Biro State Esuate

Daniel Biró
(coordonator)
Rela]iile interna]ionale
contemporane
Teme centrale `n politica mondial\
Prefa]\ de Andrei Miroiu
POLIROM
2013
Capitolul X
State eşuate şi construcţia statală.
Radiografia unor concepte şi practici contestate*
Daniel Biró
În ultima vreme, în cercurile decidenţilor şi analiştilor politici s‑a format un consens potrivit
căruia intervenţiile internaţionale sunt, dacă nu de dorit, atunci cel puţin un element inevitabil
al relaţiilor internaţionale contemporane. Un exemplu vădit al acestei convingeri răspândite
este asociat cu proiectul de construcţie statală (state‑building), considerat a fi „principala
formă a intervenţiilor internaţionale în ultimii ani” (Bickerton, 2007, p. 94). Este evident că
în relaţiile internaţionale actuale construcţia statului are un rol extrem de semnificativ.
Importanţa acestui proces se reflectă în primul rând în cantitatea tot mai mare de literatură
dedicată eşecului statului, tot mai insistent perceput ca un rău ce îşi găseşte rezolvare numai
prin programele externe de întărire sau de construire a instituţiilor statale. În plus, se
înregistrează un nivel crescut de instituţionalizare a construcţiei statului ca practică în politica
internaţională, demonstrat de multitudinea actorilor şi agenţilor implicaţi în conceperea
şi punerea în practică a modelelor de construcţie statală, de la organizaţii internaţionale
guvernamentale (OIG‑uri) la agenţii din cadrul structurilor guvernamentale ale celor mai
puternice state, organizaţii nonguvernamentale (ONG‑uri) şi numeroşi actori locali.
Ca o reflectare a interesului tot mai mare faţă de consecinţele aşa‑numitului „eşec al
statului”, „construcţia statului” – prezentată deseori în contextul construcţiei păcii durabile sau
al operaţiunilor de construcţie a naţiunii – a devenit o preocupare majoră în planul relaţiilor
internaţionale. Această preocupare o au în aceeaşi măsură decidenţii politici, cercetătorii şi
analiştii, liderii de opinie, liderii militari şi lucrătorii în ONG‑uri. Putem distinge două aspecte
diferite ale lărgirii acestui interes. Pe de o parte, se poate identifica o extindere „pe orizontală”
reflectată în creşterea numărului misiunilor, actorilor implicaţi şi zonelor geografice afectate. Pe
de altă parte, aspectul „vertical” reflectă o creştere în profunzime pe măsură ce aceste misiuni
devin mai complexe, îşi stabilesc obiective mai ambiţioase şi prezintă o organizare instituţională
mai complexă. Făcând referire la extinderea orizontală, Dobbins surprinde esenţa acestei evoluţii
atunci când caracterizează domeniul drept o „industrie a creşterii”, observând că:
pentru ONU, aceasta a însemnat o creştere de opt ori a frecvenţei cu care a lansat operaţiuni
noi de menţinere a păcii după 1989. Statele Unite au condus câteva intervenţii multinaţionale
începând cu eliberarea Kuwaitului în 1991… În ultima parte a anilor 1990 a apărut o a treia
sursă a direcţiei, pe măsură ce guvernele europene au început să organizeze şi să conducă astfel
de misiuni, individual sau colectiv (2008, p. 83).
* Ideile prezentate în capitolul de faţă sunt dezvoltate pe larg într-o formă anterioară în Biró, 2010.
206 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE CONTEMPORANE
Făcând referire numai la ONU, Doyle şi Sambanis confirmă aceeaşi tendinţă, notând
că, între 1987 şi 1994, în cazul Consiliului de Securitate al ONU
numărul rezoluţiilor emise a crescut de patru ori, numărul operaţiunilor autorizate pentru menţinerea
păcii s‑a triplat şi numărul sancţiunilor economice impuse anual a crescut de şapte ori. Efectivul
forţelor militare desfăşurate în operaţiuni de menţinere a păcii a crescut de la mai puţin de
10.000 la peste 70.000. Bugetul anual pentru operaţiunile de menţinere a păcii a crescut vertiginos
în consecinţă, de la 230 de milioane de dolari la 3,6 miliarde de dolari în aceeaşi perioadă,
sumă reprezentând de aproape trei ori bugetul operaţional obişnuit al ONU, de 1,2 miliarde de
dolari (Doyle, Sambanis, 2006, p. 6).
Astfel, se poate afirma că, după sfârşitul Războiului Rece, a avut loc o extindere
substanţială a activităţilor de menţinere şi susţinere a păcii şi de construcţie (exogenă) a
instituţiilor statale, răspândite „în întreaga arenă internaţională şi implicând deopotrivă
majoritatea organizaţiilor internaţionale şi regionale, statele şi organizaţiile nonguver
namentale” (Barnett et al., 2007, p. 51).
Ca o completare a acestei extinderi orizontale, Lambach observă „inovaţia instituţională
substanţială apărută recent în privinţa consolidării capacităţilor organizaţionale pentru
trecerea la etapele postconflictuale” (2007, p. 2). Astfel, cel puţin pentru lumea occidentală
dezvoltată, la nivel statal, se construiesc noi agenţii/departamente sau ministere şi altele
mai vechi se reformează tocmai pentru a răspunde mai bine la chestiunea eşecului statului
şi a „construcţiei statului”. De pildă, în SUA, situaţia din Somalia a dus mai întâi la crearea
Forţei de Intervenţie în caz de Eşec al Statului (State Failure Task Force – SFTF) în 1994
sub egida CIA, devenită ulterior Forţa de Intervenţie în caz de Instabilitate Politică (Political
Instability Task Force – PITF). În plus, anul 2004 a marcat crearea Oficiului Coordonatorului
pentru Reconstrucţie şi Stabilizare (Office of the Coordinator for Reconstruction and
Stabilization – OCRS) având obiectivul ambiţios de a „conduce, coordona şi instituţionaliza
capacitatea civilă a guvernului SUA de a preveni conflictele sau de a se pregăti pentru
situaţii postconflict, precum şi de a contribui la stabilizarea şi reconstrucţia societăţilor
aflate în tranziţie după perioade de conflicte sau confruntări interne, astfel încât acestea
să pornească pe calea durabilă a păcii, democraţiei şi economiei de piaţă” (OCRS). În Marea
Britanie, vechea organizaţie numită Administraţia pentru Dezvoltare peste Mări (Overseas
Development Administration – ODA) a fost reformată în 1997, devenind Departamentul
pentru Dezvoltare Internaţională (Department for International Development – DfID)1.
În februarie 2005, în raportul „Investiţiile în prevenire” al Unităţii pentru Strategie a
Guvernului Marii Britanii (United Kingdom Government Strategy Unit – UKGSU),
„construcţia statului” era considerată o parte esenţială a agendei. La nivel internaţional,
sub autoritatea guvernului canadian şi cu sprijin din partea ONU, în 2001 s‑a format
Comisia Internaţională pentru Intervenţie şi Suveranitatea Statală (International Commission
on Intervention and State Sovereignty – ICISS), iar în raportul acesteia se evidenţia
conceptul de „responsabilitate de a proteja”. Ulterior, în 2005, ONU a creat Comisia
1. Iniţial, noul departament a fost condus de Claire Short, din ale cărei discursuri s‑a individualizat
la sfârşitul anilor 1990 sintagma „reformă a sectorului securităţii” – atât de importantă pentru
programele de construcţie a statului (Chappuis, Hanggi, 2009, p. 41). DfID, mai ales prin
divizia de cercetare, are în continuare un rol important în stabilirea discursului despre eşecul
statului şi construcţia statului, reflectat în materiale interesante cum ar fi Documentele de lucru
(Working Papers) din 2008 (Whaites, 2008).
STATE EŞUATE ŞI CONSTRUCŢIA STATALĂ 207
pentru Construcţia Păcii (Peacebuilding Commission) cu scopul de a „coordona eforturile

ţărilor donatoare, instituţiilor financiare internaţionale şi ţărilor care contribuie cu trupe”
(Baker, 2007, p. 94). În luna martie a aceluiaşi an, ţările membre ale OECD au stabilit
„principiile privind o bună implicare internaţională în statele fragile”, „construcţia
statului” fiind din nou un obiectiv central (Chandler, 2009, p. 16).
Dincolo de acest aspect instituţional, un alt indicator semnificativ al extinderii verticale
este faptul că, până la sfârşitul primului deceniu al secolului XXI, imaginea statelor
disfuncţionale generase deja modificări profunde în percepţia de sine a decidenţilor
politici, precum şi în percepţia asupra lumii şi a rolului lor în lume. Mai întâi, această
schimbare de percepţie i‑a afectat pe birocraţii politicii externe occidentale din toate
departamentele, de la diplomaţie la armată, trecând prin agenţiile pentru dezvoltare, în
aceeaşi măsură în care a afectat lumea ONG‑urilor. În acest sens, Charles T. Call dă
exemplul specialiştilor în dezvoltare ale căror „vechi idei potrivit cărora dezvoltarea constă
în principal în transferul resurselor (ajutor) sau chiar în politici de remodelare (un exemplu
contemporan fiind reprezentat de politicile de ajustare structurală) au fost înlocuite de
ideea că dezvoltarea constă în construirea unor instituţii capabile de a genera şi administra
politici şi procese economice” (2006, p. 5, sublinierea noastră). În acelaşi timp, această
perspectivă face necesare mai multe intervenţii internaţionale – şi mai eficiente – ca reacţie
la problemele create de prezenţa statelor disfuncţionale. Aparent, această afirmaţie
depăşeşte dezacordurile ideologice. Referindu‑se numai la Statele Unite, Logan şi Preble
au demonstrat existenţa „fetişului referitor la îndreptarea statelor eşuate, identificabil atât
la Democraţi, cât şi la Republicani”, cu exemplul bipartizan din eseul lui Brent Scowcroft
şi Sandy Berger din 2005, în care foştii înalţi oficiali descriu „acţiunea de stabilizare şi
reconstrucţie a statelor ce au trecut prin perioade de conflict nu numai ca «politică externă,
ci şi ca asistenţă socială», o expresie intens vehiculată în anii 1990. Este în aceeaşi măsură
o prioritate de securitate naţională” (Logan, Preble, 2008, p. 62)2.
În final, ca dovadă a forţei şi răspândirii acestui mod de gândire, trebuie să observăm
utilizarea largă a aceluiaşi discurs nu numai de către diferiţii actori care fac intervenţia,
ci şi de către subiecţii potenţiali ai intervenţiei. Jourde, de pildă, situându‑se în paradigma
„securitizării” avansată de Şcoala de la Copenhaga, oferă o descriere fascinantă a modului
în care limbajul „stabilităţii/instabilităţii” a devenit un numitor comun al discursurilor
politice ale puterilor occidentale şi al discursurilor conducătorilor „Sudului global”. Mai
exact, autorul monitorizează mecanismele prin care elitele autoritare din Guineea şi
Mauritania împrumută şi internalizează elemente ale discursului „războiului împotriva
terorii” spre a‑şi urmări propriile interese, rezultând „construcţia unui cadru dominant
foarte asemănător pentru interlocutorii lor occidentali, cadrul stabilităţii” (Jourde, 2007,
p. 487). Într‑un mod similar, limbajul eşecului statului şi al „construcţiei statale” nu mai
este de multă vreme prerogativa exclusivă a aşa‑numitei comunităţi internaţionale. Mai
degrabă, fluenţa acestor discursuri şi exploatarea lor productivă au devenit indispensabile
pentru liderii sau liderii aspiranţi ai statului slab vizat.
Una dintre consecinţele acestei duble extinderi este că până şi cea mai superficială
trecere în revistă a literaturii tot mai bogate despre eşecul statului şi „construcţia statului”
2. Asocierea dintre Scowcroft şi Berger este semnificativă în măsura în care primul a ocupat
funcţia de consilier privind securitatea naţională în administraţiile Republicane ale lui Gerald
Ford şi George Bush Sr., în timp ce Samuel Richard Berger a ocupat o poziţie similară în a
doua administraţie a lui Bill Clinton.
generează multe probleme legate de concepte şi organizare. Mai întâi – ca şi în cazul

tratării celeilalte teme „fierbinţi” din dezbaterile actuale, terorismul –, în ciuda răspândirii
globale a disfuncţionalităţii statale, literatura de specialitate continuă să fie caracterizată
de prezenţa unor ambiguităţi conceptuale profunde. De pildă, există un grad foarte scăzut
al consensului la nivelul fundamental (cel al definirii), „construcţia statului” şi eşecul
statului fiind conceptualizate în mod diferit de instituţii şi specialişti diferiţi, în funcţie
de interesele lor individuale sau colective3. În acest sens, reflectând modul prin care
definiţiile se transformă în practici în contextul construcţiei păcii, Barnett şi colaboratorii
lui au observat că organizaţii diferite tind să se concentreze asupra unor activităţi diferite,
că ţări diferite preferă domenii diferite ale intervenţiei, precum şi că în interiorul fiecărei
ţări se menţin diferenţele între agenţii.
În termenii organizaţiilor internaţionale, Barnett şi colaboratorii săi concluzionează că există

diferenţe semnificative de accent. Astfel,
– „Unităţile Secretariatului ONU tind să îşi definească activităţile într‑un mod compre
hensiv. Sunt incluse aproape toate domeniile de activitate.
– Deşi Banca Mondială şi FMI se concentrează asupra dezvoltării economice, prima
organizaţie pune accent pe reconstrucţie şi infrastructură, iar cea de‑a doua îşi descrie
activităţile drept refacere şi asistenţă tehnică.
– Uniunea Europeană pune accent pe aspectele politice şi diplomatice ale activităţilor de
construcţie a păcii concentrându‑se tot mai mult asupra activităţilor de evaluare a conflictului
şi avertizare timpurie, care pot fi privite ca făcând parte din domeniul militar şi al
securităţii” (Barnett et al., 2007, p. 47).
De asemenea, ţări diferite vor acorda prioritate unor sectoare diferite ale intervenţiei, fie
într‑un mod coordonat (cum ar fi strategia din Afganistan), fie automat. Aşadar,
– „Marea Britanie se concentrează asupra securităţii şi sectorului militar.
– Statele Unite au început printr‑un interes puternic faţă de democratizare şi refacere
economică, dar experienţele din Afganistan şi Irak le‑au făcut să‑şi reorienteze atenţia
asupra stabilizării.
– Japonia tinde să se concentreze asupra reconstrucţiei generale postconflict, în timp ce
– Franţa şi Germania îşi concentrează atenţia asupra stabilizării imediate postconflict şi
asupra promovării democraţiei şi reconstrucţiei economice pe termen lung” (Barnett et al.,
2007, p. 48).
Se poate afirma că ambiguitatea definirii este atât cauzată, cât şi accentuată de situarea
literaturii despre „construcţia statului” la intersecţia câtorva discursuri din care s‑a format
şi care îi influenţează existenţa în continuare. În acest sens, aşa cum am văzut, discuţiile
despre „construcţia statului” deseori decurg din, abordează, se suprapun şi, în cele din
urmă, se transformă în discuţii despre eşecul statului, construcţia naţiunii sau construcţia
păcii. La rândul lor, acestea au în comun anumite asumpţii şi funcţionează în acord cu
3. În privinţa literaturii consacrate celor trei chestiuni, există contribuţii recente care trec în
revistă diferenţele dintre acestea. Puncte de plecare bune în labirintul definiţiilor sunt contribuţia
din Barnett et al. (2007) referitoare la construcţia păcii şi al doilea capitol din Carment et al.
(2009) privitor la eşecul statului; ambele texte utilizează baze de date impresionante conţinând
diverse definiţii instituţionale ale construcţiei păcii şi, respectiv, eşecului statului. În ceea ce
priveşte literatura despre „construcţia statului”, nu cunosc să existe eforturi similare la nivelul
definirii. O alternativă bună ar putea fi trecerea în revistă a literaturii de către Scott (2008).
discursuri cum ar fi cele despre democratizare şi pacea democratică, drepturile omului

şi intervenţia umanitară sau dezvoltarea şi buna guvernare.
Pe de altă parte, în ciuda sau, probabil, datorită apetitului aparent avid la nivel inter
naţional pentru construcţia statului, aceasta este însoţită în mod frecvent de un nivel de
confuzie derutant, exprimat cel mai vădit prin răspândirea etichetelor care încearcă să
surprindă esenţa intervenţiilor. Această babilonie terminologică funcţionează la trei niveluri.
Primul nivel se referă la ţinta intervenţiei. Nu este foarte clar care sunt actorii ce au atins
un nivel la care sunt necesare intervenţiile internaţionale sub forma misiunii de construcţie
a statului. Încadrate într‑o perspectivă patologică a devianţei, aberaţiei şi disfuncţiei
(Morton, 2005, p. 372; Raeymaekers, 2005, p. 2), se operează distincţia dintre situaţiile
în care statul nu mai funcţionează deloc şi cele în care nu furnizează serviciile aşteptate.
În acest sens, analiştii discută despre „slăbiciune”, „fragilitate”, „eşec” sau „colaps”,
definirile lor fiind sprijinite şi complicate de încercările de a descrie termenii de mai sus
nu ca momente statice individuale (de fragilitate, eşec sau colaps), ci dintr‑o perspectivă
procesuală, drept state în curs de slăbire, eşuare şi prăbuşire (Milliken, Krause, 2002).
La nivelul terminologiei, nu există un consens cu privire la termenii – şi definiţiile – care

descriu mai bine obiectivele intervenţiilor internaţionale. Din acest motiv, se utilizează o
serie amplă de concepte. Dintre acestea, cele mai utilizate sunt:
Fragilitatea statului
– Acest concept a fost adoptat la început în principal de agenţiile de asistenţă, după ce s‑au
formulat critici potrivit cărora termeni precum state slabe sau eşuate sunt vagi şi politizaţi.
– În linii mari, agenţiile de asistenţă consideră că fragilitatea apare „atunci când structurile
statului nu au voinţa politică şi/sau capacitatea de a îndeplini funcţiile fundamentale
necesare pentru reducerea sărăciei, dezvoltare şi asigurarea securităţii şi drepturilor
omului pentru populaţiile lor” (OECD/DAC, 2007, Principiul 3).
– Acest sens este împărtăşit de (unele) agenţii de asistenţă cum ar fi Banca Mondială
(Raportul LICUS, 2005) şi DfID din Marea Britanie.
Eşecul statului (asociat ca proces cu statele în curs de eşuare şi, la finalul acestui proces, cu
statele eşuate)
– Într‑un stat eşuat, „toate funcţiile esenţiale au încetat a mai fi îndeplinite (în mod continuu
şi pe întregul teritoriu), dar este posibil ca anumite structuri instituţionale să mai existe”
(Clement, 2005, p. 2).
– În acest sens, eşecul s‑ar referi la eşecul funcţional, fără eşec instituţional. Astfel, un
stat eşuează când „este incapabil să îndeplinească funcţiile esenţiale ale statalităţii, inclusiv
capacitatea de a extrage resurse (materiale şi nonmateriale, cum ar fi legitimitatea), de a
le administra (cel puţin de a aloca o parte a lor pentru aparatul de securitate), de a asigura
acomodarea politică (inclusiv securitatea) şi de a furniza serviciile sociale şi infrastructura
de bază (de exemplu, apa, drumurile…)” (Clement, 2005, p. 4).
Colapsul statului
– Unii autori definesc colapsul statului prin prezenţa simultană a prăbuşirii instituţionale,
a prăbuşirii societale şi persistenţei conflictului violent (adică armat) (Raeymaekers, 2005,
pp. 2‑3).
– În cadrul acestei tipologii, un stat colapsat „presupune atât un eşec funcţional (inca
pacitatea de a îndeplini funcţii esenţiale), cât şi un eşec instituţional (suprastructura
politică nu mai are o existenţă continuă şi nu mai face parte dintr‑un cadru integrator
general)” (Clement, 2005, p. 2).
Deşi se înrudesc, termenii de slăbiciune sau fragilitate, eşec şi colaps nu sunt sinonimi; în
mod frecvent, se consideră că ei se situează pe o axă continuă a performanţei şi eficacităţii
statului (Torres, Anderson, 2004, p. 6). În unele modele ale colapsului (Clement, 2005;
Howard, 2008), aceste situaţii sunt considerate etape intermediare.
Figura 5. Disfuncţionalitatea statului: o relaţie posibilă între terminologii
Sursa: Daniel Biró, 2010, p. 92, adaptat după Carment et al., 2009, p. 7.
Al doilea nivel al confuziei se referă la natura intervenţiei. Odată selectate ţintele

intervenţiei, încă nu este clar care sunt cele mai potrivite metode, în ciuda încercărilor
de a scrie manuale despre „cum să” construieşti statul. Considerând aceste situaţii drept
anomalii sau devieri de la funcţionarea „normală” a unei comunităţi politice moderne,
aşa‑numita comunitate internaţională va interveni într‑o serie de misiuni etichetate deseori
vag drept „construcţia păcii”, „construcţia naţiunii” sau „construcţia statului” (pentru o
perspectivă critică, vezi, de pildă, Bendana, 2005).
Există foarte multe suprapuneri atât sub aspectul substanţei, cât şi, mai frecvent, la nivel
terminologic între diferitele concepte amestecate într‑o categorie eterogenă a „construcţiei”,
cele mai importante dintre acestea fiind conceptele „construcţia naţiunii”, „construcţia păcii”,
„construcţia statului” sau „construcţia capacităţii”. Deşi se înrudesc (câte două sau mai
multe), aceste concepte au fost dezvoltate în momente diferite şi reflectă preocuparea faţă de
temele principale, perspectivele şi soluţiile momentului.
Primul dintre acestea, conceptul de construcţie a naţiunii, cu toate că este utilizat interşanjabil
cu cel de construcţie a statului, mai ales de comentatorii nord‑americani, se asociază în principal
cu discursul teoriei modernizării de la începutul Războiului Rece. Potrivit teoreticienilor
modernizării, indiferent de contextul istoric, politic, economic sau social, dezvoltarea spre
modernitate este nu numai posibilă, ci şi firească şi universală. Statul apărând ca rezultat al
procesului de decolonizare, mecanismul fundamental al dezvoltării, potrivit teoriei moder
nizării, a fost „reconstrucţia identităţilor populaţiilor şi societăţilor tradiţionale” cu intenţia
de „a‑i aduce în modernitate pe oameni, «eliberându‑i» de neregularităţile agasante… ale
genului, rasei, valorilor «tradiţionale»…” (Gillman, 2003, p. 10). Reconstrucţia identităţilor
se referea la abandonarea loialităţii faţă de autorităţile tradiţionale şi reorientarea spre naţiune,
statul central şi partidul politic. Ca atare, construcţia naţiunii descrie, de obicei, procesul de
încurajare a formării unei identităţi naţionale solide ca bază a statului‑naţiune. Asociată în
prezent cu procesul democratizării, „construcţia naţiunii implică un proces organic intern
prin care o societate contestă, analizează, formează un consens şi consolidează o identitate
naţională spre care se orientează societatea” (D’Costa, Ford, 2009, p. 25).
În al doilea rând, referindu‑se la situaţiile de conflict sau la cele postconflict (asemenea

conceptului de construcţie a statului), conceptul de construcţie a păcii derivă din încercarea
ONU de a se adapta la situaţiile existente imediat după încheierea Războiului Rece. Introdus
prin Agenda pentru pace a Secretarului General al ONU Boutros‑Boutros Ghali în 1992,
conceptul a fost gândit în aşa fel încât să ocupe ultimul loc, cel mai complex (şi cel mai
invaziv) în distincţia pe care a făcut‑o între menţinerea păcii (peace‑keeping), crearea păcii
(peace‑making) şi construcţia păcii (peace‑building), referindu‑se la încercările de a „identifica
şi sprijini structurile care vor tinde să întărească şi să consolideze pacea, pentru a se evita
reizbucnirea conflictului, inclusiv reformarea sau întărirea instituţiilor guvernamentale”.
Potrivit lui Schneckener (2007, p. 11), „construcţia păcii are scopul principal de a stimula
relaţiile paşnice între părţi aflate altădată într‑un conflict, şi, astfel, de a identifica soluţii
comprehensive pentru consecinţele politice, economice, sociale şi psihologice ale războaielor,
precum şi de a elimina cauzele structurale fundamentale ale conflictelor (de exemplu,
inegalitatea socioeconomică, tensiunea etnonaţională, penuria de resurse). Reconstrucţia
statului devine unul dintre mecanismele de asigurare a unei păci durabile, dar există posibilitatea
ca scopurile şi instrumentele construcţiei statului şi construcţiei păcii să se ciocnească”.
În final, împrumutând elemente ale construcţiei naţiunii şi ale construcţiei păcii, conceptul de
construcţie a statului în era matură ulterioară Războiului Rece s‑a dezvoltat gradual „într‑o relaţie
cu eforturi impulsionate sau sprijinite din exterior, de a construi pe plan local instituţii de
guvernare capabile, în societăţi în care aceste capacităţi instituţionale nu au existat niciodată sau
au fost slăbite, inclusiv prin conflict” (D’Costa, Ford, 2009, p. 14). În mod firesc, „construcţia
instituţiilor” cuprinde consolidarea sau crearea instituţiilor politice şi administrative în care o
autoritate centrală îşi dezvoltă mijloace de control asupra recursului legitim la violenţă, furnizând,
concomitent, servicii sociale şi politice. În acest sens, conceptul este legat atât de procesul
de construcţie a naţiunii, cât şi de cel de construcţie a păcii, aşa cum le‑am definit mai sus.
În sfârşit, al treilea nivel al confuziei se referă la scopul intervenţiei. Dacă dorim să

înţelegem mecanismele prin care se construiesc statele moderne, putem alege în mod
evident (dar nu lipsit de riscuri) să analizăm încercări similare din trecut, începând cu
formarea primelor state moderne. Rezultatul final al acestor tendinţe combinate este că
unele concepte, cum ar fi „formarea statului” (state‑formation), „alcătuirea statului”
(state‑making) şi „construcţia statului” (state‑building), sunt utilizate fără distincţie între
ele la nivelul analitic care, la rândul său, influenţează reacţiile politice.
Ţinând seama de aria cadrelor analitice, diversitatea definiţiilor conceptuale şi numărul
mare de actori implicaţi, poate părea surprinzător să constatăm că, recent, un comentator
„explorează asemănările remarcabile dintre abordările construcţiei statului, aplicate de

state şi coaliţii diferite în contexte diferite” (Wesley, 2008, p. 369). Cum am putea discuta
despre consecvenţă când există nenumărate planuri propuse pentru intervenţii, variind de
la o abordare a „amprentei discrete”, trecând printr‑un tip „convenţional” mai invaziv
de construcţie a statului (o abordare de tip holistic a guvernării) şi culminând prin soluţia
radicală a unei Administraţii Internaţionale, de tipul neotutelajului?
Avertizând cu privire la iluzia oricărei tipologii clar delimitate, Lambach a oferit această
clasificare în care
• abordarea „amprentei discrete” se referă la misiunile în care „actorii internaţionali sunt
¼numai½ mediatori între părţile din conflict şi furnizează ajutor financiar şi umanitar”;
• „abordarea convenţională a construcţiei statului” se referă la măsuri mai invazive cum
ar fi „Reforma Sectorului Securităţii (RSS), programele de Dezarmare, Demobilizare şi
Reintegrare (DDR), reconstrucţia şi reformarea instituţiilor şi infrastructurii statului şi
furnizarea asistenţei tehnice (de exemplu, înregistrarea votanţilor)”; şi, în sfârşit,
• Administraţiile Internaţionale, ca misiuni în care „actori internaţionali sub umbrela ONU
construiesc, dotează cu personal şi gestionează structurile administrative în ţara ieşită din
conflict” (Lambach, 2007, p. 4).
O posibilă explicaţie este aceea că, în ciuda variaţiei la nivel analitic, practica inter
venţiilor internaţionale pentru construcţia statului urmează, în general, acelaşi tipar:
intervenţii externe de natură predominant militară în situaţii postconflict, cu scopul
eliminării a ceea ce se percepe a fi „anarhie” locală, prin construirea unui stat centralizat
care funcţionează după un tipar liberal. Alternativ, în timp ce se acceptă diferenţele
rezultând în urma mecanismelor diferite de implementare, se poate evidenţia elementul
comun constând în obiectivul final, adică starea finală ideală la care se presupune că
aspiră misiunile de construcţie a statului. Problema îşi pierde caracterul aparent contra
dictoriu atunci când, în ciuda lipsei unor acorduri cu privire la ce anume constituie un
stat eşuat, ce înseamnă „construcţia păcii” şi „construcţia statului” sau cum pot fi puse
în practică mai bine, discursurile relevante converg şi proiectează o imagine comună a
stării dorite. În această viziune comună asupra coordonatelor unui stat „reuşit”, se pune
un accent constant pe:
a) un set centralizat de instituţii formale (a se citi birocratice) şi monopolul asupra violenţei
pe un teritoriu dat;
b) funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească atât în relaţie cu domeniul intern – cum ar fi
securitatea, reprezentarea şi bunăstarea (Milliken, Krause, 2002; Schwartz, 2005) –,
cât şi în relaţie cu sistemul internaţional (stabilitatea).
Apropriere hobbesiană a unei înţelegeri weberiene incomplete a statului modern,

plasată într‑un context favorabil pentru ceea ce se numeşte „wilsonianism militarizat”,
aceasta este imaginea statului care face legătura între diagnosticul de eşec al statului şi
practicile aşa‑zis terapeutice ale „construcţiei statului”.
„Uzurparea hobbesiană” se referă la prioritatea absolută acordată dimensiunii securitare
a statului, în acord cu ipoteza lui Hobbes potrivit căreia doar deţinerea puterii absolute
de către Leviatan poate genera pacea internă şi securitatea externă în lipsa cărora nu pot
avea loc activitatea umană, dezvoltarea şi progresul. Astfel, în lipsa monopolului statului,
„violenţa ¼devine½ manifestarea cea mai vizibilă a eşecului statului” (Wesley, 2008, p. 377).
La rândul său, acest nivel al violenţei este identificat la nesfârşit drept „cauza fundamentală”
a tuturor relelor presupuse a veni împreună – sărăcia, foametea, bolile, analfabetismul,
subdezvoltarea, corupţia şi aşa mai departe. Pe de altă parte, dovada acestei aproprieri
este prioritatea acordată dimensiunii securităţii şi, mai ales, programelor de Reformă a
Sectorului Securităţii (RSS), Dezarmare, Demobilizare şi Reintegrare (DDR) în marea
majoritate a discursurilor şi practicilor „construcţiei statului” (Dobbins et al., 2007;
Ghani, Lockhart, 2008; Chappuis, Hanggi, 2009).
În mod evident, referirea la o „înţelegere weberiană simplificată” vizează frecventa
descriere a statului ca deţinător al monopolului recursului legitim la violenţă pe un teritoriu
dat, pe de o parte, şi definiţia birocratic‑administrativă a statului modern ca deţinător al
tipului raţional‑legal de autoritate. Din nou, aceste elemente devin parte integrantă a
standardului după care se măsoară „eşecul”, precum şi a tiparului (tiparelor) pe care
constructorii (externi) ai statului îşi propun să îl (le) pună în practică. Ambele discursuri
sunt saturate cu referiri directe sau indirecte, conştiente sau inconştiente la aceste elemente
ale sociologiei weberiene, dar ele generează o versiune simplificată a acesteia. De fapt,
ele ignoră metodologia tipului ideal utilizată de Weber şi asimilarea ei cu „realitatea”
(Trouillot, 2001). De asemenea, aceste discursuri izolează definiţia statului de sociologia
complexă a lui Weber, şi mai ales de sociologia autorităţii. În consecinţă, o caracteristică
esenţială a lucrărilor despre eşecul statului şi construcţia statului este perspectiva limitată
asupra statului ca relaţie socială (Bilgin, Morton, 2002, p. 71). Cu alte cuvinte, nemaipunând
accentul pe natura socială a instituţiilor statului, ci pe stabilitate, de pildă (Pfister, 2007,
p. 21), aceste lucrări marginalizează astfel natura co‑constitutivă a statului şi societăţii,
atât de importantă pentru Weber (Hobson, 1998; Seabrooke, 2002).
În final, eticheta sonoră de „wilsonianism militarizat” concepută de Pierre Hassner
surprinde două atribute esenţiale ale încercărilor actuale de „construcţie a statului”. Primul
se referă la parametrii stării ce urmează a se construi, iar al doilea la mecanismele prin care
acea stare se poate exporta. În acest sens, „wilsonianismul” trimite la etosul politico
‑economic liberal al imaginii statului, care este proiectat în demersul de „construcţie a
statului” (drepturile omului, democraţia, efectele pacificatoare ale comerţului, piaţa
liberă). Pe de altă parte, „militarizat” se referă la apetitul tot mai militant de exportare
a acestui model prin mijloace care nu exclud intervenţia militară (Hassner, 2002).
Proliferarea etichetelor este doar o parte a enigmei. Confuzia terminologică este
însoţită de penuria de date „pozitive”, adică rezultate pozitive ale încercărilor de construcţie
a statului, majoritatea analiştilor caracterizând astfel de rezultate drept modeste în cel
mai bun caz. Probabil că Doyle şi Sambanis (2006) fac cel mai cunoscut şi consistent
efort academic de a descrie succesul timid al operaţiunilor ONU de construcţie a păcii,
dar până şi ei fac referire la construcţia păcii, şi nu la „construcţia statului”. Printre alte
evaluări, mai critice, se numără Zuercher (2006) şi Barnett (2007). În ciuda unor eforturi
susţinute în termenii resurselor instituţionale, financiare şi epistemice alocate de comuni
tatea internaţională pentru zonele problematice, există în continuare niveluri persistente
ale instabilităţii şi violenţei tocmai acolo unde se desfăşoară cele mai multe eforturi –
violenţă comisă atât de elementele care controlează rămăşiţele statului de (re)construit,
cât şi de actori situaţi în afara controlului statelor. La nivelul instituţional, situaţia nu pare
cu nimic mai promiţătoare, existând numeroase luări de poziţie ce denunţă corupţia, lipsa
de funcţionalitate sau fragilitatea instituţiilor rezultate.
În înţelegerea dificultăţilor generate de aceste etichetări, este important să evidenţiem

că analizele contemporane dominante ce influenţează atât constructele teoretice privitoare
la eşecul statului, cât şi arena politicilor de construcţie a statului, suferă în ambele cazuri
din cauza efectelor statocentrismului şi, mai ales, din cauza asocierii obsesive a guvernării
cu monopolul asupra violenţei şi cu centralismul instituţional. Parţial responsabilă pentru
această atitudine statocentrică este moştenirea reziduală a teoriilor modernizării, prevalente
în anii 1950 şi 1960, care au naturalizat statul drept unica formă legitimă de organizare
a comunităţilor politice în modernitate. Sub multe aspecte, această proiecţie naturalizată
reprezintă esenţa concentrării curente în mod obsesiv asupra eşecului statului şi a paleativului
construcţiei statului. Dacă statul este acceptat ca unicul punct legitim de referinţă, alţi
actori – exclusiv moderni – implicaţi în contestarea armată a monopolului unui stat asupra
violenţei ajung să fie caricaturizaţi şi să nu fie analizaţi adecvat. Această părtinire analitică
statocentrică ignoră nu numai caracterul modern (sau poate postmodern) al unor actori
contemporani cum ar fi „seniorii războiului” (warlords) sau „miliţiile”, ci şi relaţiile
co‑constitutive pe care aceşti actori le au cu statul şi societatea în care prosperă, relaţiile
lor complexe cu alte state din sistemul internaţional, precum şi cu o diversitate de agenţi
ai globalizării cum ar fi ONG‑urile, OING‑urile, diasporele şi alţii.
Uneori, dacă nu chiar cel mai adesea, eforturile de a „construi state” cu scopul de a
impune modelul weberian ideal(izat) al instituţiilor politice centralizate, completat de
monopolul statului asupra violenţei, ar putea fi condamnate la „eşec”. Există un număr
mare de factori pe seama cărora se pun rezultatele slabe ale încercării de construire a
statului, inclusiv:
• absenţa voinţei politice susţinute din partea „constructorilor” (externi),
• contextul geopolitic sau
• resursele financiare, umane şi materiale insuficiente investite.
Totuşi, dincolo de aceşti vinovaţi obişnuiţi, „eşecul” se datorează mai mult utilizării
unui model analitic care proiectează o schemă idealizată a statului, iar starea finală trebuie
evaluată în raport cu rezultatele acestui model.
Bineînţeles, nu afirmăm că acest cadru este acceptat în mod necritic în literatura de
specialitate. Dimpotrivă, este necesar să subliniem că literatura generoasă despre „eşecul
statului” şi „construcţia păcii”/„construcţia statului” a dat naştere unei perspective critice
bogate în cadrul căreia se pot identifica cel puţin patru direcţii prolifice de investigaţie.
Acestea sunt:
• perspectiva critică asupra „păcii liberale” (Richmond, 2001, 2006a, 2006b, 2007;
Richmond, Franks, 2009; Barnett et al., 2007; Bures, 2007);
• critica depolitizării „construcţiei statului” şi critica viziunii „tehnocratice” a construcţiei
statului, prezentă mai ales în lucrările lui David Chandler (2004, 2005, 2006a, 2006b,
2007a) şi ale autorilor inspiraţi de opiniile lui (Bickerton, 2007);
• critica relaţiei „dezvoltare‑securitate” (Menkhaus, 2004; Hameiri, 2007; Shah,
2009); şi, în final,
• dezbaterea despre cea mai bună/„corectă” secvenţă a construcţiei statului, dintre
susţinătorii instituţionalizării ca primă etapă – consolidarea instituţiilor politice
existente sau importate (Fukuyama, 2004; Paris, 2004) – şi susţinătorii democratizării
ca primă etapă – punându‑se accent pe democratizare, controlul civil asupra armatei
şi consolidarea economiei de piaţă (Ikenberry, Slaughter, 2006; Carothers, 2007).
Unii dintre aceşti specialişti (şi alţii) critică în mod explicit şi (mai ales) implicit
întregul efort al încercării de a exporta o anumită formă de ordine socială – statul – în zone
în care experienţa statului „modern” este nesemnificativă, negativă sau inexistentă, şi unde
probabil că nu există o infrastructură care să funcţioneze asemenea statelor. Totuşi, cu
câteva excepţii, majoritatea criticilor de acest tip se concentrează asupra mecanismelor – adică
asupra chestiunii referitoare la cum sunt puse în aplicare politicile vizând construcţia
statului – pentru a‑şi prezenta explicaţiile privind eşecul efortului internaţional de construcţie
a statului. Analizele asupra motivelor pentru care politicile curente de „construcţie a
statului” eşuează frecvent sunt complexe, majoritatea abordând neajunsurile atribuite
implementării lor, începând cu:
• succesiunea „corectă” (instituţii versus democratizare);
• abordarea graduală – opusă abordărilor de tip holistic a guvernării în cazul statelor
eşuate, aşa cum anunţă titlul unui raport OECD din 2006 (pentru o evaluare a acestor
abordări, vezi Stewart, Brown, 2007);
• insuficienţa angajamentelor (exprimată în mandate, resurse, orizonturi de timp etc.);
• lipsa de coordonare între numeroşii actori implicaţi.
În ciuda numărului tot mai mare al acestor perspective critice, precum şi al „învăţă
mintelor (ne)trase” în urma evaluărilor practicii, încă nu s‑a formulat un model teoretic
comprehensiv al construcţiei statelor contemporane.
Pentru a înţelege mai bine caracteristicile cadrului eşecul‑statului/construcţia‑statului,
restul analizei critice prezentate în capitolul de faţă are ca scop identificarea unei genealogii
a practicilor curente în ceea ce priveşte „construcţiei statului”. Pentru a înţelege mai bine
caracteristicile interne şi contradicţiile inerente întâlnite în conceptualizarea eşecului statului
şi în practicile construcţiei statului este necesară o mai atentă analiză a contextului în care s‑a
creat acest cadru. Obiectivul nostru este de a arăta că trăsăturile caracteristice ale cadrului
vizat decurg în egală măsură din natura sa instrumentală şi din apariţia sa la intersecţia
lucrărilor academice din anii 1990 despre drepturile omului, democratizare şi guvernanţă.
Contradicţii şi dileme ale construcţiei statului
În chestiunea punerii în aplicare a programelor de construcţie a statului, mulţi autori au

analizat numeroasele dificultăţi întâmpinate pe parcursul acestor procese. De exemplu, Paris
şi Sisk (2007) au observat existenţa a cinci contradicţii şi cinci dileme majore.
Principalele tensiuni şi contradicţii

1. Este utilizată intervenţia din exterior pentru stimularea autoguvernării.
2. Străinii sunt implicaţi în definirea liderilor locali „legitimi”.
3. Sunt promovate valori „universale” ca remediu pentru probleme locale.
4. Construcţia statului presupune atât o ruptură definitivă de trecut, cât şi o reafirmare a istoriei.
5. Imperativele pe termen scurt intră deseori în conflict cu obiectivele pe termen mai lung.
Principalele tipuri de dileme

1. Dilema amprentei – „pe de o parte, o prezenţă internaţională dominantă («amprentă
marcantă») ar putea fi necesară pentru menţinerea securităţii şi supravegherea (sau chiar
impunerea) unui acord de pace ¼…½. Pe de altă parte, o prezenţă internaţională mai puţin
invazivă («amprentă discretă») ar putea fi necesară pentru ca viaţa politică, socială şi
economică locală să poată ajunge la un echilibru postconflict în termenii proprii”.
2. Dilema duratei – „construcţia statului este fără îndoială un proces de lungă durată, dar
există presiuni în sens contrar, împotriva unei prezenţe internaţionale prelungite sau
nedeterminate”.
3. Dilemele participării – „Liderii facţiunilor nu reprezintă neapărat populaţia ţărilor lor,
dar, de obicei, sunt indivizii cei mai implicaţi în negocierile pentru pace ¼…½. Dacă liderii
facţiunilor sunt prea puternici, atunci noile structuri instituţionale ar putea fi privite drept
nelegitime de către alte grupuri şi indivizi ¼…½. Pe de altă parte, alienarea liderilor
facţiunilor poate reaprinde conflictul”.
4. Dilemele dependenţei – „Obiectivul construcţiei statului după un război este de a încuraja
condiţiile pentru o pace care să se autosusţină, printr‑o autoguvernare legitimă, eficientă.
Cu toate acestea, fluxurile considerabile ale asistenţei externe şi rolul «direct» al actorilor
internaţionali în facilitarea punerii în aplicare a acordurilor de pace pot crea noi aşteptări
şi dependenţe politice şi economice”.
5. Dilemele coerenţei – Coerenţa organizaţională presupune „nevoia de coordonare între
numeroşii actori internaţionali implicaţi în aceste operaţiuni”. Dilema coerenţei normative
„decurge din incoerenţa dintre valorile exprimate de constructorii statului (derivate deseori
din norme universale) şi valorile reflectate în politicile urmărite la faţa locului de
constructorii statului, şi rezultatele acestor politici”.
Sursa: Roland Paris şi Timothy Sisk, „Managing Contradictions: The Inherent Dilemmas of Postwar
Statebuilding”, International Peace Academy, noiembrie 2007, pp. 4‑7.
Într‑o astfel de genealogie, descendenţa imediată asociază practicile de „construcţie

a statului” de după atacurile de la 11 septembrie 2001 cu o varietate de alte practici, mai
ales cu cele ale construcţiei păcii, ale bunei guvernări şi cu politicile democratizării.
Scurta carieră a conceptului de stat eşuat, propusă de Bueger şi Bethke, constă în general
din patru etape, fiecare iniţiată sau dusă la îndeplinire de tipuri diferite de actori: de la
specialişti în diverse discipline academice, decidenţi de politică externă, organizaţii
internaţionale şi ONG‑uri naţionale şi internaţionale, până la industria think‑tank‑urilor:
menţionat arareori în cercurile academice la sfârşitul anilor 1980 (prima etapă), circulaţia
conceptului s‑a extins la nivelul decidenţilor de politică externă la începutul anilor 1990 şi s‑a
stabilizat prin încercările de tipologizare şi definire (a doua etapă), a fost securitizat şi globalizat
la începutul anilor 2000 (a treia etapă), iar în etapa contemporană (a patra) există o tendinţă
dublă de omogenizare prin cuantificare, şi de de‑omogenizare cu ajutorul criticii (2010, p. 19).
Cu toate acestea, deşi se consideră că „construcţia statului” şi mai ales construcţia

din exterior sunt fenomene ulterioare atacurilor de la 11 septembrie 2001 şi descriu o
stare de lucruri post‑11 septembrie, arhitectura ideologică a intervenţiilor externe, creată
cu scopul de a afecta comportamentul extern (la un nivel minim) şi alcătuirea internă (la
un nivel maxim) ale statelor vizate, nu este în nici un caz o noutate. Astfel, în contextul
sistemului westfalian matur – bazat pe principiul suveranităţii şi nonintervenţiei – firul
mai lung al acestei genealogii trebuie să sesizeze că procesele actuale de „construcţie a
statului” sunt asociate sau sunt chiar moştenitoare directe ale modului de gândire specific
teoriei modernizării din primele etape ale Războiului Rece – mai ales aşa cum a formulat‑o
Rostow (1960). Identificarea acestei derivări este importantă pentru că ne permite să
vedem în construcţia naţiunii un element esenţial al modernizării – când naţiunile se
construiau, într‑adevăr, în interiorul statului şi după afirmarea statului într‑un context
postcolonial. Dar se poate merge pe firul acestei genealogii, înapoi în timp, până în era
protectoratului temporar de la sfârşitul anilor 1920 (Chandler, 2007b) sau, mai devreme,
până la parametrii filosofiei politice liberale şi ai Iluminismului în general (Jahn, 2007a,
2007b)4. Aceste genealogii ale construcţiei statului au în comun concentrarea predomi
nantă asupra factorilor intervenţiei externe în modelarea entităţilor teritoriale numite
„state”. Totuşi, deşi impunerea externă este, fără îndoială, un mecanism foarte important
pentru difuzia instituţională, nu este şi unicul. Concentrarea strictă asupra intervenţiilor
externe împiedică înţelegerea mai profundă a altor mecanisme de creare a statelor, cum
ar fi imitaţia, improvizaţia şi invenţia deliberată, combinate cu importarea unor modele
externe (Fukase‑Indergaard, Indergaard, 2008).
În secolul al XIX‑lea şi în cea mai mare parte din secolul XX, s‑a considerat că
principala ameninţare la adresa stabilităţii sistemului internaţional venea din activităţile
statelor (mai ales ale celor mai puternice). Dimpotrivă, după Războiul Rece, în contextul
discursului despre „eşecul statului”, în loc de a continua să fie perceput ca o ameninţare,
statul a apărut ca o soluţie la ameninţări variate, de la migraţii la epidemii generalizate şi,
mai ales, terorism. Se poate identifica forţa motrice a acestei schimbări într‑o mişcare de
dublă securitizare – a dezvoltării, pe de o parte, şi a statelor eşuate, pe de altă parte –
într‑un context specific, dominat de discursurile drepturilor omului, păcii liberale şi
democratizării. Înţelegerea rolului deţinut de securitizarea eşecului statului după Războiul
Rece ne permite să explorăm motivele şi modul în care „punctele slabe ale statului, care,
asemenea săracilor, au existat dintotdeauna alături de noi, se transformă într‑o problemă
globală şi, mai mult, capătă o importanţă particulară pentru intervenţia ¼internaţională½”
(Robinson, 2007, p. 3). Procesul securitizării în ceea ce priveşte cadrul „eşecului statului”,
după Războiul Rece, este marcat de două momente, fiecare fiind legat întâmplător de ziua
de 11 septembrie. Mai întâi, proclamarea unei „Noi ordini mondiale” la sfârşitul Războiului
Rece de către preşedintele SUA de la acea vreme, George H.W. Bush (11 septembrie
1990), defineşte contextul în care ia naştere formularea. În al doilea rând, atacurile teroriste
asupra SUA, de la 11 septembrie 2001, marchează transformarea critică în ceea ce priveşte
tratarea obiectului acestui cadru. De la această dată, „statele eşuate” încep să fie percepute
ca reprezentând o ameninţare nu doar la adresa securităţii statelor „de succes” individuale,
ci chiar la adresa securităţii sistemului internaţional de state. Între aceste momente, în
umbra aşteptărilor generate de discursurile dominante ale perioadei – în principal cele
despre drepturile omului, democratizare, buna guvernare şi „noile războaie” – cadrul
„eşecului” a ajuns la forma cunoscută în prezent.
Repetând succesul articolului lui Kaplan despre anarhia ce vine (1994), conceptul
eşecului/colapsului statului s‑a răspândit fulgerător în lumea politicii internaţionale. De
la prima utilizare într‑un cadru academic – atribuită unui articol publicat în 1993 în
Foreign Policy de doi foşti înalţi oficiali din Departamentul de Stat al SUA (Helman,
Ratner, 1992) – el s‑a răspândit în scurt timp de la jurnalişti la cercurile politice, un rol
crucial în popularizarea conceptului fiindu‑i atribuit Ambasadorului SUA la ONU de la
momentul respectiv, M. Albright, în contextul crizei din Somalia (Gros, 1996, p. 445;
Nijman, 1998, p. 273). În acest context, jurnalişti, politicieni şi analişti politici adoptă
rapid sub noua etichetă a eşecului statului o diversitate de crize în state care „abia
4. Aşa cum arată Chandler şi Jahn, în timpul Războiului Rece şi imediat după sfârşitul acestuia,
a dominat credinţa în progres şi în posibilitatea generării acestuia în condiţiile adecvate, de
către actorii potriviţi, după un tipar corespunzător.
funcţionează (de exemplu, Republica Centrafricană), state caracterizate printr‑un grad

ridicat al corupţiei (de exemplu, Nigeria) sau de un regim foarte represiv (de exemplu,
Sudan), precum şi state aflate într‑o situaţie postconflict (de exemplu, Republica Demo
crată Congo, Afganistan, Burundi, Coasta de Fildeş)” (Vlassenroot, Hoebcke, 2009, p.
1)5. Până în 1996, larga utilizare a conceptului în moduri deseori nondiscriminatorii
generase deja apeluri la claritate analitică, specialiştii demarând cursa pentru organizarea
diferitelor categorii de state într‑o taxonomie a disfuncţionalităţii (Gros, 1996)6.
Între timp, având în vedere mai ales rolul central jucat de dezbaterile despre drepturile
omului, democraţie şi umanitarism, avea loc o transformare a atitudinilor faţă de statele
aflate în conflict. Pe măsură ce avea loc o îndepărtare de preceptele stricte ale suveranităţii
ca nonintervenţie, călăuzită de conceptul ONU de construcţie a păcii, „în condiţiile consensului
post‑Război Rece, s‑a considerat că dezastrele umanitare sau conflictele interne manifeste
în aceste state reprezintă temeiuri justificate pentru intervenţii internaţionale” (Cotton,
2007, p. 457). La începutul anilor 1990, la intersecţia unor evoluţii cum ar fi intensificarea
acordării de ajutor umanitar şi asistenţă în anii 1980, succesul doctrinelor drepturilor
omului şi, în final, transformarea graduală a doctrinei asupra menţinerii păcii culminând
prin Agenda pentru Pace din 1992, reacţiile la crizele din zone geografice incluse în
domeniul „statelor eşuate” au luat forma intervenţiilor umanitare cu scopul atingerii unor
obiective diferite. Primele astfel de reacţii au constat în crearea de adăposturi pentru
populaţia kurdă din nordul Irakului – dar nu şi din Turcia – în cadrul Operaţiunii Provide
Hope din 1991, şi au continuat prin intervenţia UNPROFOR în fosta Iugoslavie (Bosnia
şi Herţegovina) între 1992 şi 1995, Operaţiunea Provide Hope derulată sub egida UNITAF
şi condusă de SUA, misiunile UNOSOM II dintre 1992 şi 1993 ca reacţie la seceta şi
foametea care ameninţau populaţia somaleză, Operaţiunea Restore Democracy desfăşurată
în Haiti, sub conducerea SUA (1994), precum şi seriile de intervenţii cu scopul restabilirii
guvernării democratice în Sierra Leone între 1994 şi 20007. Se pare că epoca de aur a
practicii intervenţiei umanitare (Wheeler, Bellamy, 2008) a atins punctul maxim prin
intervenţia NATO în Kosovo cu scopul protecţiei populaţiei albaneze (martie‑iulie 1999),
şi prin intervenţia sub comandă australiană în Timorul de Est cu scopul de a pune capăt
5. Exemplele se referă la situaţii din ultimul deceniu al secolului XX, dar eticheta rămâne
relevantă pentru cazurile diverse considerate eşuate de la începutul secolului XXI.
6. Primul care a făcut această încercare, Gros distinge între categorii diferite ale disfuncţionalităţii
statului, cum ar fi: a) state anarhice, definite drept state fără o guvernare centralizată, Somalia
fiind un exemplu; b) state‑fantomă sau miraj, definite drept state în care există doar o aparenţă
de autoritate, cum ar fi Zair/Republica Democrată Congo; c) state anemice, definite drept state
a căror capacitate este epuizată fie de grupuri contrainsurgenţă, fie prin absenţa modernizării
principiilor economiei sau a celor democratice, de pildă, cum este cazul Haiti; d) state
capturate, controlate centralizat de o elită nesigură care încearcă să submineze sau să elimine
elita rivală, cum ar fi cazul Rwandei; e) eşecuri in vitro, cum este cazul Bosniei (Gros, 1996,
pp. 458‑461).
7. De la începuturile sale, odată cu Operaţiunea Provide Hope în 1991, valul de intervenţii
umanitare a fost sprijinit (selectiv) de elitele politice, inclusiv ca urmare a impactului mass‑mediei
asupra opiniei publice – sau, mai curând, asupra opiniei publice percepute. Aşa‑numitul efect
CNN s‑a numărat printre primii factori care au influenţat retragerea SUA din Somalia ca urmare
a dezastrului din bătălia de la Mogadishu (octombrie 1993) şi a fost, de asemenea, (parţial)
responsabil pentru nonintervenţia în criza care a dus la genocidul din Rwanda (aprilie‑iulie
1994). Pentru o analiză detaliată a „efectului CNN” asupra intervenţiilor umanitare, vezi
Robinson (2002) şi Livingston (1997).
violenţelor masive declanşate după referendumul pentru dobândirea independenţei (Kaldor,

2007, pp. 18‑21).
Ţinând pasul cu practica intervenţiilor, datorită caracterului său orientat spre politici,
literatura despre statul eşuat se caracterizează în această etapă nu atât printr‑o concentrare
teoretică sau analitică, ci mai curând printr‑o tendinţă puternică spre descrierea studiilor de
caz particulare – candidate pentru intervenţii umanitare – şi se orientează tot mai mult spre
predicţii. Cele mai importante proiecte academice dedicate temei în cauză în anii 1990
reflectă această caracteristică durabilă a literaturii despre eşecul statului. Preponderenţa
contribuţiilor bazate pe studii de caz descriptive se reflectă în colecţia de eseuri despre
statele africane „prăbuşite” (collapsed) a lui Zartman (1995). Forţa de Intervenţie în caz de
Eşec al Statului, finanţată de CIA (Esty et al., 1995; Goldstone et al., 2000), cu concen
trarea ei interdisciplinară şi multianuală, este reprezentativă în continuare pentru tendinţa
cuantificatoare de a identifica anumite variabile drept esenţiale în predicţiile privind cazurile
de eşec al statului (Goldstone et al., 2000). Cel puţin trei caracteristici ale acestui val de
literatură pot fi explicate ca o consecinţă a acestei orientări descriptiv‑predictive. Mai
întâi, în loc să se construiască în jurul unui nucleu teoretic solid, modelul de analiză a
statelor eşuate a fost constituit din amalgamarea unor contribuţii provenind din diferite
programe de cercetare, într‑o încercare de a identifica anumite consecinţe ale disfuncţiona
lităţii statului pentru populaţiile locale şi pentru arhitectura sistemului internaţional.
În ciuda popularităţii în creştere a acestui model analitic în interiorul diferitelor
componente ale cercurilor de decidenţi politici, universitare şi de specialişti în problema
tica dezvoltării, predominanţa perspectivei descriptive, în detrimentul celei analitice,
explică în mare măsură lipsa unei definiţii larg acceptate a ce anume înseamnă un eşec,
precum şi lipsa unui consens asupra parametrilor necesari pentru măsurarea acestuia. În
locul unui concept autonom, de sine stătător, „eşecul statului” este definit, prin opoziţie
cu stabilitatea, ca „deviaţie, aberaţie şi ruptură de normele statalităţii” (Morton, 2005,
p. 372). Astfel, dacă statele de succes sunt considerate a fi cele care „controlează teritorii
şi populaţii delimitate, desfăşoară relaţii diplomatice cu alte state, monopolizează violenţa
legitimă între graniţele proprii şi reuşesc să furnizeze bunuri sociale adecvate pentru
populaţiile lor” (Brooks, 2005, p. 1160), situaţiile care impun intervenţii internaţionale
(umanitare) sunt cele de „prăbuşire a instituţiilor politice, economice şi sociale; pierdere
a controlului asupra teritoriului; tulburări civile; dislocări masive ale populaţiei şi conflict
intern violent” (Morton, 2005, p. 372). Într‑adevăr, Zartman, de pildă, descrie o imagine
a prăbuşirii statului conceptualizat sub forma ruperii contractului social dintre stat şi
populaţie, definit în principal în termeni funcţionali (1995, p. 5).
Dezvoltarea cadrului statului eşuat, în perioada dintre sfârşitul Războiului Rece şi
atacurile de la 11 septembrie 2001, a fost marcată de acapararea iniţială a conceptului de
către decidenţii politici implicaţi în practica intervenţiei umanitare. Cooptarea unor
segmente academice noi în acest context a conferit noului concept o trăsătură instrumen
tală, responsabilă de caracterul descriptiv şi de marginalizarea dimensiunii analitice ale
acestuia. Totuşi, până la finalul perioadei, convergenţa cu diferite subdomenii ale agendelor
de cercetare asupra conflictului instrastatal şi soluţionării conflictelor a orientat analiza
asupra eşecului statului spre direcţii mai analitice, mai ales sub impulsul clasificării
diversităţii de cazuri în tipologii variate şi al identificării principalilor factori care cauzează
fenomenul. Astfel, până în 1999, descrierea caracteristicilor funcţionale începe să fie
însoţită de eforturi de identificare a cauzelor generice ale eşecului (Alao, 1999). Aceasta
s‑a reflectat în arena politică odată cu dezvoltarea în timpul administraţiilor Clinton a
unei abordări reactive construite în jurul multilateralismului, diplomaţiei preventive şi

promovării securităţii colective cu scopul de a „aborda cauzele originare ale conflictului
din statele fragile ¼ceea ce a dus½ la politici care au pus accent pe pieţele deschise şi pe
dezvoltarea legăturilor economice, promovarea democraţiei şi a drepturilor omului,
dezvoltarea infrastructurilor, precum şi consolidarea guvernării pentru ca statele să îşi
poată rezolva propriile conflicte” (Stohl, 2001, p. 2). În linii mari, chestiunea eşecului
statului a ocupat o poziţie oarecum periferică pentru specialişti şi decidenţii politici
deopotrivă. Într‑adevăr, aşa cum arată Wolf:
chestiunea în ansamblu nu a fost privită în principal ca prezentând un risc pentru securitatea

internaţională, ci doar ca un fenomen regional „nefericit”, fie de importanţă temporară (Europa
Centrală şi de Est şi fosta Uniune Sovietică), fie având un caracter mai pronunţat endemic, dar
nu neapărat ameninţător (mai ales Africa) (2011, p. 953).
Totuşi, după atacurile teroriste de la World Trade Center şi reacţia liderilor politici
faţă de acestea în contextul „războiului global împotriva terorii care prinde contur ca noua
naraţiune strategică majoră” (Buerger, Bethke, 2010, p. 21), cadrul de analiză a „statului
eşuat” a fost plasat din nou într‑un context diferit. Aşa cum am văzut mai sus, în anii 1950
problema unităţilor politice disfuncţionale era privită din perspectiva ideologică a teoriilor
modernizării. În următoarele două decenii, ca urmare a criticii intense la adresa acestor
teorii, paradigma teoretică dominantă pentru contextul postcolonial al ultimelor entităţi care
au dobândit „statalitatea modernă” a fost cea a dezvoltării. În valul din anii 1980 şi 1990
(corespunzând în linii mari celui de‑al „treilea val al democratizării” al lui Huntington),
a apărut o înţelegere diferită a problemei disfuncţionalităţii statului, etichetată de această
dată drept „eşec al statului”. Acesta a fost un mediu conceptual guvernat de democratizarea
politică, globalizare – cu accentul acesteia asupra răspândirii principiilor pieţelor libere – şi
triumful doctrinelor drepturilor omului şi al intervenţiilor umanitare. În cadrul acestui
din urmă val, atacurile de la 11 septembrie 2001 fiind principalul catalizator, problematica
eşecului statului a fost împinsă ferm într‑un domeniu diferit, securitatea internaţională.
Bineînţeles că plasarea a ceea ce se numeşte în prezent eşec al statului într‑un
context al securităţii nu este în sine o trăsătură specifică doar lumii de după atacurile de la
11 septembrie 2001. Paradigma modernizării şi programele de dezvoltare ulterioare, aplicate
în timpul Războiului Rece, au avut drept scop construcţia unor „economii de piaţă stabile
şi solide în Lumea a Treia”, dar, în contextul bipolarismului, acest scop s‑a subordonat
obiectivului geostrategic de „asigurare a securităţii pentru Lumea Dezvoltată” (Coelho,
2008, p. 80). În acest sens, diferiţi specialişti descriu modul în care „construcţia naţiunii”
în timpul Războiului Rece „a reprezentat o strategie occidentală pentru îngrădirea socialis
mului şi a Uniunii Sovietice în Lumea a Treia” (Hippler, 2005, p. 5). Întrucât tabăra
comunistă a imitat această strategie, dezvoltarea a devenit un alt instrument pentru
competiţia geopolitică în care, aşa cum demonstrează descrierea Afganistanului de către
Cullather, „digurile au devenit alternativa americană la reformele funciare comuniste”
(2002, p. 523). În studiul lui comprehensiv, şi Michael Latham „a plasat programele lui
Kennedy ¼de modernizare în Lumea a Treia½ în contextul unei «reacţii flexibile la comu
nism»” (2000, p. 10). Ameninţarea la adresa securităţii în acel context venea nu din partea
statelor care îşi câştigaseră independenţa de curând, ci decurgea din posibilitatea ca răspândirea
modelului de dezvoltare şi organizare a comunităţilor politice promovat de blocul rival să
devină mai atractivă. Ca atare, programele de modernizare şi dezvoltare au avut drept
scop menţinerea stării de fapt, adică menţinerea coexistenţei echilibrate a unor modele
opuse. Prin contrast, eşecul statului după atacurile de la 11 septembrie 2001 este securitizat
într‑un mod în care referentul securităţii nu este doar o regiune (sau blocul corespunzător),
ci însuşi sistemul westfalian de state, şi în care unica soluţie oferită este universalizarea
unui model unic omogen al statului. Obiectivul secţiunii de faţă este de a investiga cum
anume a apărut şi s‑a dezvoltat această securitizare, precum şi consecinţele acestui proces.
În timp ce, începând cu promovarea conceptului de „cvasistat” (quasi‑state) în anii 1980,
categoria statelor disfuncţionale a fost tratată ca un „rău public” (indiferent de perspectivă,
umanitară, a dezvoltării sau economică), atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au
fost catalizatorul tratării eşecului statului ca provocare la adresa securităţii internaţionale.
Mişcarea spre securitizarea eşecului statului ca ameninţare internaţională este vizibilă în
primul rând şi în principal în documentele privind strategia pentru securitatea naţională
ale ţărilor dezvoltate şi organizaţiilor internaţionale. Acestea variază de la frecvent citata
Strategie de Securitate Naţională a SUA (2002) la prima Strategie Europeană de Securitate
(2003); de la Unitatea pentru Strategie a Prim‑Ministrului (PMSU) britanic din 2005 la
Declaraţia privind Politica Internaţională emisă de Canada în 2005 sau Carta Albă
„AusAid” lansată de Australia în 2006; de la aşa‑numita iniţiativă „Statele Fragile” a
OECD (2005) la programul LICUS al Băncii Mondiale (2006) sau crearea unei Comisii
ONU pentru Construcţia Păcii cu scopul contracarării ameninţărilor la adresa securităţii
venite din partea statelor eşuate (Stewart, 2007).
Pentru a sprijini această mişcare de securitizare, s‑au făcut numeroase conexiuni între
eşecul statului şi diferitele procese care ameninţă securitatea globală. Într‑adevăr, aşa cum
nota Gourevitch încă din 2004, „se consideră că acest fenomen este responsabil de aproape
toate ameninţările la adresa păcii şi securităţii internaţionale: războaiele civile, migraţiile
în masă, conflictele etnice, degradarea mediului înconjurător, traficul de droguri, traficul
de arme şi terorismul” (2004, p. 255). Pe un ton similar, discutând despre consecinţele
locale, regionale şi, în cele din urmă, internaţionale ale fragilităţii statului, Torres şi
Anderson se referă la o serie de chestiuni diverse asociate dezintegrării statelor:
• conflictul şi consecinţele umanitare ale conflictului, de la abuzuri împotriva drepturilor
omului la sărăcie şi foamete;
• ameninţări la adresa securităţii globale, cum ar fi crima organizată, traficul de droguri
şi fiinţe umane, şi riscurile asociate cu blocarea principalelor căi de comunicare şi
reducerea prosperităţii globale;
• în fine, perturbarea caracterului cooperativ al sistemelor internaţionale atunci când se
confruntă cu chestiuni controversate, cum ar fi intervenţiile internaţionale (2004, p. 8).
Dar nici una dintre corelaţii nu a avut o influenţă mai pregnantă asupra securitizării
eşecului statului decât presupusa asociere cu terorismul. De atunci, asocierea dintre
Afganistan – clasificat drept „stat eşuat” – şi talibanii care au pus la cale şi au dus la
îndeplinire atacurile de la 11 septembrie 2001 reprezintă fundamentul tezei potrivit căreia
statele eşuate furnizează „spaţii neguvernate” care servesc drept „pepiniere” pentru
activităţile teroriste. Potrivit asumpţiei fundamentale a acestei teze,
într‑un vid de autoritate publică – când nu există instituţii eficiente sau funcţionale ale justiţiei
sau punerii în aplicare a legii – grupurile teroriste pot recruta, instrui şi pune la cale atacuri
ale căror ţinte sunt fie interese locale, fie interese externe ¼…½, fără a fi detectate, perturbate
sau împiedicate (Newmann, 2007, p. 467).
Baza teritorială şi lipsa controlului şi interdicţiei deţin un rol central în argumentul

„pepinierei” care leagă terorismul de chestiunea statelor eşuate, dar acestea nu sunt în
nici un caz singurele elemente de legătură. Alte asemenea elemente au fost identificate
recent de Menkhaus:
¼riscul de½ preluare de către o mişcare radicală a unui stat eşuat deţinător de arme nucleare
¼Pakistanul½ sau bunuri economice esenţiale ¼Arabia Saudită½; riscul de a deveni „sanctuar” – spre
deosebire de utilizarea statului eşuat pentru lansarea unor atacuri; vizarea aşa‑numitelor „ţinte
vulnerabile” din interiorul statului eşuat – cum ar fi hotelurile internaţionale, bunurile economice
globale, ambasadele şi aşa mai departe; finanţarea în contextul unor resurse care pot fi prădate,
variind de la droguri la diamante, cherestea şi alte astfel de bunuri; şi, nu în ultimul rând,
riscul de a fi o bază prolifică pentru recrutarea teroriştilor, mai ales în contextul unor state
prădătoare şi represive (2010, pp. 93‑94).
Relaţia dintre terorism şi statul eşuat este atacată tot mai intens, mai mulţi specialişti
punând sub semnul întrebării cel puţin relaţia directă dintre pericolul reprezentat de
terorismul internaţional şi statul eşuat (Stewart, 2006; Newman, 2007). Totuşi, dincolo
de chestiunea terorismului, se acceptă în general că efectele eşecului statului trec de
graniţele comunităţii politice respective prin contagiune şi revărsare (spillover) atât la
nivel regional, cât şi la nivel internaţional. Dezvoltarea economică, degradarea mediului
şi sănătatea globală reprezintă alte trei arii de interes în securitizarea chestiunii eşecului
statului. După ce securitizarea „eşecului statului” ca o afecţiune contagioasă şi invazivă
care ameninţă întregul sistem internaţional s‑a fixat ferm în discursul politicii globale,
nevoia de intervenţii internaţionale – prezentate ca „leacul” acestor patologii – a impus
nu numai distincţia între forme/etape diferite ale erodării, ci şi, mai important, identifi
carea cauzelor originare ale „bolii degenerative”8. Robert Rotberg (2003) joacă încă o
dată un rol crucial în reorientarea agendei eşecului statului de la identificarea simptomelor
spre identificarea „cauzelor şi indicatorilor”. Impulsul spre această evoluţie are un rol
esenţial necontestat, întrucât „înţelegerea exactă a motivelor pentru care statele slabe
alunecă spre eşec îi va ajuta pe decidenţii politici să conceapă metode pentru prevenirea
eşecului şi, în cazurile în care statele eşuează (sau ajung la colaps), pentru a le resuscita
şi asista în procesul de reconstrucţie” (2003, p. 2).
Întrucât eşecul statului a fost plasat pe o poziţie strategică, politica din anii 1990 a
îngrădirii (containment) şi intervenţiei (umanitare) selective a fost considerată drept inefi
cientă şi insuficientă ca abordare a chestiunii statelor eşuate în noul secol. Dat fiind că
„arhitectura internaţională a cooperării economice, politice şi pentru dezvoltare se bazează
pe asumpţii cu privire la stat” (Whaites, 2008, p. 3), soluţia post‑11 septembrie prefigurată
pentru o serie de ameninţări asociate cu eşecul statului, de la terorism la războaiele civile,
8. Încă de la utilizarea sintagmei „bolnavul Europei” în secolul al XIX‑lea, chestiunea „statelor

eşuate” a fost abordată cu predilecţie prin metafore medicale. Afirmaţia rămâne valabilă şi după
sfârşitul Războiului Rece, când Zartman, de pildă, descrie „colapsul statului ca boală degenerativă
de durată”, în cazul căreia „sunt posibile remedii şi remisia” (1995, p. 8). „Mişcarea de
securitizare” a plasat această predilecţie într‑un context dominat de o tot mai pronunţată
interconectare (globalizarea) care a încurajat reactivarea temerilor de contagiune din „teoria
dominoului”, astfel crescând nevoia de tratament – a se citi intervenţie sub forma „construcţiei
statului” (Bilgin, Morton, 2007, p. 24). Pentru o analiză detaliată a acestei metafore în cadrul
analitic al eşecului statului, vezi Manjikian (2008) sau Borg şi Figueroa‑Helland (2010).
de la subdezvoltare şi sărăcie la degradarea mediului şi sănătatea globală, a fost identificarea

şi consolidarea statelor vulnerabile prin sporirea capacităţilor lor şi promovarea (impu
nerea?) principiilor liberale ale bunei guvernări. O consecinţă a securitizării eşecului
statului după atacurile de la 11 septembrie 2001 constă în faptul că s‑a produs un transfer
la nivelul referentului securizării, de la individ – ce domina cadrul intervenţiilor umanitare
din anii 1990 – la sistemul internaţional, organizat potrivit unor principii în care unitatea
principală este versiunea liberală occidentală, modernă a statului. Prezentată ca o ameninţare
multidimensională cu răspândire globală prin metafora medicală a unui virus letal extrem
de contagios, existenţa statelor disfuncţionale este percepută nu numai ca o ameninţare la
adresa individului, ci şi ca o „provocare la adresa sistemului westfalian idealizat de state
weberiene prin subminarea ordinii constitutive a sistemului internaţional” (Newmann,
2009, p. 437). Astfel, securitizarea eşecului statului a devenit, de fapt, un argument în favoarea
consolidării poziţiei statului modern, liberal ca principala unitate a Sistemului Internaţional
şi, prin aceasta, un argument pentru consolidarea Societăţii Internaţionale de state.
Confruntarea cu ceea ce poate fi perceput drept provocare la adresa primordialităţii
ontologice a unităţii sale constitutive – statul modern – duce la „un impuls asertiv al
sistemului de state suverane de a se reproduce” potrivit direcţiilor „proiectului statocentric”,
aşa cum l‑a definit Wendt (Halvorson, 2010, pp. 591‑592). Pe parcurs, folosind terminologia
Şcolii engleze, intervenţiile internaţionale nu se dezvoltă numai pornind de la viziunea
solidaristă care pune accent pe valorile cosmopolite şi normele universale, aşa cum
implicau discursurile din anii 1990 despre „democratizare”, „intervenţie umanitară” şi,
în final, „responsabilitatea de a proteja”; ca urmare a reuşitei în securitizarea eşecului
statului, intervenţiile pentru construcţia statului sunt exprimate în continuare într‑un limbaj
solidarist, dar se desfăşoară mai degrabă potrivit unei logici pluraliste având scopul de a
menţine, extinde şi consolida centralitatea politică şi juridică a statului (cu adevărat) suveran
în practica relaţiilor internaţionale. Statul eşuat fiind deja definit drept cvasisuveran – unii
propunând chiar retragerea recunoaşterii ca abordare a statelor eşuate (Delaney, 2008) –
construcţia statului devine instrumentul pentru abordarea nu numai a simptomelor crizei
umanitare, ci şi a cauzei acesteia, identificată drept lipsa unui stat „real”.
Acest transfer la nivelul referentului, de la individ la sistemul internaţional, a fost
mediat şi facilitat de turnura radicală în privinţa perceperii statului sub aspectul celor trei
dimensiuni – securitatea, economia, dezvoltarea – cărora li se adaugă drepturile omului
şi democratizarea. Mai întâi, în domeniul securităţii, eforturile de teoretizare a procesului
„dilemei securităţii” au reflectat percepţia că ameninţările existenţiale decurg din forţa
altor state într‑un mediu anarhic, şi nu din punctele lor slabe. De asemenea, paradigmele
dezvoltării – reflectate în pachetele condiţionate ale instituţiilor financiare internaţionale
în anii 1990 – au identificat cel puţin o parte din sursele sărăciei şi subdezvoltării în
caracterul instituţiilor locale ale statului. În acord cu originile lor în tradiţia filosofiei
liberale, paradigmele drepturilor omului şi ale democratizării s‑au dezvoltat în lupta
împotriva abuzurilor comise de statele autoritare şi totalitare. În final, Consensul de la
Washington de la începutul anilor 1990 a marcat triumful politicilor neoliberale care
propun un rol minimal al statului în economie, reflectat în programele de ajustare
structurală drept norma „bunei guvernări”. Într‑adevăr, în timpul agendei structurale din
anii 1980 şi începutul anilor 1990, când a devenit una dintre cele mai detestate instituţii,
s‑a considerat că statul „se opune încercărilor de dezvoltare, blochează libera funcţionare
a pieţelor, consumă o cotă disproporţionată a resurselor investibile, ¼…½ centralizează
excesiv procesul dezvoltării şi sufocă iniţiativa privată” (Olukoshi, 2004, p. 47).
Totuşi, până la începutul noului mileniu, aceste atitudini faţă de stat au fost răsturnate.
Aşa cum am văzut, în ceea ce priveşte securitatea, sub influenţa atacurilor teroriste de
la 11 septembrie 2001 s‑au construit multe planuri pentru securitatea naţională în jurul
ideii că, în general, securitatea este astăzi mai ameninţată de statele în curs de erodare,
şi nu de statele puternice (National Security Strategy, 2002, p. 1). În ceea ce priveşte
economia, succesiunea crizelor financiare, inclusiv criza asiatică din 1997‑1998 (Wesley,
2008, p. 372), a impus „conştientizarea faptului că pieţele nu se pot crea şi proteja
singure”. Apoi, această idee a dus la „resurgenţa statului ¼…½ ca unic protector al pieţei”
(Hameiri, 2007, p. 130). De asemenea, statul a fost „readus în ecuaţie” ca soluţie, şi nu
ca ameninţare în arena dezvoltării, parţial ca reacţie la declinul Consensului de la
Washington (Fukuyama, 2002) şi parţial ca recunoaştere de către principalii donatori că
„statele sunt esenţiale pentru asigurarea unor reforme dificile” (Hameiri, 2007, p. 130)9.
De asemenea, Englebert şi Tull analizează schimbarea de atitudine a comunităţii donatoare
faţă de rolul statelor în privinţa dezvoltării. Concentrându‑se asupra dezvoltării africane,
autorii afirmă că principalii donatori au alternat între „o perioadă keynesistă în anii 1960
şi 1970, când statul era perceput drept motorul creşterii… ¼şi o perioadă în care l‑au½
considerat un obstacol pentru dezvoltare în cea mai mare parte a următoarelor două
decenii… ¼recunoscând odată cu sfârşitul anilor 1990½ că dezvoltarea presupune un stat
eficace” (2008, p. 114). În final, se pare că lecţiile învăţate de „comunitatea internaţională”
a decidenţilor politici şi autorilor de specialitate ca urmare a catastrofelor umanitare
recente sunt că nici pieţele şi nici drepturile omului nu pot fi protejate în lipsa unui stat
solid. Aşa cum notează Thurer, „statele eşuate demonstrează clar că protecţia drepturilor
omului depinde de funcţionarea adecvată a statului”, datorită faptului că, printre altele,
„dreptul umanitar internaţional depinde considerabil de structurile ierarhice ale statului
şi, mai ales, de ordinea militară şi ierarhia de comandă” (2008, pp. 43‑44).
Totuşi, aşa cum am menţionat mai sus, rezultatul unei implicări mai intense în procesul
de construcţie externă a statelor se caracterizează în continuare prin cel mult un succes
limitat. Din această perspectivă, combinarea dintre atracţia constantă exercitată de posibi
litatea angajării în inginerii sociale în societăţi (externe) situate la periferia sistemului
westfalian şi rezultatele modeste ale acestor implicări repetate reflectă ceea ce se poate
numi paradoxul Dorian Gray al „construcţiei statului”. Potrivit descrierii succinte oferite
de Ganev,
Dorian Gray este o persoană arogantă şi fără scrupule care ţine un portret al său în podul casei.
Odată cu trecerea timpului, el alunecă tot mai adânc în abisul imoralităţii şi fărădelegilor. Totuşi,
în mod miraculos, aspectul lui uimitor pare să nu fie atins de timp: nici un rid şi nici o umbră
de tulburare nu îi întinează chipul tineresc care îşi menţine atracţia irezistibilă. Totuşi, în acelaşi
timp, chipul din portret se urâţeşte treptat şi devine tot mai respingător, transformându‑se cu
fiecare imoralitate comisă de Dorian. Această sinergie stranie face imposibilă atribuirea existenţei
lui Dorian şi a portretului său unor sfere distincte ale fiinţării. Portretul este cel care poartă
9. Consensul de la Washington, un pachet de (zece) principii macroeconomice şi de administrare

financiară, este un termen introdus de John Williamson în 1990 pentru a face referire la ceea
ce era perceput drept o „convergenţă universală” în discursul din acea vreme asupra dezvoltării,
spre o trecere de la politicile dirijate de stat la cele orientate spre piaţă, ca fiind cele mai bune
practici pentru dezvoltarea şi creşterea economică (Williamson, 1990; 2004). Pentru o analiză a
argumentelor care leagă democraţia de principiile Consensului de la Washington, vezi Williamson
(1993) şi mai ales Rose (2006).
marca adevăratului caracter al acţiunilor lui Dorian; comportamentul lui Dorian este cel care
furnizează secretul înţelegerii forţelor aparent incomprehensibile care alimentează metamorfoza
degradantă a portretului (Ganev, 2001, p. 22).
Această metaforă descrie perfect industria curentă a „construcţiei statului”. Pe de o

parte, tinereţea artificială a lui Dorian corespunde atracţiei continue a proiectului de
construcţie a statelor „moderne” în secolul trecut10. Pe de altă parte, soarta portretului
condamnat să acumuleze urmele îmbătrânirii şi abuzurile tinereţii pare să semene cu
rezultatele ascunse ale încercărilor repetate de a construi state, mascate prin aceea că în
descrierea lor se vorbeşte de eşecuri (interne), seniori ai războiului şi alţii ca ei.
Bibliografie
Alao, C.A. (1999), „The Problem of the Failed State in Africa”, în M. Alagappa, T. Inoguchi (eds.),
International Security Management and the United Nations, United Nations University Press,
New York, pp. 83‑103.
Baker, P.H. (2007), „Fixing Failing States: The New Security Agenda”, The Whitehead Journal
of Diplomacy and International Relations, iarna‑primăvara, pp. 85‑96.
Barnett, M., Kim, H. et al. (2007), „Peacebuilding: What is in a name”, Global Governance,
13(1), pp. 35‑58.
Bellamy, J.A., Wheeler, N.J. (2008), „Humanitarian Intervention in World Politics”, în J. Baylis,
S. Smith, P. Owens (eds.), The Globalization of World Politics, Oxford University Press, Oxford.
Bendana, A. (2005), „From Peacebuilding to State Building: One step forward and two steps
back?”, Development and Change, 43(3), pp. 5‑15.
Bickerton, C. (2007), „State‑building: Exporting State Failure”, în C. Bickerton, P. Cunliffe,
A. Gourevitch (eds.), Politics without Sovereignty: A Critique of Contemporary International
Relations, UCL Press, Londra, pp. 93‑111.
Biró, D. (2010), State‑failure or Polity‑creation? World Politics beyond State‑centrism, Department
of International Relations, School of International, Political & Strategic Studies, Canberra,
Australian National University, teză de doctorat, nepublicată.
Borg, S., Figueroa‑Helland, L. (2010), „The Lure of State Failure: Critical Engagement with
State‑failure Discourse in World Politics”, The 2010 Annual Convention of the International
Studies Association, New Orleans.
Brooks, R.E. (2005), „Failed States, or the State as Failure?”, The University of Chicago Law
Review, 72(4), pp. 1159‑1196.
Bueger, C., Bethke, F. (2010), „Networking the Failed State – Enacting the Discipline of International
Relations?”, schiţa prezentării pentru 51st Annual Conference of the International Studies
Association, New Orleans.
Bures, O. (2007), „Wanted: A Mid‑Range Theory of International Peacekeeping”, International
Studies Review, 9(3), pp. 407‑436.
Call, C.T. (2006), „The Fallacy of the ‘Failed State’”, lucrare prezentată la International Studies
Association Annual Meeting, San Diego, California.
Carment, D., Samy, Y. et al. (2009), Security Development and the Fragile State: Bridging the
Gap between Theory and Policy, Routledge.
Carothers, T. (2007), „The ‘Sequencing’ Fallacy”, Journal of Democracy, 18(1), pp. 12‑27.
10. Utilizez modern (cu sensul de „cel mai avansat”) între ghilimele pentru a‑l distinge de imaginea
statului modern din teoria modernizării, referindu‑mă în aceste cazuri la ceea ce constituie
schimbări moderne în epoci diferite.
Chandler, D. (2004), „The responsibility to protect? Imposing the ‘Liberal Peace’”, International
Peacekeeping, 11(1), pp. 59‑81.
Chandler, D. (2005), „International State‑Building: Beyond Conditionality, Beyond Sovereignty”,
Royal Institute for International Relations, Bruxelles.
Chandler, D. (2006a), Empire in Denial: The Politics of State‑Building, Pluto Press.
Chandler, D. (2006b), „Back to the future? The limits of neo‑Wilsonian ideals of exporting
democracy”, Review of International Studies, 32(3), pp. 475‑494.
Chandler, D. (2007a), „EU Statebuilding: Securing the Liberal Peace through EU Enlargement”,
Global Society, 21(4), pp. 593‑607.
Chandler, D. (2007b), „The Problem of the African State: The Missing Genealogy of International
Statebuilding”, Sixth SGIR Pan‑European Conference on International Relations, Torino.
Chandler, D. (2009), „Great Power Responsibility and ‘Failed States’: Strengthening Sovereignty?”,
în J. Raue, P. Sutter (eds.), Facets and Practices of State‑Building, Martinus Nijhoff Publishers,
Leiden/Boston, pp. 15‑31.
Chappuis, F., Hanggi, H. (2009), „The Interplay between Security and Legitimacy: Security Sector
Reform and State‑Building”, în J. Raue, P. Sutter (eds.), Facets and Practices of State‑Building,
Martinus Nijhoff Publishers, Leiden/Boston, pp. 31‑59.
Clement, C. (2005), „The Nuts and Bolts of State Collapse: Common Causes and Different
Patterns? A QCA Analysis of Lebanon, Somalia and the former‑Yugoslavia”, Annual meeting
of the International Studies Association, Hilton Hawaiian Village, Honolulu, Hawaii, 5 martie
2005, publicat şi ca COMPASSS Working Paper 32/2005.
Coelho, J.B. (2008), Building Stable and Effective States through International Governance Technocratic
Interventions, Northeastern University, Boston, teză de doctorat nepublicată.
Cotton, J. (2007), „Timor Leste and the discourse of state failure”, Australian Journal of International
Affairs, 61(4), pp. 455‑470.
Cullather, N. (2002), „Damning Afghanistan: Modernization in a Buffer State”, The Journal of
American History, 89(2), pp. 512‑537.
D’Costa, B., Ford, J. (2009), „Terminology Matters: Statebuilding, Nationbuilding and Peacebuilding”,
Issue Paper No. 6, Centre for International Governance and Justice at Australian National University,
diponibil online la http://cigj.anu.edu.au/cigj/link_documents/IssuesPapers/IssuesPaper6.pdf.
Delaney, R. (2009), „De‑recognition of States: A Different Approach to Failed States”, Stanford
Journal of International Relations, 10(1), pp. 10‑17.
Dobbins, J. (2008), „Europe’s Role in Nation Building”, Survival, 50(3), pp. 83‑110.
Dobbins, J., Jones, S.G. et al. (2007), „The beginner’s guide to Nation‑building”, RAND Corporation,
Santa Monica.
Doyle, M.W., Sambanis, N. (2006), Making War and Building Peace: United Nations Peace
Operations, Princeton University Press, Princeton.
Englebert, P., Tull, D.M. (2008), „Postconflict Reconstruction in Africa: Flawed Ideas about
Failed States”, International Security, 32(4), pp. 106‑139.
Esty, D.C., Goldstone, J.A. et al. (1995), State Failure Task Force Report, Science Applications
International Corporation McLean.
Fukase‑Indergaard, F., Indergaard, M. (2008), „Religious nationalism and the making of the modern
Japanese state”, Theory and Society, 37(4), pp. 343‑374.
Fukuyama, F., Cornell University Press (2004), State‑Building: Governance and World Order in
the 21st century, Cornell University Press, Ithaca New York.
Ganev, V. (2001), „The Dorian Gray Effect: Winners as State Breakers in Postcommunism 34.1”,
Communist and Postcommunist Studies, 34(1), pp. 1‑25.
Ghani, A., Lockhart, C. (2008), Fixing Failed States: A Framework for Rebuilding a Fractured
World, Oxford University Press.
Goldstone, J.A., Gurr, Ted Robert et al. (2000), „State Failure Task Force Report: Phase III
Findings”, Science Applications International Corporation (SAIC), McLean.
Gourevitch, A. (2004), „The Unfailing of the States”, Journal of International Affairs, 58(1),
pp. 255‑260.
Gros, J.G. (1996), „Towards a taxonomy of failed states in the New World Order: Decaying
Somalia, Liberia, Rwanda and Haiti”, Third World Quarterly, 17(3), pp. 455‑471.
Halvorson, D. (2010), „‘Bringing international politics back in’: Reconceptualising state failure
for the twenty‑first century”, Australian Journal of International Affairs, 64(5), pp. 583‑600.
Hameiri, S. (2007), „Failed states or a failed paradigm? State capacity and the limits of institu
tionalism”, Journal of International Relations and Development, 10(2), pp. 122‑149.
Hassner, P. (2002), „The United States: The empire of force or the force of empire?”, Chaillot
Paper ‑ n°54, Institute for Security Studies.
Helman, G.B., Ratner, S.R. (1992), „Saving Failed States”, Foreign Policy, 89(3), pp. 3‑20.
Hippler, J. (2005), „Violent Conflicts, Conflict Prevention and Nation‑building – Terminology and
Political Concepts”, în J. Hippler (ed.), Nation‑building: A Key Concept for Peaceful Conflict
Transformation?, Pluto Press & Development and Peace Foundation, Londra, pp. 3‑15.
Hobson, J.M. (1998), „The Historical Sociology of the state and the state of historical sociology
in International Relations”, Review of International Political Economy, 5(2), pp. 284‑320.
Howard, O.T. (2008), „Revisiting State Failure: Developing a Causal Model of State Failure Based
Upon Theoretical Insight”, Civil Wars, 10(2), pp. 125‑146.
Ikenberry, G.J., Slaughter, A.‑M. (2006), „Forging a world of liberty under law: U.S. national
security in the 21st century”, The Princeton Project on National Security, The Woodrow Wilson
School of Public and International Affairs, disponibil online la http://www.princeton.edu/~ppns/
report/FinalReport.pdf.
Jahn, B. (2007a), „The Tragedy of Liberal Diplomacy: Democratization, Intervention, Statebuilding
(Part I)”, Journal of Intervention and Statebuilding, 1(1), pp. 87‑106.
Jahn, B. (2007b), „The Tragedy of Liberal Diplomacy: Democratization, Intervention, Statebuilding
(Part II)”, Journal of Intervention and Statebuilding, 1(2), pp. 211‑229.
Jourde, C. (2007), „The International Relations of Small Neoauthoritarian States: Islamism,
Warlordism, and the Framing of Stability”, International Studies Quarterly, 51(2), pp. 481‑503.
Kaldor, M. (2007), Human security: Reflections on globalization and intervention, Polity Press,
Cambridge.
Kaplan, R.D. (1994), „The Coming Anarchy”, The Atlantic Monthly, 44.
Lambach, D. (2007), „State‑Building as a Two‑Level Game”, lucrare prezentată la The 48th
International Studies Association Annual Convention, Chicago.
Latham, M.E. (2000), Modernization as Ideology: American Social Science and ‘Nation‑Building’
in the Kennedy Era, The University of North Carolina Press, Chapel Hill.
Livingston, S. (1997), „Clarifying the CNN effect: An Examination of Media Effects According
to Type of Military Intervention”, Research Paper R‑18, The Joan Shorenstein Center, Harvard
University.
Logan, J., Preble, C. (2008), „Fixing Failed States: A Cure Worse than the Disease?”, Harvard
International Review, 29(4), pp. 62‑66.
Manjikian, M. (2008), „Diagnosis, Intervention, and Cure: The Illness Narrative in the Discourse
of the Failed State”, Alternatives: Global, Local, Political, 33(3), pp. 335‑357.
Menkhaus, K. (2004), „Vicious circles and the security development nexus in Somalia”, Conflict,
Security & Development, 4(2), pp. 149‑165.
Menkhaus, K.J. (2010), „State Fragility as a Wicked Problem”, Prism, 1(2), pp. 85‑100.
Milliken, J., Krause, K. (2002), „State Failure, State Collapse and State Reconstruction: Concepts,
Lessons and Strategies”, Development and Change, 33(5), pp. 753‑774.
Morton, A.D. (2005), „The ‘Failed State’ of International Relations”, New Political Economy,
10(3), pp. 371‑379.
Newman, E. (2007), „Weak States, State Failure, and Terrorism”, Terrorism and Political Violence,
19(4), pp. 463‑488.
Newman, E. (2009), „Failed States and International Order: Constructing a Post‑Westphalian

World”, Contemporary Security Policy, 30(3), pp. 421‑443.
Nijman, J. (1998), „Madeleine Albright and the geopolitics of Europe”, GeoJournal, 46, pp. 267‑278.
Olukoshi, A.O. (2004), „Democratisation, Globalisation and Effective Policy‑Making in Africa”,
în C.C. Soludo, Michael Osita Ogbu, H.‑J. Chang (eds.), The politics of trade and industrial
policy in Africa: forced consensus?, International Development Research Centre (IDRC),
Trenton, pp. 43 ‑76.
Paris, R. (2004), At War’s End: Building peace after civil conflict, Cambridge University Press,
Cambridge.
Paris, R., Sisk, T.D. (2007), „Managing Contradictions: The Inherent Dilemmas of Postwar
Statebuilding”, Research Partnership on Postwar Statebuilding, International Peace Academy, Tokyo.
Pfister, T. (2004), From State to Stateness, lucrare nepublicată, Queen’s University, Belfast,
disponibil online la http://www.qub.ac.uk/polproj/reneg/pdfs/Pfister‑From_State_to_Stateness%
2020.pdf, accesat în mai 2007.
Raeymaekers, T. (2005), „Collapse or Order? Questioning State Collapse in Africa”, Working
Paper No 10, Household in Conflict Network (HiCN).
Richmond, O.P. (2001), „A genealogy of peacemaking: The Creation and re‑creation of Order”,
Alternatives: Global, Local, Political, 26(3), pp. 317‑348.
Richmond, O.P. (2006a), „Human Security and the Liberal Peace: Tensions and Contradictions”,
The Whitehead Journal of Diplomacy and International Relations, iarna‑primăvara, pp. 75‑87.
Richmond, O.P. (2006b), „The problem of peace: Understanding the ‘liberal peace’”, Conflict,
Security and Development, 6(3), pp. 291‑314.
Richmond, O.P. (2007), „Emancipatory forms of human security and liberal peacebuilding”,
International Journal, 62(3), pp. 459‑478.
Richmond, O.P., Franks, J. (2009), Liberal Peace Transitions: Between Statebuilding and Peace
building, Edinburgh University Press, Edinburgh.
Robinson, N. (2007), „State‑building and international politics: The emergence of a ‘new’ problem
and agenda”, în A. Hehir, N. Robinson (eds.), State‑building: Theory and Practice, Routledge,
Londra, New York, pp. 1‑29.
Robinson, P. (2002), The CNN effect: The myth of news, foreign policy, and intervention, Routledge,
Londra.
Rose, C.M. (2006), „Privatization – the Road to Democracy”, Saint Louis University Law Journal,
50(3), pp. 691‑721.
Rostow, W.W. (1960), The Stages of Economic Growth: A Non‑Communistic Manifesto, Cambridge
University Press, Cambridge.
Rotberg, R.I. (ed.) (2003), State Failure and State Weakness in a Time of Terror, Brookings
Institution Press.
Schneckener, U. (2009), „Spoilers or Governance Actors? Engaging Armed Non‑State Groups in
Areas of Limited Statehood”, Governance Working Paper Series, nr. 21, Research Center (SFB)
700, Berlin.
Schwarz, R. (2005), „Post‑Conflict Peacebuilding: The Challenges of Security, Welfare, and
Representation”, Security Dialogue, 36(4), pp. 429‑446.
Scott, Z. (2008), „Literature Review on State‑Building, Governance and Social Development
Resource Centre”, disponibil online la http://www.gsdrc.org/docs/open/HD2528.pdf, accesat
la 30 iulie 2010.
Seabrooke, L. (2002), „Bringing Legitimacy Back In to Neo‑Weberian State Theory and International
Relations”, Working Paper 6/2006, Department of International Relations, Research School of
Pacific and Asian Studies, Australian National University.
Shah, K. (2009), „The Failure of State Building and the Promise of State Failure: Reinterpreting
the Security‑Development Nexus in Haiti”, Third World Quarterly, 30(1), pp. 17‑34.
Stewart, P. (2006), „Weak States and Global Threats: Fact or Fiction?”, The Washington Quarterly,
29(2), pp. 27‑53.
Stewart, P. (2007), „‘Failed’ States and Global Security: Empirical Questions and Policy Dilemmas”,
International Studies Review, 9(4), pp. 644‑662.
Stohl, R. (2001), „Fatally Flawed? U.S. Policy Toward Failed States”, The Defense Monitor,
XXX(8), pp. 1‑7.
Torres, M.M., Anderson, M. (2004), „Fragile States: Defining Difficult Environments for Poverty
Reduction”, PRDE Working Paper, nr. 1, UK Department for International Development,
Londra, disponibil online la http://www.ineesite.org/uploads/files/resources/doc_1_FS‑Diff_
environ_for_pov_reduc.pdf.
Trouillot, M.‑R. (2001), „The Anthropology of the State in the Age of Globalization: Close
Encounters of the Deceptive Kind”, Current Anthropology, 42(1), pp. 125‑138.
Vlassenroot, K., Hoebeke, H. (2009), „Fragile states and the international response: In pursuit of
security or development?”, Africa Policy Brief, 1 (septembrie).
Wesley, M. (2008), „The state of the art on the art of state building”, Global Governance, 14(2),
pp. 369‑385.
Whaites, A. (2008), „States in Development: Understanding State‑building”, Working Paper,
Department for International Development (DFID), disponibil online la http://www.dfid.gov.
uk/pubs/files/State‑in‑Development‑Wkg‑Paper.pdf, accesat la 29 iunie 2010.
Williamson, J. (1990), „What Washington means by policy reform”, în J. Williamson (ed.), Latin
American adjustment: How much has happened, Institute of International Economics, Washington,
DC, pp. 5‑20.
Williamson, J. (1993), „Democracy and the ‘Washington Consensus’”, World Development, 21(8),
pp. 1329‑1336.
Williamson, J. (2004), „A Short History of the Washington Consensus”, lucrare solicitată de
Fundación CIDOB pentru o conferinţă pe tema From the Washington Consensus towards a new
Global Governance, Barcelona, disponibil online la http://www.iie.com/publications/papers/
williamson0904‑2012.pdf, accesat la 17 iulie 2010.
Wolf, S. (2011), „The Regional Dimension of State Failure”, Review of International Studies, 37(3),
pp. 951‑972.
Zartman, W. (ed.) (1995), Collapsed States: The Disintegration and Restoration of Legitimate
Authority, Lynne Rienner, Boulder.
Zuercher, C. (2006), „Is More Better? Evaluating External‑Led State Building After 1989”, Center
on Democracy, Development, and The Rule of Law Working Papers, nr. 54, Freeman Spogli
Institute for International Studies, Stanford University, Stanford.

Biro State Esuate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biro State Esuate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Daniel Biró

Prefa]\ de Andrei Miroiu

pentru Construcţia Păcii (Peacebuilding Commission) cu scopul de a „coordona eforturile

generează multe probleme legate de concepte şi organizare. Mai întâi – ca şi în cazul

În termenii organizaţiilor internaţionale, Barnett şi colaboratorii săi concluzionează că există

discursuri cum ar fi cele despre democratizare şi pacea democratică, drepturile omului

La nivelul terminologiei, nu există un consens cu privire la termenii – şi definiţiile – care

Figura 5. Disfuncţionalitatea statului: o relaţie posibilă între terminologii

Al doilea nivel al confuziei se referă la natura intervenţiei. Odată selectate ţintele

În al doilea rând, referindu‑se la situaţiile de conflict sau la cele postconflict (asemenea

În sfârşit, al treilea nivel al confuziei se referă la scopul intervenţiei. Dacă dorim să

„explorează asemănările remarcabile dintre abordările construcţiei statului, aplicate de

Apropriere hobbesiană a unei înţelegeri weberiene incomplete a statului modern,

În înţelegerea dificultăţilor generate de aceste etichetări, este important să evidenţiem

Contradicţii şi dileme ale construcţiei statului

În chestiunea punerii în aplicare a programelor de construcţie a statului, mulţi autori au

Principalele tensiuni şi contradicţii

Principalele tipuri de dileme

Într‑o astfel de genealogie, descendenţa imediată asociază practicile de „construcţie

Cu toate acestea, deşi se consideră că „construcţia statului” şi mai ales construcţia

funcţionează (de exemplu, Republica Centrafricană), state caracterizate printr‑un grad

violenţelor masive declanşate după referendumul pentru dobândirea independenţei (Kaldor,

unei abordări reactive construite în jurul multilateralismului, diplomaţiei preventive şi

chestiunea în ansamblu nu a fost privită în principal ca prezentând un risc pentru securitatea

Baza teritorială şi lipsa controlului şi interdicţiei deţin un rol central în argumentul

8. Încă de la utilizarea sintagmei „bolnavul Europei” în secolul al XIX‑lea, chestiunea „statelor

de la subdezvoltare şi sărăcie la degradarea mediului şi sănătatea globală, a fost identificarea

9. Consensul de la Washington, un pachet de (zece) principii macroeconomice şi de administrare

Această metaforă descrie perfect industria curentă a „construcţiei statului”. Pe de o

Newman, E. (2009), „Failed States and International Order: Constructing a Post‑Westphalian

S-ar putea să vă placă și