinţă, un bisturiu sterilizat, pense
hemostatice sterile, fir de catgut, agrafe; laparoscopul - cu toate anexele lui
sterilizate; substanţe analeptice şi cardiotonice, pentru tratamentul unor
eventuale accidente; antibiotice; soluţie izotonică de clorură de sodiu sterilă;
tăviţă renală.
Pregătirea psihică şi fizică a pacientului
 în ziua precedentă examenului, i se administrează un regim hidric;
 în seara precedentă şi în dimineaţa zilei de examen, i se efectuează clisma
evacuatorie;
 cu o jumătate de oră înainte de intervenţie, se poate administra pacientului o
fiolă de fenobarbital sau 400 mg meprobamat şi 0,5 mg atropină;
 se rade suprafaţa păroasă a abdomenului (dacă este cazul) şi se spală
tegumentele cu benzină iodată;
 se transportă pacientul în sala de examinare.
Efectuarea pneumoperitoneului necesită două asistente medicale
- asistenta medicală I serveşte medicul în condiţii de asepsie;
- asistenta medicală II va da ajutor la nevoie (completarea gazului din
cavitatea peritoneală şi intervenţii în situaţii neprevăzute);
- pacientul se aşează în decubit dorsal şi se fixează pe masa de examinare.

Efectuarea tehnicii
Laparoscopia se efectuează în anestezia peridurală sau în anestezia generală cu
I.O.T. Apoi:
 cu două pense - rădaşcă, se ancorează de o parte şi de alta ombilicul şi în
polul său cranial se face o incizie de 2 mm;
 216

 perpendicular, se introduce acul Veress;

 cu o seringă, se introduce ser fiziologic prin acul Veress şi se aspiră:
- dacă aerul revine, acul se află în grosimea peretelui;
- dacă nu revine, înseamnă că se află în peritoneu;
- dacă la aspiraţie se extrage sânge, urină sau conţinut intestinal, acul a
pătruns într-un viscer abdominal;
 se conectează la ac sistemul de insuflare şi se introduc în peritoneu circa 3-6
l CO2, până se-atinge o presiune de12 mmHg, după care se extrage acul
Veress;
 incizia prin care s-a introdus acul se lărgeşte cu bisturiul cât să pătrundă un
trocar cu diametrul de 8-12 mm;
 se pătrunde cu trocarul în cavitatea peritoneală; apoi, se scoate stiletul
ascuţit şi se introduce laparoscopul;
 pentru a împiedica ieşirea aerului din abdomen, canulele trocar sunt
prevăzute cu o clapetă ce se închide automat în momentul scoaterii stile-
tului;
 se inspectează cavitatea abdominală;
 pentru a manevra viscerele abdominale, dar şi pentru a recolta fragmentele
bioptice, este necesară introducerea încă a unui trocar, prin care se pătrunde
în abdomen cu o pensă lungă sau cu un electrocauter (pentru biopsie);
 acest trocar se introduce în unul din cele 4 cadrane, în funcţie de viscerul
care trebuie examinat sau biopsiat;
 după terminarea manevrelor, se scot laparoscopul şi pensa de manevră, se
exuflă CO2 din cavitatea peritoneală, se îndepărtează canulele trocar;
 se suturează plăgile prin care acestea au fost introduse, apoi, se pansează.

După terminarea laparoscopiei pacientul va fi supravegheat şi va fi reorganizat

locul de muncă ( se spală, se curăţă instrumentarul şi se sterilizează cu Cidex).

Capitolul X.

ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR

RESUSCITAREA CARDIO-RESPIRATORIE
 217

Stopul cardiorespirator (sau sincopa cardiorespiratorie) constă din oprirea

respiraţiei (stopul respirator) şi oprirea inimii (stopul cardiac), ceea ce corespunde
morţii clinice.
Oprirea respiraţiei (stopul respirator) fără oprirea inimii, deci cu prezenţa
pulsului la artera carotidă, permite pe un interval variabil (3-10 minute sau chiar 12
minute) ca reanimarea respiratorie să aibă succes.
Stopul cardiac este urmat la 20-30 de secunde şi de stopul respirator.
Deci se face reanimare respiratorie fără masaj cardiac, în opriri accidentale ale
respiraţiei cu hemodinamică păstrată, dar nu există masaj cardiac fără respiraţie
artificială, pentru că odată cu stopul cardiac se opreşte şi respiraţia.
Moartea clinică începe odată cu stopul cardiac, care determină şi oprirea
circulaţiei cerebrale. Este important de ştiut că moartea clinică este un proces reversibil
şi pacientul poate reveni complet la o viaţă normală dacă i se acordă primul ajutor
competent în timpul util. De aceea pacientul trebuie reanimat în 3 – 4 minute. Dacă
reanimarea întârzie, lipsa oxigenării creierului duce la moarte biologică, adică la
moartea definitivă, ireversibilă a victimei (leziuni ireversibile în creier şi alte organe,
midriază fixă şi cornee opacă, apariţia petelor cadaverice).
Deci într-un stop cardiorespirator salvatorul trebuie să intervină cu cea mai mare
grabă, pentru a putea preveni transformarea unui fenomen reversibil (moartea clinică)
într-unul ireversibil, care este moartea biologică. Dacă reanimarea nu se face în timp
corespunzător, activitatea cardiacă şi respiraţia se reiau, dar pacientul prezintă moarte
cerebrală.

Etiologia stopului cardiorespirator:

- accidente prin electrocutare, înec, traumatism craniocerebral, traumatism
toracic, aspirare de corpi străini;
- afecţiuni cardiace, stări de şoc, anemii severe, tulburări hidroelectrolitice,
infecţii grave, afecţiuni respiratorii severe, embolie pulmonară;
- manopere medicale terapeutice sau efectuate în scop diagnostic:
administrare de medicamente, angiocardiografie, manevre chirurgicale.

Semne clinice

– oprirea mişcărilor respiratorii, toracice şi abdominale;

– încetarea bătăilor inimii;
– absenţa pulsului la artera carotidă;
– paloarea externă;
– midriază, cu globii oculari imobili;
– pierderea cunoştinţei;
– relaxarea completă a musculaturii, inclusiv a sfincterelor;
Înainte de a începe reanimarea cardiorespiratorie se vor controla:
– pulsaţiile cardiace;
– respiraţia: semnul oglinzii;
– reflexul pupilar (midriază).

Tratament:

Etapele resuscitării cardiorespiratorii:

1. Confirmarea stopului cardiorespirator
2. Solicitarea ajutorului, fără a părăsi bolnavul
 218

3. Iniţierea tratamentului:
A. eliberarea căilor aeriene superioare (cu o prealabilă hiperextensie a capului
şi luxaţia anterioară a mandibulei împreună cu baza limbii pentru degajarea orificiului
glotic) prin curăţirea orofaringelui, aspiraţia, introducerea unei pipe Guedel.
Aspiraţia căilor aeriene – aspiraţia se poate face cu pompa aspiratoare (din trusele
medicale auto), cu aspiratoare portabile cu pedală sau, în lipsă, cu aspiratoare, secreţiile
pot fi îndepărtate aspirându-le din gura bolnavului cu un tub de cauciuc care are cealaltă
extremitate învelită într-o batistă în gura salvatorului.
Introducerea pipei Guedel se execută în 2 timpi.

B. respiraţie: gură la gură, intubare, ventilaţie, oxigen, tub (sondă nazogas-

trică)
Pentru ca respiraţia artificială să fie eficientă, trebuie respectată succesiunea
timpilor de execuţie şi acurateţea cu care se desfăşoară toate gesturile. Se foloseşte
formula mnemotehnică: HELP-ME, ceea ce în limba engleză înseamnă ajută-mă!
În cadrul respiraţiei artificiale gură la gură, fiecare literă din cuvântul HELP
indică, de fapt, ordinea succesiunii timpilor şi semnificaţia gesturilor obligatorii, care
precedă insuflarea aerului:
H – hiperextensia capului
E – eliberarea căilor respiratorii
L – luxarea (proiectarea) mandibulei înainte
P – pensarea nasului.
Literele cuvântului ME se referă la masajul extern al inimii şi se aplică în toate
cazurile în care stopul respirator este urmat de cel cardiac.
1. Hiperextensia capului: prin tehnica amintită la eliberarea căilor aeriene.
2. Eliberarea căilor respiratorii superioare: prin aceleaşi metode descrise la
eliberarea căilor aeriene.
3. luxarea (propulsia) mandibulei se poate realiza prin mai multe procedee:
• aplicând ultimele 4 degete de la ambele mâini pe unghiul mandibulei (gonion),
iar policele pe bărbie, se proiectează mandibula înainte;
• mandibula se luxează trăgând-o înainte cu policele de la mâna stângă făcut
cârlig, o fixează în această poziţie cu mâna dreaptă, menţinând gura semideschisă
(salvatorul fiind aşezat în dreapta bolnavului);
• fixarea ramurii stângi a mandibulei între policele de la mâna stângă introdusă în
gură şi celelalte 4 degete, plasate extern. Se tracţionează mandibula înainte şi în sus. (Se
practică atunci când se foloseşte "batista salvatorului").
4. Pensarea nasului: se execută, de asemenea, în mai multe feluri:
a) Cu policele de la ambele mâini pensează nările. În acest caz: fixarea unghiului
mandibulei se face numai cu ajutorul ultimelor trei degete de la ambele mâini, degetul
al 4-lea este plasat pe bărbie şi participă la propulsia mandibulei concomitent cu
menţinerea gurii în poziţie semideschisă, iar cu policele de la ambele mâini se pensează
nasul;
Respiraţia "gură la gură" – salvatorul îşi ţine respiraţia, aplică repede gura larg
deschisă şi insuflă puternic. Apoi manevra se repetă.
Respiraţia "gură la nas" – atunci se face respiraţia "gură la nas" când salvatorul
aplică gura sa pe nasul victimei, introducând pe această cale aerul în plămânii victimei.
Dacă este 1 reanimator: 5 masaje cardiace, 1 respiraţie (5/1), iar dacă sunt 2
reanimatori: 15 masaje cardiace, 2 respiraţii (15/2).
Alte metode de respiraţie artificială
Respiraţia artificială poate fi executată şi prin:
 219

– respiraţie gură la mască;

– respiraţie gură la sondă;
– respiraţie cu aparate simple, portabile (balon Ruben, trusă Ambu, trusă Ranima
etc.).

C. Masajul cardiac extern (resuscitarea cardiorespiratorie)

Resuscitarea cardiorespiratorie trebuie începută imediat, pentru a preveni

transformarea morţii clinice (fenomen reversibil) în moarte biologică (fenomen
ireversibil). Reanimarea stopului cardiac se face obligatoriu şi paralel cu respiraţia
artificială.
După constatarea opririi activităţii inimii, prima măsură este masajul cardiac
extern, combinat cu respiraţia artificială .
Se aşează victima în decubit dorsal pe un plan dur (pe sol, duşumea).
La începutul reanimării oricărui stop cardiorespirator se încercă stimularea inimii
prin aplicarea unei singure lovituri uşoare cu pumnul de la o înălţime de 20-32 cm în
mijlocul regiunii presternale. În caz de insucces, se trece imediat la respiraţie artificială
şi masaj cardiac.
După una-două insuflări de aer, se trece la comprimarea ritmică a sternului în 1/3
inferioară – masaj cardiac (5-6 compresiuni).
Tehnica masajului cardiac:
• Se aplică transversal podul palmei uneia din mâini (de obicei stânga) pe 1-3
inferioară a sternului, iar cealaltă palmă (dreaptă, a cărei forţă este mai mare) se
suprapune perpendicular pe prima;
• Cu cele două mâini suprapuse şi cu braţele întinse, ajutându-se de greutatea
corpului, salvatorul exercită presiuni ritmice asupra sternului;
• Fiecare compresiune va fi bruscă şi scurtă (aproximativ o secundă) şi va exercita
o presiune verticală a sternului spre coloana vertebrală, în aşa fel ca sternul să fie
înfundat cu aproximativ 5-6 cm;
• Se apasă numai cu podul palmei, degetele fiind ridicate pentru a se evita
comprimarea coastelor (se pot rupe). După fiecare compresiune, sternul este lăsat să
revină în poziţia iniţială, fără să se ridice mâinile de pe sternul victimei.

Observaţii:
1) Dacă este un singur salvator se fac:
– două insuflaţii urmate de 12-14 compresiuni sau, mai recent, se recomandă să
se execute:
– trei insuflaţii rapide, urmate de 15 compresiuni sternale.
În acest fel se atinge raportul optim de 1/5 dintre ritmul ventilaţiei pulmonare şi al
compresiunilor cardiace.
– La copii se pot comprima cu o singură mână, iar
– la copii mici, cu 1-2 degete, în ritm de 80-100 de compresiuni pe minut.

Eficienţa ventilaţiei artificiale şi a masajului cardiac se apreciază prin:

– apariţia pulsului la vasele mari (carotidă, femurală);
– dispariţia midriazei, reapariţia reflexului la lumină;
– recolorarea tegumentului.
De aceea, pulsul trebuie palpat periodic după primul minut de la începerea
resuscitării cardio-respiratorii şi apoi la fiecare 5 minute.
 220

D. Tratament postresuscitare cardiorespiratorie:

a. monitorizarea bolnavului
b. diagnosticul etiologic al stopului cardiorespirator
c. tratamentul complicaţiilor resuscitării
d. întocmirea foii de observaţie, cu date cât mai complete.

Astăzi, prin consens s-a făcut o stadializare a resuscitării cardiorespiratorii –

schema ABC, după recomandările societăţii americane de cardiologie: A – Air way – se
verifică libertatea, respectiv permeabilitatea căilor respiratorii, B – breathing –
respiraţie artificială, C – circulation – masaj cardiac extern.

Complicaţiile şi accidentele

- Reapariţia stopului cardiorespirator;

- Dacă poziţia capului victimei nu este corectă (nu asigură libertatea căilor
aeriene), aerul insuflat poate lua calea digestivă, provocând dilatarea
stomacului şi creând pericol de vărsături cu inundarea căilor aeriene. Se
va apăsa din timp în timp pe epigastru (partea superioară a abdomenului)
în timpul expiraţiei pasive, se va controla şi corecta poziţia de
hiperextensie a capului la adult;
- Căderea limbii şi ineficacitatea insuflaţiilor;
- Pneumotorax secundar;
- Hemoragie, tamponadă cardiacă;
- Edem cerebral.

Contraindicaţiile masajului cardiac extern

• leziuni grave ale peretelui toracic cu fracturi costale;

• hemoragie masivă intrapericardică şi tamponada inimii;
• embolie gazoasă masivă.

• Masajul cardiac trebuie executat până la reluarea bătăilor inimii.

În practică putem considera că după 50-60 de minute de resuscitare cardio-
respiratorie la o victimă la care semnele ce caracterizează instalarea morţii biologice nu
se remit, manevra de resuscitare trebuie întreruptă.

Medicamente:
• În afara primului ajutor descris până aici, cadrul mediu va avea pregătite
medicamente şi instrumentar necesare a fi folosite concomitent. Astfel:
– adrenalină 3-4 ml 1/10.000 (1 fiolă 1‰ diluată în 10 ml apă distilată);
– clorură de calciu 10%;
– droguri antiaritmice;
– trusă pentru dezobstrucţia căilor aeriene subglotice prin intubaţie traheală (se
execută de medici specialişti);
– defibrilatoare (pentru defibrilarea electrică a inimii);
– monitoare (pentru monitorizarea funcţiilor vitale);
– aparate automate pentru respiraţie artificială;
 221

– de asemenea, va avea pregătite: truse de perfuzie, soluţii de perfuzie

(substituenţi plasmatici, soluţii cristaloide);
– oxigen.
Toate aceste manevre de strictă specialitate pot fi aplicate la locul accidentului
sau în timpul transportului de cadre perfecţionate, de anestezişti-reanimatori, în
ambulanţe cu dotare de reanimare.

INTOXICATIILE ACUTE EXOGENE

Pătrunderea în organismul uman, voluntară sau involuntară, pe cale digestivă sau
cutanată a unor substanţe toxice (solide, lichide, gazoase) care determină tulburări
grave, uneori letale, poartă numele de intoxicaţie acută.
Prin substanţă toxică se înţelege orice fel de substanţă care, introdusă în organism,
provoacă tulburări funcţionale sau leziuni organice.
În funcţie de modul şi locul de producere, intoxicaţiile pot fi:
• voluntare;
• accidentale (involuntare);
• profesionale (nerespectarea sau necunoaşterea normelor de protecţie a muncii);
• criminale (în scop de omucidere)

CRITERII DE APRECIERE A PERICULOZITĂŢII

Cadrul mediu aflat la locul unde este intoxicatul, să facă rapid investigaţii pentru:
• Aprecierea stării intoxicatului:
– conştienţă, comă, moarte clinică etc. vezi = criterii clinice de apreciere)
• Identificarea substanţei: informaţii obţinute de la victimă, dacă este conştientă,
date obţinute de la cei din jur sau aparţinători, corp delict (comprimate, fiole, alimente,
vărsături, urină sau fecale etc., care trebuie păstrate şi trimise la laborator).
• Stabilirea cantităţii de substanţă pătrunsă în organism.
• Calea de pătrundere a toxicului.
• Timpul scurs de la agresiune până la acordarea primului ajutor.

Criterii clinice de apreciere a gradului unei intoxicaţii

• Simptome nervoase şi tulburări neuro-musculare
– depresiune psihică, somnolenţă, comă: barbiturice, alte hipnotice, alcool,
insecticide, atropină, oxid de carbon, detergenţi cationici etc.,
– delir, halucinaţii: alcool, D.D.T., aspirină, ciuperci etc.,
– cefalee: nitroglicerină, nitraţi, nitriţi, benzină, cianuri, oxid de carbon,
atropină, digitală, efedrină, morfină, sulfamide, alcool metilic etc.,
– pareze, paralizii musculare: cianură, venin de şarpe, mercur, insecticide,
– contracţii, convulsii: atropină, insulină, stricnină, benzen, cianuri, CO,
organofosforice, detergenţi, ampicilină (la copii), hidrazide,
organoclorurate.
• Tulburări respiratorii:
– dispnee: organofosforice, ciuperci, cianuri, atropină, înţepături de
insecte, stricnină,
– bradipnee: barbiturice, alcool etilic, oxid de carbon, morfină,
– polipnee: CO2, oxid de carbon (E.P.A.).
 222

• Tulburări în funcţiunea aparatului cardiovascular:

– palpitaţii: nitriţi, nitraţi, nitroglicerină, simpaticomimetice, benzen,
– tahicardie: adrenalină, antipirină, atropină, cofeină, benzen,
antihistaminice, alcool etilic, baze caustice etc.,
– bradicardie: digitală, ciuperci (Amanita muscaria).
• La tegument:
– cianoză: methemoglobinemii prin nitraţi, meprobamat, barbiturice,
tranchilizante,
– coloraţie roşie: oxid de carbon, cianuri,
– tegument uscat: atropina, antidepresiv (teperin),
– tegument umed: barbiturice, insulină, morfină, piramidon etc.
• Tulburări abdominale:
– dureri abdominale (vărsături şi deseori diaree) în majoritatea
intoxicaţiilor: acizi corozivi, alcaline, metale etc.
De notat: intoxicaţii în care de regulă nu se întâlnesc tulburări dispeptice:
barbiturice, nitriţi, bioxid de carbon etc.
• Tulburări ale ochilor:
– vedere neclară, tulbure: atropină, insecticide, alcoolul metilic etc.,
– vedere dublă: alcool, barbiturice, nicotină, insecticide etc.,
– pupile dilatate: atropină, barbiturice, eter, nitriţi, alcool metilic, benzen,
ciuperci,
– pupile contractate: organofosforice, opiacee, ezerină, alcool etilic, rauwolfia,
– pierderea acuităţii vizuale: chinină, alcool metilic.
• Tulburări auditive:
– zgomote, vâjâituri: chinină, cofeină, oxid de carbon etc.,
– diminuarea acuităţii auditive: streptomicina, chinină, aspirină, nitriţi etc.
• Tulburări în cavitatea bucală:
– uscăciunea gurii: atropină, digitală, metale grele, eter, morfină,
– salivaţie abundentă: plumb, mercur, insecticide, acizi corozivi, amoniac, baze
caustice, ciuperci, cupru etc.,
– ulceraţii: acizi,
– halenă: alcool, eter, benzină.
• Semne generale:
– febră: acid boric, sulfamide, tiroxină etc.,
– hipotermie: oxid de carbon, aspirină şi barbiturice, eter, morfină, nitriti, alcool
etilic, piramidon, Amanita phalloides, Amanita musearia, venin de viperă.

Tot în cadrul criteriilor de apreciere a gravităţii este necesar ca la examenul clinic

să se observe dacă sunt prezente leziuni, echimoze, ulceraţii ale tegumentului, leziuni
craniene sau alte leziuni pe corpul acoperit.
Foarte important de reţinut:
– în cazul intoxicaţiilor la care substanţa toxică nu este identificată, toate
produsele suspecte trebuie aduse la spital (cabinetul medical) odată cu pacientul:
lichidul de vărsătură sau spălătură gastrică să fie colectat (pungă plastic) pentru
eventuale determinări toxicologice.

MĂSURI TERAPEUTICE NESPECIFICE DE PRIM AJUTOR

ŞI ADMINISTRAREA DE ANTIDOTURI

Cunoaşterea căii de pătrundere a toxicului în organism are o mare importanţă.

 223

- În cazul în care toxicul pătrunde pe cale respiratorie, scoaterea victimei

din mediul toxic trebuie făcută cu mare rapiditate.
- În caz de stop cardio-respirator se va face eliberarea căilor respiratorii,
masaj cardiac şi respiraţie artificială (atenţie la respiraţia artificială "gură
la gură", care ar putea pune în pericol de contaminare pe salvator în cazul
intoxicaţiilor cu organo-fosforice, cianuri).
Măsurile de urgenţă care se instituie apoi de la caz la caz, la locul accidentului, în
timpul transportului, în cabinete medicale şi în camerele de gardă ale spitalelor sunt:
• evacuarea conţinutului gastric;
• spălarea tegumentului şi a mucoaselor;
• administrarea de antidot;
• administrarea de oxigen şi calmarea durerilor;
• menţinerea funcţiilor vitale;
• crearea accesului la o venă.

I. Evacuarea conţinutului gastric şi intestinal

Se face prin:
• provocarea de vărsături;
• spălătură gastrică;
• administrarea de purgative. .
Se recomandă ca înainte de aplicarea acestor măsuri să se administreze per oral
antidotul chimic care precipită toxicul.
a) Provocarea de vărsături este obligatorie. Înainte de a provoca vărsătura, pentru
ca aceasta să fie eficace, este obligatoriu să administrăm bolnavului:
• apă potabilă călduţă sau
• alte lichide (lapte, albuş de ou bătut - de la cel puţin 10 ouă, sucuri de fructe sau
suspensie de cărbune medicinal (sau activat o lingură la 250 ml apă);
• cantitatea de lichid administrată este de maximum 300 ml pentru o porţie. O
parte mai mare ar putea ca în timpul efortului de vărsătură să deschidă pilorul şi să
propulseze o cantitate de lichid toxic în intestin.
– După administrarea lichidului urmează provocarea vărsăturii prin iritarea
mecanică a fundului gâtului, iritarea bazei limbii, a vălului palatin şi a peretelui
posterior al faringelui cu un apăsător de limbă (linguriţă etc.);
– După eliminarea conţinutului gastric prin vărsătură, se repetă manevra până se
ajunge la o cantitate totală de 3-4 l lichid.
Administrarea de lichide şi provocarea de vărsături este indicată îndeosebi la
domiciliul bolnavului sau la locul accidentului şi în cabinetele medicale unde nu există
condiţii pentru spălătură gastrică.
Vărsăturile sunt contraindicate în:
- în stări comatoase (pericol imediat de asfixie prin aspiraţia conţinutului
gastric); la cardiaci poate provoca colaps);
- la vârstnici aterosclerotici şi hipertensivi (pericol de hemoragie cerebrală);
la emfizematoşi (pericol de pneumotorax);
- la gravide (pericol de declanşare a travaliului);
- în convulsii;
- în ingestia de derivaţi de petrol (pericol de pneumonii chimice prin).

b) Spălarea gastrică este o măsură terapeutică esenţială, care trebuie aplicată

imediat (exceptând bineînţeles contraindicaţiile) mai ales în primele 4 ore de la ingestia
 224

substanţei toxice, sau chiar şi după 10-12 ore.

În caz de intoxicaţii cu barbiturice, chiar la 24 ore, deoarece unele tablete sunt
insolubile, sau se dizolvă foarte lent.
– Material necesar: sonde gastrice (tub Faucher sau sonde de dimensiuni mai
mici): depărtător de maxilare; o pâlnie; o seringă Guyon de 200 cm3; găleată pentru
colectarea lichidului; lichid de spălătură.
– Bolnavul – în stare de veghe – aşezat pe un scaun va fi imobilizat, pentru a
preveni scoaterea tubului. Se scot protezele dentare (unde este cazul).
– Înainte de introducerea sondei, se măsoară pe sondă distanţa de la arcada
dentară la vârful apendicelui xifoid, distanţă care va fi marcată pe sondă cu leucoplast.
Sonda va fi unsă cu substanţă lubrifiantă (ulei de parafină) şi se introduce în stomac
până la semnul marcat cu leucoplast.

Atenţie! Pentru a se asigura că sonda a ajuns în stomac (şi nu în trahee)

introducem capătul liber al acesteia într-un pahar cu apă. Dacă se produce barbotaj în
timpul expiraţiei, atunci sonda se află în trahee şi o scoatem.

– Odată sonda ajunsă în stomac, se adaptează la capătul acesteia o seringă Guyon,

plină cu apă potabilă. Apa se va introduce în stomac şi apoi se va aspira conţinutul
gastric (pentru determinări toxicologice de laborator).
– Se scoate seringa şi se adaptează o pâlnie, în care se toarnă apa potabilă călduţă
(la care se poate adăuga şi sare 1 lingură la 1 l apă) şi o suspensie de cărbune medicinal
în apă (4-6 linguri la 1 litru apă).
– Cantitatea odată introdusă (300-500 ml de porţie), se provoacă vărsătură prin
mişcarea tubului în sus şi în jos. Lichidul introdus în stomac poate fi extras prin sifonaj.
– Se repetă administrarea unei noi cantităţi de lichid, urmată de extragerea
acestuia (prin vărsătură sau sifonaj) până se ajunge la o cantitate totală de 3-5 litri.

Atenţie! Spălătura gastrică este contraindicată la cei care au ingerat substanţe

corosive, eventual nu mai târziu de 30 de minute de la ingestie, folosind în acest scop
tuburi de calibru redus.
Contraindicaţiile spălăturii: convulsii, bolile cardiovasculare, aritmiile, sarcina,
boli ale S.N.C., laringospasmul.
La comatoşi, spălătura gastrică se face după intubaţia traheală.

– Administrarea de purgative. După spălătura gastrică sau după golirea

stomacului prin provocarea vărsăturilor, vor fi introduşi perorat sau prin sondă gastrică
• 250 ml soluţie de manitol 20% pentru provocarea diareei osmotice, • 30 g sulfat de
sodiu sau magneziu dizolvat în 250 ml apă. În intoxicaţiile cu fenoli sulfatul de sodiu va
fi înlocuit cu ulei de ricin 30-120 ml.

II. Spălarea tegumentului şi a mucoaselor

• Îmbrăcămintea îmbibată cu toxic va fi imediat îndepărtată;

• Pielea trebuie spălată bine cu apă şi săpun (inclusiv pielea capului şi unghiile)
timp de cel puţin15 minute.
Important. Dezbrăcarea de hainele contaminate şi spălarea tegumentului vor fi
făcute cu mănuşi de protecţie şi cu ochelari de protecţie;
– nu vor fi folosite antidoturi, pentru că pot rezulta leziuni mai grave prin reacţiile
care au loc;
 225

– nu vor fi folosite substanţe uleioase, grase.

• Se va spăla sacul conjunctival cu apă potabilă, în jet, sub presiune mică (cel
puţin timp de 5-10 minute pentru acizi şi 20 minute pentru baze).
Pentru ca spălătura să fie eficace, trebuie ca pleoapele să fie îndepărtate de globul
ocular tot timpul cât sacul conjunctival este supus jetului de apă.

III. Administrarea de antidot (măsuri specifice)

Antidotul = o substanţă capabilă să neutralizeze sau să inactiveze una sau mai
multe substanţe toxice.
a) Antidoturi care se pot aplica pentru împiedicarea absorbţiei toxicului:
administrare per orală
– Cărbunele activat
Doza perorală folosită la bolnavii care nu sunt supuşi spălăturii gastrice este de:
10-20 g. Se administrează sub formă de suspensie în apă.
– Antidotul universal cuprinde: oxid de zinc 1 parte, acid tanic 1 parte şi
cărbune activat 2 părţi.
– Oxidul de magneziu (magnezia usta). Cel mai bun pentru neutralizarea acizilor
corosivi: 40 g magnezia usta în 1 000 ml apă potabilă.
– Soluţie de acizi slabi pentru neutralizarea bazelor:
– sucuri de fructe (citronada preparată din lămâie)
– acid acetic 1 % - în doză de 200-300 ml.
– Bicarbonatul de sodiu, antidot pentru sulfatul feros: soluţie de 5% în apă.
N.B.! Bicarbonatul de sodiu este contraindicat ca antidot pentru acizi tari.
– Sărurile solubile de calciu se folosesc în intoxicaţia cu acid oxalic.
Se administrează peroral soluţie de clorură de calciu sau gluconat de calciu 10-
20% reprezentând conţinutul a 20-30 de fiole.
– Sulfatul de sodiu şi de magneziu se folosesc în intoxicaţia cu săruri solubile de
bariu: 30 g dizolvate în 300 ml apă.
– Clorura de sodiu, antidot în intoxicaţia cu bromuri.
– Alcoolul etilic, antidotul alcoolului metilic. După ce stomacul a fost golit, se
administrează 0,75 ml pe kilocorp din soluţia de 50% la fiecare 6 ore, timp de câteva
zile.
– Laptele precipită sărurile de metale grele şi unii alcaloizi.
După administrarea fiecărei doze de 250-300 ml lapte, trebuie să se provoace
vărsătura, pentru a se îndepărta toxicul din stomac.
N.B.! Laptele este contraindicat în intoxicaţiile cu substanţe liposolubile (solvenţi
organici, petrol, benzină, unii compuşi organocloruraţi, fosfor etc.).
– Albuşul de ou precipită sărurile de metale grele şi unii alcaloizi. Doza de albuş
este de cel puţin 10 ouă.
– Amidonul, antidotul iodului
– Soluţia de săpun, antidot al detergenţilor cationici câteva grame de săpun în
200 ml apă, după care se provoacă vărsătura.
b) Administrare parenterală.
, antidot pentru arsenic şi compuşii acestuia, pentru mercur şi alte metale
Dimercaptopropranolol (BAL) grele: soluţii 10% injectate i.m. (doza 3-4
mg/kilocorp); se repetă la 6 ore timp de 2 zile şi, la nevoie, la fiecare 12 ore timp de 8
zile.
– E.D.T.A. (calciu-disodiu-edetat, edetamin), antidot pentru plumb, fier, cupru şi
alte metale grele. Se administrează în perfuzie de glucoză 5% i. v. în doză de 30-50
mg/kilocorp în cure de 4-5 zile (1 fiolă = 10 ml sol.10%).
 226

Doza totală pe 24 de ore este de 2-3 g (23 fiole). Se alternează cu perioade de

pauză de 3-4 zile.
– Kelocyanor, antidot al acidului cianhidric şi al derivaţilor acestuia. Se găsesc în
fiole de 20 ml = 300 mg.
– Cuprenil (penicilamina) se foloseşte în intoxicaţii cu: plumb, cupru, mercur.
Doza 1-2 g/zi (1 capsulă = 150 mg; un comprimat = 250 mg).
– Toxogonin (pirangyt, obidoxima), antidot specific al derivaţilor organo-
fosforici (fiole 1 ml = 250 mg). Se administrează i.v. în doză de 250 mg (una fiolă).
Doza se poate repeta fără să se depăşească însă 1,25-1,50 g (6 fiole) în 24 de ore.
– Atropina este antidotul compuşilor organo-fosforici şi al medicamentelor
parasimpaticomimetice. Doza iniţială: 1-4 mg ( 1 fiolă = 1 mg) injectate i. v. şi apoi din
15 în 15 minute câte 1-5 mg (1-5 fiole). În funcţie de intensitatea tulburărilor şi de
apariţia fenomenelor atropinice (uscăciunea gurii, midriaza, creşterea frecvenţei
ventriculare) se poate ajunge până la 70 de fiole în 24 de ore.
– Nalorfina, antidotul morfinei (1 fiolă = 1 ml = 5 mg). Se administrează i. v. în
doză de 5-10 mg (1-2 fiole) la interval de 10-15 minute - eventual la 2-3 ore până la
doza totală de 40 mg (8 fiole) în 24 de ore.
– Sulfatul de protamină, antidotul Heparinei.
– Vit. K (fitomenadion).
În intoxicaţia sau supradozajul de anticoagulante perorale se administrează i. v.
lent 50-100 mg (5-10 fiole) în 24 de ore.
– Vit. C (acidul ascorbic), antidot al substantelor methemoglobinizante, în doze
de 1-3 g/zi injectate i. v.
– Albastrul de metilen este antidotul substanţelor methemoglobinizante: se
foloseşte soluţia administrată i. v. Se începe cu 1 mg/kilocorp injectată i. v. lent (7 ml
din soluţia 1%).
Se poate repeta în caz de nevoie după o doză de 2 mg/kilocorp.
Se poate ajunge la doza totală de 70 mg/kilocorp (50 ml din sol. 1 %).
– Nitritul de sodiu, hiposulfitul de sodiu se folosesc în intoxicaţii cu acid
cianhidric şi cianuri.
– Piridoxina (vit. B6) antidotul azoniazidei. Doza iniţială este de 500 mg (2 fiole
a 250 mg).
– Serul fiziologic (soluţie cloruro-sodică izotonă 9‰) este antidot pentru
bromura de sodiu şi alte bromuri, în doză de 1 000 ml la fiecare 4 ore până la doza
totală de 4 l /24 ore.

IV. Administrarea oxigenului şi calmarea durerilor

a) Oxigenul se administrează în toate cazurile de intoxicaţii acute însoţite de

semne de insuficienţă respiratorie acută atât la locul accidentului sau la domiciliu, cât şi
în timpul transportului către o unitate sanitară.
Se administrează (cel mai frecvent) prin sondă nazofaringhină, cu un debit de 6-8
l/minut sau mai mult. Oxigenul este antidotul intoxicaţiei cu oxid de carbon, când
trebuie să se administreze în concentraţii mari (100%) şi sub presiune crescută de 2-3
atmosfere.
b) Calmarea durerilor se face în cazuri de agresiune chimică a tractului
respirator şi digestiv şi când durerile sunt foarte mari.
Se foloseşte: mialgin 1 fiolă (100 mg) i.m. sau fortral 1 fiolă (30 mg) i.m.
În cazuri de deprimare nervoasă nu se folosesc analgeticele de tip central, ci se
administrează algocalmin 1-2 fiole i.v. sau piafen 1-2 fiole i.m.
 227

V. Menţinerea funcţiilor vitale

a) În cazurile de insuficienţă respiratorie acută se asigură respiraţia artificială la

locul accidentului în timpul transportului, la camera de gardă.
Intoxicatul este culcat obligatoriu în decubit lateral, având căile aeriene libere.
b) În caz de oprire a circulaţiei vor fi aplicate măsurile de resuscitare
cardiorespiratorie.

VI. Crearea accesului la o venă

Încă de la domiciliu sau locul accidentului, când se prevede o prăbuşire a

tensiunii arteriale, crearea accesului la o venă este obligatorie.
Se face printr-o puncţie venoasă şi montarea unei perfuzii cu glucoză 5% sau cu
ser fiziologic. Înainte de instalarea perfuziei, se recoltează sânge pentru determinarea
grupei sanguine. Sângele se trimite la spital odată cu bolnavul.

HEMORAGII
Modalităţi de clasificare a hemoragiilor:
A. În funcţie de locul de scurgere a sângelui, se deosebesc:
• hemoragia internă, când sângele se varsă într-o cavitate seroasă (hemotorax,
hemopericard, hemiperitoneu, hemartroză etc.) sau, prin fracturarea unor oase, se
scurge printre ţesuturile vecine osului;
• hemoragia externă, când sângerarea se face în afara organismului;
• hemoragia exteriorizată, când hemoragia se face într-o cavitate (stomac, intestin
etc.), iar eliminarea are loc după câtva timp (epistaxis, hemoptizie, hematemeză,
melenă, metroragie, hematurie).
B. În funcţie de felul vasului care sângerează, hemoragiile pot fi:
• hemoragii arteriale, cele mai periculoase, deoarece sângele se evacuează în
scurt timp într-o cantitate mare. Sângele care provine din artere are următoarele
caracteristici: ţâşneşte din rană în jeturi întrerupte odată cu sistola cardiacă şi are
culoare roşie aprinsă;
• hemoragii venoase: sângele iese în jet continuu şi are o culoare închisă;
• hemoragii capilare: sângerarea este difuză, clinic apar echimoze sau
hematoame;
• hemoragii mixte: arterio-veno-capilare; apar în cazul unui traumatism când se
rup dintr-o dată atât vene, cât şi artere sau capilare.
C. În funcţie de cantitatea de sânge pierdut, deosebim:
- hemoragii mici,
- hemoragii mijlocii
- hemoragii grave.

HEMORAGIILE INTERNE

a. Simptomele hemoragiei
- paloare – datorită vasoconstricţiei;
- ameţeli, vâjâituri în urechi, lipotimii (datorită ischemiei scoarţei
cerebrale);
 228

- extremităţi reci;
- sete intensă, gură uscată;
- puls accelerat (100-120 de bătăi pe minut);
- tensiune arterială scăzută;
- respiraţie accelerată superficială;
- apar semne în funcţie de cavitatea în care a avut loc hemoragia (vezi
traumatismele toracice = hemotorax şi traumatismele abdominale =
hemoperitoneu).
Stabilirea indicelui de şoc: n. 0,5; în şoc: > 1.

b) Primul ajutor

• Se aşează traumatizatul într-o poziţie în care centrii nervoşi cerebrali,

rinichii şi ficatul, organe foarte sensibile la lipsa de oxigen să primească o
cantitate suficientă de sânge, cu picioarele ridicate.
• Recoltarea sângelui pentru grup sanguin;
• Montarea unei perfuzii macromoleculare;
• Controlul funcţiilor vitale;
• Scoaterea sau slăbirea oricărei părţi a vestimentaţiei;
• Învelirea bolnavului.
De reţinut:
- traumatizatul va fi mişcat cât mai puţin;
- nu se administrează apă sărată sau alte lichide, vărsăturile
declanşate punând în pericol viaţa bolnavului;
- nu se injectează vasoconstrictoare.

HEMORAGIILE EXTERNE

a) Simptomele hemoragiei
Se stabileşte provenienţa sângelui (arterială, venoasă) în hemoragiile externe în
funcţie de caracteristicile sângelui (culoare, jet) – vezi mai sus.

b) Primul ajutor
- se întinde accidentatul la orizontală;
- se face hemostaza provizorie în mai multe moduri:

1. Compresiunea manuală sau digitală

 Artera rănită va fi comprimată dacă se apasă artera în regiunile în
care ea trece în apropierea unui plan osos.
 Compresiunea digitală se foloseşte în prima urgenţă până ce se
face hemostazei provizorii prin alte tehnici: cu ajutorul
pansamentului compresiv, garoului sau aplicarea unei pense pe
vasul care sângerează.
 Locurile de elecţie (traiectul anatomic al arterelor) pentru
realizarea compresiunii trebuie cunoscute. Astfel:
 229

- când rana se află pe frunte, compresiunea se face înaintea

urechii;
- când rana se află pe creştetul capului, compresiunea se
face de o parte şi de alta a marginilor rănii.
- În rănile din regiunea temporală compresiune se face
imediat deasupra şi în spatele pavilionului urechii;
- în rănile de la obraz, buze, pe suprafaţa exterioară a
nasului, se comprimă la mijlocul mandibulei (a. Facială);
- în hemoragiile din regiunea gâtului şi a feţei: se comprimă
artera carotidă, anterior de mş. sternocleidomastoidian;
- pentru hemoragiile din regiunea umărului a articulaţiei
umărului sau a axilei se va comprima artera subclaviculară
deasupra claviculei, pe prima coastă;
- în rănile sângerânde ale braţului, antebraţului:
comprimarea arterei humerale – pe faţa internă a braţului,
înspre muşchii biceps (anterior) şi triceps (posterior).
- în rănile sângerânde ale mâinii, palmei, comprimarea
arterei radiale se face cu un deget, pe partea externă a
plicii pumnului şi cu un al doilea deget pe partea internă a
aceleiaşi plici a pumnului, pe artera cubitală.
- Când rana se află pe membrul inferior comprimarea
vasului se face pe pliul inghinal;
- când hemoragia se află la coapsă, se comprimă artera
femurală pe traiectul ei proximal de plagă,
- dacă rana se află la nivelul genunchiului sau a gambei,
comprimarea se face pe faţa posterioară a coapsei în
apropierea pliului genunchiului, sau comprimarea arterei
poplitee în faţa posterioară a genunchiului;
- când sângerarea provine dintr-o rană situată în regiunea
pelvisului, se comprimă aorta abdominală se face prin
apăsarea peretelui abdominal cu pumnul sub ombilic.

2. Pansamentul compresiv

În hemoragiile care interesează vasele mici, hemostaza poate fi făcută cel mai
simplu cu ajutorul pansamentelor compresive. După toaleta plăgii, se acoperă regiunea
cu comprese sterile peste care se pune pansament compresiv. Pansamentul compresiv se
indică în hemoragiile venoase şi capilare de la extremităţi, plăgile peretelui toracic şi
abdominal.

3. Flectarea puternică a extremităţii

Se utilizează când plaga este localizată în regiunile axilare, inghinale, faţa

anterioară a cotului sau posterioară a genunchiului.

4. Aplicarea garoului
 230

 Garoul este indicat în plăgile arteriale sau venoase de calibru mare şi

mijlociu la membre.
 Pentru hemostaza provizorie cu ajutorul garoului se vor folosi tuburile de
cauciuc, banda Esmarch, manşeta tensiometrului.
 La nevoie, pot fi utilizate bucăţi de pânză, batistă, sfoară.
 Garoul se poate aplica peste îmbrăcăminte sau peste pansament şi se va
strânge până la dispariţia sângerării.
 Garoul va fi plasat deasupra rănii când hemoragia provine dintr-o arteră
ruptă şi sub rană când este secţionată o venă.
 În realitate, în practică, această diferenţiere între hemoragia arterială şi
hemoragia venoasă nu este foarte importantă, pentru că în cazul în care
garoul este aplicat corect la rădăcina membrului, se opreşte atât hemoragia
de origine arterială, cât şi hemoragia de origine venoasă.

5. Pensarea vasului sângerând

Pensarea provizorie a vaselor se face cu pense Pean sau Kocher.

c). Prevenirea sau combaterea şocului posthemoragic

După refacerea hemostazei, se va proceda astfel:

 Se aşează bolnavul pe targă în decubit dorsal, orizontal sau decliv.
Declivitatea este contraindicată dacă există traumatism cerebral.
 Se pregăteşte o trusă de perfuzie şi se racordează la un flacon sau pungă
cu soluţie perfuzabilă (Dextran, Macrodex, ser fiziologic, Ringer, sânge,
plasmă).
 Dacă hemoragia este gravă se ridică membrele la verticală.
 Se montează tensiometrul, se numără pulsul şi se măsoară valorile T.A.
 Se va evita manevrarea traumatizaţilor.

HEMORAGII EXTERIORIZATE

a) Simptomatologie
Cele mai frecvente forme de hemoragii exteriorizate sunt:
• epistaxis – hemoragie din nas;
• hemoptizie – hemoragie din arborele respirator, roşu, aerat, spumos,
eliminat prin tuse;
• hematemeză – vărsături cu sânge;
• melenă – exteriorizarea sângelui prin defecaţie;
• metroragie – hemoragie care provine din uter în afara ciclului;
• hematurie – sângerare urinară;
În funcţie de cantitatea de sânge pierdut şi viteza cu care acest sânge se pierde,
semnele generale sunt cele ale unei hemoragii interne.

b) Prim ajutor

– Se va păstra bolnavul nemişcat în poziţia laterală de securitate sau în

poziţie semişezândă, în funcţie de sediul hemoragiei.
– Hemostaza provizorie
 231

– Tratament general: vezi primul ajutor în hemoragiile interne.

ÎNGRIJIREA PLĂGILOR

Tehnica pansării plăgii la locul accidentului, făcută de cadrul

mediu
a) Toaleta şi dezinfecţia tegumentului
Când plaga se află într-o regiune păroasă, se:
 tunde regiunii păroase;
 se spală tegumentule din jurul plăgii cu apă şi săpun, apoi se degresează
cu eter sau benzină;
 se dezinfectează în jurul plăgii cu tinctură de iod, apoi cu alcool.
b) Toaleta plăgii
 se curăţă plăga, prin turnare în jet de apă sterilă, ser fiziologic, antiseptice,
permanganat de potasiu, apă oxigenată.
 se tamponează plăga cu comprese şi tampoane de tifon sterile.
Atenţie! Nu se toarnă nici un fel de substanţă în plăgile penetrante, perforante de
organe şi cavităţi naturale.
c) O nouă dezinfecţia a tegumentului din jurul plăgii se face cu tinctură de iod,
apoi cu alcool.
d) Acoperirea plăgii
 acoperirea plăgii se face cu comprese sterile
 compresele vor fi astfel manevrate încât să nu se atingă cu mâinile,
suprafeţele ce vin în contact cu plaga.
e) Fixarea pansamentului
 se face cu galifix, leucoplast sau prin înfăşare.

Important!:
- primul ajutor în îngrijirea plăgilor va urmări prevenirea infectării
acestora;
- este necesară spălarea pe mâini înaintea începerii manevrelor;
- respectarea cu stricteţe a măsurilor de asepsie;
- înaintea efectuării pansamentului se administrează antalgice şi
sedative.

Nu!:
- nu se explorează rana cu nici un fel de instrument;
- nu se scot fragmente osoase;
- nu se scot ţesuturile care nu au fost eliminate cu apă oxigenată – risc
de hemoragie.

Tehnica pansamentului în cabinetele medicale

1. Materiale necesare:
 232

 Flacoane sterile cu benzină, tinctură de iod, alcool, apă oxigenată, ser

fiziologic, soluţie Rivanol 1‰, permanganat de potasiu 1/4.000.
 Cutie cu instrumente sterile: pense, foarfeci, sonde canelate sau butonate,
ace de siguranţă.
 Casoletă cu comprese sterile de diferite mărimi, tampoane de vată şi tifon,
vată sterilă, meşe de tifon, feşe de tifon.
 Cutie de instrumente cu tuburi şi lame de cauciuc sterile.
 Tăviţă renală, aleză, muşama.
 Antalgice, sedative.
 Seringi sterile.
2. Tehnica de lucru
 Servirea din casoletă -se deschide capacul casoletei având grijă
să nu se desterilizeze pensa de lucru care este păstrată în mână şi
cu ajutorul pensei din mâna stângă (pensa de servit) se scoate un
tampon de vată.
 Peste tamponul de vată se toarnă cu cealaltă mână benzină.
 Se degresează şi dezinfectează tegumentele
- Dacă plaga este descoperită, cu tamponul îmbibat cu
benzină, se degresează tegumentul din jurul plăgii.
- Pentru dezinfecţia tegumentului se foloseşte un tampon
steril.
Dacă există pansament pe plagă, acesta va fi îndepărtat în felul următor:
- cu tamponul îmbibat în soluţia degresantă, se tamponează marginile
compresei care acoperă vechiul pansament;
- când pansamentul este aderent, se îmbibă cu apă oxigenată sau ser
fiziologic călduţ, apoi se îndepărtează cu ajutorul pensei de lucru.

3. Tratarea plăgii
- Se schimbă pensa de lucru au altă pensă sterilă din cutia cu
instrumente.
- Se face toaleta plăgii cu apă oxigenată în jet şi se tamponează spuma
cu ajutorul unui tampon de tifon steril
- Curăţarea se poate repeta turnând ser fiziologic şi tamponând din nou
uscat, cu tampoane din tifon de câte ori este nevoie. Până ce plaga este
curată, fără secreţii şi fără sfaceluri.
- După toaleta plăgii se dezinfectează tegumentul din nou cu tinctură de
iod şi alcool. .
- Se acoperă plaga cu pansament steril.
Observaţii. În cazul plăgilor mai vechi de 6 ore sau care au fost pansate anterior,
se pot aplica în plagă comprese umede îmbibate în soluţii antiseptice: Rivanol 1‰,
cloramină 4‰, apă oxigenată 3% etc.

4. Fixarea pansamentului se face:

- cu galifix (mastisol), prin badijonarea tegumentului din jurul
pansamentului şi apoi acoperirea pansamentului cu o compresă;
- fixând compresa care acoperă pansamentul cu leucoplast;
- prin înfăşare, bandajare.
 233

5. Profilaxia tetanosului
Local - profilaxia tetanosului la bolnavii cu plăgi tetanigene
Toate plăgile produse în mediu şi cu agenţi traumatici suspecţi trebuie tratate în
mod special (mai ales plăgile înţepate cu aşchii, spini, cuie, prin muşcătură de animale,
fracturi deschise, avort, arsuri sau orice plagă murdărită cu pământ, praf de stradă etc).

Măsuri de protecţie nespecifică:

- curăţarea chirurgicală a plăgilor;
- tratarea cu antiseptic (apă oxigenată, hipermanganat de K 1/40000,
bromocet 1‰);
- antibioterapie.

Măsuri de protecţie specifică

Se aplică diferenţiat:
- La persoane sigur vaccinate sau revaccinate se administrează
A.T.P.A. intramuscular 0,5 ml (o singură doză). Nu se administrează
ser antitetanic. Excepţie fac politraumatizaţii gravi, cu stare de şoc şi
hemoragie, la care se administrează în doză unică, ser antitetanic
3000-15000 U.A.I.
- La persoanele nevaccinate sau cu vaccinări incomplete se
administrează:
• ser antitetanic 3 000-15 000 U.A.I. i.m. în doză unică cu
desensibilizare prealabilă: conform schemei minimale (dacă
sunt alergici se va face desensibilizare în spital).
• anatoxină tetanică (A.T.P.A.) i.m. în altă zonă decât serul
antitetanic – în doză de 0,5 ml.
De reţinut:
- Serul antitetanic hetrerolog se poate înlocui cu imunoglobulină umană
antitetatnică, pe cale i.m. în doză unică de 200 U.A.I. la copil şi 400-500 U.A.I.
la adult.

Schema minimală de desensibilizare

• Se injectează subcutanat 0,1 ml soluţie 1/10 ser antitetanic + ser fiziologic
steril. Se aşteaptă 30 de minute.
• Dacă nu apar reacţii locale şi generale se injectează subcutanat 0,25' ml
ser antitetanic. Se aşteaptă 30 de minute.
• Dacă nu apar reacţii locale şi generale, se administrează subcutanat încă 1
ml ser antitetanic. Se aşteaptă 30 de minute.
• Dacă nu apar reacţii locale şi generale, se administrează restul cantităţii de
ser antitetanic.

Important!:
– Toaleta plăgii trebuie să ţină seama de timpul scurs de la producerea
accidentului; în primele 6 ore plaga se consideră neinfectată şi se poate sutura la nevoie.
– Pentru a putea sutura o plagă în orice cabinet de la dispensarele medicale
trebuie să existe "trusă de mică chirurgie".
 234

IMOBILIZAREA PROVIZORIE
(entorse, luxaţii, fracturi)
Fractură – întreruperea totală sau parţială a continuităţii unui os, apărută în urma
traumatismului. Fracturile pot fi: închise, deschise, complete, incomplete, cu deplasare,
fără deplasare.
Entorsa – este o leziune capsulo-ligamentară dată de mişcarea forţată, anormală.
Luxaţie – extremităţile osoase care alcătuiesc o articulaţie sunt îndepărtate prin
traumatisme de la raporturile normale şi sunt permanent menţinute în aceeaşi situaţie.
Imobilizarea provizorie la locul accidentului sau în camerele de gardă ale
spitalelor a entorselor, luxaţilor şi fracturilor se bazează pe aceleaşi principii, cu toate că
aceste leziuni sunt diferite ca gravitate şi ca potenţial de evoluţie.

Scopul imobilizării este:

- de a împiedica mişcările active şi pasive,
- de a menţine axarea corectă a membrului atunci când fragmentele nu sunt
deplasate, sau când au putut fi readuse corect
- de a diminua durerile,
- de a evita complicaţiile pe care le poate provoca mişcarea în focar a unui
fragment osos rupt şi devenit tăios;
 secţionări ale unor nervi şi vase;
 sfâşierea musculaturii din jurul osului;
 perforarea tegumentului şi transformarea fracturii închise într-una
deschisă;
- suprimarea sau atenuarea reflexelor nociceptive şi ameliorarea unor tulburări
funcţionale

Principiile unei imobilizări corecte

 asigurarea funcţiilor vitale are prioritate faţă de alte manevre
 se încearcă obţinerea unei axări relative a segmentului de imobilizat, prin
tracţiune atraumatică şi progresivă în ax în momentul aplicării
imobilizării;
 pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplasează nici lateral, nici în
jurul axului longitudinal, imobilizarea trebuie să prindă în mod obli-
gatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură;
 să fie adaptată reliefului anatomic al regiunii accidentate;
 să fie simplă, pentru a putea fi utilizată şi de persoane mai puţin instruite;
 aparatul ghipsat sau atela de imobilizare nu trebuie să fie compresive.

Se folosesc:
- atele Cramer (făcute din sârmă), care au avantajul că sunt lungi şi
pot fi mulate pe membrul rănit;
- aparat ghipsat circular, atelă ghipsată;
- atele de lemn (căptuşite cu vată fixată pe atelă cu faşă);
- atele din material plastic sau gonflabil;
- mijloace improvizate care pot folosi orice obiect rigid (scândurele
de lemn, rigle, placaj, beţe, bastoane, umbrele, coadă de mătură,
schiuri, scoarţă de copac etc.).
 235

Prepararea feşii ghipsate

Material necesar: tehnica preparării cu ghips a feşii simple

– faşă lungă de 5 m, lată de 10 cm; ghips

• Pe plan neted (scândură, masă) se desfăşoară faşa pe o porţiune de
aproximativ 50 cm
• Pe porţiunea de faşă desfăşurată se presară cu mâna un strat de ghips.
• Persoana care execută manevra întinde uniform stratul de ghips cu
marginea cubitală a mâinii stângi, astfel încât grosimea stratului de ghips
pe suprafaţa feşii să fie de 1-2 mm.
• Cu mâna dreaptă se înfăşoară nu prea strâns faşa astfel ghipsată de la
capătul ei liber până la porţiunea de faşă încă neghipsată.
• Se repetă manevrele expuse şi se continuă până ce faşa ghipsată ajunge la
un diametru de maximum 8-10 cm.

Confecţionarea atelei ghipsate

Atela ghipsată se poate confecţiona atât din feşi ghipsare în prealabil conform
tehnicii descrise anterior, cât şi din metraj de tifon pregătit pe diferite dimensiuni.

Aplicarea atelei ghipsate

- Înainte de aplicare pentru imobilizarea unui segment, faşa ghipsată sau
atela ghipsată se introduce într-un vas cu apă la temperatura camerei şi în
cantitate suficientă ca să le acopere bine (se introduc culcate);
- se îmbibă cu apă faşa ghipsată;
- se stoarce prin răsucire uşoară a feşii ghipsate sau a pachetului ghipsat;
- După ce se scoate din apă, atela ghipsată se întinde de la capete şi i se
netezeşte suprafaţa cu mâna, ca să nu rămână asperităţi sau cocoloaşe de
ghips;
- Pe suprafaţa netezită se aşează un strat protector de vată;
- Astfel pregătită, atela ghipsată se aplică peste regiunea anatomică
(segmentul) care necesită imobilizare;
- Atela se fixează cu feşi simple neghipsate, fie cu circulare de feşi ghipsate
atunci când se confecţionează un aparat ghipsat circular.
De reţinut! Atela se poate pune direct pe piele.

Manevre înainte de imobilizare provizorie

Manevrele de prim ajutor care trebuie avute în vedere înaintea aplicării

mijloacelor de imobilizare sunt:
• eliberarea sau degajarea membrului accidentat;
• executarea la nevoie a manevrelor de prim ajutor de importanţă vitală:
resuscitarea cardiorespiratorie, aplicarea garoului, îndepărtarea
îmbrăcăminţii devine necesară numai când există suspiciunea prezenţei
unor răni care trebuie curăţate şi pansate, sau când transportul
accidentatului va dura o perioadă de câteva ore;
 236

• Când este accidentat membrul superior, indiferent de nivelul

traumatismului trebuie scoase de pe degete inelele;
• Dacă inelul se află pe degetul fracturat se taie inelul cu aprobarea
bolnavului.

Axarea membrului
Dacă membrul este deformat, ca prim gest se face axarea membrului, care
încearcă refacă forma normală a membrului deformat şi care constă în apucarea şi
tragerea cu multă blândeţe în ax a membrului fracturat:
a. o persoană apucă şi fixează cu putere articulaţia situată proximal fracturii
şi ţine, în timp ce
b. a doua persoană trage în sens contrar, apucând membrul la nivelul
articulaţiei distale fracturii.

a) axarea membrului superior

– dacă fractura este la antebraţ:
• se îndoaie încet cotul victimei la 90°,
• o persoană trage în ax de degetele mâinii,
• a doua persoană trage tot în ax, dar în sens contrar, apucând de porţiunea
distală a braţului, imediat deasupra plicii cotului,
– dacă fractura este la braţ:
• se îndoaie cotul la 90°,
• o persoană trage în ax, apucând de antebraţ în porţiunea proximală a
acestuia, aproape de plica cotului,
• a doua persoană apucă de braţ cu mâinile împreunate în chingă în axilă şi
trage în sens contrar.

b) axarea membrului inferior

– dacă este fracturat femurul:
• se menţine genunchiul victimei întins şi se trage în ax,
• o persoană apucă de picior cu mâinile sprijinite de gleznă şi de călcâi,
• a doua persoană trage în sens contrar rădăcinii coapsei, cu mâinile
împreunate în chingă sau cu un cearşaf introdus între coapse,
– dacă este fracturată gamba sau glezna:
• se ridică membrul inferior, îndoindu-l la genunchi şi se trage în ax, .o
persoană apucă de picior,
• a doua persoană trage în sens contrar, apucând de genunchi,

– când deformarea se află la degete, la mână sau la laba piciorului, se trage într-
un sens de vârfurile degetelor corespunzătoare regiunii deformate, iar cu cealaltă mână
se fixează glezna.

Tehnici de imobilizare provizorie

IMOBILIZAREA PROVIZORIE A MEMBRULUI SUPERIOR

1. Imobilizarea umărului
Indiferent dacă este vorba de entorsă, luxaţie sau fractură, imobilizarea umărului
se poate face cu: mijloace improvizate (bucăţi de pânză) sau cu materiale specifice:
 237

imobilizarea prin bandaj moale tip Desault, atelă mecanică Cramer, atelă ghipsată, atele
din material plastic.
a) sistem de imobilizare cu mijloace improvizate
Când nu există la îndemână nici un obiect potrivit pentru imobilizarea umărului
poate folosit toracele bolnavului în chip de atelă de fixare.
o Braţul şi antebraţul de partea bolnavă vor fi lipite de torace cu cotul îndoit
în unghi drept.
o Toracele împreună cu membrul superior lipit vor fi înfăşurate cu o pânza
tare, prinsă cu 2 ace de siguranţă.
o Antebraţul membrului imobilizat va fi fixat cu o eşarfă trecută în jurul
gâtului.
b) mijloace specifice: imobilizare prin bandaj Desault

2. Imobilizarea braţului
o se poate face cu atelă Cramer sau atelă gipsată – ca şi la imobilizarea
umărului
o Fixarea atelei Cramer sau a atelei ghipsate se face cu ture circulare de faşă
simplă.
o În cele din urmă membrul superior imobilizat prin una din tehnicile
descrise se fixează şi la torace prin faşă circulară.
o Antebraţul va fi menţinut cu ajutorul unei eşarfe trecută în jurul gâtului.

3. Imobilizarea cotului
o Cotul este fixat în poziţie de flexiune în unghi drept (90°), iar antebraţul
în poziţie intermediară.
o Atela de imobilizare (Cramer sau ghipsată) trebuie să prindă umărul, cotul
şi pumnul, fiind îndoită la 90° numai la cot.
o Este aplicată pe partea posterioară a membrului superior şi se fixează cu
ture circulare de faşă.
o Antebraţul se suspendă în cele din urmă cu o eşarfă petrecută în jurul
gâtului.

4. Imobilizarea antebraţului
o Oricare ar fi sediul fracturii, cotul traumatizatului trebuie să rămână în
unghi drept.
o Se pregăteşte o atelă Cramer sau ghipsată cu o lungime calculată pe
membrul sănătos, astfel încât să ajungă de la jumătatea braţului până pe
faţa ulnară a mâinii (muchia degetului mic), pe care o îmbracă (în cazul
atelei ghipsate) şi până pe faţa posterioară a antebraţului şi mâinii în cazul
atelei Cramer.
o Atela se îndoaie (se mulează) pentru a corespunde curburii de la cot.
• dacă fractura oaselor antebraţului este situată în 1/3 lor superioară,
antebraţul va fi imobilizat în supinaţie (mâna rotată în exterior);
• dacă fractura este situată în 1/3 mijlocie, antebraţul va fi fixat în
poziţie intermediară;
• dacă fractura este situată în 1/3 inferioară, imobilizarea trebuie să se
facă cu antebraţul răsucit în pronaţie (mâna rotată spre interior).
Antebraţul se suspendă cu eşarfă petrecută în jurul gâtului.
 238

5. Imobilizarea oaselor încheieturii mâinii (carpiene)

– Fracturile oaselor carpiene se imobilizează cu o atelă aşezată palmar ce se
întinde de la vârful degetelor până la mijlocul antebraţului având grijă ca degetele să
rămână în poziţia lor de repaus.

6. Imobilizarea oaselor metacarpiene (mâinii) şi a falangelor degetelor

Fracturile oaselor metacarpiene se imobilizează cu o atelă ghipsată dorsală şi cu o
atelă mai scurtă palmară, pe care se aşează degetul corespunzător fracturii, în flexie.

IMOBILIZAREA PROVIZORIE A MEMBRULUI INFERIOR

1. Fracturile colului femural

Fracturile colului femural sunt mai frecvente la persoanele mai în vârstă, dată
fiind starea de demineralizare a scheletului acestor traumatizaţi.
– imobilizarea de urgenţă
o Se pregăteşte o atelă lungă, care să ajungă din axilă până la picior.
o Se aplică atela pe faţa laterală (externă) a membrului inferior după ce s-
a introdus vată pudrată cu talc în axilă.
o Atela se fixează prin legături circulare la torace, bazin, coapsă, genunchi
şi gambă.
o Se completeze fixarea atelei cu circulare de faşă lată petrecute în jurul
membrului inferior şi în jurul trunchiului.
o Pentru a se evita rotirea anormală a membrului inferior, în afară se leagă
ambele picioare, unul de altul, cu câteva legături de faşă sau pânză.

2. Imobilizarea femurului(coapsei)
Se face în aceleaşi condiţii ca şi în cazul fracturilor de col femural cu atelă lungă
aplicată pe partea laterală a membrului inferior de la axilă şi până la talpa piciorului
a) cu o singură atelă
– Când coapsa este foarte scurtată şi deformată este bine să se asigure pe timpul
transportului şi o extensie în axul membrului inferior, ceea ce este posibil prin folosirea
atelelor metalice Thomas.
b) imobilizarea cu două atele
De reţinut: axul membrului inferior este dreapta care uneşte spina iliacă antero-
superioară, mijlocul rotulei şi marginea internă a piciorului (primul metatarsian).
Imobilizarea femurului se poate face mai corect prinzându-l între două atele inegale:
o O atelă externă, lungă, asemănătoare cu cea descrisă anterior.
o O atelă mai scurtă, ce se aplică pe partea internă a membrului inferior
bolnav, care se întinde de la regiunea inghinală tot până la călcâi.
o Peste ambele atele se aplică legături dispuse în jurul toracelui, în jurul
bazinului, în jurul coapsei, genunchiului şi gambei de aceeaşi parte.
o Se face bandajarea circulară, cu faşă, a membrului inferior şi a torace-
lui, precum şi fixarea picioarelor.
c) imobilizarea în fracturile extremităţii inferioare a femurului
Când femurul este fracturat în apropierea genunchiului, există pericolul ca vasele
şi nervii importanţi ce trec prin spatele osului să fie comprimate, înţepate sau sfâşiate.
Aceste fracturi se imobilizează cu o singură atelă posterioară.
o Se aplică o atelă lungă posterioară, care se întinde de la bazin până la
talpă. Atelele mai scurte sunt ineficiente.
 239

o Înainte, de fixarea atelei cu legături, se va introduce vată sub atelă la

capătul proximal, spre a nu leza părţile moi şi se va verifica poziţia
atelei, ca să nu atingă coastele.
o Legăturile trebuie aplicate în jurul bazinului, în jurul coapsei şi a
gambei.
o Înfăşarea membrului pelvian şi bazinului va completa mobilizarea
acestor fracturi.

3. Imobilizarea genunchiului
Imobilizarea articulaţiei genunchiului se face cu ajutorul unei atele ghipsate sau
cu un alt material rigid, care se aplică de la rădăcina coapsei, respectiv pliul fesier până
la gleznă. Atela se aşează pe faţa posterioară a membrului inferior.

4. Imobilizarea în fracturile oaselor gambei

a. cu o singură atelă
Imobilizarea de urgenţă se execută cu o singură atelă posterioară, care se întinde
de la jumătatea coapsei sau de la plica fesieră spre partea distală până la vârful
degetelor.
– Se măsoară pe membrul inferior sănătos lungimea necesară pentru atelă de la
jumătatea coapsei sau de la plica fesieră până la talpă (inclusiv lungimea labei
piciorului).
b. cu două atele
În fracturile gambei cele două atele, egale ca lungime, se aşează lateral, una pe
partea externă şi alta pe partea internă a membrului inferior. Ele se întind de la rădăcina
coapsei până la călcâi, de care se fixează cu legături de faşă.

5. Imobilizarea în fracturile oaselor gleznei, oaselor piciorului (cu o singură

atelă)
În cazul fracturilor porţiunii inferioare a tibiei şi peroneului, în entorsele, luxaţiile
gleznei ca şi în fracturile şi luxaţiile oaselor piciorului imobilizarea se face cu o atelă
(Cramer sau ghipsată) posterioară, care se întinde de la groapa poplitee până la vârful
degetelor.

6. Imobilizarea oaselor degetelor piciorului

Imobilizarea oaselor degetelor (falangelor) piciorului (fracturi, entorse, luxaţii) se
face luând drept atelă de sprijin degetele sănătoase vecine.

IMOBILIZAREA PROVIZORIE ÎN FRACTURILE STERNULUI ŞI

COASTELOR

Primul ajutor în fracturile costale simple nu urmăreşte imobilizare, ci obţinerea

unei analgezii (algocalmin, infiltraţie cu xilină 1% a nervilor intercostali în focarele de
fractură.

1. Imobilizarea în fracturi sternale cu deplasări mari

O modalitate de imobilizare a fracturilor sternale cu deplasări mari şi care
 240

uşurează mult respiraţia este fixarea umerilor traumatizatului de o scândură aşezată pe

suprafaţa posterioară a trunchiului şi cu ajutorul inelelor făcute din vată îmbrăcată în
faşă, aşezate pe umăr.
Voletele costale mobile vor fi imobilizate (de urgenţă) prin compresiune manuală,
apoi prin înfundarea cu feşi rulate, sau cu o pernă de vată sau de tifon.

2. Imobilizarea provizorie în fracturile de omoplat

Fracturile de omoplat fără deplasare se imobilizează conform tehnicii Desault sau
cu pânză dreptunghiulară (vezi imobilizarea umărului).

3. Imobilizarea în fracturile claviculei

În fracturile claviculare cu deplasare: bolnavul se prezintă la medic sprijinindu-şi
cotul membrului traumatizat şi cu gâtul aplecat în aceeaşi parte într-o "atitudine umilă".
Umărul bolnavului este căzut în jos şi înainte.
Imobilizarea de urgenţă poate fi făcută prin tehnici diferite. Astfel sunt descrise:
• imobilizarea prin tehnica Desault,
• imobilizarea cu pânză dreptunghiulară (vezi imobilizarea umărului),
• imobilizarea prin tehnica inelelor inextensibile,
• imobilizări cu "opturi" de faşă,
• metoda "camerei de bicicletă'",
• la copilul mic, fixarea membrului superior pe partea bolnavă răsucit la
spatele traumatizatului,
• imobilizarea cu un batic triunghiular.

URGENŢELE DATORATE AGENŢILOR

FIZICI ŞI CHIMICI

ARSURILE
În funcţie de agentul traumatic care le-a produs, arsurile pot fi clasificate în:
 arsuri prin căldură sau termice (lichide fierbinţi, gaze sau vapori
supraîncălziţi, corpuri solide incandescente, flacără, radiaţie termică),
 arsuri chimice (acizi, baze, unele săruri minerale),
 arsuri date de flama electrică.

ARSURILE TERMICE

Pentru a aprecia gravitatea unei arsuri, se ţine seama de: întinderea în suprafaţă
şi gradul de profunzime al acesteia.
– Gradele arsurilor în funcţie de profunzimea arsurii
o Gradul I eritem, edem, hipertermie, usturime.
o Gradul II flictena "albă" cu conţinut serocitrin, limpede, transparent,
eritem accentuat, edem.
o Gradul III flictena "roşie" cu conţinut sanguinolent tulbure.
 241

o Gradul IV escară dermică totală, cu epiderm şi derm distruse în totalitate,

carbonizând musculatura şi chiar vasele.

–Clasificarea arsurilor în funcţie de întinderea lor în suprafaţă

Pentru a putea face calculul suprafeţei arse, există tabele de calcul, în care se
specifică pentru fiecare segment de corp procentul acestuia faţă de suprafaţa totală a
corpului. Cunoscând că suprafaţa unei palme reprezintă circa 1 %, pot fi calculate din
ochi, cu aproximaţie, proporţiile leziunii. Un alt procedeu mai exact, este "regula lui
9" care se bazează pe faptul că toate părţile corpului pot fi evaluate prin cifra 9 sau
multipli ai acesteia. Astfel:
 capul şi gâtul însumează circa 9%,
 fiecare membru toracic circa 9%,
 fiecare membru pelvin circa 18%, multiplu de 2, adică 18%
 trunchiul anterior circa 18%,
 trunchiul posterior circa 18%

Evaluarea cât mai precisă a suprafeţei arse are o mare importanţă. Afectarea unei

suprafaţe de 5%, duc la afectarea celorlalte organe, iar arsurile care depăşesc 15% sunt

generatoare de şoc. Prognosticul unei arsuri care depăşeşte 30% este rezervat.

În funcţie de mărimea suprafeţei şi de profunzimea arsurii, se poate calcula

prognosticul vital al bolnavului, "indexul de prognostic" (I.P.). Indexul prognostic se
calculează înmulţind suprafaţa arsă cu gradul de profunzime (ex. 20% arsuri gr. II = 20.
2 = 40 I.P, 20% arsuri gr. III = 20. 3 = 60 I.P, 20% arsuri gr. IV = 20. 4 = 80 I.P →180
valoarea globală a I.P).
Se consideră că orice arsură de gr. II sau III care depăşeşte 15% din suprafaţa
corpului adultului şi 5% din cea a copilului, trebuie să beneficieze de o asistenţă
medicală imediată şi completă, pentru a preveni apariţia şocului.

– Stadii evolutive
În evoluţia unui ars se cunosc patru etape.
• Stadiul I: primele 3 zile – perioada şocului postcombustional caracterizată prin
dezechilibre hidroelectrolitice mari, sindrom de deshidratare (hipovolemie, edem,
hipoxie, oligoanurie), sindrom digestiv (vărsături, hemoragii).
• Stadiul II: primele 3 săptămâni (între zilele 4 şi 21).
Evoluţia este diferită în funcţie de întinderea şi profunzimea arsurii.

Pentru arsurile severe există o perioadă critică determinată de complicaţiile care

pot surveni (invazia microbiană şi toxemică, ce pot să ducă la septicemie sau şoc toxic
şi septic). Această perioadă se numeşte şi toxic-infecţioasă. Pot să apară complicaţii
grave hepatice, digestive (ileus şi hemoragie), tromboembolice, insuficientă renală
acută, care poate fi ireversibilă.
Starea bolnavului poate evolua favorabil, încât la sfârşitul acestui stadiu bolnavul
are vindecate leziunile de gr. I şi II, iar arsurile de gr. III cu escarele total eliminate sau
 242

în curs de eliminare.
• Stadiul III: primele 2 luni (între zilele 22 şi 66). Este perioada în care şansele de
vindecare cresc; din punct de vedere chirurgical se pot aplica grefe (perioada
chirurgicală).
• Stadiul IV. La bolnavii corect trataţi, semnifică convalescenta. În cazul
bolnavilor arşi, care nu au beneficiat de tratament corect şi precoce, persistenţa plăgilor
granulare întinse spoliază organismul, epuizându-i rezervele biologice (şocului cronic).

ÎNGRIJIRILE ACORDATE BOLNAVILOR ARŞI

Primele îngrijiri trebuie acordate la locul accidentului, de urgenţă

A. Primul ajutor la locul accidentului constă din:

1. Scoaterea victimei de sub influenţa agentului vulnerant prin:

– Degajarea victimei din focar trebuie făcută rapid.
– Bolnavul care este cuprins de flacără sau ars de lichide fierbinţi trebuie
învelit imediat într-o pătură, plapumă, haină groasă pentru a stinge
focul. După stingerea flăcărilor, bolnavul se dezbracă şi se înveleşte
într-un cearşaf curat.

2. Acordarea primului ajutor în funcţie de starea bolnavului

– Resuscitarea cardiorespiratorie, dacă este nevoie,
– Liniştirea bolnavului şi calmarea durerii (analgetice, Romergan)
– În arsurile de gr. I cu suprafaţă mică este suficient ca pielea înroşită să
fie badijonată cu alcool dublu rafinat. În general nu este nevoie de
pansament.
– Nu se îndepărtează hainele de pe bolnav (acţiunea este şocogenă) decât
dacă manevra se poate face cu uşurinţă.
– Nu este permisă nici o manevră de tratament local.

3. Evacuarea victimei
– Transportul rapid la spital în serviciul chirurgical ;
– Senzaţia de sete se va calma prin umezirea gurii, dar nu se vor
administra lichide per oral (ceai, apă sărată) deoarece supraîncărcarea
digestivă expune la vărsături.
– La arsuri peste 10-15%, când transportul victimei se face cu "Salvarea"
şi este prevăzut să dureze mai mult de o oră, se montează o perfuzie cu
soluţie de glucoză 5% sau ser fiziologic.
– Se recoltează sânge pentru determinarea grupei sanguine.
– În timpul transportului bolnavul va fi supravegheat permanent şi se
administrează oxigen;
– În cazul arsurilor prin flacără, pentru prevenirea edemului glotic se
adaugă în perfuzie romergan; algocalmin.

B. Îngrijirea bolnavilor în spital

1. Combaterea durerii şi profilaxia antitetanică (la camera de gardă)

 243

– Dacă nu s-au administrat sedative, vor fi administrate dilaudenatropină,

mialgin, sau fortral i.v. la bolnavul culcat.
– Se va administra A.T.P.A. 0,5 ml şi ser antitetanic 3 000 U, deoarece
plăgile prin arsuri au risc de infecţie tetanică.

2. Pregătirea bolnavului pentru toaleta locală primară

– Bolnavul va fi dezbrăcat şi va fi îmbăiat (preferabilă baia în cadă).
Suprafeţele de tegument nears se spală cu săpun sau detergent medical.
– Imediat după baie, bolnavul învelit în cearşaf steril se transportă în sala
de operaţii aseptice.

3. Anestezie generală
– Bolnavul este aşezat pe masa de operaţii şi i se administrează oxigen.
– Se puncţionează vena şi se recoltează probe de sânge (hemogramă, grup
sanguin şi Rh., hematocrit, uree sanguină, glicemie, probe hepatice,
R.A., ionogramă serică).
– - După recoltarea probelor de laborator, asistenta medicală pune o
perfuzie de glucoză 5%. .
– Se face apoi anestezie generală i.v., cu un barbituric sau ketalar.
Atenţie! Toaleta primară a oricărui ars se face sub anestezie.

4. Toaleta primară.

– Medicul şi cadrul mediu, îmbrăcaţi cu echipament steril (halat, mănuşi,

bonetă, mască), încep toaleta primară.
– Se spală suprafaţa arsă cu bromocet 1 ‰, ser fiziologic sau apă sterilă şi
soluţie sterilă de săpun până la îndepărtarea completă a corpilor străini
de pe plagă.
– Apoi medicul execută toaleta chirurgicală îndepărtează flictenele şi
conţinutul lor, precum şi tegumentul sau restul ţesuturilor arse.
– Se schimbă prima pereche de mănuşi.
– După îndepărtarea flictenelor sau a sfacelelor, se face o badijonare cu
alcool de 70-90 grade (acţiune triplă: precipită proteinele, are acţiune
anestezică şi antiseptică).

5. Aplicarea pansamentului – se aplică pansamentul steril, depăşind zona nearsă

circa 10 cm. Peste pansament se pun feşi sterile.
6. Instalarea sondei vezicale – la pacienţii cu I.P. peste 15, se instalează sonda
vezicală pentru urmărirea diurezei orale.
7. Îngrijirile generale şi supravegherea bolnavului
- Temperatura încăperii trebuie să fie în jur de 24°C
- Patul trebuie să fie. confortabil şi va fi pregătit cu un cearşaf steril, peste
care se pun muşama şi aleză, tot sterile.
- Arsul cu risc vital este instalat în pat cu perfuzie intravenoasă şi cu sondă
 244

vezicală "a demeure",

- Printr-o sondă nasofaringiană se asigură oxigenoterapia în
ritm de 4 l/minut. În cazul bolnavilor emfizematoşi, oxigenul se
administrează cu intermitenţă
- Asistenta medicală supraveghează funcţiile vitale (T.A., puls, respiraţia,
presiunea venoasă şi diureza orară) cu multă atenţie.
8. Reechilibrarea hidroelectrolitică şi volemică – se va administra prin PEV
cantitatea de lichide calculată în funcţie de greutate şi suprafaţa arsă. Se folosesc soluţii
micro sau macromoleculare. Se doreşte ca diureza să fie 50 ml/oră.
9. Asigurarea medicaţiei
o Asistenta pregăteşte şi administrează medicamentele prescrise:
anticoagulante, vitamine, tonicardiace, trasylol, antibiotice.
10. Urmărirea şi îngrijirea generală în ziua a II-a şi a III-a
– Se urmăreşte starea generală, coloraţia feţei, T.A., pulsul, respiraţia,
temperatura, diureza orară şi bilanţul hidric, dar şi semnele specifice
ale unor eventuale complicaţii.
– Se menţin interdicţiile, inclusiv cele alimentare.
11. Tratamentul local
– Pansamentele se vor face sub mialgin, fortral sau anestezie generală, de
câte ori se apreciază necesar.
– Pansamentul se schimbă a 2-a şi a 3-a zi, luându-se toate măsurile de
asepsie necesare. Se îndepărtează tot, până şi se înlocuieşte cu un
pansament uscat sau îmbibat în soluţie de cloramină 2‰- ‰, în funcţie
e aspectul plăgii de arsură.
– În unele cazuri de escare, unguentul care se consideră eficient este
sulfamilonul.

A 3-a zi de tratament încheie "perioada de şoc" (primul stadiu). La sfârşitul

acestui stadiu de evoluţie favorabilă, bolnavul ars trebuie să aibă diureza restabilită,
starea generală a bolnavului şi probele de laborator se apropie de limite normale.
Obiectivele de tratament după această perioadă sunt îndreptate spre prevenirea
complicaţiilor.

ELECTROCUTAREA – AGRESIUNE ELECTRICĂ

Agresiunea electrică este urmată de manifestări locale şi de manifestări sistemice
şi presupune trecerea nemijlocită a curentului electric prin ţesuturi. Locul de pătrundere
şi ieşire a curentului electric sunt totdeauna însoţite de leziuni specifice. Astfel, la locul
de intrare denumit şi marcă de intrare se constată de obicei o escară profundă de
întindere mică, în timp ce la locul de ieşire a curentului electric pot fi văzute leziuni
tisulare extinse.
Gravitatea leziunilor produse este funcţie de: intensitatea curentului, tensiunea,
rezistenţa pe care o opune tegumentul (rezistenţa este mică la umiditate), de natura
curentului (continuu sau alternativ).

Manifestări locale
– Arsura electrică.
– Coagularea intravasculară.
– Miozita necrozantă avasculară (deteriorarea proteinei musculare).
 245

Manifestări generale
Este importantă calea urmată de curentul electric, deoarece consecinţele
curentului electric asupra organelor interne, în special asupra organelor vitale – creier şi
inimă – sunt în funcţie de drumul parcurs de acesta în organism. Astfel:
– dacă în acest parcurs intră organe vitale ca inima sau creierul,
electrocutarea este mortală;
– dacă electroagresiunea interesează numai centrul respirator, inima
continuă să funcţioneze cât timp se asigură o oxigenare
corespunzătoare;
– dacă curentul parcurge în drumul său mâna stângă-picior stâng,
interceptează inima, care – desincronizată în activitatea sa – suferă
tulburări de ritm până lafibrilaţie ventriculară;
– electrocutarea poate fi urmată de:
 hemiplegie,
 atrofie optică,
 afazie,
 rinichi de şoc, ca urmare a mioglobinei eliberată din masele de
muşchi (blocaj renal),
 leziuni digestive, necroză pancreatică, ulcer de stres;
– unele circuite, ca de exemplu mână-mână, favorizează arsura, cu leziuni
foarte grave;
– alte circuite, cum ar fi mâna stângă-picior drept, favorizează
electrocutarea, interesând inima;
Efectele electrocutării cuprind:
• contractura muşchilor şi rigiditatea întregului corp, care nu se poate
elibera singur de elementul electric aflat sub tensiune;
• rigiditatea cutiei toracice ce împiedică mişcările respiratorii urmate de
sincopa respiratorie şi sincopa cardiacă.

Atitudinea de urgenţă în electrocutare

– Întreruperea curentului de la întrerupătoare sau îndepărtarea firului
electric.
– Îndepărtarea accidentatului de sub acţiunea curentului.
– Cel care încearcă să-l salveze va avea grijă să nu se electrocuteze el
însuşi (nu se apucă electrocutatul de părţile descoperite ale corpului).
– Scoaterea victimei de sub influenţa curentului se poate efectua
acţionând de la distanţă cu o prăjină (par, scândură, alte unelte de lemn
sau plastic) sau cu mâna protejată de o haină groasă şi uscată sau de
mănuşi de cauciuc.
– Resuscitarea cardiorespiratorie (dacă este nevoie),
– Transportul la spital + oxigen în timpul transportului

În spital
– Dacă ritmul respirator nu se reia, se presupune o fibrilaţie şi în acest caz
se face:
 defibrilare.
 administrarea intracardiac 10-15 ml soluţie clorură de calciu 10%.
 intubaţie orotraheală
– Corectarea acidozei se face cu soluţie molară de bicarbonat de sodiu
 246

8,4% sau THAM.

– Prevenirea insuficienţei renale acute (I.R.A.) cu manitol 10%.
– Refacerea masei respiratorii:
 soluţie clorurată izotonă,
 glucoză 5%,
 soluţii macromoleculare (dextran sau marisang).
– Tratamentul local al leziunilor: pansament.
– În electrocutări sau fulgerări mai uşoare şi cunoştinţa păstrată se vor
administra:
 extraveral 1-2 tablete (nu la copii),
 diazepam 10 mg cu rol tranchilizant, decontracturant.

DEGERĂTURILE
Degerăturile, apărute în cadrul hipotermiilor accidentale, sunt leziuni locale
datorate acţiunii frigului sau zăpezii asupra corpului omenesc şi datorită inhibiţiei
centrilor termoreglatori.
Degerăturile apar mai frecvent spre extremităţile corpului (mâini, picioare),
acolo unde circulaţia este mai slabă.
Se instalează mai frecvent la persoanele fără cunoştinţă (intoxicaţii acute cu
alcool, comă).

Clasificarea degerăturilor
În raport cu gravitatea leziunilor, degerăturile sunt clasificate în 4 grade:
• gradul I – eritem, uşor edem, prurit local foarte supărător.
• gradul II şi III – flictene (vezicule) cu conţinut clar sau sanguinolent,
care atunci când se sparg, pun în evidenţă un tegument necrozat care
cuprinde şi hipodermul.

• gradul IV – gangrenă uscată (ischemică).

Tratament
Preventiv înaintea expunerii la frig:
o Interzicerea, fumatului (care provoacă vasoconstricţie).
o Nu se va consuma alcool
o Exerciţii de mişcare, elementul cel mai important (produce
vasodilataţie locală)
o Utilizarea de îmbrăcăminte şi încălţăminte potrivite, uscate.

Curativ
o Bolnavul va fi introdus într-un loc adăpostit .
o Încălzire dinăuntru în afară prin administrare de lichide calde.
o Înlăturarea tuturor factorilor care împiedică circulaţia sângelui, în
special îmbrăcămintea şi încălţămintea de la locul zonelor
îngheţate.
o În degerăturile uşoare de gradul I-II pentru reîncălzire se aproprie
de un corp cu temperatură normală.
 247

o – Transportul bolnavului într-o unitate sanitară pentru tratament

medicamentos.

În dispensar sau spital

– Vasodilatatoare:
 tolazolin (comprimate a 25 mg; fiole a 10 mg).
 euphilin (miofilin) = comprimate a 100 mg, fiole a 2 ml şi 10
ml 240 mg,
 nitroglicerină.
– Refacerea fluxului sanguin cu: dextran 40, soluţii micromoleculare,
heparină.
– Când sunt interesări masive de membre se administrează
streptokinază.
– Antibiotice, cortizon, analgetice.
– Profilaxie antitetanică.

Local
Tratamentul local: dezinfecţie şi/sau ablaţie (îndepărtarea unei părţi din corp)
dacă este necesară.

ÎNGHEŢAREA GENERALIZATĂ. Expunerea prelungită la frig cu scăderea

temperaturii centrale rectale sub 35°C determină modificări în organism, care duc la
instalarea fazei de hipotermie paralitică (imobilitate, astenie musculară, somnolenţă,
bradicardie, bradipnee, hiporeactivitate la excitaţii).
Temperatura compartimentului exterior (tegument, ţesut subcutanat, musculatură,
membre inferioare şi superioare) scade cu l0°C faţă de cea a compartimentului central.
Stadiul de comă hipotermică se instalează când temperatura centrală rectală tinde
spre 30°C.
Disocierea termică dintre cele două compartimente continuă să fie de 10°C. Din acest
motiv mobilizarea unui îngheţat riscă să ducă la moarte rapidă prin scăderea
temperaturii viscerale, prin amestecarea sângelui periferic cu sângele central.
Pentru a acorda primul ajutor unui îngheţat trebuie să se ştie mai întâi ce nu
trebuie făcut.
Astfel, sunt interzise cu desăvârşire:
• orice mobilizarea pasivă sau activă a persoanelor aflate în stare de
hipotermie mai avansată - sângele rece din zonele periferice care stagna
în special în reţeaua capilară subcutanată se mobilizează spre zona
centrală, provocând reacţii reflexe violente la frig ale creierului şi ale
inimii, adesea cu inhibiţia bruscă a funcţiei acestora;
• fricţionările energice şi masajele cu zăpadă, cu prosoape (agravează prin
hemoragii, hematoame, sau leziuni viscerale, starea îngheţatului, pentru că
pune sângele în mişcare);
• transportul înainte de a se fi aplicat măsurile de încălzire.

Ce facem?
• Împiedicăm pierderea de căldură (accidentatul este aşezat între doi
salvatori),
• • La dispensar sau spital se va trece la reîncălzire, care se va face sub
monitorizarea funcţiilor vitale, în paralel cu administrare de perfuzii
 248

(dextran 40, ser glucozat, bicarbonat de sodiu 8,4%), tonicardiace, vit. C

(500-1000 mg), oxigenoterapie.
• • Ingerarea alcoolului este permisă numai dacă temperatura rectală a atins
35°C.

ÎNECUL (SUBMERSIA)
Înecul este un accident extrem de grav provocat de inundarea căilor aeriene cu
apă; asfixia (stopul respirator) fiind urmată de stopul cardiac.
Sunt două mecanisme prin care înecul generează moartea:
• înecul propriu-zis prin submersie,
• hidrocutarea sau moartea subită la contactul cu apa (fără aspiraţie de
lichid).
La aceasta se mai pot adăuga:
• traumatismele grave sub apă sau la suprafaţa apei (traumatisme craniene,
toracice, abdominale etc.);
• accidente acute mortale survenite întâmplător în timpul înotului (infarct
miocardic, accident vascular cerebral, criză epileptică etc.).

Înecul propriu-zis - aspiraţie de lichid (înecatul albastru)

Se manifestă prin:
• apnee reflexă - cu spasm glotic;
• dispnee cu inundarea plămânilor cu apă, hipertensiune arterială, tahicardie,
pierderea cunoştinţei,
• stopul respirator cu relaxare musculară,
• stopul cardiac.
Uneori, din cauza laringospasmului nu are loc inundarea traheobronşică (fals
înecaţi).
a) Înecul cu apă dulce
Înecul în apă dulce (apa fiind hipotonă - faţă de sânge) se caracterizează prin:
trecerea apei din sacii alveolari în spaţiul intravascular, fapt ce determină:
– hemodiluţie, cu creştere a volumului circulant şi încărcarea inimii
drepte, chiar edem pulmonar acut;
– hemoliză (ce duce la anemie, hipoxie, hiperpotasemie etc.).

b) Înecul în apă de mare

Apa sărată pătrunsă în alveolele pulmonare fiind mai concentrată în săruri decât
sângele - hipertonă - va atrage apa plasmatică în alveolele şi căile aeriene, producând de
la început "edem pulmonar acut".
– Apare scăderea masei sanguine,
– hemoconcentraţia (cu tulburări de conducere).

Înecul fără aspiraţie de lichid (hidrocutarea = înecatul alb)

Hidrocutarea este un accident supraacut care survine la contactul cu apa rece, datorită
unei hipersensibilităţi la aceasta. Se caracterizează prin oprirea reflexă a inimii (sincopă
 249

cardiorespiratorie) înaintea înecului propriu-zis. Spasmul laringian instalat odată cu sin-

copa respiratorie previne inhalarea apei.

Înecul prin traumatisme

Cauza înecului este traumatismul- în plonjon obişnuit sau de la înălţimi mai mari,
se pot produce traumatisme, craniene, abdominale cu explozii de organe cavitare sau
rupturi viscerale însoţite de lipotimii.
Alte accidente pot să survină în timpul înotului sau al şederii în apă: infarctul miocardic,
accidentul vascular cerebral, criza de epilepsie sau chiar un leşin pot duce la înecul
secundar.

Primul ajutor la înecaţi

La scoaterea din apă:
– Se va examina rapid:
• dacă există respiraţie spontană sau nu,
• dacă există puls la carotidă sau nu.
– Respiraţie artificială „gură la gură" sau în caz de trismus „gură la nas"
– Dacă se observă că prima insuflaţie nu este urmată de expansiunea
inspiratorie a toracelui se începe eliberarea căilor respiratorii superioare
prin curăţarea orofaringelui
– Aspiraţia
– Se va încerca eliminarea apei din plămâni prin întoarcerea victimei în
poziţie ventrală sau laterală cu capul decliv în felul următor:
– • copiii pot fi ţinuţi cu capul în jos pentru câteva secunde.
– • adulţii pot fi sprijiniţi pe coapse, cu genunchiul îndoit al salvatorului,
având toracele şi capul decliv, aplicându-se câteva lovituri între
omoplaţi pentru uşurarea evacuării apei.
– Apoi accidentatul se aşează cu faţa în sus şi se continuă respiraţia
artificială „gură la gură".
– Masaj cardiac la nevoie.
– La locul accidentului se face şi tratamentul medicamentos:
• pentru înecaţi cu apă dulce: furosemid şi exsanguinare;
• pentru înecaţi cu apă sărată perfuzie cu ser clorurat izoton.
– Dacă există truse necesare şi specialişti cu experienţă se execută de la
început:
• intubaţie traheală,
• aspiraţie traheobronşică (pe sonda de intubaţie),
• evacuarea stomacului pe sondă gastrică.
– Transportul accidentatului cât mai urgent la un serviciu de reanimare,
unde se va face terapia intensivă de echilibrare.
– Tratamentul: E.P.A., tulburărilor hidroelectrolitice, acido-bazice,
edemului cerebral, al complicaţiilor.

PRIMUL AJUTOR ÎN MUŞCĂTURA DE ŞARPE

Otrăvirea prin muşcătura de şarpe este denumită ofidism.
Cei mai veninoşi şerpi din ţara noastră sunt: viperele, care inoculează la locul
muşcăturii un venin cu acţiune hemolitică şi hemoragică. Veninul conţine substanţe cu
 250

o toxicitate deosebită.
Simptome clinice
1. Semne locale
o la locul muşcăturii se pot observa, 2-4 înţepături mai mari (muşcătura
dinţilor veninoşi).
o durere intensă, arsură, care apare foarte repede după înţepătură,
o eritem perilezional: la locul înţepăturii pielea se înroşeşte (chiar se
înnegreşte), cu halou purpuriu, iar în mijloc musteşte o cantitate mică de
lichid cu tentă sanguinolentă,
o edem care apare la 10 minute, se extinde foarte repede, într-o oră
interesează întreg membrul. După 12-24 de ore apar flictene cu conţinut
serohematic, echimoze, peteşii, care duc la necroza ţesuturilor şi apoi la
gangrenă, la care se adaugă limfangita.
2. Semne generale:
• slăbiciune, ameţeală, senzaţie de leşin;
• greţuri, vărsături sanguinolente;
• sufuziuni sanguine generalizate, hemoragii (la 24-48 de ore): epistaxis,
hematemeză, melenă, hematurii, gingivoragii;
• pupilele dilatate, cu tulburări de vedere până la pierderea vederii;
• obnubilare până la comă, stare de şoc.
În cazurile netratate, moartea survine la 3-4 zile prin hemoragii, insuficienţă
renală acută sau prin stop respirator (când veninul are acţiune predominant hemolitică):

Primul ajutor şi tratament

Tratamentul se instituie imediat, energic şi insistent, urmărind 3 scopuri:
• Încetinirea ritmului de intrare în circulaţie a veninului prin:
– accidentatul este culcat, se încearcă liniştirea lui.Se scot inelele, ceasul,
brăţările;
– se aplică două garouri la câţiva centimetri superior şi inferior muşcăturii,
– Se face (în primele minute de la muşcătură) o incizie între cele două puncte
care marchează muşcătura. Incizia se poate face cu un cuţit înroşit în foc. Ea
trebuie să aibă lungimea de 1-2 cm sau chiar 3 cm să fie orientată în axul
longitudinal al membrului şi să aibă adâncime de 0,5-1 cm.
– aspirarea lichidului (sânge şi venin) din plagă cu seringă, pompă de cauciuc
specială, pompă de muls sânul, aspirator, ventuză sau sucţiune bucală (cu
condiţia să nu existe leziuni în cavitatea bucală).
– excizia – scoaterea unei rondele de tegument în jurul locului de înţepare (un
diametru de cel puţin 5-6 cm);
– injectarea în zona înţepăturii a unui vasoconstrictor diluat în anestezic local
(adrenalină cu xilină);
– aplicaţii reci locale (pentru reducerea inflamaţiei, tumefacţiei şi împiedicarea.
circulaţiei limfatice).
• Inactivarea principiilor toxice ale veninului se obţine printr-un tratament
general (cei trei "A" = antivenin, antibiotic, antitoxină tetanică):
a) Antivenin – ser polivalent (sau antiviperin) s.c.; i.m. sau i. v. lent.
b) Antibiotice cu spectru larg.
c) Antitoxina tetanică.
 251

• Terapia de susţinere biologică: tratamentul şocului; al sindromului hemolitic

(transfuzii, corticoizi) al sindromului de coagulare intravasculară diseminată cu
heparină (la nevoie); insuficienţei renale acute, insuficienţei respiratorii. La nevoie
respiraţie asistată după intubaţie endotraheală.

CAPITOLUL XI

LEGISLAŢIE:
 252

Lege nr. 307 din 28/06/2004

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 578 din 30/06/2004
privind exercitarea profesiei de asistent medical si a profesiei de moasa, precum si
organizarea si functionarea Ordinului Asistentilor Medicali si Moaselor din
România

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

SECŢIUNEA 1
Exercitarea profesiei de asistent medical şi a profesiei de moaşă

Art. 1. - Profesia de asistent medical şi profesia de moaşă se exercită, pe teritoriul

României, în condiţiile prezentei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu
oficial de calificare în profesia de asistent medical şi, respectiv, posesoare ale unui titlu
oficial de calificare în profesia de moaşă. Acestea pot fi:
a) cetăţeni ai statului român;
b) cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului
Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene;
c) soţul şi descendenţii de gradul I aflaţi în întreţinerea unui cetăţean al unuia dintre
statele prevăzute la lit. b), care desfăşoară legal activităţi salarizate sau nesalarizate pe
teritoriul României, indiferent de cetăţenia lor;
d) beneficiarii statutului de rezident pe termen lung, acordat conform normelor
Uniunii Europene de către unul din statele prevăzute la lit. b).
Art. 2. - În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:
a) expresia cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând
Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene desemnează, prin
asimilare, şi persoanele aflate în situaţiile prevăzute la art. 1 lit. c) şi d);
b) în mod exclusiv, prin expresia stat membru de origine sau de provenienţă şi, după
caz, stat membru gazdă se înţelege un stat membru al Uniunii Europene, un stat
aparţinând Spaţiului Economic European sau Confederaţia Elveţiană;
c) expresia asistent medical desemnează asistentul medical generalist şi asistenţii
medicali formaţi în celelalte specialităţi prevăzute de normele privind definirea titlurilor
profesionale şi a domeniilor de activitate a acestora. Termenul de moaşă desemnează
persoana care deţine un titlu oficial de calificare în profesia de moaşă, prevăzut în anexa
nr. 2, şi acordă îngrijirile de sănătate ale căror conţinut şi caracteristici sunt prevăzute la
art. 6;
d) prin titlu oficial de calificare în profesia de asistent medical se înţeleg diplomele
prevăzute în anexa nr. 1, iar prin titlu oficial de calificare în profesia de moaşă se
înţeleg diplomele prevăzute în anexa nr. 2.
Art. 3. - (1) Titlurile oficiale de calificare în profesia de asistent medical şi titlurile
oficiale de calificare în profesia de moaşă obţinute în afara României, a statelor membre
ale Uniunii Europene, a statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau în afara
Confederaţiei Elveţiene se echivalează potrivit legii.
(2) Excepţie de la prevederile alin. (1) fac titlurile oficiale de calificare în profesia de
asistent medical generalist şi titlurile oficiale de calificare în profesia de moaşă, care au
fost recunoscute de unul din aceste state.
 253

Art. 4. - (1) Activităţile specifice profesiei de asistent medical se exercită în România

cu titlurile profesionale, prevăzute în anexa nr. 1 lit. C, corespunzător calificării
profesionale însuşite.
(2) Activităţile de îngrijiri de sănătate care au ca scop asigurarea sănătăţii materne şi a
nou-născutului se exercită în România cu titlul profesional de moaşă, prevăzut în anexa
nr. 2 lit. B.
(3) Prevederile alin. (1)- (2) se aplică şi cetăţenilor unui stat membru al Uniunii
Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei
Elveţiene, care deţin un titlu oficial de calificare în profesia de asistent medical,
respectiv în profesia de moaşă, şi care exercită profesia în România.
Art. 5. - Conţinutul şi caracteristicile activităţilor de asistent medical generalist sunt:
a) determinarea nevoilor de îngrijiri generale de sănătate şi furnizarea îngrijirilor
generale de sănătate, de natură preventivă, curativă şi de recuperare, conform normelor
elaborate de către Ministerul Sănătăţii, în colaborare cu Ordinul Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România;
b) administrarea tratamentului, conform prescripţiilor medicului;
c) protejarea şi ameliorarea sănătăţii, elaborarea de programe şi desfăşurarea de
activităţi de educaţie pentru sănătate şi facilitarea acţiunilor pentru protejarea sănătăţii
în grupuri considerate cu risc;
d) participarea asistenţilor medicali generalişti abilitaţi ca formatori, la pregătirea
teoretică şi practică a asistenţilor medicali generalişti în cadrul programelor de formare
continuă;
e) desfăşurarea opţională a activităţilor de cercetare, în domeniul îngrijirilor generale
de sănătate, de către asistenţii medicali generalişti licenţiaţi;
f) pregătirea personalului sanitar auxiliar;
g) participarea la protejarea mediului ambiant;
h) întocmirea de rapoarte scrise referitoare la activitatea specifică desfăşurată.
Art. 6. - Conţinutul şi caracteristicile activităţilor de moaşă sunt:
a) constatarea existenţei sarcinii şi efectuarea examenelor necesare, în vederea
monitorizării evoluţiei sarcinii normale;
b) prescrierea sau recomandarea examinărilor necesare, în vederea diagnosticării
timpurii a sarcinii cu risc;
c) asigurarea pregătirii complete a mamei pentru naştere, desfăşurarea activităţilor de
educaţie pentru sănătate, iniţierea şi desfăşurarea programelor de pregătire a viitorilor
părinţi;
d) acordarea sfaturilor de igienă şi nutriţie;
e) administrarea tratamentului, conform prescripţiilor medicului;
f) îngrijirea şi asistarea parturientei în timpul desfăşurării travaliului şi urmărirea stării
intrauterine a fătului, prin mijloace clinice şi tehnice adecvate;
g) asistarea naşterii normale, la domiciliu sau în unităţi sanitare, dacă este vorba de
prezentaţie craniană, efectuând, la nevoie, epiziotomia, iar în caz de urgenţă, asistarea
naşterii în prezentaţie pelviană;
h) identificarea, la mamă şi la copil, a semnelor care anunţă anomalii şi care necesită
intervenţia medicului, pe care îl asistă în aceste situaţii;
i) adoptarea măsurilor de urgenţă care se impun, în absenţa medicului, pentru
extracţia manuală a placentei, urmată, eventual, de control uterin manual;
j) examinarea nou-născutului, pe care îl preia în îngrijire, iniţierea măsurilor care se
impun în caz de nevoie şi practică, dacă este necesar, reanimarea imediată;
 254

k) preluarea în îngrijire a parturientei, monitorizarea acesteia în perioada postnatală şi

acordarea tuturor recomandărilor necesare mamei cu privire la îngrijirea nou-născutului,
pentru asigurarea dezvoltării acestuia în cele mai bune condiţii;
l) întocmirea rapoartelor scrise referitoare la activitatea desfăşurată;
m) asigurarea informării şi consilierii în materie de planificare familială;
n) participarea la pregătirea teoretică şi practică a moaşelor, precum şi la pregătirea
personalului sanitar auxiliar;
o) desfăşurarea opţională a activităţilor de cercetare, de către moaşele licenţiate.
Art. 7. - (1) Activităţile prevăzute la art. 5 şi 6 se exercită cu asumarea
responsabilităţii asistentului medical generalist şi a moaşei privind planificarea,
organizarea, evaluarea şi furnizarea serviciilor, în calitate de salariat şi/sau de liber
profesionist.
(2) Activităţile desfăşurate de asistenţii medicali formaţi în celelalte specialităţi se
exercită cu responsabilitate, în ceea ce priveşte totalitatea actelor şi tehnicilor care fac
obiectul specialităţii, furnizate în calitate de salariat şi/sau de liber profesionist.
Art. 8. - Controlul şi supravegherea profesiei de asistent medical şi a profesiei de
moaşă se realizează de Ministerul Sănătăţii şi de Ordinul Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România, denumite în continuare autorităţi competente române.
Art. 9. - Profesia de asistent medical şi, respectiv, profesia de moaşă se pot exercita de
către persoanele prevăzute la art. 1, care îndeplinesc următoarele condiţii:
a) sunt posesoare ale unui titlu oficial de calificare de asistent medical, prevăzut în
anexa nr. 1, pentru profesia de asistent medical, respectiv sunt posesoare ale unui titlu
oficial de calificare de moaşă, prevăzut în anexa nr. 2, pentru profesia de moaşă;
b) sunt apte, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei;
c) sunt autorizate de către Ministerul Sănătăţii;
d) nu au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni
contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de exercitarea profesiei sau persoanele
pentru care a intervenit reabilitarea.
Art. 10. - (1) Autorizarea exercitării profesiei de asistent medical şi autorizarea
exercitării profesiei de moaşă pe teritoriul României se fac conform reglementărilor
privind înscrierea în Registrul unic naţional al asistenţilor medicali şi moaşelor,
elaborate de Ministerul Sănătăţii, în colaborare cu Ordinul Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România.
(2) Autorizaţia de liberă practică se acordă de către Ministerul Sănătăţii, pe baza
următoarelor acte:
a) titlurile oficiale de calificare în profesia de asistent medical şi, respectiv, titlurile
oficiale de calificare în profesia de moaşă, prevăzute de prezenta lege;
b) certificatul de cazier judiciar;
c) certificatul de sănătate fizică şi psihică;
d) avizul Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
(3) Asistenţii medicali generalişti, precum şi moaşele cetăţeni ai unui stat membru al
Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în România, exercită profesia pe baza documentelor
emise de autorităţile competente române, conform art. 30.
(4) În caz de prestare temporară de servicii pe teritoriul României, asistenţii medicali
generalişti şi, respectiv, moaşele cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai
unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene,
stabiliţi în unul din aceste state, sunt exceptaţi de la obligativitatea obţinerii autorizaţiei
de liberă practică a profesiei. Accesul la activităţile de asistent medical generalist şi,
respectiv, de moaşă, pe durata prestării serviciilor, se face conform prevederilor art. 34.
 255

Art. 11. - (1) Asistenţii medicali şi moaşele îşi desfăşoară activitatea conform
pregătirii profesionale, în sistem public şi/sau în sectorul privat, precum şi în colaborare
cu furnizorii de servicii de îngrijiri de sănătate.
(2) Activitatea asistenţilor medicali şi a moaşelor se desfăşoară în cadrul echipei
medicale sau independent pentru îngrijiri de sănătate. Asistentul medical şi moaşa
recunosc rolul celorlalţi membri ai echipei medicale şi participă la menţinerea relaţiilor
amiabile în cadrul acesteia.
(3) Asistenţii medicali şi moaşele care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 1 şi sunt
stabiliţi în România îşi pot desfăşura activitatea şi ca titulari sau asociaţi ai cabinetelor
de practică independentă pentru îngrijiri de sănătate.
Art. 12. - (1) În exercitarea profesiei, asistentul medical şi moaşa nu sunt funcţionari
publici.
(2) Asistentul medical licenţiat şi moaşa licenţiată pot fi cadre didactice universitare
în instituţii de învăţământ superior care pregătesc asistenţi medicali sau moaşe, precum
şi personal de cercetare în instituţii de cercetare.
Art. 13. - (1) Angajarea şi promovarea profesională sau administrativă a asistentului
medical şi a moaşei în sistemul sanitar public şi privat se realizează în condiţiile legii.
(2) Pentru riscurile ce decurg din activitatea profesională, protecţia asistentului
medical şi a moaşei se face de către angajator, prin societăţile de asigurări. În cazul
exercitării profesiei de liberă practică independentă pentru îngrijiri de sănătate,
asistentul medical şi moaşa sunt obligaţi să încheie o asigurare de răspundere civilă
pentru greşeli în activitatea profesională.
Art. 14. - (1) În cazul în care un asistent medical sau o moaşă îşi întrerupe activitatea
profesională pe o perioadă mai mare de 5 ani, Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor
din România va reatesta competenţa profesională a acestora, în vederea reluării
activităţii.
(2) Procedura privind modalităţile şi condiţiile de verificare şi atestare a nivelului
profesional se stabilesc de către Ministerul Sănătăţii şi Consiliul naţional al Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
(3) Prevederile alin. (1) se aplică şi asistenţilor medicali şi moaşelor cetăţeni ai unui
stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European
sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi pe teritoriul României.
Art. 15. - Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, prin preşedintele
filialei respective, este în drept să sesizeze, după caz, organele judiciare sau autorităţile
competente, pentru urmărirea şi trimiterea în judecată a persoanelor care îşi atribuie sau
care întrebuinţează fără drept titlul ori calitatea de asistent medical sau de moaşă ori
care practică profesia în mod nelegal.
Art. 16. - În exercitarea profesiei, asistentul medical şi moaşa trebuie să respecte
demnitatea fiinţei umane.
Art. 17. - Asistentul medical şi moaşa sunt obligaţi să păstreze secretul profesional, cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Art. 18. - Asistentul medical şi moaşa au obligaţia de a lua măsuri de acordare a
primului ajutor, indiferent de persoană, loc sau situaţie.

SECŢIUNEA a 2-a
Formarea în profesia de asistent medical şi în profesia de moaşă
 256

Art. 19. - (1) Pregătirea asistenţilor medicali generalişti, a moaşelor şi asistenţilor

medicali de alte specialităţi se realizează prin următoarele forme de învăţământ:
a) învăţământ superior medical de scurtă şi lungă durată;
b) învăţământ sanitar postliceal, cu o durată de 3 ani.
(2) Absolventul şcolii sanitare postliceale este denumit asistent medical cu studii
postliceale sau asistent medical generalist. Absolventul colegiului medical este denumit
asistent medical cu studii superioare de scurtă durată sau asistent medical generalist cu
studii superioare de scurtă durată. Absolventul învăţământului superior medical de
lungă durată este denumit asistent medical generalist cu studii superioare de lungă
durată şi, respectiv moaşă, în conformitate cu anexele nr. 1 şi 2.
(3) Certificatul de asistent medical, diploma de asistent medical, respectiv diploma de
licenţă vor menţiona competenţa profesională dobândită.
(4) Planurile de învăţământ şi curricula de pregătire pentru formele de învăţământ
prevăzute la alin. (1) sunt diferenţiate.
Art. 20. - (1) În învăţământul postliceal sanitar se pot înscrie absolvenţii de liceu cu
certificat de absolvire sau diplomă de bacalaureat.
(2) Asistenţii medicali şi moaşele, absolvenţi ai şcolilor sanitare postliceale cu
diplomă de bacalaureat, pot accede în colegii universitare cu profil medico-farmaceutic
uman şi facultăţi de asistenţi medicali, respectiv în facultăţi de moaşe, în condiţiile
legii, cu posibilitatea echivalării studiilor efectuate în învăţământul medical
preuniversitar, în condiţiile stabilite de senatele universitare, conform reglementărilor în
vigoare privind autonomia universitară.
Art. 21. - Absolvenţii de învăţământ superior medical cu o durată de 4 ani, care
promovează examenul de licenţă, primesc diplomă de licenţă şi pot urma studii
postuniversitare.
Art. 22. - Specializările şi cifrele anuale de şcolarizare pentru şcolile postliceale
sanitare de stat, colegiile universitare cu profil medico-farmaceutic uman, pentru
facultăţile de asistenţi medicali licenţiaţi şi pentru facultăţile de moaşe se stabilesc de
către Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării, pe baza propunerilor
unităţilor de învăţământ preuniversitar de profil şi ale senatelor universitare ale
instituţiilor de învăţământ superior.
Art. 23. - Colegiile universitare cu profil medico-farmaceutic uman, facultăţile de
asistenţi medicali generalişti şi facultăţile de moaşe funcţionează în componenţa
actualelor universităţi de medicină şi farmacie acreditate şi în structura instituţiilor de
învăţământ superior, acreditate conform legii.
Art. 24. - Pregătirea practică a cursanţilor din şcolile postliceale de profil, a
studenţilor din colegiile universitare medicale, facultăţile de asistenţi medicali licenţiaţi
şi facultăţile de moaşe se desfăşoară în unităţi sanitare stabilite de către Ministerul
Sănătăţii, atât pentru învăţământul public, cât şi pentru cel privat.
Art. 25. - Formarea continuă a asistenţilor medicali şi a moaşelor se face în instituţii
abilitate de către Ministerul Sănătăţii, conform legii.
Art. 26. - Ministerul Educaţiei şi Cercetării, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii, este
autorizat ca, în funcţie de dinamica sectorului sanitar, să stabilească noi specialităţi
pentru pregătirea asistenţilor medicali.
Art. 27. - Şcolile sanitare postliceale, publice sau private, respectiv colegiile
universitare medicale, precum şi facultăţile de asistenţi medicali licenţiaţi şi facultăţile
de moaşe sunt supuse procesului de evaluare, autorizare şi acreditare, potrivit legii.
 257

CAPITOLUL II
Dispoziţii privind exercitarea, pe teritoriul României, a profesiei de
asistent medical generalist şi a profesiei de moaşă de către
asistenţii medicali generalişti şi moaşele cetăţeni ai unui stat membru
al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic
European sau ai Confederaţiei Elveţiene

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii privind facilitarea dreptului de stabilire

Art. 28. - La intrarea în profesie, asistenţii medicali generalişti şi moaşele, cetăţeni ai

unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic
European sau ai Confederaţiei Elveţiene vor prezenta autorităţilor competente române
certificatul cazierului judiciar emis de statul membru de origine sau de provenienţă ori,
în lipsa acestuia, un document echivalent emis de acel stat.
Art. 29. - (1) Pentru accesul la una dintre activităţile profesionale sau pentru
exercitarea acesteia, asistenţii medicali generalişti şi moaşele, cetăţeni ai unui stat
membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau
ai Confederaţiei Elveţiene, vor prezenta autorităţilor competente române certificatul de
sănătate fizică şi psihică, eliberat de statul membru de origine sau de provenienţă.
(2) În situaţia în care, pentru accesul şi exercitarea activităţii prevăzute la alin. (1),
statul membru de origine sau de provenienţă nu impune o astfel de cerinţă şi, în
consecinţă, nu emite cetăţenilor săi un astfel de document, autorităţile competente
române acceptă din partea acestuia un atestat echivalent certificatului de sănătate.
Art. 30. - (1) Solicitările asistenţilor medicali generalişti şi moaşelor cetăţeni ai unui
stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European
sau ai Confederaţiei Elveţiene cu privire la accesul în România, la una dintre activităţile
profesionale, se soluţionează de către Ministerul Sănătăţii, în colaborare cu Ordinul
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, în termen de 3 luni de la data depunerii
dosarului complet de către persoana interesată.
(2) Dosarul prevăzut la alin. (1) va cuprinde:
a) documentul de identitate;
b) titlul de calificare oficială în profesia de asistent medical generalist sau, respectiv,
titlul de calificare oficială în profesia de moaşă obţinut în România, titlul de calificare
oficială în profesia de asistent medical generalist sau, respectiv, titlul de calificare
oficială în profesia de moaşă obţinut sau, după caz, recunoscut într-un stat membru al
Uniunii Europene, într-un stat aparţinând Spaţiului Economic European sau în
Confederaţia Elveţiană, respectiv atestatul de echivalare emis de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării în cazul titlurilor de calificare oficială în profesia de asistent medical
generalist şi, respectiv, în profesia de moaşă, obţinute într-un stat terţ şi care nu au fost
recunoscute de unul dintre statele membre enumerate;
c) certificatul de sănătate sau atestatul echivalent al acestuia, emis de statul membru
de origine sau de provenienţă;
d) certificatul de cazier judiciar emis de statul membru de origine sau de provenienţă,
în cazul în care intrarea în profesie se face în România iar, în lipsa acestuia, documentul
echivalent emis de statul respectiv.
(3) Deciziile autorităţilor competente române în aceste cazuri pot fi atacate la instanţa
de contencios administrativ.
 258

(4) În situaţia prevăzută la art. 31, cererea de reexaminare suspendă termenul legal de
soluţionare. Autorităţile competente române vor continua procedura prevăzută la alin.
(1) după primirea răspunsului din partea statului membru consultat sau după expirarea
termenului de 3 luni, prevăzut de normele Uniunii Europene pentru formularea
răspunsului de către statele membre consultate în aceste situaţii.
Art. 31. - (1) Atunci când autorităţile competente române au cunoştinţă de fapte grave
şi precise care pot avea repercusiuni asupra începerii activităţii profesionale sau asupra
exercitării profesiei de asistent medical generalist sau a profesiei de moaşă în România,
comise de asistenţii medicali generalişti sau moaşele cetăţeni ai unui stat membru al
Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene, anterior stabilirii în România şi în afara teritoriului său, acestea
informează statul membru de origine sau de provenienţă al celor în cauză.
(2) Autorităţile competente române comunică statului membru gazdă informaţiile
solicitate cu privire la sancţiunile disciplinare de natură profesională sau administrativă,
precum şi cu privire la sancţiunile penale interesând exerciţiul profesiilor de asistent
medical generalist şi, respectiv, de moaşă, aplicate asistenţilor medicali generalişti şi
moaşelor, pe durata exercitării profesiei în România.
(3) Autorităţile competente române analizează informaţiile transmise de statul
membru gazdă cu privire la faptele grave şi precise comise de asistenţii medicali
generalişti şi moaşele cetăţeni români sau care provin din România, anterior stabilirii în
statul membru gazdă şi în afara teritoriului său, fapte care pot avea repercusiuni asupra
începerii activităţii profesionale sau asupra exercitării profesiei în acel stat.
(4) Autorităţile competente române decid asupra naturii şi amplorii investigaţiilor pe
care le întreprind în situaţiile pentru care au fost sesizate şi comunică statului membru
gazdă, în termen de 3 luni de la primirea solicitării acestuia, consecinţele care rezultă cu
privire la atestatele şi documentele pe care le-au emis în cazurile respective.
(5) Autorităţile competente române asigură confidenţialitatea informaţiilor transmise.
Art. 32. - Documentele prevăzute la art. 28, 29 şi 31 sunt valabile 3 luni de la data
emiterii.

SECŢIUNEA a 2-a
Dispoziţii cu privire la libera prestare a serviciilor

Art. 33. - (1) În vederea prestării temporare de servicii în România, atunci când
solicită accesul la una dintre activităţile profesionale, asistenţii medicali generalişti şi
moaşele cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând
Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul din aceste
state, sunt înregistraţi, la cerere, după o procedură simplificată, în Ordinul Asistenţilor
Medicali şi Moaşelor din România pe durata prestării temporare de servicii, în vederea
aplicării prevederilor art. 37.
(2) Exercitarea activităţilor de asistent medical generalist şi, respectiv, de moaşă, în
aceste situaţii, se face cu respectarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de
lege pentru asistenţii medicali generalişti şi, respectiv, pentru moaşele cetăţeni români.
(3) Atunci când, pe durata prestării temporare de servicii în România, persoanele
prevăzute la alin. (1) încalcă dispoziţiile profesionale cu caracter disciplinar sau
administrativ prevăzute de lege, autorităţile competente române informează statul
membru în care cei în cauză sunt stabiliţi.
 259

Art. 34. - (1) Prestarea temporară de servicii pe teritoriul României de către asistenţii
medicali generalişti şi de către moaşele, cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii
Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei
Elveţiene, stabiliţi în unul din aceste state, se face pe baza următoarelor documente:
a) declaraţia prealabilă adresată autorităţilor competente române de către solicitant,
declaraţie în care se precizează durata de prestare a activităţii profesionale, natura şi
locul de desfăşurare a acesteia. În cazuri urgente, declaraţia poate fi făcută în termen de
maximum 7 zile de la încetarea prestării activităţii cu caracter urgent;
b) dovezi prin care autorităţile competente ale statului membru în care este stabilit
solicitantul atestă că acesta exercită legal activităţile respective pe teritoriul acelui stat;
c) dovezi prin care autorităţile competente ale statului membru de origine sau de
provenienţă atestă că solicitantul este posesor al unui titlu de calificare oficială de
asistent medical generalist, respectiv de moaşă, prevăzut de normele Uniunii Europene
pentru prestarea activităţilor în cauză.
(2) Documentele prevăzute la alin. (1) sunt valabile timp de 12 luni de la data emiterii
lor.
Art. 35. - (1) În caz de prestare temporară a serviciilor care antrenează deplasarea
prestatorului în România, asistenţii medicali generalişti şi, respectiv, moaşele cetăţeni ai
unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic
European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul dintre aceste state, sunt
exceptaţi de la procedura de acreditare prevăzută de legislaţia asigurărilor sociale de
sănătate.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) au obligaţia de a informa în prealabil Casa
Naţională de Asigurări de Sănătate asupra serviciilor pe care urmează să le presteze pe
teritoriul României, iar, în caz de urgenţă, în termen de maximum 7 zile de la prestarea
acestora.
Art. 36. - Începând cu data aderării la Uniunea Europeană, autorităţile competente
române vor retrage, după caz, temporar sau definitiv, dovezile prevăzute la art. 34 alin.
(1) lit. b) eliberate asistenţilor medicali generalişti şi, respectiv, moaşelor cetăţeni
români, precum şi asistenţilor medicali generalişti şi, respectiv, moaşelor care întrunesc
condiţiile prevăzute la art. 1 lit. b)-d), stabiliţi în România, în cazul în care acestora li se
aplică sancţiunile prevăzute de lege, cu ridicarea dreptului de liberă practică a profesiei.

SECŢIUNEA a 3-a
Dispoziţii comune cu privire la dreptul de stabilire
şi libera prestare de servicii

Art. 37. - Asistenţii medicali generalişti şi moaşele cetăţeni ai unui stat membru al
Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene care, în timpul exercitării profesiunii în România, încalcă legile
şi regulamentele profesiei, răspund potrivit legii.
Art. 38. - (1) Asistenţii medicali generalişti şi, respectiv, moaşele cetăţeni ai unui stat
membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau
ai Confederaţiei Elveţiene, care exercită profesia în România, au dreptul de a ataşa la
 260

titlul profesional corespunzător prevăzut la art. 4 titlul legal de formare obţinut în statul
membru de origine sau de provenienţă, în limba statului emitent şi, eventual, abrevierea
acestui titlu, în măsura în care nu este identic cu titlul profesional. Titlul legal de
formare va fi însoţit de numele şi locul instituţiei sau al organismului emitent.
(2) Dacă titlul respectiv de formare desemnează în România o pregătire
complementară, neînsuşită de beneficiar, acesta va utiliza, în exerciţiul profesiei, forma
corespunzătoare a titlului, indicată de autorităţile competente române.
Art. 39. - (1) Asistenţii medicali generalişti şi, respectiv, moaşele cetăţeni ai unui stat
membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau
ai Confederaţiei Elveţiene, care sunt stabiliţi şi exercită profesia în România, au
obligaţia de a se informa la autorităţile competente române cu privire la legislaţia care
reglementează sectorul de sănătate, domeniul securităţii sociale, precum şi cu privire la
Codul de etică şi deontologie al asistentului medical şi al moaşei din România.
(2) În vederea furnizării informaţiilor prevăzute la alin. (1), autorităţile competente
române vor organiza la nivelul structurilor teritoriale şi centrale birouri de informare
legislativă.

CAPITOLUL III
Organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor
Medicali şi Moaşelor din România

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

Art. 40. - (1) Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se organizează şi
funcţionează ca organizaţie profesională a asistenţilor medicali şi a moaşelor,
neguvernamentală, de interes public, apolitică, nonprofit, având ca obiect de activitate
controlul şi supravegherea exercitării profesiei de asistent medical şi, respectiv, a
profesiei de moaşă cu drept de liberă practică.
(2) Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România are autonomie
instituţională.
(3) Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România are sediul central în
municipiul Bucureşti.
(4) Patrimoniul Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se constituie
din bunuri mobile şi imobile, dobândite în condiţiile legii.
Art. 41. - În cadrul Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se
înfiinţează Comisia de specialitate a asistenţilor medicali generalişti, Comisia de
specialitate a moaşelor, comisii de specialitate pentru celelalte specialităţi ale
asistenţilor medicali, precum şi Comisia de disciplină.

SECŢIUNEA a 2-a
Atribuţiile Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România

Art. 42. - (1) Atribuţiile generale ale Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România sunt:
 261

a) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea normelor specifice şi a

reglementărilor privind profesiile de asistent medical şi de moaşă şi asigură aplicarea
lor;
b) apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele profesionale ale membrilor
săi, apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a asistentului medical şi a
moaşei în exercitarea profesiei;
c) supraveghează respectarea standardelor de calitate a activităţilor de asistent
medical şi, respectiv, de moaşă;
d) participă, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii, la elaborarea criteriilor şi
standardelor de evaluare a calităţii îngrijirilor de sănătate şi asigură aplicarea acestora;
e) elaborează şi adoptă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România şi Codul de etică şi deontologie al
asistentului medical şi al moaşei din România, luând măsurile necesare pentru
respectarea unitară a acestora;
f) îi reprezintă pe membrii săi în relaţiile cu autorităţile şi instituţiile guvernamentale
şi neguvernamentale, interne şi internaţionale;
g) organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică, deontologie
profesională şi a cazurilor de malpraxis, în calitate de organ de jurisdicţie profesională;
h) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la înscrierea asistenţilor medicali şi a moaşelor
în Registrul unic naţional al asistenţilor medicali şi moaşelor din România şi la
actualizarea permanentă a acestuia;
i) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la organizarea şi desfăşurarea concursurilor şi
examenelor pentru asistenţi medicali şi moaşe;
j) controlează şi supraveghează împreună cu Ministerul Sănătăţii modul de exercitare
a profesiei de asistent medical şi de moaşă, indiferent de forma şi de unitatea sanitară în
care se exercită;
k) eliberează avizul necesar dobândirii autorizaţiei de liberă practică în profesia de
asistent medical, respectiv în profesia de moaşă;
l) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea criteriilor şi standardelor de dotare
a cabinetelor de practică independentă pentru îngrijiri de sănătate;
m) reprezintă asistenţii medicali şi moaşele, care desfăşoară activităţi de îngrijire în
cadrul sistemului de asigurări de sănătate, la elaborarea contractului-cadru privind
condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de
sănătate şi a normelor de aplicare a acestuia;
n) stabileşte, în funcţie de gradul riscului profesional, valoarea riscului asigurat în
cadrul asigurărilor de răspundere civilă pentru asistenţii medicali şi pentru moaşe;
o) acţionează, alături de instituţiile abilitate centrale sau teritoriale ca, în unităţile
sanitare publice şi private, să fie asigurată calitatea îngrijirilor de sănătate;
p) organizează puncte teritoriale de informare privind legislaţia sistemului de
sănătate;
q) poate formula acţiuni în justiţie în nume propriu sau în numele membrilor săi, prin
structurile naţionale şi teritoriale;
r) elaborează ghiduri şi protocoale de practică, criteriile şi condiţiile privind
asigurarea calităţii îngrijirilor de sănătate pe care le propune spre aprobare Ministerului
Sănătăţii.
(2) În domeniul formării profesionale, Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România are următoarele atribuţii:
a) colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării la
organizarea educaţiei continue, specializării şi creşterii gradului de competenţă
profesională a asistenţilor medicali şi moaşelor;
 262

b) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea metodologiei şi tematicilor de

concursuri şi examene pentru asistenţii medicali şi pentru moaşe;
c) susţine activitatea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi organizează manifestări
ştiinţifice în domeniul îngrijirilor de sănătate;
d) organizează centre de pregătire lingvistică, necesare pentru exercitarea profesiei de
către asistenţii medicali şi moaşele cetăţeni ai statelor membre ai Uniunii Europene, ai
statelor aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene.

SECŢIUNEA a 3-a
Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România

Art. 43. - (1) Calitatea de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România se dobândeşte la cerere.
(2) Calitatea de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România
se pierde pe durata suspendării sau în caz de retragere a dreptului de exercitare a
profesiei de asistent medical sau a profesiei de moaşă.
(3) Calitatea de membru este dovedită prin certificatul de membru al Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, care se eliberează la înscriere.
(4) Eliberarea certificatului de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor
din România se va face numai pentru asistenţii medicali şi moaşele care îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art. 10.
(5) Pot deveni, la cerere, membri ai Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România şi asistenţii medicali şi moaşele cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii
Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei
Elveţiene, stabiliţi în România.
(6) Calitatea de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România
o pot păstra, la cerere, şi pensionarii asistenţi medicali şi, respectiv, moaşe, care au
practicat profesia.

SECŢIUNEA a 4-a
Drepturi şi obligaţii

Art. 44. - Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România au

următoarele drepturi:
a) de a alege şi de a fi aleşi în organele reprezentative ale Ordinului Asistenţilor
Medicali şi Moaşelor din România, în condiţiile prezentei legi;
b) de a avea acces la toate datele care privesc organizarea administrativă a Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România şi a filialelor acestuia;
c) de a se adresa nemijlocit tuturor organelor Ordinului Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România, naţionale sau teritoriale, şi de a primi informaţiile solicitate;
d) de a participa la acţiunile organizate de Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor
din România şi de a fi informat despre desfăşurarea acestora;
e) de a participa la programe de perfecţionare pentru asistenţii medicali şi pentru
moaşe;
f) de a contesta sancţiunile primite în termen de 30 de zile de la comunicarea lor,
conform prevederilor prezentei legi;
 263

g) dreptul persoanelor care exercită funcţii de conducere la nivel teritorial sau naţional
în structurile Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România de a-şi menţine
locul de muncă pe perioada în care îndeplinesc funcţiile respective;
h) de a li se acorda, de către Consiliul naţional, pentru merite deosebite, recompense,
diplome de onoare şi de excelenţă, la propunerea Biroului executiv al Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, precum şi calitatea de membru de
onoare;
i) de a beneficia de asistenţă medicală gratuită şi medicamente gratuite atât personal,
cât şi pentru membrii lor de familie.
Art. 45. - (1) Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România au
următoarele obligaţii:
a) să respecte reglementările legale privind exercitarea profesiei;
b) să respecte Statutul Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România
privind exercitarea profesiilor de asistent medical şi de moaşă, precum şi Regulamentul
de organizare şi funcţionare a Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România;
c) să respecte şi să aplice prevederile Codului de etică şi deontologie al asistentului
medical şi al moaşei din România, manifestând un comportament demn în exercitarea
profesiei;
d) să se abţină de la orice faptă menită a aduce prejudicii Ordinului Asistenţilor
Medicali şi Moaşelor din România sau prestigiului profesiei de asistent medical şi
profesiei de moaşă;
e) să participe la adunările generale ale filialelor din care fac parte;
f) să apere reputaţia şi interesele legitime ale asistenţilor medicali şi moaşelor;
g) să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie profesională şi a celor care
reglementează organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor
din România;
h) să respecte Statutul Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România,
Codul de etică şi deontologie al asistentului medical şi al moaşei din România,
hotărârile organelor de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România şi regulamentele profesiei; să rezolve sarcinile ce le-au fost încredinţate în
calitate de membri sau reprezentanţi ai Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România;
i) să nu aducă prejudicii reputaţiei Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România şi să acţioneze pe toată durata exercitării profesiei în vederea creşterii gradului
de pregătire profesională.
(2) În vederea creşterii gradului de pregătire profesională, asistenţii medicali şi
moaşele sunt obligaţi să efectueze cursuri de pregătire şi alte forme de educaţie
continuă creditate. La cumularea numărului de credite stabilit în acest sens de către
Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se iau în calcul programele,
precum şi celelalte forme de educaţie continuă avizate de către acesta.
(3) Asistenţilor medicali şi moaşelor care nu realizează, pe parcursul a 3 ani, numărul
minim de credite stabilit de Consiliul naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România li se poate suspenda dreptul de liberă practică, până la realizarea
numărului de credite respectiv.

SECŢIUNEA a 5-a
Organizarea la nivel teritorial şi naţional
 264

A. Organizarea la nivel teritorial

Art. 46. - (1) Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România este organizat la
nivel naţional şi judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, şi funcţionează prin
filialele judeţene şi a municipiului Bucureşti.
(2) Filialele judeţene şi filiala municipiului Bucureşti nu au personalitate juridică şi
beneficiază de autonomie organizatorică şi funcţională, în limitele prevăzute de Statutul
şi reglementările Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
(3) Sediul filialei judeţene este în oraşul de reşedinţă a judeţului, respectiv în
municipiul Bucureşti, pentru filiala municipiului Bucureşti.
Art. 47. - Organele de conducere ale filialei judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti, sunt:
a) adunarea generală a asistenţilor medicali şi moaşelor;
b) consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti;
c) biroul consiliului judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti;
d) preşedintele.
Art. 48. - (1) Adunarea generală este constituită din reprezentanţii tuturor asistenţilor
medicali şi moaşelor cu drept de liberă practică înscrişi în filiala respectivă, conform
normei de reprezentare de 1 la 50.
(2) Adunarea generală alege prin vot secret, cu majoritate simplă, membrii consiliului
judeţean, respectiv ai Consiliului municipiului Bucureşti, în prezenţa a cel puţin 2/3 din
numărul total al reprezentanţilor aleşi.
Art. 49. - (1) Consiliile judeţene au un număr de membri proporţional cu numărul
asistenţilor medicali şi, respectiv, moaşelor, înscrişi în Ordinul Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România, după cum urmează:
a) până la 1.000 asistenţi medicali şi moaşe înscrişi - 11 membri;
b) între 1.001-2.000 asistenţi medicali şi moaşe înscrişi - 15 membri;
c) între 2.001-4.000 asistenţi medicali şi moaşe înscrişi - 19 membri;
d) peste 4.000 asistenţi medicali şi moaşe înscrişi - 21 membri.
(2) Consiliul municipiului Bucureşti este format din 25 de membri.
(3) Alegerile sunt validate în prezenţa a 2/3 din numărul total al reprezentanţilor în
adunarea generală. În cazul în care la adunarea generală la care au loc alegeri nu este
prezent un număr de 2/3 din numărul total al reprezentanţilor, în termen de două
săptămâni se va organiza o altă adunare generală pentru alegeri, al cărei rezultat va fi
validat, indiferent de numărul participanţilor.
(4) Consiliul judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, va alege dintre membrii
săi un birou format din: un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi un secretar.
B. Organizarea la nivel naţional
Art. 50. - (1) Organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor
din România la nivel naţional sunt:
a) Adunarea generală naţională;
b) Consiliul naţional;
c) Biroul executiv;
d) preşedintele.
(2) Organele de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile prezentei legi.
Art. 51. - (1) Adunarea generală naţională este constituită din reprezentanţii aleşi la
nivel judeţean şi al municipiului Bucureşti, conform normei de un reprezentant la 500
de membri.
(2) Adunarea generală naţională alege prin vot secret, cu majoritate simplă, membrii
Consiliului naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, în
 265

prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul total al reprezentanţilor aleşi. În cazul în care, la
adunarea generală naţională la care au loc alegeri, nu este prezent un număr de 2/3 din
numărul total al reprezentanţilor, în termen de două săptămâni se va organiza o altă
adunare generală naţională de alegeri, al cărei rezultat va fi validat, indiferent de
numărul participanţilor.
(3) Adunarea generală naţională adoptă, în prezenţa a cel puţin 2/3 din numărul total
al reprezentanţilor aleşi, Codul de etică şi deontologie al asistentului medical şi al
moaşei din România, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, precum şi Statutul Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
Art. 52. - (1) Consiliul naţional este alcătuit din câte 2 reprezentanţi ai fiecărui judeţ,
respectiv 4 reprezentanţi ai municipiului Bucureşti, şi câte un reprezentant din
ministerele cu reţea sanitară proprie, aleşi de către Adunarea generală naţională.
(2) Consiliul naţional este legal constituit în prezenţa a jumătate plus unu din numărul
membrilor săi şi hotărăşte cu majoritate simplă.
(3) Consiliul naţional se întruneşte în sesiuni trimestriale şi extraordinare.
(4) În cadrul Consiliului naţional funcţionează Comisia naţională de specialitate a
asistenţilor medicali generalişti, Comisia naţională de specialitate a moaşelor, comisii
naţionale de specialitate pentru celelalte specialităţi ale asistenţilor medicali, Comisia
naţională de disciplină, precum şi departamente şi compartimente de specialitate.
Art. 53. - Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România este coordonat, între
sesiunile Consiliului naţional, de Biroul executiv.
Art. 54. - (1) Biroul executiv al Consiliului naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali
şi Moaşelor din România asigură activitatea permanentă a acestuia, conform prezentei
legi.
(2) Biroul executiv al Consiliului naţional este alcătuit din preşedinte, 3 vicepreşedinţi
şi un secretar, aleşi prin vot secret de către membrii Consiliului naţional.
Art. 55. - Persoanele care exercită funcţii de conducere la nivel teritorial sau naţional
în structurile Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România îşi menţin locul
de muncă pe perioada în care îndeplinesc funcţiile respective.
Art. 56. - Organizarea alegerilor la nivel judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti,
şi la nivel naţional se desfăşoară o dată la 4 ani, în baza regulamentului de alegeri
elaborat de Biroul executiv al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România
şi aprobat de Consiliul naţional. Alegerile organizate conform Legii nr. 461/2001
privind exercitarea profesiunii de asistent medical, înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali din România, cu modificările şi
completările ulterioare, rămân valabile până la expirarea mandatului. După această dată
Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România va organiza alegeri la nivel
naţional şi va funcţiona conform structurii prevăzute în prezenta lege.
Art. 57. - Veniturile Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se
constituie din:
a) taxe de înscriere;
b) cotizaţii lunare;
c) donaţii, sponsorizări, potrivit legii;
d) fonduri rezultate din diferite taxe pentru manifestări ştiinţifice şi din drepturi
editoriale, în condiţiile legii;
e) alte surse, cu respectarea prevederilor legale.
 266

SECŢIUNEA a 6-a
Răspunderea disciplinară

Art. 58. - (1) Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România care
încalcă normele de exercitare a profesiei şi nu respectă Codul de etică şi deontologie al
asistentului medical şi al moaşei din România răspund disciplinar, în funcţie de
gravitatea abaterii, şi li se va aplica una dintre următoarele sancţiuni:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) suspendarea temporară a calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România şi propunerea către Ministerul Sănătăţii de anulare a autorizaţiei de liberă
practică a profesiei pentru o perioadă limitată sau definitiv.
(2) Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se aplică de către consiliul teritorial al
Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
(3) Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. c) şi d) se aplică de către Consiliul naţional al
Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România numai după efectuarea unei
expertize de către o comisie alcătuită din cel puţin 5 membri, aprobată de acesta la
propunerea comisiilor de specialitate.
Art. 59. - Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se comunică în scris persoanei în
cauză, consiliului teritorial al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România,
persoanei juridice consemnatare a contractului individual de muncă şi, după caz,
Ministerului Sănătăţii.
Art. 60. - (1) Contestaţiile împotriva sancţiunilor prevăzute la art. 58 alin. (1) lit. a) şi
b) se pot adresa comisiei teritoriale de disciplină a Ordinului Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România care a aplicat sancţiunea, în termen de 30 de zile de la
comunicare.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 58 alin. (1) lit. c) şi d) pot fi contestate la judecătoria
în a cărei circumscripţie teritorială îşi desfăşoară activitatea asistentul medical sau
moaşa sancţionată, în termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii.
Art. 61. - Răspunderea disciplinară a membrilor Ordinului Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România, prevăzută la art. 58, nu exclude răspunderea civilă,
contravenţională şi penală.

CAPITOLUL IV
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 62. - (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, Ordinul Asistenţilor Medicali
din România îşi schimbă denumirea în Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România şi Registrul unic al asistenţilor medicali din România îşi schimbă denumirea
în Registrul unic naţional al asistenţilor medicali şi moaşelor din România.
(2) Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România funcţionează în baza
prezentei legi şi în baza reglementărilor proprii, elaborate în conformitate cu prevederile
acesteia.
Art. 63. - (1) În vederea facilitării accesului la exerciţiul profesiei de asistent medical
generalist şi, respectiv, a profesiei de moaşă pe teritoriul României, Ministerul
Sănătăţii, în colaborare cu Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România,
recunoaşte calificările de asistent medical generalist şi, respectiv, de moaşă, dobândite
 267

în conformitate cu normele Uniunii Europene, într-un stat membru al Uniunii Europene,

într-un stat aparţinând Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană, de
cetăţenii acestor state, iar încadrarea în muncă se face conform legii.
(2) Normele privind recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de asistent
medical generalist şi, respectiv, de moaşă, eliberate de un stat membru al Uniunii
Europene, de un stat aparţinând Spaţiului Economic European şi de Confederaţia
Elveţiană, cetăţenilor acestora, se elaborează de către Ministerul Sănătăţii, în colaborare
cu Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, şi se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
(3) Normele privind definirea titlurilor profesionale şi a domeniilor de activitate
pentru asistenţii medicali formaţi în celelalte specialităţi se elaborează de către
Ministerul Sănătăţii, în colaborare cu Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din
România, în termen de 180 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, şi se aprobă
prin hotărâre a Guvernului.
Art. 64. - Calificările profesionale dobândite de asistenţii medicali cetăţeni ai unui stat
membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau
ai Confederaţiei Elveţiene, în altă specialitate decât cea de asistent medical generalist,
se recunosc în scop profesional de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
Art. 65. - Practicarea profesiei de asistent medical şi a profesiei de moaşă de către
persoanele care nu au această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform
Codului penal.
Art. 66. - Perfecţionarea asistenţilor medicali şi a moaşelor se poate face prin
specializări şi competenţe conform normelor elaborate de Ministerul Sănătăţii, în
colaborare cu Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
Art. 67. - În sensul prezentei legi, profesia de asistent medical de farmacie, profesia
de optician medical şi profesia de tehnician dentar se asimilează profesiei de asistent
medical.
Art. 68. - Codul de etică şi deontologie al asistentului medical şi al moaşei din
România, precum şi deciziile Consiliului naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali şi
Moaşelor din România, care privesc organizarea şi funcţionarea acestuia, se publică de
către Consiliul naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 69. - (1) Anexele nr. 1 şi 2 fac parte integrantă din prezenta lege.
(2) Titlul profesional de asistent medical generalist şi titlul profesional de moaşă se
modifică numai prin lege.
(3) Celelalte titluri profesionale de asistent medical prevăzute în anexa nr. 1 lit. C se
modifică şi se completează prin hotărâre a Guvernului.
Art. 70. - (1) Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea nr. 461/2001 privind
exercitarea profesiunii de asistent medical, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Ordinului Asistenţilor Medicali din România, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 425 din 31 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare.

ANEXA Nr. 1

A. Titluri oficiale de calificare de asistent medical

I. Titluri oficiale de calificare de asistent medical, dobândite în România
 268

Asistent medical cu studii medii - diplomă de absolvire liceu sanitar cu durata de 5

ani, eliberată de Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei
Asistent medical cu studii postliceale:
a) diplomă de absolvire şcoală postliceală sanitară sau diplomă de şcoală tehnică
sanitară eliberată de Ministerul Sănătăţii, Ministerul Învăţământului şi
Ştiinţei/Ministerul Educaţiei Naţionale;
b) certificat de absolvire şcoală postliceală sanitară, eliberat de Ministerul Educaţiei
Naţionale/Ministerul Educaţiei şi Cercetării;
c) certificat de competenţe profesionale, eliberat de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării/Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului;
d) atestat eliberat de Ministerul Învăţământului şi Ministerul Sănătăţii.
Asistent medical cu studii superioare de scurtă durată - diplomă de absolvire colegiu
universitar de profil, eliberată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
Asistent medical cu studii superioare de lungă durată - diplomă de licenţă, eliberată
de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
II. Diplome, certificate, titluri sau alte dovezi de calificare în unul dintre domeniile
care fac obiectul de activitate al profesiei de asistent medical în România, obţinute sau,
după caz, recunoscute într-un stat membru al Uniunii Europene, într-un stat membru
aparţinând Spaţiului Economic European sau de Confederaţia Elveţiană, respectiv
atestatul de echivalare emis de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, în cazul
dovezilor de calificare dobândite într-un stat terţ şi care nu au fost recunoscute de unul
dintre statele membre enumerate.
B. Titluri oficiale de calificare de asistent medical generalist
I. Titluri oficiale de calificare de asistent medical generalist, dobândite în România
Asistent medical generalist:
a) atestat de echivalare de studii de asistent medical generalist, asistent medical
medicină generală;
b) diplomă de absolvire şcoală postliceală sanitară în specialitatea: asistent medical
medicină generală, asistent medical generalist, eliberată de Ministerul Sănătăţii sau
Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei;
c) certificat de absolvire şcoală postliceală sanitară în specialitatea: asistent medical
generalist, asistent medical medicină generală, eliberat de Ministerul Educaţiei
Naţionale/Ministerul Educaţiei şi Cercetării;
d) certificat de competenţe profesionale, eliberat de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării/Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului;
e) una dintre diplomele prevăzute în anexa nr. 1 şi certificat de confirmare ca asistent
medical generalist sau asistent medical medicină generală, eliberat de Ministerul
Sănătăţii.
Asistent medical generalist cu studii superioare de scurtă durată - diplomă de
absolvire colegiu universitar de profil, eliberată de Ministerul Educaţiei Naţionale,
Ministerul Educaţiei şi Cercetării/Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
Asistent medical generalist cu studii superioare de lungă durată - diplomă de licenţă,
eliberată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării/Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului
II. Diplome, certificate, titluri sau alte dovezi de calificare de asistent medical
responsabil de îngrijiri generale, eliberate sau, după caz, recunoscute de un stat membru
al Uniunii Europene, de un stat membru aparţinând Spaţiului Economic European sau
de Confederaţia Elveţiană cetăţenilor acestora sau, respectiv, atestatul de echivalare
emis de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, în cazul dovezilor de calificare
 269

de asistent medical generalist, dobândite într-un stat terţ şi care nu au fost recunoscute
de unul dintre statele membre menţionate.
C. Titluri profesionale de asistent medical
Asistent medical generalist
Asistent medical de îngrijiri generale de sănătate
Asistent medical obstetrică-ginecologie
Asistent medical pediatrie
Asistent medical balneofizioterapie
Asistent medical igienă
Asistent medical igienă şi sănătate publică
Asistent medical laborator clinic
Asistent medical radiologie şi imagistică
Asistent medical farmacie
Asistent medico-social
Asistent medical de nutriţie şi dietetică
Asistent medical de ocrotire
Asistent de balneofiziokinetoterapie şi recuperare
Asistent medical de urgenţe medico-chirurgicale
Asistent de profilaxie stomatologică
Asistent igienist pentru cabinet stomatologic
Asistent pentru stomatologie asistenţă dentară.

ANEXA Nr. 2

A. Titluri oficiale de calificare în profesia de moaşă

I. Titluri oficiale de calificare de moaşă, obţinute în România
Moaşă:
a) atestat de echivalare în specialitatea asistent medical obstetrică-ginecologie,
eliberat de Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei şi Ministerul Sănătăţii;
b) diplomă de absolvire şcoală sanitară postliceală în specialitatea: asistent medical
obstetrică-ginecologie, eliberată de Ministerul Sănătăţii, Ministerul Învăţământului şi
Ştiinţei;
c) certificat de absolvire şcoală postliceală sanitară în specialitatea: asistent medical
obstetrică-ginecologie, eliberat de Ministerul Educaţiei Naţionale/Ministerul Educaţiei
şi Cercetării;
d) una dintre diplomele prevăzute în anexa nr. 1 lit. A, care atestă formarea în alt
domeniu de activitate al asistentului medical, şi certificat de confirmare ca asistent
medical, de obstetrică-ginecologie, eliberat de Ministerul Sănătăţii.
Moaşă cu studii superioare de lungă durată:
- diplomă de licenţă
II. Diplome, certificate, titluri sau alte dovezi de calificare de moaşă, eliberate sau,
după caz, recunoscute de un stat membru al Uniunii Europene, de un stat membru
aparţinând Spaţiului Economic European sau de Confederaţia Elveţiană cetăţenilor
acestora sau, respectiv, atestatul de echivalare emis de Ministerul Educaţiei, Cercetării
şi Tineretului, în cazul dovezilor de calificare de moaşă într-un stat terţ şi care nu au
fost recunoscute de unul dintre statele membre menţionate.
B. Titlul profesional: moaşă, asistent medical obstetrică-ginecologie.
 270

Lege nr. 46 din 21/01/2003

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din 29/01/2003
DREPTURILE PACIENTULUI

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - În sensul prezentei legi:

a) prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de
sănătate;
b) prin discriminare se înţelege distincţia care se face între persoane aflate în situaţii
similare pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau
sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale;
c) prin îngrijiri de sănătate se înţelege serviciile medicale, serviciile comunitare şi
serviciile conexe actului medical;
d) prin intervenţie medicală se înţelege orice examinare, tratament sau alt act medical
în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare;
e) prin îngrijiri terminale se înţelege îngrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de
tratament disponibile, atunci când nu mai este posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a
stării de boală, precum şi îngrijirile acordate în apropierea decesului.
Art. 2. - Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care
societatea dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale.
Art. 3. - Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o
discriminare.
 271

CAPITOLUL II
Dreptul pacientului la informaţia medicală

Art. 4. - Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale

disponibile, precum şi la modul de a le utiliza.
Art. 5. - (1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identităţii şi statutului
profesional al furnizorilor de servicii de sănătate.
(2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe
care trebuie să le respecte pe durata spitalizării.
Art. 6. - Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a
intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a
alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării
tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date
despre diagnostic şi prognostic.
Art. 7. - Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în
care informaţiile prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă.
Art. 8. - Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj respectuos, clar,
cu minimalizarea terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte
limba română, informaţiile i se aduc la cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe care
o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă formă de comunicare.
Art. 9. - Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege
o altă persoană care să fie informată în locul său.
Art. 10. - Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre evoluţia
investigaţiilor, diagnostic şi tratament, cu acordul pacientului.
Art. 11. - Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.
Art. 12. - Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la externare, un rezumat
scris al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada
spitalizării.

CAPITOLUL III
Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

Art. 13. - Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală
asumându-şi, în scris, răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale
opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului.
Art. 14. - Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie
medicală de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-
o exprimare anterioară a voinţei acestuia.
Art. 15. - În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă,
consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.
Art. 16. - În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul
trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de
înţelegere.
Art. 17. - (1) În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia
este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul,
decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.
(2) Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale
şi din 2 medici pentru pacienţii din ambulator.
 272

Art. 18. - Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea,

folosirea tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord.
Art. 19. - Consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul participării sale în
învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru
cercetare ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu excepţia
obţinerii consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă cercetarea este făcută şi în
interesul pacientului.
Art. 20. - Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără
consimţământul său, cu excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului
sau tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale.

CAPITOLUL IV
Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor
şi viaţa privată a pacientului

Art. 21. - Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor,

diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după
decesul acestuia.
Art. 22. - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care
pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
Art. 23. - În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii
medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu
mai este obligatorie.
Art. 24. - Pacientul are acces la datele medicale personale.
Art. 25. - (1) Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu
excepţia cazurilor în care această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul,
tratamentul ori îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului.
(2) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine
sau pentru sănătatea publică.

CAPITOLUL V
Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

Art. 26. - Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un
factor de risc major şi imediat pentru viaţa mamei.
Art. 27. - Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii necesare dezvoltării
unei vieţi sexuale normale şi sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare.
Art. 28. - (1) Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat, cu
excepţia cazului prevăzut la art. 26.
(2) Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode
privind sănătatea reproducerii.
(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente şi lipsite de
riscuri.

CAPITOLUL VI
Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale
 273

Art. 29. - (1) În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să recurgă la selectarea
pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament care sunt disponibile în număr limitat,
selectarea se face numai pe baza criteriilor medicale.
(2) Criteriile medicale privind selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de
tratament se elaborează de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei în termen de 30 de zile
de la data intrării în vigoare a prezentei legi şi se aduc la cunoştinţa publicului.
Art. 30. - (1) Intervenţiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai dacă
există condiţiile de dotare necesare şi personal acreditat.
(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) cazurile de urgenţă apărute în situaţii
extreme.
Art. 31. - Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.
Art. 32. - Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport
spiritual, material şi de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea
pacientului, în măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi creat cât mai
aproape de cel familial.
Art. 33. - Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către un
medic acreditat din afara spitalului.
Art. 34. - (1) Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să
supună pacientul nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl
recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii
respective.
(2) Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare
sau donaţii, cu respectarea legii.
Art. 35. - (1) Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea
stării sale de sănătate sau până la vindecare.
(2) Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea şi parteneriatul dintre
diferitele unităţi medicale publice şi nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, de specialitate
sau de medicină generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat.
După externare pacienţii au dreptul la serviciile comunitare disponibile.
Art. 36. - Pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă medicală de urgenţă, de
asistenţă stomatologică de urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu.

CAPITOLUL VII
Sancţiuni

Art. 37. - Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidenţialităţii datelor

despre pacient şi a confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte drepturi ale
pacientului prevăzute în prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară,
contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.

CAPITOLUL VIII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 38. - (1) Autorităţile sanitare dau publicităţii, anual, rapoarte asupra respectării
drepturilor pacientului, în care se compară situaţiile din diferite regiuni ale ţării, precum
şi situaţia existentă cu una optimă.
(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să afişeze la loc vizibil standardele
proprii în conformitate cu normele de aplicare a legii.
 274

(3) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul

Sănătăţii şi Familiei elaborează normele de aplicare a acesteia, care se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 39. - Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Art. 40. - La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă art. 78, 108 şi 124 din
Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, publicată în Buletinul Oficial,
Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Normă
din 7 aprilie 2004
de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003

Art. 1. - Unităţile sanitare de orice fel, denumite în continuare unităţi, care acordă
îngrijiri de sănătate sau îngrijiri terminale şi în care sunt efectuate intervenţii medicale,
au obligaţia de a furniza pacienţilor informaţii referitoare la:
a) serviciile medicale disponibile şi modul de acces la acestea;
b) identitatea şi statutul profesional al furnizorilor de servicii de sănătate;
c) regulile şi obiceiurile pe care trebuie să le respecte pe durata internării în unităţi cu
paturi;
d) starea propriei sănătăţi;
e) intervenţiile medicale propuse;
f) riscurile potenţiale ale fiecărei proceduri care urmează a fi aplicată;
g) alternativele existente la procedurile propuse;
h) date disponibile rezultate din cercetări ştiinţifice şi activităţi de inovare tehnologică;
i) consecinţele neefectuării tratamentului şi ale nerespectării recomandărilor medicale;
j) diagnosticul stabilit şi prognosticul afecţiunilor diagnosticate.
Art. 2. - (1) Unităţile trebuie să asigure accesul egal al pacienţilor la îngrijiri medicale,
fără discriminare pe bază de rasă, sex, vârstă, apartenenţă etnică, origine naţională,
religie, opţiune politică sau antipatie personală.
(2) Fiecare unitate trebuie să cuprindă în regulamentul propriu de organizare şi
funcţionare prevederi referitoare la obligaţia personalului angajat privind dreptul
pacienţilor la respect ca persoane umane.
Art. 3. - Unităţile trebuie să utilizeze toate mijloacele şi resursele disponibile pentru
asigurarea unui înalt nivel calitativ al îngrijirilor medicale.
Art. 4. - În situaţia în care intervenţiile medicale sunt refuzate de către pacienţi care îşi
asumă în scris răspunderea pentru decizia lor, acestora trebuie să li se explice
consecinţele refuzului sau opririi actelor medicale.
Art. 5. - În situaţia în care este necesară efectuarea unei intervenţii medicale unui
pacient care nu îşi poate exprima voinţa, personalul medical poate deduce acordul
acestuia dintr-o exprimare anterioară a voinţei, dacă aceasta este cunoscută.
Art. 6. - (1) În situaţia în care, pentru efectuarea unei intervenţii medicale, se solicită
consimţământul reprezentantului legal al pacientului, acesta trebuie să fie implicat în
adoptarea deciziei, în limitele capacităţii sale de înţelegere.
(2) În situaţia în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în
interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, unităţile
au obligaţia efectuării în cel mai scurt timp posibil a demersurilor pentru constituirea
comisiei de arbitraj de specialitate, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
 275

Art. 7. - (1) Fotografierea sau filmarea pacienţilor în unităţi, în cazurile în care

imaginile sunt necesare pentru stabilirea diagnosticului şi a tratamentului sau pentru
evitarea suspectării unei culpe medicale, se efectuează fără consimţământul acestora.
(2) În toate situaţiile care nu sunt prevăzute la alin. (1) unităţile sunt obligate să asigure
obţinerea consimţământului pacientului.
Art. 8. - Participarea la activităţi de cercetare ştiinţifică medicală a persoanelor care nu
sunt capabile să-şi exprime voinţa poate fi realizată numai după obţinerea
consimţământului reprezentanţilor legali şi numai în situaţia în care cercetarea
respectivă este efectuată şi în interesul pacienţilor.
Art. 9. - Unităţile trebuie să asigure accesul neîngrădit al pacienţilor la datele medicale
personale.
Art. 10. - (1) În situaţiile în care se solicită informaţii cu caracter confidenţial, unităţile
au obligaţia să asigure respectarea cadrului legal privind furnizarea acestora.
(2) În situaţiile în care datele referitoare la viaţa privată, familială a pacientului
influenţează pozitiv stabilirea diagnosticului, tratamentul sau îngrijirile acordate,
unităţile le pot utiliza, dar numai cu consimţământul acestora, fiind considerate excepţii
cazurile în care pacienţii reprezintă pericole pentru ei înşişi sau pentru sănătatea
publică.
Art. 11. - În situaţiile în care sarcina reprezintă un factor de risc major şi imediat pentru
sănătatea femeii gravide, se acordă prioritate salvării vieţii mamei.
Art. 12. - În asigurarea serviciilor din domeniul sănătăţii reproducerii, unităţile trebuie
să asigure condiţiile necesare alegerii de către pacienţi a celor mai sigure metode din
punct de vedere al eficienţei şi lipsei de riscuri.
Art. 13. - (1) Unităţile au obligaţia de a asigura efectuarea de intervenţii medicale
asupra pacientului numai dacă dispun de dotările necesare şi de personal acreditat.
(2) Intervenţiile medicale asupra pacientului pot fi efectuate în absenţa condiţiilor
prevăzute la alin. (1) numai în cazuri de urgenţă apărute în situaţii extreme.
Art. 14. - Unităţile pot asigura, la cererea pacientului sau a familiei acestuia, cadrul
adecvat în care acesta poate beneficia de sprijinul familiei şi al prietenilor, de suport
spiritual şi material pe tot parcursul îngrijirilor medicale.
Art. 15. - (1) La cererea pacienţilor internaţi, unităţile cu paturi trebuie să asigure
condiţiile necesare pentru obţinerea de către aceştia a altor opinii medicale, precum şi
pentru acordarea de servicii medicale de către medici acreditaţi din afara unităţii.
(2) Plata serviciilor medicale acordate pacienţilor internaţi de către medicii prevăzuţi la
alin. (1) se efectuează în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
Art. 16. - În scopul asigurării continuităţii îngrijirilor acordate pacienţilor, precum şi a
serviciilor comunitare necesare după externare, unităţile stabilesc parteneriate cu alte
unităţi medicale publice şi nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, care dispun de medici,
cadre medii sanitare şi de alt personal calificat.
 276

Ordonanţă de urgenţă nr. 150

din 31 octombrie 2002
privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - (1) Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a

ocrotirii şi promovării sănătăţii populaţiei care asigură acordarea unui pachet de servicii
de bază.
(2) Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar,
pe baza următoarelor principii:
a) alegerea liberă a casei de asigurări de sănătate;
b) solidaritate şi subsidiaritate în colectarea şi utilizarea fondurilor;
c) alegerea liberă de către asiguraţi a medicului de familie, a medicului specialist din
ambulatoriu şi a unităţii sanitare;
d) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru
formarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
e) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul
fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
f) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi
nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
g) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate.
(3) Pot funcţiona şi alte forme de asigurare a sănătăţii în diferite situaţii speciale. Aceste
asigurări nu sunt obligatorii.
 277

Art. 2. - (1) Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, denumit în continuare
fondul, este un fond special care se constituie şi se utilizează potrivit prezentei
ordonanţe de urgenţă.
(2) Constituirea fondului se face din contribuţia de asigurări sociale de sănătate,
denumită în continuare contribuţie, suportată de asiguraţi, de persoanele fizice şi
juridice care angajează personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat, precum şi
din alte surse - donaţii, sponsorizări, dobânzi, potrivit legii.
(3) Administrarea fondului se face, în condiţiile legii, de către Casa Naţională de
Asigurări de Sănătate, denumită în continuare CNAS, şi, respectiv, prin casele de
asigurări sociale de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti, inclusiv prin Casa
Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei
şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi
Autorităţii Judecătoreşti, denumite în continuare case de asigurări.
(4) CNAS poate propune Ministerului Sănătăţii şi Familiei proiecte de acte normative
care au incidenţă asupra constituirii şi utilizării fondului.
Art. 3. - (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, următorii termeni se definesc
astfel:
a) serviciile medicale sunt acele servicii şi produse furnizate de către persoane fizice şi
juridice, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă;
b) furnizorii sunt persoane fizice sau juridice autorizate oficial şi recunoscute de către
Ministerul Sănătăţii şi Familiei pentru a furniza servicii sau produse medicale;
c) pachetul de servicii de bază cuprinde serviciile medicale, serviciile de îngrijire a
sănătăţii, medicamentele, materialele sanitare, dispozitivele medicale şi alte servicii şi
produse la care au dreptul asiguraţii şi se suportă din fond, în condiţiile contractului-
cadru;
d) autorizarea reprezintă un control al calificării şi al respectării legislaţiei existente în
domeniu, efectuat pentru toate tipurile de furnizori, necesar pentru a obţine permisiunea
de a furniza servicii medicale în România;
e) acreditarea este un proces de evaluare externă a calităţii serviciilor de sănătate, care
conferă dreptul de a putea intra în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate,
fiind o condiţie obligatorie pentru încheierea contractului;
f) contractarea este procedura care reglementează condiţiile furnizării serviciilor de
către furnizori pentru cei asiguraţi de casele de asigurări;
g) preţ de referinţă este preţul utilizat în sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru
plata medicamentelor, materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale, potrivit
politicii de preţuri a Ministerului Sănătăţii şi Familiei;
h) dispozitivele medicale cuprind materialele sanitare pentru corectarea văzului,
auzului, pentru protezarea membrelor, respectiv proteze, orteze, dispozitive de mers şi
alte materiale specifice, necesare în scopul recuperării unor deficienţe organice sau
fiziologice.
(2) Definiţiile care pot exista în alte legi şi care sunt diferite de cele prevăzute la alin.
(1) nu se aplică în cazul prezentei ordonanţe de urgenţă.

CAPITOLUL II
Asiguraţii
SECŢIUNEA 1
Persoanele asigurate

Art. 4. - (1) Sunt asiguraţi, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, toţi cetăţenii români
cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii care au domiciliul sau
 278

reşedinţa în România. În această calitate au obligaţia plăţii contribuţiei de asigurare

potrivit prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare încetează o dată cu pierderea
dreptului de domiciliu sau de reşedinţă în România.
(3) Documentele justificative privind dobândirea calităţii de asigurat se stabilesc prin
ordin al ministrului sănătăţii şi familiei, la propunerea CNAS.
Art. 5. - (1) Calitatea de asigurat se dovedeşte cu un document justificativ - adeverinţă
sau carnet de asigurat - eliberat prin grija casei la care este înscris asiguratul. În termen
de un an de la aprobarea prezentei ordonanţe de urgenţă va fi introdus cardul electronic
de asigurat, care se suportă din fond.
(2) Metodologia şi modalităţile de gestionare şi de distribuire ale cardului de asigurat se
stabilesc de către CNAS.
(3) Datele minime care vor fi înregistrate şi accesate pe cardul de asigurat sunt:
a) datele de identitate şi codul numeric personal;
b) dovada achitării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate;
c) înregistrarea numărului de solicitări de servicii medicale, prin codul furnizorului;
d) diagnostice medicale cu risc vital;
e) consimţământul referitor la donarea de ţesuturi şi organe;
f) grupa sanguină şi Rh.
Art. 6. - (1) Următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata
contribuţiei:
a) toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de ani,
dacă sunt elevi, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă;
b) soţul, soţia şi părinţii fără venituri proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane
asigurate;
c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind
acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura
instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori
constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin
Ordonanţa Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor
persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie
1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu
modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 44/1994 privind veteranii de
război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată,
precum şi persoanele prevăzute la art. 2 din Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea eroilor-
martiri şi acordarea unor drepturi urmaşilor acestora, răniţilor, precum şi luptătorilor
pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din
drepturile băneşti acordate de aceste legi, precum şi cele provenite din pensii;
d) persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau alte surse şi
se află în îngrijirea familiei;
e) pensionarii de asigurări sociale, pensionarii militari, pensionarii I.O.V.R. şi alte
categorii de pensionari;
f) bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de
Ministerul Sănătăţii şi Familiei, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă nu
realizează venituri din muncă, pensie sau din alte resurse;
g) femeile însărcinate sau lăuzele, dacă nu au nici un venit sau au venituri sub salariul
de bază minim brut pe ţară;
h) persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit
Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările
 279

ulterioare;
i) persoanele care se află în executarea măsurilor prevăzute în art. 105, 113 şi 114 din
Codul penal; persoanele care se află în perioada de amânare sau întrerupere a executării
pedepsei privative de libertate, dacă nu au venituri.
(2) Sunt asigurate persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii, pe durata acesteia,
cu plata contribuţiei din alte surse, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă:
a) satisfac serviciul militar în termen;
b) se află în concediu medical, în concediu medical pentru sarcină şi lăuzie sau în
concediu medical pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani;
c) execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv;
d) persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj sau, după caz, de alocaţie de
sprijin.
Art. 7. - (1) Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi cetăţenii
statelor cu care România a încheiat acorduri, înţelegeri, convenţii sau protocoale
internaţionale de cooperare în domeniul sănătăţii şi ştiinţelor medicale beneficiază de
acoperirea serviciilor medicale acordate pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute
de acordurile, înţelegerile, convenţiile sau protocoalele încheiate între România şi ţara
respectivă.
(2) Asigurarea socială de sănătate este facultativă pentru următoarele categorii de
persoane care nu se încadrează în prevederile alin. (1):
a) membrii misiunilor diplomatice acreditate în România;
b) cetăţenii străini şi apatrizii care se află temporar în ţară;
c) cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care se află temporar în ţară.
Art. 8. - (1) Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine
persoanei juridice sau fizice care angajează persoane cu contract individual de muncă
sau convenţie civilă, precum şi persoanelor fizice, după caz.
(2) Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii sunt
obligate să depună lunar la casele de asigurări declaraţii privind obligaţiile ce le revin
faţă de fond.
(3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică şi persoanelor care exercită profesii liberale sau
celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfăşoare activităţi independente.
Art. 9. - În cazul neachitării în termen a contribuţiilor datorate fondului, CNAS, direct
sau prin casele de asigurări, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru
încasarea sumelor datorate şi a majorărilor de întârziere, potrivit procedurilor instituite
de legislaţia privind executarea creanţelor bugetare.

SECŢIUNEA a 2-a
Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor

Art. 10. - (1) Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază care cuprinde
servicii medicale, servicii de îngrijire a sănătăţii, medicamente, materiale sanitare şi
dispozitive medicale.
(2) Drepturile prevăzute la alin. (1) se stabilesc pe baza contractului-cadru care se
elaborează de CNAS pe baza consultării Colegiului Medicilor din România, denumit în
continuare CMR, Colegiului Farmaciştilor din România, denumit în continuare CFR, şi
Ordinului Asistenţilor Medicali din România, denumit în continuare OAMR, până la
data de 31 octombrie a anului în curs pentru anul următor. Proiectul se avizează de
Ministerul Sănătăţii şi Familiei, cu consultarea obligatorie a ministerelor şi instituţiilor
centrale cu reţea sanitară proprie, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului. În cazul
nefinalizării elaborării contractului-cadru în termenul prevăzut, Ministerul Sănătăţii şi
 280

Familiei elaborează şi supune spre aprobare Guvernului proiectul contractului-cadru

până la data de 30 noiembrie.
(3) Contractul-cadru reglementează, în principal, condiţiile acordării asistenţei medicale
cu privire la:
a) pachetul de servicii de bază la care au dreptul persoanele asigurate;
b) lista serviciilor medicale, a serviciilor de îngrijiri, inclusiv la domiciliu, a
medicamentelor, dispozitivelor medicale şi a altor servicii pentru asiguraţi aferente
pachetului de servicii de bază prevăzut la lit. a);
c) criteriile şi standardele calităţii pachetului de servicii;
d) alocarea resurselor şi controlul costurilor sistemului de asigurări sociale de sănătate
în vederea realizării echilibrului financiar al fondului;
e) tarifele utilizate în contractarea pachetului de servicii de bază, modul de decontare şi
actele necesare în acest scop;
f) internarea şi externarea bolnavilor;
g) criteriile de internare în spital;
h) asigurarea tratamentului spitalicesc, măsuri de îngrijire la domiciliu sau de
recuperare;
i) condiţiile generale de acordare a tratamentului ambulatoriu;
j) prescrierea şi eliberarea medicamentelor, a materialelor sanitare, a procedurilor
terapeutice, a protezelor şi a ortezelor, a dispozitivelor de mers şi de autoservire;
k) modul de informare a asiguraţilor;
l) coplata pentru unele servicii medicale.
(4) Prin contractul-cadru se stabilesc condiţiile organizării licitaţiilor în vederea
contractării unor servicii din pachetul de servicii de bază.
(5) Prevederile alin. (3) lit. e) se realizează prin consultarea reprezentanţilor legali ai
furnizorilor de servicii medicale.
(6) CNAS va elabora norme metodologice de aplicare a contractului-cadru, cu
consultarea CMR, CFR şi OAMR, până la 15 decembrie a anului în curs pentru anul
următor, care se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei şi al preşedintelui
CNAS.
(7) În cazul nefinalizării normelor metodologice, Ministerul Sănătăţii şi Familiei le va
elabora şi le va aproba prin ordin în termen de 5 zile de la data expirării termenului
prevăzut la alin. (6).
(8) Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi
Autorităţii Judecătoreşti şi Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Lucrărilor
Publice, Transporturilor şi Locuinţei vor elabora, cu avizul CNAS, norme proprii de
aplicare a contractului-cadru, adaptate la specificul organizării asistenţei medicale, care
se aprobă prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi familiei şi al miniştrilor şi
conducătorilor instituţiilor centrale cu reţele sanitare proprii.
Art. 11. - (1) Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau
de accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la
vindecare, în condiţiile stabilite de prezenta ordonanţă de urgenţă.
(2) Asiguraţii au următoarele drepturi:
a) să aleagă medicul de familie, medicul specialist din ambulatoriu, unitatea
spitalicească ce le va acorda servicii medicale, precum şi casa de sănătate la care se
asigură;
b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, dacă îndeplinesc toate
condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, suportând cheltuielile de transport dacă
opţiunea este pentru un medic din altă localitate;
c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 3 luni de la
 281

data înscrierii pe listele acestuia;

d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi dispozitive
medicale în mod nediscriminatoriu, în condiţiile legii;
e) să li se efectueze cel puţin un control profilactic în fiecare an, în funcţie de sex şi de
grupa de vârstă căreia îi aparţin;
f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare a
sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;
g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi spitale acreditate;
h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă;
i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă stomatologică;
j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de recuperare;
k) să beneficieze de dispozitive medicale şi alte materiale specifice;
l) să beneficieze de servicii şi îngrijiri medicale la domiciliu.
Art. 12. - Obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de drepturile prevăzute la art.
11 sunt următoarele:
a) să se înscrie pe lista unui medic de familie acreditat potrivit legii;
b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în starea lor de sănătate;
c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice stabilite prin contractul-cadru;
d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de asigurări asupra
modificărilor datelor de identitate sau modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o
anumită categorie de asiguraţi;
e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului;
f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar;
g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând diferenţa dintre tarifele
acceptate la plată de sistemul de asigurări sociale de sănătate şi cele practicate pe piaţă,
denumită în continuare coplată, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;
h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative ce atestă
calitatea de asigurat.
Art. 13. - Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii
medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial
endemo-epidemic în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin
contractul-cadru.
Art. 14. - Tarifele serviciilor hoteliere pentru persoana care însoţeşte copilul internat în
vârstă de până la 3 ani, precum şi pentru însoţitorul persoanei cu handicap de gradul I
internate se suportă de către casele de asigurări numai dacă, potrivit criteriilor stabilite
de comun acord de către CNAS şi de CMR, medicul consideră necesară prezenţa lor
pentru o perioadă determinată.
Art. 15. - Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele
de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie şi a
modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

CAPITOLUL III
Servicii medicale suportate din fondul naţional unic
de asigurări sociale de sănătate
SECŢIUNEA 1
Servicii medicale profilactice

Art. 16. - (1) În scopul prevenirii îmbolnăvirilor, al depistării precoce a bolii şi al

păstrării sănătăţii, asiguraţii vor fi informaţi permanent de către casele de asigurări
asupra mijloacelor de păstrare a sănătăţii, de reducere şi de evitare a cauzelor de
 282

îmbolnăvire şi asupra pericolelor la care se expun în cazul consumului de droguri,

alcool şi tutun.
(2) Serviciile medicale profilactice suportate din fond sunt următoarele:
a) monitorizarea evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, indiferent de statutul de asigurat al femeii;
b) urmărirea dezvoltării fizice şi psihomotorii a sugarului şi a copilului;
c) controalele periodice pentru depistarea bolilor ce pot avea consecinţe majore în
morbiditate şi mortalitate;
d) servicii medicale din cadrul programului naţional de imunizări;
e) servicii de planificare familială, indiferent de statutul de asigurat al femeii.
(3) Detalierea serviciilor prevăzute la alin. (2) şi modalităţile de acordare se stabilesc în
contractul-cadru.
Art. 17. - Serviciile medicale stomatologice preventive se suportă de către casele de
asigurări, astfel:
a) trimestrial, pentru copiii până la vârsta de 18 ani, individual sau prin formarea de
grupe de profilaxie, fie la grădiniţă, fie la instituţiile de învăţământ preuniversitar;
b) de două ori pe an, pentru tinerii în vârstă de la 18 ani până la 26 de ani, dacă sunt
elevi, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă.
Art. 18. - (1) Asiguraţii în vârstă de peste 18 ani au dreptul la un control medical în
fiecare an pentru prevenirea bolilor cu consecinţe majore în morbiditate şi mortalitate,
stabilite prin contractul-cadru.
(2) Neefectuarea în mod nejustificat de către asiguraţi a controalelor medicale periodice
preventive poate atrage obligaţia de a suporta, după caz, unele costuri ale tratamentului
curativ şi de recuperare pentru afecţiunea nedepistată în timp. Prin contractul-cadru vor
fi prevăzute situaţiile în care aceste costuri se suportă de asiguraţi, precum şi
stimulentele pentru asiguraţii care efectuează controalele medicale periodice preventive.

SECŢIUNEA a 2-a
Servicii medicale curative

Art. 19. - (1) Asiguraţii au dreptul la servicii medicale pentru vindecarea bolii, pentru
prevenirea complicaţiilor ei, pentru recuperarea sau cel puţin pentru ameliorarea
suferinţei, după caz.
(2) Tratamentul medical se aplică de către medici sau asistenţi medicali şi de alt
personal sanitar acreditat, la indicaţia şi sub supravegherea medicului.
Art. 20. - (1) Serviciile medicale curative ale căror costuri sunt suportate din fond sunt:
a) serviciile medicale de urgenţă;
b) serviciile medicale acordate persoanei bolnave până la diagnosticarea afecţiunii:
anamneză, examen clinic, examene paraclinice şi de laborator;
c) tratamentul medical, chirurgical şi unele proceduri de recuperare;
d) prescrierea tratamentului necesar vindecării, inclusiv indicaţiile privind regimul de
viaţă şi muncă, precum şi igieno-dietetic.
(2) Asiguraţii beneficiază de activităţi de suport constând în acordarea de concediu
medical pentru incapacitate temporară de muncă sau îngrijirea copilului bolnav.
(3) Detalierea serviciilor prevăzute la alin. (1) şi modalităţile de acordare se stabilesc
prin contractul-cadru.
Art. 21. - (1) Asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală primară şi de specialitate
ambulatorie, la indicaţia medicului de familie.
(2) Asiguraţii primesc asistenţă medicală de specialitate în spitale acreditate.
(3) Serviciile spitaliceşti se acordă prin spitalizare integrală sau parţială şi cuprind:
consultaţii, investigaţii, stabilirea diagnosticului, tratament medical şi/sau tratament
 283

chirurgical, îngrijire, recuperare, medicamente şi materiale sanitare, dispozitive

medicale, cazare şi masă.
(4) Asistenţa medicală de recuperare se acordă pentru o perioadă şi după un ritm
stabilite de medicul curant în unităţi sanitare acreditate.
(5) Servicii şi îngrijiri medicale la domiciliu se acordă de personal acreditat.
Art. 22. - Serviciile medicale stomatologice se acordă de către medicul din cabinetul
stomatologic şi din serviciul bucomaxilo-facial.
Art. 23. - (1) Tratamentele stomatologice se suportă din fond în condiţiile stabilite prin
contractul-cadru.
(2) În cazul copiilor în vârstă de până la 18 ani tratamentele stomatologice se suportă
din fond în condiţiile stabilite în contractul-cadru.

SECŢIUNEA a 3-a
Medicamente, materiale sanitare, dispozitive medicale
şi alte mijloace terapeutice

Art. 24. - Asiguraţii beneficiază de medicamente cu sau fără contribuţie personală, pe

bază de prescripţie medicală. Modalităţile de prescriere şi eliberare a medicamentelor se
prevăd în contractul-cadru.
Art. 25. - (1) Lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără
contribuţie personală se elaborează anual de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi
CNAS, cu consultarea CFR, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
(2) În listă se pot include numai medicamente prevăzute în Nomenclatorul de produse
medicamentoase de uz uman.
Art. 26. - (1) Valoarea medicamentelor prescrise pentru tratamentul afecţiunilor
persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a) şi g) se suportă integral din fond.
(2) Valoarea medicamentelor prevăzute la art. 25 alin. (1), prescrise pentru tratamentul
afecţiunilor persoanelor care beneficiază de asistenţă medicală gratuită, în cazul
categoriilor de persoane prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. c) şi d), se suportă din fond.
(3) Asiguraţii au dreptul la materiale sanitare pentru corectarea văzului, auzului, pentru
protezarea membrelor şi la alte materiale de specialitate, în scopul protezării unor
deficienţe organice sau fiziologice, pe baza prescripţiilor medicale, cu sau fără
contribuţie personală, în condiţiile prevăzute în contractul-cadru.
(4) Asiguraţii beneficiază de tratamente fizioterapeutice, pe baza prescripţiilor
medicale, cu sau fără contribuţie personală, în condiţiile prevăzute în contractul-cadru.
(5) Asiguraţii beneficiază de medicamente, materiale sanitare, dispozitive medicale şi
de alte mijloace terapeutice la nivelul preţului de referinţă prevăzut în normele
metodologice de aplicare a contractului-cadru.

SECŢIUNEA a 4-a
Servicii medicale şi de îngrijiri la domiciliu

Art. 27. - (1) Asiguraţii au dreptul să primească unele servicii medicale şi îngrijiri la
domiciliu din partea unui medic şi/sau cadru mediu sanitar, dacă este necesar şi indicat
de medic.
(2) Condiţiile acordării serviciilor medicale şi a îngrijirilor la domiciliu se stabilesc prin
contractul-cadru.
SECŢIUNEA a 5-a
Alte servicii speciale
 284

Art. 28. - Cheltuielile de transport sanitar, necesare pentru realizarea unui serviciu
medical pentru asigurat, se suportă din fond. Asiguraţii au dreptul la transport sanitar în
următoarele situaţii:
a) urgenţe medicale;
b) cazurile prevăzute în contractul-cadru.
SECŢIUNEA a 6-a
Servicii medicale care nu sunt suportate din fondul naţional unic
de asigurări sociale de sănătate

Art. 29. - (1) Serviciile medicale care nu sunt decontate din fond, costul acestora fiind
suportat de asigurat sau de unităţile care le solicită, după caz, sunt:
a) servicii de sănătate acordate în caz de boli profesionale, accidente de muncă şi
sportive, asistenţă medicală la locul de muncă, asistenţă medicală a sportivilor;
b) unele servicii medicale de înaltă performanţă;
c) unele servicii de asistenţă stomatologică;
d) servicii hoteliere cu grad înalt de confort;
e) corecţii estetice efectuate persoanelor peste 18 ani;
f) unele medicamente, materiale sanitare şi tipuri de transport;
g) eliberarea actelor medicale solicitate de autorităţile care prin activitatea lor au dreptul
să cunoască starea de sănătate a asiguraţilor;
h) fertilizare in vitro;
i) transplantul de organe şi ţesuturi, cu excepţia cazurilor prevăzute în contractul-cadru;
j) asistenţă medicală la cerere;
k) costul unor materiale necesare corectării văzului şi auzului: baterii pentru aparatele
auditive, ochelari de vedere;
l) cota-parte din costul protezelor şi ortezelor;
m) serviciile medicale legate de eliberarea actelor medicale solicitate de asigurat;
n) unele tratamente de recuperare şi de fizioterapie.
(2) Serviciile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), f), i) şi n) şi cota-parte prevăzută la alin.
(1) lit. l) se stabilesc prin contractul-cadru.
SECŢIUNEA a 7-a
Asigurarea calităţii

Art. 30. - Asigurarea calităţii pachetului de servicii de bază pentru asiguraţi revine
CNAS prin respectarea următoarelor măsuri:
a) acceptarea încheierii de contracte numai cu furnizori acreditaţi conform legii, precum
şi a medicilor, asistenţilor medicali şi altor categorii de personal acreditat;
b) existenţa unui sistem informaţional corespunzător asigurării unei evidenţe primare
privind diagnosticul şi terapia aplicată;
c) respectarea de către furnizori a criteriilor de calitate a asistenţei medicale şi
stomatologice, elaborate de către CMR şi OAMR;
d) utilizarea pentru tratamentul afecţiunilor numai a medicamentelor din Nomenclatorul
de produse medicamentoase de uz uman;
e) utilizarea materialelor sanitare şi a dispozitivelor medicale autorizate, conform legii.
Art. 31. - (1) Criteriile privind calitatea asistenţei medicale acordate asiguraţilor se
elaborează de comisiile de specialitate ale CMR, se negociază cu CNAS şi se referă la:
a) tratamentul medical;
b) tratamentul stomatologic;
c) acţiunile de depistare precoce a îmbolnăvirilor;
 285

d) procedeele medicale de recuperare eficace;

e) prescrierea de medicamente, materiale sanitare, dispozitive medicale şi transportul
bolnavilor;
f) eliberarea de certificate medicale necesare asiguraţilor pentru a beneficia de ajutoare
de boală şi de rapoarte necesare caselor de asigurări pentru îndeplinirea atribuţiilor lor.
(2) Criteriile sunt obligatorii pentru toţi furnizorii de servicii medicale care au încheiat
contracte cu casele de asigurări.
Art. 32. - În vederea respectării calităţii serviciilor medicale furnizate asiguraţilor,
CNAS şi casele de asigurări organizează controlul activităţii medicale împreună cu
comisiile de specialitate ale CMR, CFR şi ale OAMR. Controlul are la bază criteriile
prevăzute la art. 30 şi 31.

SECŢIUNEA a 8-a
Acţiuni comune pentru sănătate

Art. 33. - (1) Ministerul Sănătăţii şi Familiei proiectează, implementează şi

coordonează programe naţionale de sănătate în scopul realizării obiectivelor politicii de
sănătate publică, cu participarea instituţiilor cu răspundere în domeniul realizării
politicii sanitare a statului.
(2) Obiectivele se stabilesc în colaborare cu CNAS, CMR, CFR, cu reprezentanţi ai
asociaţiilor profesionale ştiinţifice medicale, ai clinicilor universitare, unităţilor de
cercetare, organizaţiilor neguvernamentale, sindicatelor, patronatelor, ai ministerelor şi
instituţiilor centrale cu reţea sanitară proprie, precum şi cu reprezentanţi ai populaţiei.
Art. 34. - Unele activităţi de învăţământ şi cercetare din cadrul spitalelor, din unităţile
ambulatorii de specialitate şi din cabinetele medicale sunt suportate de la bugetul de
stat, în condiţiile legii.
Art. 35. - (1) Ministerul Sănătăţii şi Familiei organizează împreună cu CNAS licitaţii la
nivel naţional pentru achiziţionarea medicamentelor şi materialelor specifice pentru
consumul în spitale şi în ambulatoriu, în vederea realizării programelor de sănătate, cu
respectarea dispoziţiilor legale în vigoare privind achiziţiile publice, inclusiv a celor
referitoare la aplicarea procedurii de licitaţie electronică.
(2) Medicamentele ce se acordă în ambulatoriu în cadrul programelor de sănătate se
asigură prin farmaciile aparţinând unităţilor sanitare prin care acestea se derulează sau
prin cabinete medicale acreditate, după caz.
(3) CNAS este autorizată să încheie şi să deruleze contracte de achiziţii publice pentru
medicamentele şi materialele specifice necesare realizării programelor de sănătate ale
căror cheltuieli se cuprind în bugetul acesteia.

SECŢIUNEA a 9-a
Atribuţiile Colegiului Medicilor din România în domeniul
asigurărilor sociale de sănătate

Art. 36. - CMR are în domeniul asigurărilor sociale de sănătate următoarele atribuţii şi
responsabilităţi:
a) elaborează criteriile privind calitatea serviciilor medicale acordate asiguraţilor şi
participă la controlul respectării acestora;
b) elaborează ghiduri şi protocoale de practică medicală;
c) elaborează criteriile privind calitatea asistenţei stomatologice acordate asiguraţilor şi
 286

urmăreşte respectarea acestora;

d) participă la acreditarea personalului medical.

SECŢIUNEA a 10-a
Acreditarea furnizorilor de servicii medicale, de dispozitive
medicale, de medicamente şi materiale sanitare

Art. 37. - (1) Pot intra în relaţie contractuală cu sistemul de asigurări sociale de sănătate
numai furnizorii de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente
acreditaţi. Medicii, farmaciştii, personalul mediu sanitar şi alte categorii de personal se
acreditează după cum urmează:
a) medicii şi alte categorii de personal cu studii superioare se acreditează de către
comisiile formate din reprezentanţi ai colegiilor judeţene ale medicilor, respectiv al
municipiului Bucureşti, ai caselor de asigurări şi ai direcţiilor de sănătate publică sau ai
direcţiilor medicale ori ai structurilor similare din ministerele şi instituţiile centrale cu
reţele sanitare proprii, după caz, în cadrul acreditării unităţii sanitare;
b) asistenţii medicali se acreditează de către comisiile formate din reprezentanţi ai
OAMR, ai caselor de asigurări şi ai direcţiilor de sănătate publică sau ai direcţiilor
medicale ori structurilor similare din ministerele şi instituţiile centrale cu reţele sanitare
proprii, după caz, în cadrul acreditării unităţii sanitare;
c) farmaciştii şi asistenţii de farmacie se acreditează de către comisiile formate din
reprezentanţi ai colegiilor judeţene ale farmaciştilor, respectiv al municipiului
Bucureşti, ai caselor de asigurări şi ai direcţiilor de sănătate publică sau ai direcţiilor
medicale ori structurilor similare din ministerele şi instituţiile centrale cu reţele sanitare
proprii, după caz, în cadrul acreditării farmaciei.
(2) Regulamentul de funcţionare a comisiilor de acreditare a furnizorilor de servicii
medicale prevăzuţi la alin. (1) se aprobă de către Consiliul de administraţie al CNAS, în
termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
(3) Metodologia de acreditare a furnizorilor de servicii medicale prevăzuţi la alin. (1) se
elaborează de către CNAS şi structurile naţionale ale CMR, CFR şi ale OAMR şi se
aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei, în termen de 30 de zile de la data
intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
(4) Autorizarea furnizorilor de aparatură medicală şi materiale sanitare se face anual de
către Ministerul Sănătăţii şi Familiei. Metodologia de autorizare de aprobă prin ordin al
ministrului sănătăţii şi familiei. Lista furnizorilor de aparatură medicală şi materiale
sanitare autorizaţi este dată publicităţii anual.

CAPITOLUL IV
Relaţiile caselor de asigurări sociale de sănătate cu furnizorii de
servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente

Art. 38. - Furnizorii de servicii medicale, de dispozitive medicale şi de medicamente,

care sunt în relaţii contractuale cu casele de asigurări, sunt:
a) cabinetele medicale, centrele de diagnostic şi tratament, spitalele şi alte unităţi
sanitare, medicii, personalul mediu sanitar şi alte categorii de personal, personalul
sanitar din serviciile conexe actului medical;
b) farmaciile, distribuitorii şi producătorii de medicamente şi materiale sanitare;
c) persoanele fizice şi juridice autorizate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
Art. 39. - (1) Relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale şi casele de asigurări sunt
de natură civilă, se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract care se încheie anual.
 287

În situaţia în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt
negociate şi stipulate în acte adiţionale.
(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să prezinte, la încheierea contractului cu
casa de asigurări, asigurări de răspundere civilă în domeniul medical în concordanţă cu
tipul de furnizor. Societăţile de asigurări care oferă asigurări de răspundere civilă în
domeniul medical trebuie să fie autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi
să posede un contract de reasigurare.
Art. 40. - Furnizorii de servicii medicale încheie cu casele de asigurări contracte anuale
pe baza modelelor de contracte prevăzute în normele metodologice de aplicare a
contractului-cadru, în cuprinsul cărora pot fi prevăzute şi alte clauze suplimentare,
negociate.
Art. 41. - Refuzul caselor de asigurări de a încheia contracte cu furnizorii pentru
serviciile medicale din pachetul de bază, denunţarea unilaterală a contractului, precum
şi răspunsurile la cererile şi la sesizările furnizorilor se vor face în scris şi motivat, cu
indicarea temeiului legal, în termen de 30 de zile.
Art. 42. - (1) Casele de asigurări încheie cu furnizorii de servicii medicale contracte
anuale pentru furnizarea de servicii şi pentru plata acestora, urmărind realizarea
echilibrului financiar.
(2) La încheierea contractelor părţile vor avea în vedere interesul asiguraţilor şi vor ţine
seama de economicitatea, eficienţa şi calitatea serviciilor oferite pe baza criteriilor
elaborate de CNAS, CMR, CFR şi OAMR.
Art. 43. - (1) Prevederile contractului-cadru sunt date publicităţii pentru informarea
asiguraţilor şi a furnizorilor de servicii medicale.
(2) Contractele de furnizare de servicii medicale cuprind şi obligaţiile părţilor legate de
buna gestionare a fondurilor, precum şi clauze care să reglementeze condiţiile de plată a
serviciilor furnizate până la definitivarea unui nou contract între părţi, pentru perioada
următoare celei acoperite prin contract.
(3) Decontarea serviciilor medicale aferente lunii decembrie a anului în curs se face în
luna ianuarie a anului următor.
Art. 44. - Casele de asigurări controlează modul în care furnizorii de servicii medicale
respectă clauzele contractuale privind serviciile furnizate, furnizorii având obligaţia să
permită accesul la evidenţele referitoare la derularea contractului.
Art. 45. - (1) Plata furnizorilor de servicii medicale poate fi:
a) în asistenţa medicală primară şi de specialitate ambulatorie prin tarif pe persoana
asigurată, tarif pe serviciu medical, suma fixă negociată pe pachet de servicii medicale,
după caz;
b) în asistenţa medicală din spitale şi alte unităţi, în afara celor ambulatorii, prin tarif pe
caz rezolvat, tarif pe zi de spitalizare, tarif pe serviciu medical, după caz;
c) prin tarife pentru anumite servicii, stabilite prin contractul-cadru;
d) prin preţ de referinţă prevăzut în lista medicamentelor cu sau fără contribuţie
personală;
e) prin preţ de referinţă prevăzut în lista de materiale sanitare şi de dispozitive medicale.
(2) Modalitatea de decontare a serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor
sanitare şi dispozitivelor medicale se stabileşte prin contractul-cadru.
Art. 46. - Decontarea serviciilor medicale se face în baza contractelor încheiate între
casele de asigurări şi furnizorii de servicii medicale, indiferent de casa de asigurări la
care s-a virat contribuţia asiguratului, pe baza documentelor justificative stabilite prin
contractul-cadru.
Art. 47. - Asigurarea asistenţei medicale şi a îngrijirii la domiciliul bolnavului se
contractează de casele de asigurări cu unităţi specializate, persoane fizice sau juridice
 288

acreditate.
Art. 48. - Asistenţa medicală de urgenţă prespitalicească se acordă prin servicii
medicale specializate, acreditate.
Art. 49. - Serviciile de transport medical se contractează cu unităţi specializate
acreditate.
CAPITOLUL V
Finanţarea serviciilor medicale
SECŢIUNEA 1
Constituirea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate

Art. 50. - (1) Fondul se formează din:

a) contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice;
b) subvenţii de la bugetul de stat;
c) dobânzi, donaţii, sponsorizări şi alte venituri, în condiţiile legii.
(2) Colectarea contribuţiilor se face de către casele de asigurări în contul unic deschis
pe seama CNAS.
(3) În mod excepţional, în situaţii motivate, pentru acoperirea deficitului bugetului
fondului, după epuizarea fondului de rezervă veniturile bugetului fondului se
completează cu sume care se alocă de la bugetul de stat.
Art. 51. - (1) Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare
pentru asigurările de sănătate, cu excepţia persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1).
(2) Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%,
care se aplică asupra:
a) veniturilor din salarii care se supun impozitului pe venit;
b) veniturilor din activităţi desfăşurate de persoane care exercită profesii liberale sau
autorizate potrivit legii să desfăşoare activităţi independente;
c) veniturilor din agricultură şi silvicultură, stabilite potrivit normelor de venit pentru
persoanele fizice care nu au calitatea de angajator şi nu se încadrează la lit. b);
d) indemnizaţiilor de şomaj şi alocaţiilor de sprijin;
e) veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi şi
altor venituri care se supun impozitului pe venit numai în cazul în care nu realizează
venituri de natura celor prevăzute la lit. a)-d).
(3) În cazul persoanelor care realizează venituri de natura celor prevăzute la alin. (2) lit.
c) sub nivelul salariului de bază minim brut pe ţară şi care nu fac parte din familiile
beneficiare de ajutor social, contribuţia lunară de 6,5% datorată se calculează asupra
sumei reprezentând o treime din salariul de bază minim brut pe ţară.
(4) Contribuţiile prevăzute la alin. (2) şi (3) se plătesc astfel:
a) lunar, pentru cele prevăzute la alin. (2) lit. a) şi d);
b) trimestrial, pentru cele prevăzute la alin. (2) lit. b) şi c) şi la alin. (3);
c) anual, pentru cele prevăzute la alin. (2) lit. e).
Art. 52. - (1) Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii au
obligaţia să calculeze şi să vireze casei de asigurări o contribuţie de 7% datorată pentru
asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectivă; acestea au obligaţia să anunţe
casei de asigurări orice schimbare care are loc în nivelul veniturilor;
(2) Persoanele juridice sau fizice prevăzute la alin. (1) au obligaţia plăţii contribuţiei de
7% raportat la fondul de salarii realizat.
(3) Nerespectarea prevederilor art. 51 alin. (1) şi ale art. 52 alin. (1) duce la diminuarea
pachetului de servicii de bază, potrivit prevederilor art. 13. Diminuarea pachetului de
servicii de bază are loc după 3 luni de la ultima plată a contribuţiei şi se stabileşte pe
bază de documente justificative, stabilite prin contractul-cadru.
 289

Art. 53. - (1) Pentru beneficiarii indemnizaţiei de şomaj şi ai alocaţiei de sprijin

contribuţia se calculează şi se virează, o dată cu plata drepturilor băneşti asupra cărora
se calculează, de către cei care efectuează plata acestor drepturi.
(2) Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit
prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, sunt obligate să comunice direct casei de
asigurări în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul veniturile impozabile, în vederea
stabilirii şi achitării contribuţiei de 6,5%, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă.
(3) Pentru cetăţenii străini care se asigură facultativ contribuţia la fond se calculează
prin aplicarea cotei de 13,5% la valoarea a două salarii de bază minime brute pe ţară
pentru un pachet de servicii stabilit prin contractul-cadru.
(4) Persoanele care au obligaţia de a se asigura şi nu pot dovedi plata contribuţiei sunt
obligate, pentru a obţine calitatea de asigurat, să achite contribuţia legală pe ultimii 3
ani, începând cu data primei solicitări de acordare a serviciilor medicale, calculată la
salariul de bază minim brut pe ţară, potrivit normelor elaborate de CNAS şi aprobate
prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei.
Art. 54. - (1) Contribuţia datorată pentru persoanele prevăzute la art. 6 se suportă astfel:
a) de către bugetul de stat, pentru persoanele prevăzute la art. 6 alin. (2) lit. a) şi c);
b) de către bugetul asigurărilor sociale de stat, pentru persoanele prevăzute la art. 6 alin.
(2) lit. b);
c) de către bugetul asigurărilor de şomaj, pentru persoanele prevăzute la art. 6 alin. (2)
lit. d).
(2) Contribuţiile pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se stabilesc prin
aplicarea cotei de 6,5% asupra sumei reprezentând valoarea a două salarii de bază
minime brute pe ţară.
(3) Contribuţiile pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. c) se stabilesc prin aplicarea
cotei de 6,5% asupra indemnizaţiei de şomaj sau, după caz, asupra alocaţiei de sprijin.
Art. 55. - (1) Angajatorii şi asiguraţii care au obligaţia plăţii contribuţiei în condiţiile
prezentei ordonanţe de urgenţă şi care nu o respectă datorează majorări pentru perioada
de întârziere, egale cu majorările aferente pentru întârzierea achitării debitelor către
bugetul de stat.
(2) În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate fondului,
CNAS, direct sau prin casele de asigurări, procedează la aplicarea măsurilor de
executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de
întârziere, potrivit legii.
(3) CNAS aprobă norme privind desfăşurarea activităţii de executare silită a creanţelor
datorate fondului.
(4) Angajatorii, indiferent de forma de proprietate, vor depune la bancă sau la
trezorerie, după caz, o dată cu documentaţia pentru plata salariilor şi a altor venituri
pentru salariaţi, documentele pentru plata contribuţiilor datorate fondului, plăţile
efectuându-se simultan sub control bancar, respectiv trezorerie.

SECŢIUNEA a 2-a
Utilizarea şi administrarea fondului naţional unic de asigurări
sociale de sănătate

Art. 56. - Veniturile fondului colectate de casele de asigurări se utilizează pentru:

a) plata serviciilor medicale, a medicamentelor, a materialelor sanitare şi dispozitivelor
medicale, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;
d) cheltuieli de administrare, funcţionare şi de capital în limita a maximum 3% din
sumele colectate;
 290

c) fondul de rezervă în cotă de 1% din sumele constituite la nivelul CNAS.

Art. 57. - (1) Veniturile fondului nu pot fi utilizate pentru:
a) investiţii pentru construirea şi consolidarea de unităţi sanitare;
b) achiziţionarea aparaturii medicale de înaltă performanţă;
c) persoanele fără venituri sau cu venituri sub salariul de bază minim brut pe economie,
care necesită activităţi de prevenire, de diagnostic, de terapie şi de reabilitare în cazul
afecţiunilor transmisibile, prevăzute în programele naţionale elaborate de Ministerul
Sănătăţii şi Familiei;
d) măsuri profilactice şi tratamente instituite obligatoriu prin norme legale.
(2) Cheltuielile prevăzute la alin. (1) se suportă de la bugetul de stat.
Art. 58. - (1) Bugetul fondului se aprobă de către Parlament, la propunerea Guvernului,
ca anexă la legea bugetului de stat.
(2) Repartizarea pe domenii de asistenţă se aprobă conform legii.
(3) Bugetele de venituri şi cheltuieli ale caselor de asigurări se aprobă de ordonatorul
principal de credite în condiţiile legii şi, după caz, cu avizul ministerelor şi al
instituţiilor centrale cu reţele sanitare proprii.
Art. 59. - (1) Disponibilităţile caselor de asigurări la data intrării în vigoare a prezentei
ordonanţe de urgenţă se virează în contul CNAS.
(2) Sumele rămase neutilizate la nivelul caselor de asigurări la sfârşitul fiecărui an se
virează în contul CNAS şi se utilizează pentru destinaţiile prevăzute la art. 56.
(3) Sumele rămase la nivelul CNAS la sfârşitul anului se reportează în anul următor şi
se utilizează potrivit art. 56.
(4) Fondul de rezervă rămas neutilizat la finele anului se reportează în anul următor cu
aceeaşi destinaţie.
(5) Utilizarea fondului de rezervă se stabileşte prin legile bugetare anuale.

CAPITOLUL VI
Organizarea caselor de asigurări de sănătate
SECŢIUNEA 1
Constituirea caselor de asigurări de sănătate

Art. 60. - (1) CNAS este instituţie publică, autonomă, de interes naţional, cu
personalitate juridică, în coordonarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, care
administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate în vederea
aplicării politicilor şi programelor în domeniul sanitar ale Ministerului Sănătăţii şi
Familiei şi are sediul în municipiul Bucureşti, calea Călăraşi nr. 248, sectorul 2.
(2) CNAS are ca principal obiect de activitate asigurarea funcţionării unitare şi
coordonate a sistemului de asigurări sociale de sănătate din România şi are în subordine
casele de asigurări de sănătate judeţene, Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului
Bucureşti, Casa Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Lucrărilor Publice,
Transporturilor şi Locuinţei, Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice,
Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti.
(3) CNAS funcţionează pe baza statutului propriu aprobat de consiliul de administraţie.
Casele de asigurări funcţionează pe baza statutului propriu, care respectă prevederile
statutului-cadru aprobat de Consiliul de administraţie al CNAS. Pentru anul 2003
statutul se elaborează de Consiliul de administraţie al CNAS şi se aprobă prin hotărâre a
Guvernului.
(4) Statutele prevăzute la alin. (3) trebuie să conţină prevederi referitoare la:
a) denumirea şi sediul casei de asigurări respective;
 291

b) relaţiile CNAS cu alte case de asigurări şi cu oficiile teritoriale, precum şi cu

asiguraţii;
c) structura, drepturile şi obligaţiile organelor de conducere;
d) modul de adoptare a hotărârilor în consiliul de administraţie şi relaţia dintre acesta şi
conducerea executivă a casei de asigurări;
e) alte prevederi.
Art. 61. - (1) Casele de asigurări sunt instituţii publice, cu personalitate juridică, cu
bugete proprii, în subordinea CNAS.
(2) Casele de asigurări colectează contribuţiile şi gestionează bugetul fondului aprobat,
cu respectarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, asigurând funcţionarea
sistemului de asigurări sociale de sănătate la nivel local.
Art. 62. - Pe lângă CNAS funcţionează consilii de experţi pentru elaborarea proiectelor
de acte normative care se aprobă de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei, cu
consultarea obligatorie a ministerelor şi instituţiilor centrale cu reţele sanitare proprii.
SECŢIUNEA a 2-a
Organizarea administrativă

Art. 63. - Casele de asigurări pot înfiinţa oficii de asigurări de sănătate fără
personalitate juridică, la nivelul oraşelor, al municipiilor, respectiv al sectoarelor
municipiului Bucureşti, în baza criteriilor stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii şi
familiei.
SECŢIUNEA a 3-a
Atribuţiile caselor de asigurări de sănătate

Art. 64. - (1) Atribuţiile CNAS sunt următoarele:

a) administrează fondul prin preşedintele CNAS, împreună cu casele de asigurări, şi
prezintă Ministerului Sănătăţii şi Familiei rapoarte trimestriale şi anuale privind
execuţia bugetară;
b) elaborează, implementează şi gestionează procedurile şi formularele unitare, avizate
de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, pentru administrarea sistemului de asigurări sociale
de sănătate;
c) elaborează şi actualizează Registrul unic de evidenţă a asiguraţilor;
d) elaborează şi publică raportul anual şi planul de activitate pentru anul următor;
e) îndrumă metodologic şi controlează modul de aplicare a dispoziţiilor legale de către
casele de asigurări;
f) răspunde pentru activităţile proprii sistemului de asigurări sociale de sănătate în faţa
Parlamentului, Guvernului, Ministerului Sănătăţii şi Familiei şi faţă de asiguraţi;
g) elaborează proiectul contractului-cadru, care se prezintă de către Ministerul Sănătăţii
şi Familiei spre aprobare Guvernului;
h) negociază împreună cu CMR criteriile privind acordarea asistenţei medicale din
cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate;
i) participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuţie
personală, pe baza prescripţiilor medicale, pentru persoanele asigurate;
j) administrează bunurile mobile şi imobile din patrimoniul propriu în condiţiile legii;
k) asigură organizarea sistemului informatic şi informaţional unic integrat pentru
înregistrarea asiguraţilor şi pentru gestionarea şi administrarea fondului. Indicatorii
folosiţi în raportarea datelor în sistemul de asigurări de sănătate sunt unitari şi se
stabilesc de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei, la propunerea CNAS şi CMR;
l) negociază şi contractează cu instituţii abilitate de lege colectarea şi prelucrarea
datelor privind unele servicii medicale furnizate asiguraţilor, în vederea contractării şi
 292

decontării acestora de către casele de asigurări;

m) acordă gratuit informaţii, consultanţă şi asistenţă în domeniul asigurărilor sociale de
sănătate persoanelor asigurate, angajatorilor şi furnizorilor de servicii medicale;
n) participă la licitaţii naţionale organizate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei pentru
achiziţia de medicamente şi materiale specifice pentru realizarea programelor de
sănătate;
o) încheie şi derulează contracte de achiziţii publice pentru medicamente şi materiale
specifice pentru realizarea programelor de sănătate;
p) reglementează în mod unitar sistemul de asigurări de răspundere civilă;
r) alte atribuţii prevăzute de acte normative în domeniul sănătăţii.
(2) Realizarea atribuţiilor ce revin CNAS, potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, este
supusă controlului Ministerului Sănătăţii şi Familiei.
Art. 65. - Atribuţiile caselor de asigurări sunt următoarele:
a) să colecteze contribuţiile pentru fond;
b) să administreze bugetele proprii;
c) să înregistreze, să actualizeze datele referitoare la asiguraţi şi să le comunice CNAS;
d) să elaboreze şi să publice raportul anual şi planul de activitate pentru anul următor.
Acestea se avizează de direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului
Bucureşti, respectiv de direcţiile medicale ale ministerelor cu reţele sanitare proprii,
după caz;
e) să utilizeze toate demersurile legale pentru a optimiza colectarea contribuţiilor şi
recuperarea creanţelor restante la contribuţii pentru fond;
f) să furnizeze gratuit informaţii, consultanţă, asistenţă în problemele asigurărilor
sociale de sănătate şi ale serviciilor medicale persoanelor asigurate, angajatorilor şi
furnizorilor de servicii medicale;
g) să administreze bunurile casei de asigurări, conform prevederilor legale;
h) să negocieze, să contracteze şi să deconteze serviciile medicale contractate cu
furnizorii de servicii medicale în condiţiile contractului-cadru;
i) să monitorizeze numărul serviciilor medicale furnizate şi nivelul tarifelor acestora;
j) să organizeze licitaţii în vederea contractării unor servicii din pachetul de servicii, pe
baza prevederilor contractului-cadru;
k) alte atribuţii prevăzute de acte normative în domeniul sănătăţii.

SECŢIUNEA a 4-a
Organele de conducere

Art. 66. - (1) CNAS are următoarele organe de conducere:

a) adunarea reprezentanţilor;
b) consiliul de administraţie;
c) preşedintele;
d) 2 vicepreşedinţi;
e) directorul general.
(2) Persoanele care fac parte din organele de conducere ale CNAS trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie cetăţeni români şi să aibă domiciliul pe teritoriul României;
b) să aibă calitatea de asigurat;
c) să nu aibă cazier judiciar sau fiscal.
Art. 67. - (1) Adunarea reprezentanţilor se constituie pe o perioadă de 4 ani şi cuprinde:
a) reprezentanţi ai asiguraţilor delegaţi de consiliile judeţene şi de Consiliul General al
Municipiului Bucureşti în număr de unu pentru fiecare judeţ şi doi pentru municipiul
 293

Bucureşti. Desemnarea acestor reprezentanţi se face în termen de 15 zile de la data

intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă;
b) 29 de membri numiţi astfel: 2 de către Preşedintele României, 3 de către primul-
ministru, la propunerea ministrului sănătăţii şi familiei, 3 de către Senat, la propunerea
comisiei de specialitate, 3 de către Camera Deputaţilor, la propunerea comisiei de
specialitate, 5 de către asociaţiile patronale reprezentative la nivel naţional, 5 de către
organizaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional, 7 reprezentanţi ai ministerelor şi
instituţiilor centrale cu reţele sanitare proprii, respectiv câte un reprezentant al
Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Justiţiei,
Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, Serviciului Român de
Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului de Telecomunicaţii Speciale,
şi un reprezentant al Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice.
(2) Sunt reprezentative la nivel naţional asociaţiile patronale şi organizaţiile sindicale
care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv
de muncă, republicată.
(3) Pe locurile devenite vacante ca urmare a demisiei, revocării din cauze prevăzute de
lege sau a decesului se numesc noi membri, aleşi în aceleaşi condiţii, până la expirarea
mandatului în curs.
Art. 68. - (1) Adunarea reprezentanţilor se întruneşte în şedinţă o dată pe an, la
convocarea consiliului de administraţie, sau în şedinţe extraordinare, la convocarea
preşedintelui CNAS, a consiliului de administraţie sau a unui număr de cel puţin 30 de
membri ai adunării reprezentanţilor.
(2) Adunarea reprezentanţilor poate adopta hotărâri dacă sunt prezente două treimi din
numărul membrilor. Pentru adoptarea hotărârilor este necesar votul favorabil al
majorităţii membrilor prezenţi.
Art. 69. - Adunarea reprezentanţilor are următoarele atribuţii:
a) propune modificarea Statutului CNAS;
b) îi alege şi îi revocă pe cei doi membri în consiliul de administraţie;
c) analizează repartizarea bugetului aprobat de către cei în drept şi recomandă
ordonatorului principal de credite cu delegaţie luarea măsurilor necesare pentru
modificarea acestuia, în condiţiile legii;
d) analizează modul de utilizare a fondului, costurile sistemului, serviciile acordate şi
tarifele practicate la contractarea pachetului de servicii de bază şi recomandă măsurile
legale pentru folosirea cu eficienţă a fondurilor şi de respectare a drepturilor
asiguraţilor.
Art. 70. - (1) Consiliul de administraţie al CNAS se constituie din 17 membri, cu un
mandat pe 4 ani, după cum urmează:
a) 5 reprezentanţi ai statului, dintre care unul este numit de Preşedintele României şi 4
de primul-ministru, la propunerea ministrului sănătăţii şi familiei, a ministrului muncii
şi solidarităţii sociale, a ministrului finanţelor publice şi a ministrului justiţiei;
b) 5 membri numiţi prin consens de către asociaţiile patronale reprezentative la nivel
naţional;
c) 5 membri numiţi prin consens de către confederaţiile sindicale reprezentative la nivel
naţional;
d) 2 membri aleşi de către adunarea reprezentanţilor din rândul membrilor săi.
(2) Prevederile art. 67 alin. (3) se aplică şi în cazul consiliului de administraţie.
Art. 71. - (1) Preşedintele consiliului de administraţie este preşedintele CNAS şi
îndeplineşte şi funcţia de secretar de stat în cadrul Ministerului Sănătăţii şi Familiei.
Preşedintele CNAS este numit de primul-ministru dintre membrii consiliului de
administraţie, la propunerea Ministerului Sănătăţii şi Familiei.
 294

(2) Consiliul de administraţie are 2 vicepreşedinţi aleşi de consiliul de administraţie

prin vot secret. Vicepreşedinţii consiliului de administraţie sunt şi vicepreşedinţii
CNAS.
(3) Preşedintele, vicepreşedinţii şi directorul general al CNAS se suspendă de drept din
funcţiile deţinute anterior, pe perioada executării mandatului, cu excepţia celor
prevăzute la art. 75 alin. (1).
Art. 72. - (1) Consiliul de administraţie funcţionează în mod legal în prezenţa a cel
puţin 11 membri.
(2) Hotărârile consiliului de administraţie se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din
numărul membrilor prezenţi.
(3) Principalul rol al consiliului de administraţie este de a elabora şi a realiza strategia
naţională în domeniul asigurărilor sociale de sănătate.
Art. 73. - Preşedintele CNAS se deleagă în condiţiile legii, prin ordin al ministrului
sănătăţii şi familiei, ca ordonator principal de credite pentru administrarea şi
gestionarea fondului şi reprezintă CNAS în relaţiile cu terţii şi pe asiguraţi în raporturile
cu alte persoane fizice sau juridice, componente ale sistemului asigurărilor sociale de
sănătate.
Art. 74. - (1) Conducerea executivă a CNAS este asigurată de către directorul general.
(2) Ocuparea postului de director general se face prin concurs, pe o perioadă de 4 ani, şi
se numeşte prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei.
(3) Organizarea concursului şi criteriile de selecţie sunt stabilite de ministrul sănătăţii şi
familiei şi de preşedintele CNAS.
Art. 75. - (1) Pe timpul executării mandatului preşedintele şi vicepreşedinţii sunt numiţi
pe o perioadă de 4 ani. Aceştia nu pot exercita pe durata mandatului nici o altă funcţie
sau demnitate publică, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
(2) Membrii Consiliului de administraţie al CNAS, pe perioada exercitării mandatului,
nu sunt salariaţi ai CNAS, cu excepţia preşedintelui şi a vicepreşedinţilor, şi nu pot
ocupa funcţii în structurile executive ale caselor de asigurări. Aceştia nu pot exercita
activităţi la societăţi comerciale sau la alte unităţi care se află în relaţii contractuale cu
casele de asigurări.
(3) Salarizarea preşedintelui şi a vicepreşedinţilor CNAS se stabileşte după cum
urmează:
a) pentru preşedinte, la nivelul indemnizaţiei prevăzute de lege pentru funcţia de
secretar de stat;
b) pentru vicepreşedinţi, la nivelul indemnizaţiei prevăzute de lege pentru funcţia de
subsecretar de stat.
(4) Indemnizaţia prevăzută la alin. (3) reprezintă unica formă de remunerare a activităţii
corespunzătoare funcţiei respective şi constituie bază de calcul pentru stabilirea
drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.
(5) Salariul şi celelalte drepturi de personal ale directorului general al CNAS se
stabilesc la nivelul corespunzător prevăzut de lege pentru funcţia de secretar general din
minister.
(6) Membrii Consiliului de administraţie al CNAS, cu excepţia preşedintelui şi
vicepreşedinţilor, beneficiază de o indemnizaţie lunară de până la 20% din indemnizaţia
preşedintelui CNAS, în condiţiile prezenţei efective la şedinţele consiliului de
administraţie.
Art. 76. - (1) Consiliul de administraţie al CNAS are următoarele atribuţii:
a) aprobă statutul propriu al CNAS şi statutul-cadru al caselor de asigurări;
b) aprobă propriul regulament de organizare şi funcţionare;
c) stabileşte atribuţiile vicepreşedinţilor, la propunerea preşedintelui;
 295

d) avizează strategia sistemului de asigurări sociale de sănătate cu privire la colectarea

şi utilizarea fondului;
e) avizează proiectul bugetului fondului şi îl supune aprobării ordonatorului principal de
credite cu delegaţie, în condiţiile legii;
f) avizează, în condiţiile legii, repartizarea pe case de asigurări a bugetului fondului;
g) avizează utilizarea fondului de rezervă;
h) aprobă programul de investiţii;
i) aprobă încheierea de convenţii de cooperare şi finanţare de programe cu organisme
internaţionale;
j) analizează semestrial stadiul derulării contractelor şi împrumuturilor;
k) avizează rapoartele de gestiune anuale, prezentate de preşedintele CNAS, contul de
încheiere a exerciţiului bugetar, precum şi raportul anual de activitate;
l) avizează în baza raportului Curţii de Conturi bilanţul contabil şi descărcarea gestiunii
anului precedent pentru CNAS şi pentru casele de asigurări;
m) avizează proiectul contractului-cadru şi al normelor metodologice de aplicare a
acestuia;
n) avizează lista medicamentelor de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie
personală;
o) avizează criteriile privind calitatea asistenţei medicale acordate asiguraţilor;
p) aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a comisiilor de acreditare şi
avizează criteriile de acreditare a personalului medical şi a furnizorilor de servicii
medicale;
q) aprobă criteriile de recrutare şi modalităţile de formare a personalului din sistemul de
asigurări sociale de sănătate;
r) aprobă planul anual de activitate pentru îndeplinirea prevederilor programului de
asigurări sociale de sănătate;
s) aprobă programul anual de activitate pentru realizarea programului de asigurări
sociale de sănătate;
t) analizează structura şi modul de funcţionare ale caselor de asigurări;
u) aprobă organigramele CNAS şi ale caselor de asigurări teritoriale;
v) alte atribuţii acordate prin acte normative în vigoare.
(2) Consiliul de administraţie se întruneşte lunar, la convocarea preşedintelui CNAS.
Consiliul de administraţie se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea
preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor săi.
(3) În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, Consiliul de administraţie al CNAS adoptă
hotărâri, în condiţiile prevăzute la art. 72 alin. (2).
Art. 77. - (1) Atribuţiile principale ale preşedintelui CNAS sunt următoarele:
a) exercită atribuţiile prevăzute de lege, în calitate de ordonator principal de credite cu
delegaţie, pentru administrarea şi gestionarea fondului;
b) organizează şi coordonează activitatea de audit în sistemul de asigurări sociale de
sănătate, potrivit atribuţiilor specifice ale CNAS şi ale caselor de asigurări;
c) participă ca invitat la şedinţele Guvernului în care sunt dezbătute aspecte referitoare
la sănătatea populaţiei;
d) numeşte, sancţionează şi eliberează din funcţie personalul CNAS;
e) prezidează şedinţele adunării reprezentanţilor;
f) alte atribuţii stabilite prin Statutul CNAS.
(2) În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, precum şi pentru punerea în aplicare a
hotărârilor consiliului de administraţie, preşedintele CNAS emite decizii care devin
executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă persoanelor interesate. Deciziile cu caracter
normativ emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă se publică în Monitorul
 296

Oficial al României, Partea I.

Art. 78. - (1) Personalul CNAS şi al caselor de asigurări este constituit din funcţionari
publici şi personal contractual în condiţiile legii.
(2) Salariul şi celelalte drepturi ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt cele stabilite
de actele normative în vigoare aplicabile instituţiilor publice.
Art. 79. - Organele de conducere ale caselor de asigurări sunt consiliul de administraţie
şi preşedintele - director general.
Art. 80. - (1) Consiliul de administraţie al caselor de asigurări de sănătate judeţene şi a
municipiului Bucureşti este alcătuit din 9 membri, desemnaţi după cum urmează:
a) unul de consiliul judeţean, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti;
b) unul de prefect, la propunerea direcţiei de sănătate publică judeţene, respectiv a
Direcţiei de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti;
c) 3 de asociaţiile patronale reprezentative la nivel naţional, desemnaţi prin consens;
d) 3 de confederaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional, desemnaţi prin consens;
e) preşedintele, care este directorul general al casei de asigurări.
(2) Consiliul de administraţie al Casei Asigurărilor de Sănătate a Ministerului
Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei este alcătuit din 5 membri, desemnaţi
după cum urmează:
a) unul de către Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei;
b) unul din partea confederaţiilor reprezentative ale sindicatelor;
c) unul din partea asociaţiilor reprezentative ale patronatelor;
d) unul din partea Ministerului Sănătăţii şi Familiei;
e) preşedintele Casei Asigurărilor de Sănătate a Ministerului Lucrărilor Publice,
Transporturilor şi Locuinţei.
(3) Consiliul de administraţie al Casei Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii
Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti se constituie potrivit
dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 56/1998, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 458/2001.
(4) Mandatul membrilor consiliilor de administraţie ale caselor de asigurări este de 4
ani. Membrii consiliilor de administraţie ale caselor de asigurări beneficiază de o
indemnizaţie lunară de până la 20% din salariul directorului general al casei de asigurări
respective, în condiţiile prezenţei efective la şedinţele consiliului de administraţie.
(5) Pe perioada mandatului membrii consiliului de administraţie pot fi revocaţi din
funcţii de către cei care i-au numit, iar pe funcţiile rămase vacante sunt numiţi noi
membri, până la expirarea mandatului în curs.
(6) Atribuţiile consiliilor de administraţie ale caselor de asigurări sunt stabilite de către
CNAS, în concordanţă cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă.
(7) Consiliul de administraţie ia hotărâri prin vot, în prezenţa a cel puţin două treimi din
numărul membrilor.
(8) Şedinţele consiliului de administraţie sunt publice, cu excepţia cazurilor în care
membrii consiliului decid prin vot ca acestea să se desfăşoare cu uşile închise.
Problemele legate de buget se vor discuta întotdeauna în şedinţe publice.
Art. 81. - (1) Directorii generali ai caselor de asigurări sunt numiţi pe bază de concurs,
prin decizie a preşedintelui CNAS sau, după caz, prin ordin al ministrului lucrărilor
publice, transporturilor şi locuinţei, respectiv în condiţiile prevăzute de Ordonanţa
Guvernului nr. 56/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 458/2001.
Directorul general devine membru de drept al consiliului de administraţie al casei de
asigurări şi preşedintele acestuia.
(2) Directorul general al casei de asigurări este ordonator de credite, în condiţiile legii.
(3) Directorul general se numeşte pentru un mandat de 4 ani, după validarea
 297

concursului, şi se suspendă de drept din funcţiile deţinute anterior, cu excepţia funcţiilor

didactice din învăţământul superior. Directorul general este salarizat în conformitate cu
prevederile legale în vigoare.
(4) Atribuţiile principale ale directorului general sunt:
a) aplică normele de gestiune, regulamentele de organizare şi de funcţionare şi
procedurile administrative unitare;
b) organizează şi coordonează activitatea de control al execuţiei contractelor de
furnizare de servicii medicale;
c) organizează şi coordonează activitatea de urmărire şi control al colectării
contribuţiilor la fond;
d) propune programe de acţiuni de îmbunătăţire a disciplinei financiare, inclusiv
executarea silită, potrivit legii;
e) stabileşte modalitatea de contractare, cu respectarea contractului-cadru;
f) organizează împreună cu alte structuri abilitate controale privind respectarea
drepturilor asiguraţilor şi propune măsuri în caz de nerespectare a acestora;
g) supraveghează şi controlează organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări de
sănătate la nivel teritorial şi prezintă anual rapoarte, pe care le dă publicităţii;
h) numeşte, sancţionează şi eliberează din funcţie personalul casei de asigurări.

SECŢIUNEA a 5-a
Serviciul medical al casei de asigurări

Art. 82. - (1) În cadrul CNAS funcţionează serviciul medical, care este condus de un
medic-şef.
(2) La nivelul caselor de asigurări funcţionează un serviciu medical, în raport cu
numărul asiguraţilor, care este condus de un medic-şef.
(3) Funcţia de medic-şef al CNAS şi al caselor de asigurări se ocupă prin concurs
organizat de CNAS, în condiţiile legii.
(4) Funcţia de medic-şef al CNAS este echivalentă cu cea de director general adjunct.
Funcţia de medic-şef al CNAS se salarizează potrivit legii.
Art. 83. - (1) Serviciul medical al CNAS urmăreşte interesele asiguraţilor cu privire la
calitatea serviciilor acordate de către furnizorii de servicii medicale, medicamente şi
dispozitive medicale aflaţi în relaţii contractuale cu casele de asigurări.
(2) Criteriile privind acordarea serviciilor medicale pentru asiguraţi se elaborează de
către serviciul medical al CNAS împreună cu CMR, se actualizează ori de câte ori este
nevoie şi se prevăd în clauzele contractelor de furnizare de servicii.
(3) Atribuţiile serviciului medical sunt stabilite prin statut.

SECŢIUNEA a 6-a
Obligaţiile caselor de asigurări

Art. 84. - Obligaţiile CNAS sunt următoarele:

a) să asigure logistica funcţionării unitare şi coordonate a sistemului asigurărilor sociale
de sănătate;
b) să urmărească colectarea şi folosirea cu eficienţă a fondului;
c) să folosească mijloace adecvate de mediatizare pentru reprezentarea, informarea şi
susţinerea intereselor asiguraţilor pe care îi reprezintă;
d) să acopere potrivit principiilor prezentei ordonanţe de urgenţă nevoile de servicii de
sănătate ale persoanelor, în limita fondurilor disponibile.
Art. 85. - Obligaţiile caselor de asigurări sunt următoarele:
 298

a) să verifice acordarea serviciilor medicale, conform contractelor încheiate cu

furnizorii de servicii medicale;
b) să deconteze furnizorilor contravaloarea serviciilor medicale contractate şi prestate
asiguraţilor, în maximum 30 de zile de la data raportării, în caz contrar urmând a
suporta penalităţile prevăzute în contract;
c) să acorde furnizorilor de servicii medicale sume care să ţină seama şi de condiţiile de
desfăşurare a activităţii în zone izolate, în condiţii grele şi foarte grele, pentru care sunt
stabilite drepturi suplimentare, potrivit legislaţiei;
d) să informeze furnizorii de servicii medicale asupra condiţiilor de contractare şi a
negocierii clauzelor contractuale;
e) să informeze furnizorii de servicii medicale asupra condiţiilor de furnizare a
serviciilor medicale şi despre orice schimbare în modul de funcţionare şi de acordare a
acestora, cu cel puţin 30 de zile înainte de aplicarea modificării;
f) să asigure confidenţialitatea datelor în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă;
g) să verifice prescrierea şi eliberarea medicamentelor în conformitate cu reglementările
în vigoare;
h) să transmită situaţiile statistice şi alte activităţi raportate de furnizorii de servicii
medicale către instituţiile interesate, respectiv direcţiilor de sănătate publică şi centrelor
de statistică, cu respectarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. k);
i) să raporteze CNAS, la termenele stabilite, datele solicitate privind serviciile medicale
furnizate, precum şi evidenţa asiguraţilor şi a documentelor justificative utilizate;
j) să furnizeze, la solicitarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei, prin direcţiile de
sănătate publică, datele de identificare a persoanelor asigurate, numai pentru bolile cu
declarare nominală obligatorie, conform legislaţiei în vigoare.

CAPITOLUL VII
Controlul
SECŢIUNEA 1
Controlul de gestiune

Art. 86. - Controlul de gestiune al CNAS şi al caselor de asigurări se face anual de către
Curtea de Conturi.
Art. 87. - Auditul intern se va exercita conform legii.

SECŢIUNEA a 2-a
Controlul serviciilor

Art. 88. - CNAS împreună cu CMR, CFR şi OAMR organizează controlul serviciilor
medicale care se acordă asiguraţilor potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă.

SECŢIUNEA a 3-a
Controlul Ministerului Sănătăţii şi Familiei

Art. 89. - Ministerul Sănătăţii şi Familiei, ca autoritate naţională în domeniul sănătăţii

publice şi ordonator principal de credite, are următoarele atribuţii:
a) asigură, răspunde, coordonează şi controlează, după caz, organizarea activităţii de
asistenţă medicală - primară, secundară şi terţiară -, asistenţă de urgenţă, curativă, de
recuperare medicală, asistenţă medicală la domiciliu care se acordă prin unităţile
sanitare publice şi private;
b) stabileşte principalele obiective de etapă pe termen mediu şi lung în domeniul
 299

sănătăţii populaţiei şi al reformei în sistemul sanitar;

c) asigură supravegherea şi controlul respectării legislaţiei de către toate unităţile
publice şi private care au responsabilităţi în domeniul sănătăţii publice, de personalul
din sistemul sanitar, inclusiv de către sistemele de asigurări sociale şi private,
colaborând în acest scop cu CNAS, CMR, CFR şi OAMR, cu autorităţile publice locale
şi cu alte instituţii abilitate;
d) aplică măsurile corespunzătoare în situaţiile în care se constată de către organele
abilitate nerespectarea prevederilor legale.

SECŢIUNEA a 4-a
Arbitrajul

Art. 90. - (1) CNAS împreună cu CMR şi OAMR organizează Comisia centrală de
arbitraj care soluţionează litigiile dintre furnizorii de servicii medicale şi casele de
asigurări.
(2) Comisia centrală de arbitraj este formată din 4 arbitri, dintre care 2 delegaţi numiţi
de către CNAS şi câte un delegat numit de CMR şi OAMR.
(3) Preşedintele Comisiei centrale de arbitraj va fi un arbitru acceptat de părţi.
Art. 91. - (1) Arbitrii pot fi medici, jurişti sau economişti, acreditaţi şi înregistraţi de
Ministerul Sănătăţii şi Familiei.
(2) Regulamentul de activitate al arbitrilor se elaborează de către CNAS, împreună cu
CMR şi OAMR, şi se avizează de către Ministerul Justiţiei.
Art. 92. - Hotărârile Comisiei centrale de arbitraj sunt obligatorii pentru toate părţile ale
căror litigii se soluţionează de către aceasta şi se completează în mod corespunzător cu
prevederile Codului de procedură civilă.

CAPITOLUL VIII
Răspunderi şi sancţiuni

Art. 93. - Încălcarea prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă atrage răspunderea

materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

SECŢIUNEA 1
Infracţiuni

Art. 94. - Fapta persoanei care dispune utilizarea în alte scopuri sau nevirarea la fond a
contribuţiei reţinute de la asiguraţi constituie infracţiunea de deturnare de fonduri şi se
pedepseşte conform prevederilor art. 3021 din Codul penal.
Art. 95. - Completarea declaraţiei prevăzute la art. 8 alin. (2) cu date nereale, având ca
efect denaturarea evidenţelor privind asiguraţii, stadiul de cotizare sau contribuţiile faţă
de fond, constituie infracţiunea de fals intelectual şi se pedepseşte conform prevederilor
art. 289 Cod penal.

SECŢIUNEA a 2-a
Contravenţii

Art. 96. - Constituie contravenţii următoarele fapte:

a) nedepunerea la termen a declaraţiei prevăzute la art. 8 alin. (2);
b) nevirarea contribuţiei datorate conform art. 52 alin. (1) de către persoanele fizice şi
juridice angajatoare;
 300

c) refuzul de a pune la dispoziţie organelor de control ale caselor de asigurări

documentele justificative şi actele de evidenţă necesare în vederea stabilirii obligaţiilor
la fond;
d) refuzul de a pune la dispoziţie organelor de control ale caselor de asigurări
documentele financiar-contabile justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă
privind modul de utilizare a sumelor decontate din fond.
Art. 97. - Contravenţiile prevăzute la art. 96 se sancţionează după cum urmează:
a) cele prevăzute la lit. a) şi c), cu amendă de la 5.000.000 lei la 10.000.000 lei;
b) cele prevăzute la lit. b) şi d), cu amendă de la 30.000.000 lei la 50.000.000 lei.
Art. 98. - Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către organele
de control ale caselor de asigurări.
Art. 99. - Amenzile contravenţionale aplicate conform prezentei ordonanţe de urgenţă
constituie venituri la fond.
Art. 100. - (1) Contravenţiilor prevăzute la art. 96 le sunt aplicabile dispoziţiile
Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările ulterioare.
(2) Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data
încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din
minimul amenzii prevăzute la art. 97, agentul constatator făcând menţiune despre
această posibilitate în procesul-verbal.
(3) Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă referitoare la obligaţiile faţă de fond se
completează cu prevederile Legii nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale.

CAPITOLUL IX
Dispoziţii finale

Art. 101. - (1) Organele de conducere ale CNAS şi ale caselor de asigurări se constituie
în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă
vor fi organizate concursurile pentru ocuparea funcţiei de director general al CNAS şi
de preşedinte - director general al caselor de asigurări.
(3) Până la ocuparea prin concurs a funcţiilor prevăzute la alin. (2) atribuţiile funcţiilor
respective vor fi îndeplinite de cei aflaţi în funcţia de director general al CNAS, precum
şi de director general al casei de asigurări respective la data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe de urgenţă.
Art. 102. - (1) Membrii Consiliului de administraţie al CNAS şi ai consiliilor de
administraţie ale caselor de asigurări, precum şi personalul angajat al acestor case de
asigurări, indiferent de nivel, nu pot deţine funcţii de conducere în cadrul Ministerului
Sănătăţii şi Familiei, direcţiilor de sănătate publică, unităţilor sanitare, cabinetelor
medicale, funcţii alese sau numite în cadrul CMR, colegiilor judeţene ale medicilor,
respectiv al municipiului Bucureşti, CFR, colegiilor judeţene ale farmaciştilor, respectiv
al municipiului Bucureşti, organizaţiilor centrale şi locale ale OAMR sau funcţii în
cadrul societăţilor comerciale cu profil de asigurări, farmaceutic sau de aparatură
medicală.
(2) Membrii Consiliului de administraţie al CNAS şi ai consiliilor de administraţie ale
caselor de asigurări care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al
doilea inclusiv, au un interes patrimonial în problema supusă dezbaterii consiliului de
administraţie nu pot participa la dezbaterile consiliului de administraţie şi nici la
adoptarea hotărârilor.
(3) Persoanele care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se află în
 301

una dintre incompatibilităţile prevăzute la alin. (1) vor opta pentru una dintre funcţiile
ocupate în termen de 30 de zile.
(4) Consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, vor
asigura numirea persoanelor desemnate în adunarea reprezentanţilor. La nivel naţional
întrunirea adunării reprezentanţilor va fi asigurată de către CNAS.
(5) În cazul în care consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului
Bucureşti, nu pot desemna prin vot delegaţi în adunarea reprezentanţilor, preşedinţii
consiliilor judeţene numesc persoanele în cauză în termen de 5 zile de la data şedinţei
organizate în acest scop de consiliul judeţean.
Art. 103. - (1) CNAS gestionează şi administrează bunurile mobile şi imobile
dobândite, în condiţiile legii, din activităţi proprii, subvenţii, donaţii sau din alte surse.
(2) Autorităţile publice centrale sau locale pot transmite, în condiţiile prevăzute de lege,
bunuri mobile şi imobile în administrarea CNAS şi a caselor de asigurări.
Art. 104. - Structurile actuale de asigurări de sănătate aparţinând ministerelor şi
instituţiilor centrale cu reţele sanitare proprii îşi adaptează organizarea şi funcţionarea la
prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă, cu păstrarea specificului activităţii acestor
autorităţi publice, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a acesteia.
Art. 105. - În teritoriile neacoperite cu medici sau cu personal sanitar, pentru asigurarea
serviciilor medicale consiliile locale pot acorda stimulente în natură şi în bani.
Art. 106. - Persoanele care prin faptele lor aduc prejudicii sau daune sănătăţii altei
persoane răspund potrivit legii şi sunt obligate să suporte cheltuielile ocazionate de
asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând aceste cheltuieli vor fi recuperate prin
grija caselor de asigurări şi constituie venituri ale fondului.
Art. 107. - Prezenta ordonanţă de urgenţă intră în vigoare la data publicării în
Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţia prevederilor art. 6 alin. (1) lit. e) şi
h), art. 50 alin. (2) şi (3), art. 51 alin. (2) şi (3), art. 53 alin. (2) şi (3), art. 54 alin. (2) şi
(3), art. 56 şi art. 59 alin. (1), referitoare la reducerea contribuţiei de asigurări sociale de
sănătate şi scutirea de la obligaţia plăţii acesteia de către unele categorii de persoane,
care intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2003.
Art. 108. - (1) Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă
Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 178 din 31 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare,
precum şi orice alte dispoziţii contrare.
(2) Până la data de 1 ianuarie 2003 rămân aplicabile prevederile Legii nr. 145/1997
referitoare la colectarea şi utilizarea fondurilor de asigurări sociale de sănătate.

Bibliografie
 302

1. Balzer Julia Riley, RN, MN:Communication in Nursing, Fourth Edition ,

Mosby A Harcourt Health Sciences Company St. Louis London
Philadelphia Sydney Toronto, 2000.
2. Johnstone Megan-Jane : Bioethics: A Nursing Perspective
Book by; Harcourt Saunders, 1999
3. Goodman-Draper Jacqueline:Health Care's Forgotten
Majority: Nurses and Their Frayed White Collars 176 pgs.
4. Kaufman A – Propedeutică şi semiologie chirurgicală, Ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1986, 73 – 116, 136 – 164.
5. Lemon – materiale de educaţie pentru nursing – capitolul 7: Sănătatea
viitorilor părinţi, OMS, ed. I-a , 1996.
6. Lemon – materiale de educaţie pentru nursing – capitolul 9: Probleme
profesionale şi morale, OMS, ed. I-a , 1996.
7. Lucreţia Titircă: Ghid de nursing, Editura Viaţa Medicală Românească,
Bucureşti.
8. Lucreţia Titircă: Manual de ingrijiri speciale acordate pacienţilor de
asitenţii medicali, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti.
9. Lucreţia Titircă: Nursing – Tehnici de evaluare şi ingrijiri acordate de
asistenţi medicali, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti.
10. Lucreţia Titircă: Urgenţele medico-chirurgicale – sinteze, Ed. Medicală,
Bucureşti, 2004.
11. *** Legea nr. 461/2001 privind exercitarea profesiunii de asistent
medical, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor
Medicali din România, cu completările şi modificările ulterioare.
12. *** Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului
13. *** Legea nr. 307 din 28/06/2004 privind exercitarea profesiei de asistent
medical si a profesiei de moasă, precum şi organizarea şi funcţionarea
Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România
14. *** Ordonanţa de urgentă a Guvernului României nr. 150/2002 privind
organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate.
15. *** Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 560/1999 cuprinzând fişele de
atribuţii pentru asistenţii medicali
16. *** Ordinul Ministerului Sănătăţii 984/1994 privind prevenirea şi
controlul infecţiilor nozocomiale
17. *** Ordinul Ministerului Sănătăţii şi familiei nr. 185/2003 privind
normele tehnice privind asigurarea curăţeniei, dezinfecţiei, efectuarea
sterilizării şi păstrarea sănătăţii obiectelor şi materialelor sanitare în
unităţile sanitare de stat şi private.
18. *** Norma din 7 aprilie 2004 de aplicare a Legii drepturilor pacientului
nr. 46/2003
19. *** Nursing – supl. Sănătate 21, rev. asist. Medic., nr.6.1., iunie 2000.
20. Sally Schrefer: Nursing Reflections: A Century of Caring, Book
by; Mosby, 2000.
21. Traynor Michael : Managerialism and Nursing: Beyond
Oppression and Profession; Routledge, 1999.
22. Zane Robinson Wolf: Nurses’work - The Sacred and The Profane
University of Pennsylvania Press Philadelphia, 1998
23. Zalumas Jacqueline: Caring in Crisis: An Oral History of
Critical Care Nursing , Book by; University of Pennsylvania Press, 1995.
303