http://www.crestinortodox.ro/religie/nevoia-binecuvantare-88807.

html

Nevoia de binecuvantare
IPS Bartolomeu Anania

Termenul "binecuvantare" este traducerea romaneasca a latinescului benedictio, care, la

randul sau, il echivaleaza pe grecescul evloghia, toate avandu-si radacina intr-un verb
care inseamna a vorbi de bine, a lauda, a cinsti, a sarbatori, a acorda unei fiinte sau unei
institutii o pozitie cu totul speciala, privilegiata.
Adaug insa particularitatea ca in timp ce limbile europene moderne au preluat latinescul
bene-dictum (care inseamna "zicere de bine") in literalitatea lui, limba romana, dupa ce a
circumscris slavonescul biagoslovenie in rezervatia limbajului monastic, a introdus
termenul "binecuvantare", alcatuit, pe de o parte, din acelasi adverb latinesc bene (in
romaneste, "bine"), de care insa a legat substantivul, tot latinesc, conventum (devenit in
romaneste "cuvant"), care in original inseamna conventie, intelegere, pact, acord, tratat,
alianta, ceea ce ii da termenului o incarcatura mult mai bogata (asa cum avem expresiile
"om de cuvant", "pe cuvantul meu", "a-si da cuvantul", "a se tine de cuvant", "a-si tine
cuvantul" etc).
Aceasta inseamna ca a binecuvanta este nu numai a-l vorbi pe cineva de bine sau a-i
spune ceva de bine, ci si a face cu el o intelegere nobila, menita sa onoreze ambele parti.

Dar romanescul "cuvant" are o incarcatura mult mai bogata, in sensul ca el, cuvantul, este
nu numai un mijloc de comunicare, ci si o putere in sine.
El este mult mai apropiat semantic de grecescul evloghia, care inseamna binecuvantare,
cu derivatul evlogos, adica cel ce binecuvinteaza.
Ev-logos insa il incorporeaza pe logos, al carui inteles este acela de cuvant ca mijloc de
comunicare, dar si de ratiune divina si, mai ales, puterea lui DUMNEZEU.
Prin puterea cuvantului a creat DUMNEZEU lumea, prin puterea cuvantului a facut IISUS
minuni, prin aceeasi putere, rostita in numele lui IISUS HRISTOS, a vindecat Petru un
olog.

Puterea in sine a cuvantului e recunoscuta si consacrata chiar in viata publica a

popoarelor, dincolo de perimetrul strict religios.
Juramantul rostit in tribunal devine act juridic, cel depus in armata e sacrosanct;
cunoastem consecintele juramantului stramb sau ce se intampla cu ostasul dezertor.

Dar, mai presus de toate, logos-ul a fost identificat cu cea de a doua Persoana a Sfintei
Treimi, Fiul lui DUMNEZEU, Cel nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, Cel prin Care si
cu Care a creat DUMNEZEU lumea, devenit in istorie IISUS HRISTOS.

Ne-o spune frumos si raspicat Sfantul Evanghelist Ioan :

„intru-nceput era Cuvantul si Cuvantul era la DUMNEZEU si Cuvantul DUMNEZEU

era.
Acesta era dintru-nceput la DUMNEZEU.
Toate printr-insul s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ceea ce s-a facut.”

Poate fi ceva mai cuprinzator decat cuvantul binecuvantare in care este incorporat insusi
NUMELE Lui IISUS HRISTOS, nume care, la randul sau, este el insusi putere ?

Aminteam mai sus ca, pe de o parte, DUMNEZEU este singurul autor al binecuvantarii si,
pe de alta, ca ea se adreseaza nu numai unor fiinte, ci si unor institutii.
Prima fiinta care a primit binecuvantarea lui DUMNEZEU a fost omul.

1 / 50
In Cartea Facerii ni se spune ca, dupa ce DUMNEZEU i-a facut pe Adam si Eva, i-a
binecuvantat, zicand :

Cresteti si inmultiti-va si umpleti pamantul si supuneti-l.

Pe de alta parte, primul asezamant pe care DUMNEZEU l-a randuit prin binecuvantare a
fost Ziua de odihna, adica a Saptea, sau Sabatul Vechiului Testament, devenit Duminica
celui Nou.
Dupa ce DUMNEZEU a facut lumea in cele sase zile ale creatiei, El S-a odihnit de toate
lucrurile Sale pe care le facuse.

Si a binecuvantat DUMNEZEU ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ea S-a odihnit

El de toate lucrurile Sale, cele pe care DUMNEZEU le-a izvodit facandu-le.

Acest asezamant a fost institutionalizat de abia in vremea lui Moise, cand israelitii au fost
obligati sa-l respecte cu strictete in amintirea eliberarii lor din robia egipteana, ca zi de
sfanta odihna inchinata Domnului.
In vremea Noului Testament, IISUS HRISTOS Si-a atestat dumnezeirea si prin aceea ca
S-a numit pe Sine Domn al sambetei, conferindu-i semnificatia ca orice facere de bine
este, de fapt, o sarbatoare.
In lucrarea Sa de a revarsa harul dumnezeiesc peste fapturile chemate la mantuire,
Domnul HRISTOS a binecuvantat copiii prin punerea mainilor asupra-le, a binecuvantat
cele cinci paini cu care a saturat miile de oameni, iar la Cina cea de Taina a binecuvantat
painea si vinul pe care le-a prefacut in Trupul si Sangele Sau.
Acestea sunt doar cateva exemple despre binecuvantarea pe care DUMNEZEU le-o
acorda oamenilor in mod direct.

Exista insa si binecuvantarea inter-umana, despre care va voi spune cateva cuvinte.
Binecuvantarea este o rostire solemna, insotita de un gest, prin care o persoana invoca
darurile lui DUMNEZEU asupra altei persoane sau a unui grup.
Gestul poate fi ridicarea mainilor asupra cuiva, punerea unei maini pe capul persoanei
binecuvantate, insemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci cand e facuta de preot, semnul
crucii cu degetele incrucisate ; prin traditie, arhiereul binecuvinteaza cu amandoua mainile.

Una din cele mai vechi este binecuvantarea parintilor asupra copiilor si o intalnim in
prima carte a Vechiului Testament.
Batranul Isaac, slabit si aproape orb, isi simte sfarsitul aproape si-l cheama pe Esau,
intaiul sau nascut, sa-i acorde binecuvantarea.
Sotia sa insa face in asa fel incat Iacob, cel de al doilea fiu al sau, i se substituie primului
si obtine binecuvantarea.
Cand i se descopera adevarul, e prea tarziu, Isaac nu mai poate face nimic.
Nu intram acum in amanuntele si semnificatia acestei istorii, ci retinem doar faptul ca
binecuvantarea era definitiva, ireversibila, nu putea fi redistribuita si nici impartita.
Cu alte cuvinte, binecuvantarea era un act foarte puternic, iar faptul acesta e confirmat de
ceea ce astazi am putea numi "cariera" lui Iacob.
Adaug si amanuntul ca la acea vreme israelitii inca nu aveau institutia preoteasca si ca
Isaac avea simpla calitate de parinte.

Mult mai tarziu, sub Moise, preotia a fost instituita prin Aaron si, odata cu ea,
binecuvantarea sacerdotala.
Iata ce ni se spune in Cartea Numerelor :

Domnul a grait catre Moise, zicand :

Vorbeste tu catre Aaron si catre fiii sai si spune-ie :
Iata cum ii veti binecuvanta pe fiii lui Israel ; le veti zice asa :

2 / 50
Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca !
Domnul sa-Si lumineze fata spre tine si sa te miluiasca !
Domnul sa-Si ridice fata spre tine si sa-ti daruiasca pace !

Ati observat, desigur, cel putin trei lucruri care se cer retinute.
Desi e destinata tuturor fiilor lui Israel, adica intregului popor, binecuvantarea nu e
colectiva, ci individuala.
In ea e pomenit NUMELE Domnului.
Preotul este cel ce o rosteste, dar DUMNEZEU este Cel care opereaza.
Acest ultim adevar e evident in incheierea cuvantului lui DUMNEZEU catre Moise :

Asa vor pune ei [preotii] numele Meu asupra fiilor lui Israel si Eu, Domnul, ii voi
binecuvanta.

Binecuvantarile vor fi amplificate spre sfarsitul vietii lui Moise, cand el le va formula in
versiune definitiva si le va lasa testamentar urmasilor sai.
Acum intervine si conditionarea :
binecuvantarea devine efectiva numai daca beneficiarul respecta cu strictete prescriptiile
legilor divine.

Citez :

Daca veti asculta cu luare-aminte glasul Domnului, DUMNEZEULUI vostru, ca sa

paziti si sa pliniti toate poruncile acestea pe care ti le poruncesc eu astazi, atunci
Domnul, DUMNEZEUL tau, te va inalta mai presus decat toate neamurile pamantului.
Daca-ntru auz vei auzi glasul Domnului, DUMNEZEULUI tau, asupra ta vor veni toate
binecuvantarile acestea si te vor afla.

Urmeaza o suita de binecuvantari, care se incheie cu ideea initiala, ca ele se vor plini
numai daca nu te vei abate nici la dreapta si nici la stanga de la nici unul din cuvintele pe
care ti le poruncesc eu astazi.

Iata insa ca, de data aceasta, intervine si reversul binecuvantarii, blestemul.

Blestemul nu e absenta binecuvantarii sau, simplu, retragerea ei, ci invocarea raului
pedepsitor asupra celui vinovat de nesupunere, in sensul ca el devine tinta unui lung sir de
nenorociri, de la suferintele trupesti pana la pierderea libertatii si extinctia biologica.
Ca si binecuvantarea, blestemul e conditionat.

Citez din textul lui Moise :

Si va fi ca daca nu vei asculta de glasul Domnului, DUMNEZEULUI tau, si nu vei pazi

si nu vei plini toate poruncile Lui pe care ti le poruncesc eu astazi, veni-vor peste
tine toate blestemele acestea si te vor prinde.

Binecuvantarea poate fi de ordin general, precum in cazurile pe care le-am citat, dar si de
ordin particular, cum este cel mentionat in intaia Carte a Regilor.
Cand Saul intra ca strain in cetate si intreaba unde-l poate gasi pe preotul Samuel, i se
raspunde :
poate fi gasit acum, inainte de a se duce pe deal sa manance ;
ca poporul nu va manca pana nu vine el ;
fiindca el binecuvinteaza jertfa, si dupa aceea mananca oaspetii.

3 / 50
In traditia crestina, bucatele sunt binecuvantate de preot inainte de inceperea mesei, fie ca
e vorba de a lui, fie ca se afla la o masa de obste ;
in traditiile locale protestante, binecuvantarea e data de capul familiei.
In traditia ortodoxa rusa, mama isi binecuvinteaza copilul, inchinandu-l pe frunte cu semnul
crucii, inainte ca acesta sa plece intr-o calatorie sau sa treaca printr-o proba cu riscuri.

Intr-o acceptie mai larga, binecuvantarea inseamna invoirea, acordul, permisiunea data
cuiva de a face ceva :
sensul acesta e folosit mai ales in limbajul bisericesc.
Cand un calugar dintr-o manastire pleaca undeva, cere si obtine binecuvantarea staretului;
la intoarcere solicita binecuvantarea de a merge la chilie.

Cu binecuvantare se asaza monahii la masa, cu binecuvantare se ridica.

Un exemplu il aveti chiar aici, la slujbele noastre din catedrala, unde ii vedeti pe diaconi
plecandu-si capetele de mai multe ori in fata arhiereului.
Sa nu credeti cumva ca ar fi vorba de ifosele mai-marelui sau de slugarnicia subalternilor.

Chiar daca fac o mica digresiune, intru putin in codurile disciplinare ale armatei.
Cand un subordonat vine in fata superiorului, saluta si spune :
"Permiteti-mi sa raportez".
Dupa ce termina, cu acelasi salut :
"Permiteti-mi sa ma retrag".
Nici pe departe nu poate fi vorba de aroganta sau servilism.

In traditia liturgica a Bisericii functioneaza un ritual asemanator.

Inainte de ectenia mare, diaconii se pleaca spre arhiereu, cu semnificatia :
"Binecuvantati (permiteti) sa incepem".
Cand termina ectenia, impreuna cu preotul care a rostit ecfonisul se pleaca din nou cu
semnificatia :
"Binecuvantati (permiteti) sa incheiem".
Permisiunea li se da prin semnul binecuvantarii.
Ritualul se repeta in toate momentele liturgice de acest fel.

Pe langa toate acestea, binecuvantarea exprima o stare de fapt, cum ar fi sanatatea,

prosperitatea, belsugul.
Despre omul cu familie numeroasa se spune ca i-a fost casa binecuvantata cu atatia copii,
iar femeia insarcinata "se afla in stare binecuvantata".

Binecuvantarea are si chipul salutarii, mai ales intre monahi, in locul obisnuitelor binete.
Unul spune :
"Binecuvinteaza !" (sau dupa o  mai veche traditie : "Blagosloveste !"),
iar celalalt raspunde :
"Domnul  sa te binecuvinteze !" (sau, pe scurt : "Domnul !").

O foarte frumoasa nuanta o are binecuvantarea in intelesul ei de milostenie, ofranda,

donatie generoasa, facuta din toata inima.
Cu acest sens o avem in Epistola a Doua catre Corinteni.
Sfantul Pavel organizeze o colecta printre crestinii convertiti de el, menita sa-i ajute pe cei
din Ierusalim, bantuiti de foamete.
Corintenii se angajasera sa contribuie si ei la aceasta lucrare.

Apostolul ii anunta ca va trimite cativa frati (citez):

4 / 50
sa vina la voi inaintea mea si sa pregateasca din vreme darul vostru cel fagaduit,
asa ca el sa fie gata, ca un act de marinimie, nu ca o fapta de zgarcenie.

Expresia darul vostru e proprie traducerii, pentru claritatea sensului ;

in textul original, insa, ea este binecuvantarea voastra, tocmai pentru a sublinia
dimensiunea generozitatii.
Iata ca binecuvantarea e nu numai rostire, ci si fapta.
E bine sa retineti ca binecuvantare e atat prescura pe care credinciosul o aduce la altar,
ca dar de paine, cat si orice fapta de milostenie fata de omul nevoias, oriunde s-ar petrece
ea.

Daca binecuvantarea lui DUMNEZEU asupra omului, fie de-a dreptul, fie prin mijlocitori, e
lesne de inteles, nu putini sunt cei care nu pricep cum poate omul sa-si binecuvinteze
Creatorul.
Eu insumi am primit intrebari sau nedumeriri de acest fel.
Cei mai multi argumenteaza prin episodul din Cartea Facerii in care se istoriseste ca
Avraam (el, patriarhul !), intorcandu-se victorios din lupta, a primit binecuvantarea
enigmaticului Melchisedec, rege al Salemului si preot al DUMNEZEULUI-Celui-Preainalt,
si, in semn de supunere, i-a dat acestuia zeciuiala din prada de razboi.
Or, dupa obisnuitul rationament (pe care, de altfel, il foloseste si Apostolul Pavel), cel mai
mic primeste binecuvantare de la cel mai mare, iar nu invers.
In cazul acesta, obiecteaza scepticii, cum e posibil ca omul mic sa-L binecuvinteze pe
Marele DUMNEZEU ?
Nu cumva este aceasta ingamfare sau, de-a dreptul, obraznicie ? ...

Nedumerirea e pricinuita de insuficienta cunoastere a termenului "binecuvantare".

Cand aceasta vine de la Creator la creatura, ea este revarsare de binefaceri ;
cand insa vine de la creatura la Creator, ea inseamna lauda, preamarire, multumire,
jubilatia omului de a se recunoaste drept beneficiarul darurilor pe care numai
DUMNEZEU le poate da.

O marturie in acest sens o avem chiar in episodul din Cartea Facerii ;

iata rostirea intreaga a lui Melchisedec catre Avraam :

Binecuvantat sa fie Avraam de catre DUMNEZEUL-Cel-Preainalt, Ziditorul cerului si

al pamantului !
Si binecuvantat sa fie DUMNEZEUL-Cel-Preainalt, Cel ce i-a dat pe vrajmasii tai in
mainile tale.

Intelesul e cum nu se poate mai clar.

De altfel, din respectuoasa teama de DUMNEZEU, evreii evitau (evita si astazi) sa-I
pronunte NUMELE.
Cand IISUS Se afla in judecata sinedriului sub invinuirea ca Se da drept Fiul lui
DUMNEZEU, arhiereul Il intreaba :

Esti tu HRISTOSUL, Fiul Celui-Binecuvantat ?

Psalmii lui David abunda in a-L binecuvanta pe DUMNEZEU.

Dau doar cateva exemple :
Din Psalmul 15 :
Binecuvanta-voi pe Domnul Cel ce m-a inteleptit.

Din Psalmul 25 :

5 / 50
In adunari Te voi binecuvanta, Doamne.

Din psalmul 103 (pe care, de altfel, il auziti la Vecernie) :

Binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul !

Iata si un exemplu din Psalmul 144, in care cele doua stihuri pe care le voi cita sunt
construite pe principiul paralalelismului sinonimic, in sensul ca stihul al doilea repeta ideea
primului, dar cu alte cuvinte ;
in el avem evidenta ca a-L binecuvanta si a-L lauda pe DUMNEZEU sunt una si aceeasi
lucrare:

In toate zilele Te voi binecuvanta /si NUMELE Tau il voi lauda in veac si in veacul
veacului.

In cea mai usoara acceptie, a-L binecuvanta pe DUMNEZEU inseamna a-I vorbi frumos
sau a-L vorbi de bine.
Acest fel de binecuvantare este opusul injuriei.
Din pacate, printre popoarele care cultiva injuratura de cele sfinte se numara si al nostru,
si nu putini au fost moralistii care au atras atentia asupra acestui narav, pe cat de urat, pe
atat de degradant.
Aici nu mai e vorba de credinta sau necredinta ;
ateul adevarat il neaga pe DUMNEZEU cu decenta, prin ceea ce considera el ca e
argumentatie, dar nu prin vulgaritatea injuriei.
A-L vorbi (sau a-L cuvanta) pe DUMNEZEU de bine este a-I rosti NUMELE cel putin cu
respect, daca nu cu iubire, si a te referi la opera Lui in duhul adevarului si al bunei cuviinte.
Greutatea cuvantarii de DUMNEZEU in binecuvantare e atat de puternica, incat cei doi
termeni ai rostirii, mai ales in formula muzicala, pot functiona separat in aceeasi propozitie;
se poate spune

"binecuvantat Esti, Doamne", dar si "bine Esti cuvantat, Doamne".

Marea majoritate a slujbelor bisericesti se deschid cu formula :

Binecuvantat Este DUMNEZEUL nostru, totdeauna, acum si pururea si in vecii
vecilor.

Din cele sapte Taine ale Bisericii, doar doua, constituite ca atare, se deschid cu rostirea :
Binecuvantata Este Imparatia TATALUI si a FIULUI si a SFANTULUI DUH ...,

anume Botezul si Nunta.

Li se adauga Euharistia.
Intrucat insa aceasta este incorporata organic in structura Sfintei Liturghii (care, cum am
vazut, se deschide cu aceasta formula), inseamna ca, de fapt, Liturghia este considerata
ea insasi o Taina a Bisericii, sau, in orice caz, asezata pe aceeasi treapta.
Daca Botezul instituie comuniunea unei persoane cu HRISTOS, daca Nunta instituie
comuniunea a doua persoane care intemeiaza o familie si se inscrie astfel in comuniunea
mai larga a societatii, Liturghia instituie comuniunea dintre membrii poporului lui
DUMNEZEU, pe de o parte, si comuniunea acestora cu aceea a Sfintei Treimi, pe de alta,
realizand astfel plinirea imparatiei Cerurilor.
De altfel, formula acestei deschideri este preluata din Sfanta Scriptura, si anume din
Evanghelia dupa Marcu.
La intrarea Sa triumfala in Ierusalim, Domnul este intampinat de bucuria poporului cu
strigatul :

Osana !

6 / 50
Binecuvantat Este Cel ce vine intru NUMELE Domnului !
Binecuvantata Este imparatia care vine ...

Faptul ca obiectul binecuvantarii liturgice nu este Sfanta Treime, ci imparatia Acesteia

atesta plinatatea Imparatiei Vesnice, in care dreptii nu sunt niste bieti naufragiati scapati
(mantuiti) de la inec, ci fericiti mostenitori ai Parintelui ceresc.
Iata cuvintele cu care Dreptul Judecator li Se va adresa celor de-a dreapta Sa, adica celor
ce s-au mantuit prin fapta buna ca lucrare a credintei si iubirii :

Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la

intemeierea lumii.

Asadar, dreptii devin binecuvantatii unei imparatii binecuvantate, in care ei domnesc

impreuna cu sfintii si cu DUMNEZEU Treimic.

IPS Bartolomeu Anania

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2015/09/27/predici-duminica-l8-rusalii-pescuirea-minunata-
parintele-nichifor-horia-ips-irineu-pop-puterea-lui-DUMNEZEU-intru-slabiciune-cum-
lucreaza-minuni-neputinte-incredintare-in-mana-lui-HRISTOS/

INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne

punem vietile in mana Lui”.
CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR
MELE ?
“Vrei să fii tare ?
Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte slab.
Apoi, să te laşi în grija lui HRISTOS, căci nimic în această viaţă nu este mai tare decât
HRISTOS”.

OMILII la PESCUIREA MINUNATA

7 / 50
Pentru Duminica a optsprezecea (a XVIII-a) dupa Rusalii, va mai recomandam:
 Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii
noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia
lui DUMNEZEU: ca Se coboara pana si la cele mai mici !”
 PESCUIREA MINUNATA. Predici si talcuiri: “Cei care au OCHI
DUHOVNICEŞTI sau ochii inimii suficient de treji, VĂD INTERVENŢIA LUI
DUMNEZEU în mai tot ce li se întâmplă”
 CAND NE DEVINE ZADARNICA LUCRAREA DUHOVNICEASCA ? Predica
Parintelui Valentin Mordasov la Duminica pescuirii minunate despre FATARNICIE si
ROSTUL FAPTELOR EXTERIOARE: “Sa nu fim credinciosi doar cat timp stam la
slujba !”
 MÂNĂ LA ADÂNCUL INIMII !
 “MANA LA ADANC !” Predici audio la PESCUIREA MINUNATA (Mitropolitul
Teofan al Moldovei, Pr. Coman, Ierom. Dosoftei, Arhim. Damaschin)
 EVANGHELIA PESCUIRII MINUNATE. Predica exceptionala a Sfantului
Nicolae Velimirovici: “Cat de zadarnice sunt toate stradaniile omenesti fara ajutorul
lui DUMNEZEU… DUMNEZEU rasplateste mai mult ascultarea decat truda”
 AMBITIA NERODITOARE SI PESCUIREA MINUNATA
 Sf. Teofan Zavoratul: Sa nu ne straduim in desert, bizuindu-ne pe puterile
noastre
 CE TREBUIE SA URMAREASCA UN “PESCAR DE OAMENI” ? Raspunsurile a
doi misionari rodnici ai Rusiei: Parintele Mucenic Daniil Sasoev si Iurii Maximov
 PARINTELE AMFILOHIE la Sophia (audio, video): “Tara are nevoie de oameni
care sa se pocaiasca cu adevarat. POCAINTA ESTE DE TEMUT DEMONILOR !”
 STARETUL MELHISEDEC DE LA LUPSA – CONFERINTA DE LA BUCURESTI
(audio si text): Se poate obisnui omul cu Duhul Sfant ? Chemarea la adanc si agonia
lumii
***

8 / 50
Predica Parintelui Nichifor Horia (Manastirea Sfintii Trei Ierarhi) la Duminica
pescuirii minunate – 2012:
AUDIO:
“Iubiţi credincioşi,
Am auzit astăzi cuvântul Evangheliei pescuirii celei minunate.
Pe când mulţimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui DUMNEZEU şi El şedea lângă
lacul Ghenizaret,
A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.
Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la
uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile.
Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele
voastre, ca să pescuiţi.
Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am
prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.
Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.
Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute.
Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde,
Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui IISUS, zicând:
Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.
Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe
care îi prinseseră.
Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon.
Şi a zis IISUS către Simon:
Nu te teme ; de acum înainte vei fi pescar de oameni.
Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

De cele mai multe ori suntem cuprinşi, în planurile noastre de zi cu zi, în rânduielile
pe care le avem, ale serviciului, ale grijilor pe care le avem, ale copiilor, ale
programului obişnuit, fricile pe care le avem, poate, că nu vom face faţă vremurilor,
că nu vom reuşi să ne plătim datoriile, că nu vom reuși să fim în înţelegere cu ai
noştri, de multe ori îngrijoraţi de dezamăgirile pe care ni le fac oamenii sau de
trădările pe care ni le fac prietenii, încât, adeseori, în programul nostru aproape că
nu mai avem o înțelegere a felului în care lucrează DUMNEZEU și, chiar dacă în
programul zilei avem un moment, seara sau dimineaţa, în care ne rugăm sau poate
9 / 50
duminica venim la biserică, în timpul zilei obişnuite prea puţin înţelegem cum şi dacă
ne vorbeşte DUMNEZEU şi prea puţin mai avem timp, ba chiar și dorinţa de a vorbi
noi înșine cu DUMNEZEU, de a înţelege că minunile Lui, poate nu asemenea celei
din Evanghelia de astăzi, ne înconjoară la tot pasul.
Minuni care încep de la o floare care ne cheamă cu frumuseţea ei să-L slăvim pe
DUMNEZEU, care încep poate de la o vorbă bună pe care ne-o spune cineva
apropiat şi pe care nu-l băgăm în seamă, care încep de la o problemă rezolvată, de
la o grijă pe care Domnul în chip minunat o rezolvă şi iată, noi nu apucăm să vedem
şi să-I mulţumim lui DUMNEZEU pentru că alte îngrijorări şi alte frici vin asupra
noastră şi rămânem în acest carusel al obişnuinţei de a ne rezolva oarecum singuri
treburile, de a fi prea puţin atenţi la felul în care DUMNEZEU lucrează în jurul nostru.
Apostolul Simon Petru era zbuciumat după o noapte întreagă în care pescuise sau, mai
bine spus, încercase să prindă peşte.
Din aceasta îşi trăia agonisita vieţii de zi cu zi.
Şi, o noapte întreagă trudind el însuşi şi cei împreună cu el, cu încă o corabie, nu
prinseseră nimic.
O noapte de trudă în care îşi pusese nădejdea că, din peştele respectiv, va agonisi ceva
pentru el, pentru familia lui, căci Petru era om căsătorit.

Şi spălându-şi mrejele, probabil cu obidă, probabil cu dezamăgire, pentru că nu

prinsese nici măcar să aibă ce pune pe masă, după toate acestea iată că aude la malul
Ghenizaretului – care era un lac foarte mare, încât unii îi spun marea Ghenizaretului –
cuvântul Mântuitorului HRISTOS și mulţime de oameni care ascultau acest cuvânt şi îl
ascultau cu interes.
Această mulţime de oameni nu venea să asculte nişte ştiri interesante, nu erau
lângă Mântuitorul doar din curiozitate, ci pentru că vedeau că acest cuvânt era, cum
spune Scriptura, un cuvânt cu putere multă.
Cuvântul este o energie care hrăneşte sau care poate face rău în jur.
Adeseori noi luă cu multă ușurătate cuvintele.
Cu multă ușurătate vorbim prietenilor noştri, copiilor noştri, celor din jurul nostru.
De multe ori noi înşine suntem conştienţi de uşurătatea cu care vorbim.
De multe ori suntem presaţi de gânduri – şi gândul, fiind putere și energie, ne poate
doborî – gând de răutate asupra cuiva sau de bănuială sau de dezamăgire şi nici
aceste gânduri nu ştim cum să le chivernisim, cum să le înțelegem, care sunt din
neputinţa noastră, care sunt de la DUMNEZEU, care sunt din altă parte. Suntem
adeseori într-o moară a gândurilor şi a grijilor și a fricilor de tot felul.
Iată, cuvântul Domnului acum era acest cuvânt cu putere multă, cuvânt care vestea
oamenilor adevărul şi înţelesul că viaţa era mult mai mult decât ce pare a fi, adică o
goană de a avea ce pune pe masă, de a-ţi face proiecte de viitor, poate mici bucurii,
mici sărbători, dorinţa să-ţi fie sănătoşi cei apropiaţi şi, de cele mai multe ori, doar
atât.
Cuvântul Mântuitorului era primit cu putere multă pentru că omul are, în adâncul lui,
un for ombilical nevăzut cu DUMNEZEU. Subţire, dar mult mai puternic decât cel
care leagă pruncul în pântecele maicii sale de mama lui.

10 / 50
De multe ori noi nu înţelegem, aşa cum pruncul nu înţelege în pântecele mamei lui, că
toată hrana şi toată grija este din partea mamei pentru ca el să trăiască fără grijă acolo și
fără nicio teamă, fiind păzit de mama care îl păzeşte şi îl ocroteşte.
Adeseori, noi înşine pe pământ nu înţelegem, precum pruncul în pântecele mamei lui nu
înţelege, cu câtă grijă şi gingăşie DUMNEZEU îngrijeşte de noi.
Simon aude acest cuvânt şi înţelegem că Mântuitorul era deja cunoscut în Iudeea.
Oamenii care se adunaseră pe malul Ghenizaretului nu se adunaseră spontan, ci deja
ştiau de acest cuvânt puternic, cuvânt înţelept, dar nu cu înţelepciunea acestei lumi, ci
din înţelepciunea dumnezeiască, care ajungea la inima omului şi vestea cum să
trăiască ca să fie viu cu adevărat.
Şi obosit şi, probabil nerăbdător să ajungă acasă, să se odihnească, aude acest cuvânt de
la Mântuitorul de a-L primi în corabie, pentru ca de acolo să înveţe mulţimile.
Lacul Ghenizaretului are o formă de amfiteatru, iar, aşezat într-o corabie, aproape de mal,
cuvântul se aude în întregul cuprins al malului, aşa cum se aude în amfiteatre. Nu erau pe
vremea aceea nici boxe, nici microfoane, încât, îndepărtându-Se un pic cu corabia,
Mântuitorul îşi creează condițiile propice astfel încât cuvântul Său să ajungă la
fiecare din cei ce voiau să asculte acest cuvânt și pentru asta se adunaseră acolo.
Și Simon Petru, deși era obosit, îşi pune nu numai corabia, ci şi sufletul în slujba
acestui cuvânt.
Câți dintre pescarii noştri de astăzi ar mai fi deschişi după o noapte întreagă de
trudă, şi încă de trudă neroditoare, să se deschidă unui asemenea cuvânt, să aibă
răbdare şi să-şi mute gândul de la nereușita lui, de la truda lui, la acest cuvânt și la
Acest Învăţător, că aşa Îl numeşte atunci Sf. Ap. Petru, încă neavând conştiinţa că era
mai mult decât un Învăţător sau decât un Prooroc oarecare.
Deci câţi dintre pescarii de astăzi ar mai avea această deschidere ?
Probabil foarte puţini, ba mulţi ar fi luat în râs un asemenea demers :
<Lasă, învăţătorule, de cuvinte ne arde nouă ? Noi nu avem ce pune pe masă. Criza
economică bate la porţile noastre, copiii ne mor de foame, iată câtă minciună este în
jurul nostru ! Nu de cuvinte ne arde nouă.>

Dar nimic din toate acestea nu au fost în gura lui Petru, ci, mânând corabia puţin mai
departe, astfel încât cuvântul să se audă trebuincios celor din jur, ascultă el însuşi
cuvântul şi-l ascultă cu luare aminte.
Pentru că Petru, ca şi fratele lui, Andrei, erau într-o așteptare a DUMNEZEULUI Celui
viu; era proorocită venirea lui Mesia şi erau atenţi la această proorocie.
Nu întâmplător se făcuseră ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul, pentru că văzuseră și în Sf.
Ioan Botezătorul un cuvânt adevărat şi o râvnă adevărată și un curaj de a-L mărturisi pe
DUMNEZEU și de a mărturisi adevărul.
Sf. Ioan Botezătorul, cu mult curaj, a stat împotriva împăratului celui ce era în nelegiuire
luând-o pe femeia fratelui său.

11 / 50
Și Apostolii înţeleseseră că singurul interes al lui Ioan era acela de a sluji desăvârșit, fără
frică şi fără poticnire, Adevărului şi DUMNEZEULUI Celui viu.
Iată, dar, că în această aşteptare Domnul îi găseşte vrednici de a pricepe cuvântul
Lui.
Câţi dintre noi astăzi vom fi vrednici a pricepe cuvântul lui DUMNEZEU, care în
multe chipuri ni se vesteşte şi căută să ajungă la inima noastră ?
Aşadar, Petru îşi pune corabia ca amvon Mântuitorului HRISTOS, fără să se
poticnească de faptul că o noapte întreagă îi fusese de oboseală şi de zdroabă.
Şi iată că, după ce Mântuitorul Îşi Tine cuvântul şi mulţimile se hrănesc cu acest cuvânt, în
chip neaşteptat Mântuitorul îi spune :
Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre ca să pescuiţi.
Şi Simon, ca şi ceilalţi împreună cu el, ştiau că, dacă noaptea nu au prins nimic, când
peştele este mai uşor de înşelat, atunci ziua, după o noapte întreagă în care nu ai prins
nimic, nu mai are rost nici măcar să te mai gândești la aşa ceva, darămite să mai faci o
osteneală.
Si răspunde :
Învăţătorule, noaptea întreagă ne-am trudit şi nimic nu am prins.
Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.
Adică :
<Din experienţa mea de pescar ştiu că acum e cu neputinţă să mai prind chiar şi
câțiva peştişori.
Dar, pentru acest cuvânt …> – cuvânt pe care Petru l-a înţeles a nu fi cuvânt
obișnuit, că era cuvânt de la DUMNEZEU, Petru s-a încredinţat Domnului şi a aruncat
mrejele şi a început din nou să pescuiască.
Şi minunea pe care o vesteşte Evanghelia este că în chip neaşteptat – şi această minune
pescarii aveau s-o înţeleagă cel mai bine – mrejele s-au umplut încât nu au încărcat numai
corabia lui Simon, ci și pe cea a lui Iacov şi a lui Ioan, fiii lui Zevedeu, cei care veniseră să
îi ajute la această pescuire neaşteptată.
Și, în acest moment, Simon a înţeles că ceea ce s-a întâmplat nu a fost un rod al
hazardului, ci a fost minunea lui DUMNEZEU şi de aceea, în momentul când înţelege
această minune, nu-L mai numeşte Învăţător, ci Domn :
Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos !
spune Petru, când vede această minune lucrând.
Şi când spune :
Ieşi de la mine, Doamne, nu spune pentru că ar fi vrut să se îndepărteze de HRISTOS, n-
o spune pentru că ar fi vrut să nu se mai bucure de cuvântul Lui şi de mângâierea
Lui şi de înţelesurile vieţii celei veșnice, ci o spune pentru că, în lumina lui
HRISTOS, se vedea pe el însuşi om neputincios, cu multe poticniri, aşa cum
spuneam adeseori robit de prea multe gânduri, de multă necredinţă, de prea multă
poticneală în faţa unui DUMNEZEU atât de apropiat, Care nu doar ne punea înainte
cuvântul Adevărului, ci apropiat de toată neputinţa omului, de toată grija lui cea mai
de pe urmă.

12 / 50
Ne învaţă în Evanghelia de astăzi Petru şi Evanghelistul Luca, care o relatează, să
înţelegem cuvântul Proorocului :
De n-ar zidi DUMNEZEU casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc
şi să înţelegem că, atunci când începem ceva, să începem cu rugăciune, cu
încredinţarea că Domnul Însuşi ştie osteneala şi nevoia noastră şi, precum lui Petru
i-a înmulţit în chip neaşteptat toată agonisita şi toată truda, tot astfel și fiecăruia
dintre noi Domnul îi cunoaşte îngrijorarea și neputinţa şi Însuşi îngrijeşte de cele de
folos.
Şi iată, la acest cuvinte Domnul îi spune :
Nu te teme.

Parafrazăm noi :
<Nu te teme, pentru că, în ciuda neputinţelor tale, Domnul caută râvna ta cea
adevărată şi onestitatea ta şi simplitatea cu care vrei să slujeşti lui DUMNEZEU.>
Nu te teme, căci de azi înainte vei fi pescar de oameni.
Adică vei vesti oamenilor cuvântul Evangheliei, care înseamnă Buna Vestire, cuvântul că
viaţa înseamnă mult mai mult decât această pescuire obișnuită, că viaţa înseamnă
cunoaşterea lui DUMNEZEU încă de aici, înseamnă începutul veșniciei împreună cu
DUMNEZEU. Cuvânt al Evangheliei pe care, vestindu-l, iată o vei face cu puterea
Mântuitorului, Cel Ce a venit să-ţi descopere acest cuvânt.
Ne amintim din Scriptură că, după Înviere, Mântuitorul li Se arată lui Petru și celorlalţi
Apostoli tot la malul Ghenizaretului și tot cu o minune a unei pescuiri asemenea cu
aceasta, covârşitoare. Ieşiseră la pescuit, nu prinseseră nimic, ba erau şi descurajaţi
pentru că nu mai ştiau nimic de Cel răstignit.
Şi, stând la țărmul mării, Mântuitorul îi întreabă :
Fiilor, aveţi ceva de mâncare ?
Şi, la cuvântul acestora că Nu avem, le spune :
Aruncaţi mreaja de-a dreapta corabiei şi veţi afla.

13 / 50
Si spune Scriptura că au prins o sută cincizeci şi trei de peşti mari şi, atâţia fiind,
totuși mreaja, care nu era pregătită să reziste la o asemenea cantitate, nu s-a rupt.
Şi atunci ucenicii, cunoscând minunea unei asemenea pescuiri, nu au avut nicio
îndoială că Cel Care-i aştepta la malul mării era Însuşi Mântuitorul HRISTOS Cel
înviat.
Iată că între două pescuiri minunate Apostolii şi-au trăit întreaga lor împreună-
lucrare cu Mântuitorul HRISTOS.
Şi, dacă lui Petru i s-a spus:
Vei fi pescar de oameni,
la cea de-a doua pescuire Domnul îi aminteşte aceasta, la întrebarea :
Petre, Mă iubeşti tu pe Mine ?
şi răspunsul acestuia:
Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc,
dându-i poruncă:
Paşte mieluşeii Mei.
Întruparea Mântuitorului şi cuvântul Lui era dat asemenea unui om care rătăceşte pe cale
şi nu ştie încotro să se îndrepte, ce trebuie să agonisească în viaţa aceasta, pentru ce
trebuie să lupte, cum să le îndrepte gândurile ca să cunoască fericirea pe care o caută,
întâlnirea cu DUMNEZEUL Cel viu.
Şi iată, Mântuitorul, Care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă să fie viu,
vrea ca acelaşi gând să fie în Apostolii Săi şi vrea ca acelaşi gând să lucreze în
fiecare din noi, care am crezut acestui cuvânt.
Astfel încât, împreună cu Apostolii şi preoţii şi toţi cei ce suntem în Biserică să putem
mărturisi precum psalmistul:
Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.
Să putem să ne minunăm de DUMNEZEU şi să-L vestim tuturor celorlalţi.
Şi să ne încredinţăm lui DUMNEZEU aşa cum Petru şi-a încredinţat corabia şi viaţa
şi gândurile, pentru că în urma acestei minuni, Petru, care era om căsătorit, om care
purta grija întregii familii, urmează Mântuitorului lăsând toate și nu întâmplător, ci lăsându-
le cu încredințarea că Domnul Însuşi este Cel Ce lucrează în lume şi în sufletele tuturor
celor ce cred în El.

14 / 50
Cuvântul Evanghelie ne cheamă, aşadar, ca și noi să ne încredinţăm Cuvântului Celui
viu, să ne îngrijim de cuvântul pe care îl rostim, ştiind că el poate fi putere sau
otravă și că avem de dat socoteală pentru fiecare cuvânt.
Să ne încredinţăm Domnului şi să-i încredinţăm pe cei din jurul nostru de adevărul
Evangheliei și, bucurându-ne de viaţa veşnică ce ni se binevesteşte, să dăm
Domnului, încă de dimineaţă, în încredințare, și grijile noastre, și nevoile noastre, şi
fricile noastre, spunând, precum Sf. Ap. Petru:
Doamne, iată, noaptea întreagă m-am trudit şi n-am prins nimic, dar, după cuvântul
Tău, voi arunca mrejele,
spunând şi noi:
Doamne, iată, cu puterea mea şi cu priceperea mea încerc să fac toate cele pe care
sunt dator şi responsabil să le fac, dar Tu Însuţi ajută-mă ca lucrarea mea să fie
roditoare şi roditoare nu doar pentru a avea ce pune pe masă, ci pentru a avea
înţelegerea să trăiesc ziua de astăzi fără de păcat şi întreaga viaţă a mea, pentru ca
pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui HRISTOS DUMNEZEU să o dăm.
Amin”.

***

Doxologia:
Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii – Pescuirea minunată – IPS Irineu Pop-
Bistriţeanul

Ancoraţi în DUMNEZEU, toate ne sunt cu putinţă

“Dreptmăritori creştini,
Pericopa evanghelică ce s-a citit la Sfânta Liturghie ne istoriseşte despre neputinţa şi
dezamăgirea Apostolului Petru care, după ce o noapte întreagă s-a ostenit cu pescuitul, n-
a prins nimic. Însă, în clipa în care IISUS îi porunceşte să arunce mreaja în mare, pescarul
galileean, cedând voinţei Mântuitorului, are parte de o pescuire minunată, prinde mulţime
mare de peşte(Lc. 5, 6).
Întâmplarea minunată de pe ţărmul Mării Tiberiadei ne învaţă să ne unim voia noastră cu
voia lui DUMNEZEU, să renunţăm la părerea şi ambiţia noastră şi ca nişte ucenici
supuşi, să lucrăm cu credincioşie, precum ne porunceşte Domnul.
Dacă-L ascultăm cu smerenie pe Stăpânul ceresc vom primi, în mod sigur, ajutorul
Său care transformă răul în bine, slăbiciunea în putere şi înfrângerea în biruinţă.
Iubiţi credincioşi,

În Vechiul Testament ni se spune că poporul lui Israel a avut de luptat cu filistenii.

Din rândul acestora s-a ridicat, într-un timp, un uriaş – Goliat – căruia nimeni nu îndrăznea
15 / 50
să-i stea împotrivă.
Atunci, David a zis lui Saul:
„Să nu se împuţineze nimeni cu duhul din pricina lui ; robul tău se va duce şi se va
bate cu acest filistean” (I Regi 17, 32). Dar tot David a mai spus că nu poate să lupte în
armură, căci nu este obişnuit cu ea.
David nu putea să-l înfrângă pe Goliat cu propria putere, dar DUMNEZEUL Cel viu,
pe Care se bizuie toată credinţa lui, poate să biruie.
În faţa ochiului său duhovnicesc stătea Acela Care odinioară era în faţa zidurilor
Ierihonului, când Iosua a trebuit să lupte.
Această „căpetenie a oştirilor lui DUMNEZEU” mai este şi azi în acţiune.
Lupta lui Israel în acele zile era o luptă a lui DUMNEZEU, la fel ca atunci când soarele şi
luna trebuiau să se oprească din mersul lor, pentru ca Iosua să judece pe canaaniţi cu
judecata lui DUMNEZEU.
Nimic nu ne dă fermitate şi dârzenie în luptă ca adevărul că acţionăm pentru
DUMNEZEU şi că El este cu noi.
Având convingerea că stăm de partea lui DUMNEZEU, nimic nu ne poate abate de la
calea slujbei pentru El.

Sfântul Apostol Pavel putea să spună:

„Toate le pot întru HRISTOS, Cel Care mă întăreşte” (Filip. 4, 13).
Cel mai slab credincios poate totul prin HRISTOS. Împăratul David a cunoscut puterea
prezenţei lui DUMNEZEU în pustietate şi singurătate, înainte de a ieşi la iveală.
Acolo, DUMNEZEU l-a scăpat din ghearele leului şi din laba ursului, iar acum El îl poate
scăpa din mâna filisteanului.
Aceasta este credinţa adevărată, care în orice împrejurare se alipeşte de
DUMNEZEU.
Se spune despre o sfântă că, la un moment dat, s-a gândit să construiască o biserică, dar
nu avea decât 2 bani.
Episcopul i-a spus :
„Bine, bine, te gândeşti să faci o asemenea construcţie, dar cu ce ai s-o faci ?
Gândeşte-te dacă eşti în stare s-o faci cu aceşti 2 bănuţi !
Îndrăzneşti să începi o asemenea lucrare ?”.
Ea a răspuns :
„Aşa este dacă lucrurile rămân numai pe seama mea.
Dar dacă mă întovărăşesc cu DUMNEZEU, atunci totul este posibil !”.
De aici se vede limpede că recunoaşterea puterii lui DUMNEZEU devine putere şi în
noi.

Credinţa este o schimbare de condiţie umană, prin alianţa iubirii active cu

DUMNEZEU. Dacă avem credinţă în Tatăl Atotţiitorul şi în purtarea Sa de grijă, vom
primi întotdeauna putere de la El spre a învinge suferinţa sau lipsa.
Părintele ceresc poate să înmulţească ceea ce ni se pare puţin şi poate să prefacă în
bine ceea ce ni se pare supărător.
Sfântul Pavel ne spune:
„Şi pentru ca să nu mă trufesc …, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al
Satanei …, pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul, ca să-l îndepărteze de
la mine” (II Cor. 12, 7-8).
DUMNEZEU i-a dat Apostolului puterea să biruiască acea boală fizică.
El n-a fost biruit de ea.
Ghimpele în trup nu l-a ţintuit pe Pavel în pat ca pe un invalid, ci l-a împins spre o
mai mare dependenţă de HRISTOS, spre o mai mare putere.
De aceea, el scria atât de minunat şi de frumos:
„Ştim că DUMNEZEU toate le lucrează spre binele celor care-L iubesc”
(Rom. 8,28).

16 / 50
Când Apostolul zice „toate”, vorbeşte de suferinţă, de boli, de sărăcie, de prigoane.
Aceste necazuri, dacă sunt primite cu smerită supunere şi cu îndelungată răbdare,
se prefac în valori veşnice.
“Aşa de mare e bunătatea lui DUMNEZEU, încât El chiar din rele poate scoate cele
bune.
Ba Domnul nici n-ar permite necazurile, dacă n-ar putea să aducă prin ele un bine
mai mare” (Fericitul Augustin).
Înainte de a fi folosiţi din plin de DUMNEZEU, va trebui, poate, să fim răniţi adânc.
Istoria ne stă martoră.

Să luăm doar două pilde.

DUMNEZEU n-a împiedicat pe cei trei tineri evrei credincioşi să fie aruncaţi în cuptorul de
foc din Babilon.
Dar lăsându-i în mâna lui Nabucodonosor, prin acea încercare, El i-a făcut mai strălucitori
decât dacă ar fi fost oaspeţi permanenţi în casa regelui.
Ce poate fi mai îngrozitor decât osândirea să fii spânzurat pe un lemn, gol, în văzul
mulţimilor, alături de doi criminali ?
Asta a fost suferinţa şi moartea Mântuitorului, Care a primit să bea acest pahar
rânduit de voia Părintelui Său.
Cât de dureros a fost acest obstacol al răstignirii pe care IISUS l-a întâmpinat !
Totuşi, n-a fost înfrânt de el !
De aceea „DUMNEZEU L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de
orice nume” (Filip. 2,9).
Prin propriile noastre puteri nu putem nimic, dar, dacă te faci instrumentul lui
DUMNEZEU, vei putea totul, căci, în bunătatea Sa, El vrea să utilizeze instrumente
neajutorate, ca tine, ca mine.
Vrei să fii tare ?
Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte slab.
Apoi, să te laşi în grija lui HRISTOS, Care este un Părinte, un Frate şi un Învăţător,
căci nimic în această viaţă nu este mai tare decât HRISTOS.
El este mai tare decât orice ispită, păcat şi eşec, mai tare decât orice greutate şi problemă,
căci a spus:

„Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28,18).

Când ne aşezăm viaţa noastră în mâinile Domnului printr-un act personal de abandonare,
El ne dă puterea să devenim mai mari decât am visat vreodată că am putea fi, mai mari
decât o boală, mai mari decât slăbiciunea noastră, mai mari decât ura noastră, mai mari
decât înfrângerile noastre.
Cu HRISTOS putem avea un uriaş în noi, precum arată Sfântul Apostol şi Evanghelist
Ioan când zice :

„Cel Care este în voi (HRISTOS) e mai mare decât cel care este în lume (Satana)”
(I In. 4,4).

De aceea, nu trebuie să fim înspăimântaţi de răutatea care ne împresoară, nici copleşiţi de

problemele pe care le întâmpinăm.
Cu IISUS, Biruitorul iadului, putem învinge puterea răului.
Când israeliţii l-au văzut pe gigantul Goliat au zis :
„Priviţi la el. Priviţi la mărimea lui, la puterea lui, priviţi cât de mare este el faţă de
noi!”.
Dar David a zis :
„Aşa este, dar priviţi-l cât de mic este el faţă de DUMNEZEU !”.

17 / 50
De fapt, DUMNEZEU foloseşte, adeseori, suferinţele şi greutăţile pe care le îndurăm
ca să ne arate din nou că El este unica noastră sursă de putere.
Când, în încercările noastre, vedem acest adevăr revelându-ni-se şi ne întoarcem spre El
cu rugăciuni şi laude reînnoite, atunci, în mod sigur, vom primi „har, spre ajutor, la vreme
potrivită” (Evr. 4,16).

Iubiţii mei,
Să nu uităm că în Sfânta Scriptură zdrobirea este adeseori premergătoare
binecuvântării.
După ce lui Iacob i s-a frânt coapsa şi a rămas olog, DUMNEZEU l-a cinstit, schimbându-i
numele în Israel (Biruitorul lui DUMNEZEU) şi l-a binecuvântat
(Fac. 32, 24-29).
Când Isaia L-a văzut pe Domnul „plin de mărirea Lui”, el a fost umilit de condiţia extrem
de păcătoasă în care se afla.
O singură privire asupra sfinţeniei lui DUMNEZEU l-a despuiat de toată mândria, făcându-l
să strige :
„Vai mie, că sunt pierdut !
Pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei !” (Is. 6, 5).
Prima dată a fost pierdut, apoi a fost în măsură să răspundă chemării lui DUMNEZEU
pentru slujbă.
Când Sfântul Apostol Pavel era copleşit de slăbiciuni, dureri şi nevoi, se bucura de
acestea şi simţindu-se împuternicit de DUMNEZEU, spunea:
„Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor. 12, 10).
Noi ştim că numai pentru că trupul lui HRISTOS a fost frânt şi sângele Lui a fost
vărsat pe colina Golgotei, curg binecuvântările curăţitoare pentru viaţa noastră.
Tatăl ceresc îngăduie să avem parte, în această „vale a plângerii”, de anumite
greutăţi şi necazuri, dar nu trebuie să ne lăsăm biruiţi de ele.
Dacă ne încredem în El, Îi îngăduim, astfel, să prefacă zdrobirea noastră în măreaţă
binecuvântare.
Suntem confruntaţi cu frământările şi cu dificultăţile existenţei chiar acum ?
Să ne îmbărbătăm inima, punându-ne vieţile în mâna lui DUMNEZEU, prin Care
putem învinge şi în mijlocul suferinţelor.
Să ne amintim că Domnul şi Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS ne-a spus clar:
„Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, nimic nu va fi vouă cu neputinţă”
(Mt. 17, 20). Amin.

18 / 50
Legaturi:
 Parintele Ciprian Negreanu despre RASPUNDEREA PENTRU PASTRAREA
DARULUI INVIERII CA TREZIRE A SUFLETULUI si despre IMENSA PUTERE A
CUVANTULUI: “Sa avem mare grija la cuvinte. Cuvintele noastre ne darama pe noi
insine !”
 CUM SI CAND LUCREAZA DUMNEZEU MINUNI IN VIATA NOASTRA ?
“DUMNEZEU este atent la nevoia noastra, la durerea noastra, la dorul nostru cel mai
adanc si ne cheama ca si PRIN NOI sa-si imparta si sa inmulteasca darurile Sale”
 Vindecarea a doi orbi si a unui mut. PREDICI SI MEDITATII (si AUDIO –
Parintele Damaschin Luchian despre PUTEREA CUVANTULUI si IMPREUNA-
SLUJIRE): “Suntem vazatori, dar nu vedem puterea lui DUMNEZEU. PUTEREA LUI
IISUS ESTE IUBIREA”
 Predica audio a Arhim. Nichifor Horia: Cum lucreaza DUMNEZEU in lume si
cui Se descopera ? CUM SA NE RUGAM, INCREDINTANDU-NE DOMNULUI, INCA DE
DIMINEATA ? Cum ni se deschid ochii ?
 SA FIM ATENTI LA CHEMARILE LUI DUMNEZEU DIN VIATA NOASTRA !
Predica (si audio) a parintelui NICHIFOR HORIA la Evanghelia tanarului bogat (2014)
 CUM SE APROPIE DUMNEZEU DE INIMILE NOASTRE SI CUM II RASPUNDEM
NOI ? “Credem mai mult cuvantului lui HRISTOS sau cuvantului lumii acesteia, care
pe toate le rastalmaceste ? SA NU PLECAM DIN BISERICA SI SA AVEM O ALTA
VIATA, PARALELA”. Predica audio a Parintelui Nichifor la Duminica a II-a dupa
Rusalii
 CUTREMURATOAREA BUCURIE A INTALNIRII CU HRISTOS: “Unde vom gasi
un stapan mai bland, un Tata mai bun, un Frate care sa puna umarul acolo, cand ne
este greu, un Mire care sa Se jertfeasca in locul nostru si pentru noi ?”
 
***
 AJUTOR SUPRAFIRESC, INDULCIRE HARICA SI “SATURARE CEREASCA” IN
TIMPUL FOAMETEI SI IN VREMEA OCUPATIEI. Icoana Rastignirii varsand sange –
semn al inceputului razboiului. MAICA MACRINA: “DUMNEZEU mi-a dat sa inteleg
ce anume da El in vremea lipsei. Cand se lasa cineva pe sine cu totul lui
DUMNEZEU, atunci El il hraneste”
 Din scrisorile duhovnicesti ale Sfantului Ignatie Briancianinov: PACEA
DUHULUI SFANT si “LUCRAREA SANGELUI” NOSTRU: “Mai bine sa fii socotit
nestiutor din pricina neputintei mintii tale de a se sfadi decat intelept din pricina
nerusinarii tale. SARACESTE PENTRU SMERENIE, NU FI BOGAT PENTRU
OBRAZNICIE !”
 Predici audio “provocatoare” duhovniceste despre IUBIREA VRAJMASILOR
si IUBIREA CASNICILOR. “Lui DUMNEZEU Ii place sa-I spunem: NU POT, DOAMNE !
Cel mai mult ii place lui DUMNEZEU sa-I marturisim neputinta“
 PREDICI AUDIO de folos exceptional tuturor celor preocupati de viata
duhovniceasca: “DUMNEZEU nu atât de mult vrea să ne vadă biruitori, ci
DUMNEZEU vrea să-l vadă luptător, ostenitor ! DUMNEZEU vrea râvna omului, vrea
osteneala omului, vrea să-l vadă că e râvnitor, că vrea”. UN INTELES NEASTEPTAT
AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI”: Sa avem incredere in DUMNEZEU !
 “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui
DUMNEZEU Ii place SA VREI ! Sa incerci ! Vrea sa te gaseasca in aceasta
osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului
 RIDICA-TE, IA-TI PATUL TAU SI UMBLA ! “DUMNEZEU il vrea pe om
luptandu-se neincetat, INCERCAND NEINCETAT ! El stie putinatatea noastra, stie
cat de slabi suntem, dar vrea SA NU NE LASAM si SA NU NE LEPADAM de
increderea in iubirea Sa”

19 / 50
 Luarea Crucii si urmarea lui HRISTOS: LOGICA OMENEASCA versus
“LOGICA” LUI DUMNEZEU
 “Dreptatea lui DUMNEZEU si dreptatea oamenilor” . SURPRIZELE FRUMOASE
ALE DUHULUI SI CHEMAREA INCOMODA A CRUCII. Provocarea cea buna VS. duhul
lumii
 Predicile Sfantului Luca al Crimeei: “DUMNEZEU Si-a ales cele slabe ale
lumii, ca sa le rusineze pe cele tari…”
 Sfantul Prooroc Moise si DUMNEZEUL IMPOSIBILULUI
 “Niciodata sa nu-ti pierzi nadejdea mantuirii, ci sa strigi catre DUMNEZEU si
sa plangi. DUMNEZEU NICIODATA NU TRECE CU VEDEREA UN SUFLET CARE
VREA SA SE MANTUIASCA SI SA SE POCAIASCA, ORICAT DE MULT S-AR RANI IN
LUPTA !”
 TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea
dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA
INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”
 “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – CUVANT AL LUI DUMNEZEU
PENTRU VIATA NOASTRA

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic “mai curajos decât o inimă înfrântă
şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga”
(Cateheze 2,42-44).
Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă „e singura stare în care omul,
inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie
duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că
acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără
vătămare pe celălalt ţărm, unde se află DUMNEZEU.
Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică:
pune toată dreptatea pe seama lui DUMNEZEU, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de
ruşine [cf. Dn 9,7]”.

Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o

biruinţă (Scara 14).
Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă
în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi
devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog:
„Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia
cerurilor ?” [Cateheza 2,42-44]).

Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin

cuvântul lui HRISTOS :
„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui !”

Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită:

„Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo
singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând :
«Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu ?
Pentru ce m-ai părăsit ?
Nu pot trăi fără tine !»”

20 / 50
 Conferinta de la Bucuresti a PARINTELUI ZAHARIA DE LA ESSEX (audio +
text) – prima parte: “Inalta stiinta a Sfantului Siluan Athonitul si a staretului Sofronie
Saharov”: PUTEREA INIMII ZDROBITE SI A DUHULUI UMILIT
 Maica Siluana Vlad: CINE SUNT EU SI UNDE INCEPE INTALNIREA CU
DUMNEZEU ?
 PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu in DUMINICA POTOLIRII FURTUNII.
DUMNEZEU ingaduie furtunile incercarilor ca sa ne smereasca si sa ne izbaveasca
de marea inselare a increderii in propriile fapte: “Adevaratul chip al omului este
smerenia. Unde este smerenia, acolo vine DUMNEZEU”
 “Tot darul de Sus ni-l insusim neaparat prin suferinta”. PARINTELE
SOFRONIE despre BUCURIA DE A FI BIRUIT DE DUMNEZEU. De ce DUMNEZEU
ingaduie incercarea parasirii Sale, a “pogorarii in intuneric” si a atacurilor infuriate
ale Ispititorului ?
 SFANTUL IERARH IGNATIE – CRESTINUL FATA IN FATA CU PATIMILE SALE:
“Pe cunoasterea si recunoasterea neputintei noastre se zideste toata zidirea
mantuirii”
***
 Siguranta de a fi IN MAINILE DOMNULUI, cu nadejdea de a ne improspata
mereu puterile SUB ACOPERAMANTUL ARIPILOR DRAGOSTEI SALE: “Daca ti se
pare ca nimeni nu mai are nevoie de tine, sa stii ca in ochii Lui ai ramas de mare
pret”
 MANA LUI DUMNEZEU – parintele Gheorghe Calciu
 DIN SCRISORILE VLADICAI IOAN MAXIMOVICI: “Cei care se pun in slujba lui
DUMNEZEU, chiar daca sufera… simt mana lui DUMNEZEU care ii pazeste”
 SUB MANA CEA TARE A LUI DUMNEZEU/ “Fii credincios pana la moarte si-ti
voi da cununa vietii !”
 “Vom vedea pe DUMNEZEU precum este” (I): ARHIMANDRITUL SOFRONIE si
BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA: “Rari sant sufletele care au destula
barbatie pentru a iesi de pe cararile batute ale multimilor…“. MANA NEVAZUTA A
DUMNEZEULUI CELUI VIU si HAUL STAPANIRII INTUNERICULUI
 “AJUNGE ZILEI RAUTATEA EI…”
 Cautati mai intai imparatia lui DUMNEZEU ! – CUV. PAISIE DESPRE
PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU FATA DE OM
 LINISTEA DIN TOIUL FURTUNII
 PS Sebastian si Pr. C-tin Coman: MERSUL PE APA IN MIJLOCUL
FURTUNILOR VIETII: “Trebuie sa stim sa cerem ajutor. Sa intindem mana, asa cum
a facut-o Petru, sa ne incredintam Domnului”
 INCREDEREA IN HRISTOS – predica exceptionala si foarte intaritoare in
credinta a parintelui Nicolae Steinhardt
 ACOLO UNDE NU POATE OMUL, AJUTA DUMNEZEU !
 “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU !”
 “Intru necaz M’ai chemat si te-am izbavit, te-am auzit in mijlocul furtunii si te-
am cercat la apa certarii”
 “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate
părţile, nu le da nici o atenţie, PRIVEŞTE SPRE HRISTOS !”
 “TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din
care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi !
 Predica puternica a Parintelui Longhin de la Banceni (2011, video): LUATI-L
PE HRISTOS IN VIATA VOASTRA, IN FAMILIA VOASTRA, IN DUREREA VOASTRA !

21 / 50
http://www.dervent.ro/resurse/liturghia/index-D-l3.html

Binecuvântarea mare

Liturghia propriu-zisă, ca împreună slujire a preotului şi credincioşilor, debutează cu

binecuvântarea solemnă a împărăţiei Sfintei Treimi, mărturisire a faptului că Sfânta
Liturghie reprezintă intrarea Bisericii în Împărăţia lui DUMNEZEU.

DUMNEZEU - Cuvântul ne vorbeşte şi apoi ni se oferă ca hrană

Proscomidia fiind un ritual pregătitor săvârşit în taină de preot, Liturghia, aşa cum se
descoperă ea credincioşilor, este alcătuită din două părţi care au o structură paralelă şi
sunt indisolubil legate :
Liturghia Cuvântului (a catehumenilor) şi Liturghia Euharistică (a credincioşilor).
Fiul şi Cuvântul lui DUMNEZEU convoacă, vorbeşte, se istoriseşte şi, în cele din urmă, se
oferă pe Sine ca hrană .

La Liturghia Cuvântului, în timpul căreia în centrul Sfintei Mese se află Sfânta Evanghelie,
DUMNEZEU Cuvântul ne vorbeşte şi ni se împărtăşeşte prin cuvânt: citirile din Sfânta
Scriptură, predica, rugăciunea şi cântarea căci „cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel
ce m-a trimis pe Mine are viaţă veşnică” (Ioan 5, 24) iar „cuvintele Mele duh sunt şi viaţă”
(Ioan 6, 23).

La Liturghia Euharistică în centrul Sfintei Mese se află Potirul euharistic descoperindu-ne

sensul principal al acesteia de împărtăşire cu DUMNEZEU Cuvântul întrupat, cu însuşi
Trupul şi Sângele Lui, căci „Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1, 14) şi „dacă nu veţi mânca
Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6, 53).
Liturghia Cuvântului se împlineşte în Liturghia Euharistică, cele două părţi ale Sfintei
Liturghii realizând numai împreună întâlnirea deplină cu HRISTOS cel Înviat şi intrarea
Bisericii în Împărăţia lui DUMNEZEU.

Liturghia debutează prin slăvirea împărăţiei Sfintei Treimi

Sfânta Liturghie începe prin rostirea de către preot a binecuvântării mari: „Binecuvântată
este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor”.
În limbaj liturgic „a binecuvânta” înseamnă „a slăvi”, „a lăuda”.
Liturghia debutează aşadar printr-o slăvire a împărăţiei Sfintei Treimi scoţând adunarea
liturgică din condiţiile existenţei căzute, din „lumea aceasta” şi raportându-o la Împărăţia lui
DUMNEZEU („Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” - Ioan 18, 36), împărăţie care
vine („Vie Împărăţia Ta” ne rugăm în Tatăl nostru - Luca 11, 2) şi a venit deja („iată a ajuns
la voi Împărăţia lui DUMNEZEU” - Luca 11, 20).

Scopul Sfintei Liturghii este intrarea în Împărăţia lui DUMNEZEU

După învăţătura Tradiţiei şi a Scripturii, Împărăţia lui DUMNEZEU este cunoaşterea lui
DUMNEZEU, iubirea faţă de El, unirea cu El şi viaţa întru El. Este „dreptate şi pace şi
bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14,17).
Este Împărăţia iubirii între DUMNEZEU şi noi şi între noi înşine.
A binecuvânta această împărăţie înseamnă a recunoaşte şi a mărturisi că ea este
valoarea supremă şi ultimă şi, ca urmare, a exprima dorinţa adunării liturgice de a intra în
ea.

22 / 50
Mai mult, binecuvântarea mare afirmă scopul Sfintei Liturghii ca fiind intrarea în Împărăţia
lui DUMNEZEU.

Binecuvântarea împărăţiei ne îndreaptă astfel atenţia, mintea şi inima spre unicul lucru de
trebuintă, intrarea în împărăţie, relevând faptul că încă din viaţa aceasta este posibil a
deveni părtaşi Împărăţiei lui DUMNEZEU.
Sfânta Liturghie prilejuieşte trăirea anticipată a împărăţiei cerurilor şi prefigurarea ajungerii
depline în ea.

Împărăţia lui DUMNEZEU este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi

Binecuvântarea mare este o mărturisire a Sfintei Treimi.
„Prin întrupare oamenii au învăţat mai întâi că DUMNEZEU este în trei feţe.
Şi cum Sfânta Liturghie este taina acestei întrupări a Domnului, la începutul ei se cuvine
să fie pusă în lumină şi să fie propovăduită Treimea”.
În acelaşi timp este o mărturisire că Împărăţia lui DUMNEZEU este Împărăţia Sfintei
Treimi, a Tatălui ceresc iubitor, a Fiului devenit prin întrupare Fratele cel mai iubitor al
nostru şi a Duhului Sfânt, curăţitorul nostru de patimile care ne stăpânesc ca forme
multiple ale egoismului.
Împărăţia lui DUMNEZEU este extinderea iubirii Sfintei Treimi la noi, iubire căreia se
cuvine să-i răspundem şi noi cu iubirea noastră faţă de DUMNEZEU şi între noi.
Este o împărăţie a dragostei în care comuniunea celor ce fac parte din ea sporeşte
continuu în Sfânta Liturghie pentru a ajunge desăvârşită în viaţa viitoare.
Binecuvântarea este şi o afirmare a veşniciei Împărăţiei lui DUMNEZEU :
„Binecuvântată este Împărăţia ... acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Se subliniază astfel caracterul eshatologic al Sfintei Liturghii, ieşirea din timpul „acestei
lumi” şi intrarea în dimensiunea veşniciei.

Împărăţia ni s-a deschis prin crucea Fiului lui DUMNEZEU

Binecuvântând Împărăţia Treimică, preotul face semnul Sfintei Cruci cu Evanghelia
deasupra antimisului.
Evanghelia este „icoana” Cuvântului lui DUMNEZEU, de aceea, prin însemnarea cu
semnul Sfintei Cruci, se subliniază faptul că Împărăţia ni s-a deschis prin şi în Fiul şi
Cuvântul lui DUMNEZEU care, luând firea umană, a biruit moartea prin cruce arătându-ne
iubirea veşnică a lui DUMNEZEU pentru noi şi descoperindu-ne că nu putem intra în
această împărăţie decât prin jertfă, asumându-ne crucea :
„oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze
Mie”
(Marcu 8,34).

Împărăţia lui DUMNEZEU este nedespărţită de cruce, dar în ea nu intrăm ca indivizi ci ca

persoane unite în Biserică.
„Toată Sfânta Liturghie este mişcarea comunităţii în duhul de jertfă a lui HRISTOS spre
unirea deplină cu HRISTOS cel jertfit şi înviat şi spre jertfirea reciprocă între ei din puterea
jertfei Lui”.
Unirea comunităţii cu HRISTOS cel jertfit se face pentru a se aduce şi ea împreună cu El
jertfă Tatălui şi astfel să se realizeze Împărăţia Treimii în toate.
Împărtăşirea Bisericii din jertfa lui HRISTOS, exprimată simbolic de rânduiala
Proscomidiei, se împlineşte astfel în cadrul Sfintei Liturghii.

Puterea Împărăţiei lui DUMNEZEU constă în Duhul Sfânt

Binecuvântarea Împărăţiei lui DUMNEZEU este o cerere ca ea să vină la noi şi ca noi să
fim înălţaţi la ea.

23 / 50
Afirmăm astfel sensul profund al slujirii divine în general şi al Sfintei Liturghii în special şi
anume „pregustarea” Împărăţiei lui DUMNEZEU care, deşi nevăzută „lumii acesteia”, se
află deja în mijlocul nostru (Luca 11,20).
Puterea acestei împărăţii constă în Duhul Sfânt prin care DUMNEZEU vine în noi.
Duhul Sfânt este Duhul libertăţii care ne arată fii liberi ai Tatălui ceresc (Romani 8,15 ; II
Corinteni 13,17) şi ne curăţeste de toată întinăciunea păcatului dacă ne pocăim cu
sinceritate.
De aceea în Împărăţia lui DUMNEZEU toţi suntem împăraţi şi fii ai Celui Preînalt, eliberaţi
de egoism şi uniţi în iubire jertfelnică.
Perspectiva de a deveni părtaşi, în Duhul Sfânt, Împărăţiei lui DUMNEZEU şi putinţa
pregusţării acesteia ne descoperă Sfânta Liturghie ca o sărbătoare adevărată, plină de
lumină.

”Amin”-ul este mărturisirea dorinţei de a fi părtaşi Împărăţiei lui DUMNEZEU

”Amin”-ul rostit de comunitate ca răspuns la binecuvântare având sensul de „aşa să fie”,
exprimă participarea plină de bucurie a tuturor celor prezenţi la Liturghie, la lucrarea sfântă
care începe.
Este o mărturisire a dorinţei credincioşilor de a fi părtaşi Împărăţiei lui DUMNEZEU şi a
încrederii că se vor învrednici de această bucurie.
Dar „amin”-ul rostit ne şi responsabilizează deoarece în Împărăţia lui DUMNEZEU nu intră
nimic necurat sau întinat (Apocalipsa 21, 27 ; Efeseni 5, 5) şi, ca urmare, cel ce vine la
Liturghie se cuvine să-i aducă lui DUMNEZEU pocăintă pentru păcatele sale.

Concluzie
Binecuvântarea mare, deşi a fost introdusă în rânduiala Liturghiei abia în secolul al XI-lea,
a devenit un moment esenţial al acesteia, cu profunde implicaţii, pe care am încercat să le
desluşim în cele de mai sus.
Binecuvântarea marchează începutul Sfintei Liturghii şi, de aceea, este foarte important
ca, din acest moment, cu toşii, clerici şi credincioşi, adunaţi în Biserică, fiecare la locul
său, să înceteze orice altă activitate îndreptându-şi întreaga atenţie spre participarea la
Sfânta Liturghie care este, cu adevărat, intrarea noastră în Împărăţia lui DUMNEZEU.

Pr. Florin Botezan

http://www.doxologia.ro/cuvant-de-folos/exista-oameni-binecuvantati-nebinecuvantati

Există oameni binecuvântaţi şi nebinecuvântaţi ?

Legătura nedespărţită cu DUMNEZEU aduce binecuvântare, iar despărţirea de

DUMNEZEU înseamnă nebinecuvântare.
Asta ne învaţă şi istoria evanghelică despre fiul ascultător şi cel risipitor.
De la un ins binecuvântat, întreaga casă poate spori în toate, iar de la unul nebinecuvântat
întreaga casă poate da înapoi în toate.

24 / 50
Fireşte că există.
Căci dacă nu ar exista, nici nu ar avea rost să cerem binecuvântare ori să vorbim despre
binecuvântare.
Binecuvântat sau nebinecuvântat : aceasta face marea deosebire între oameni.
Legătura nedespărţită cu DUMNEZEU aduce binecuvântare, iar despărţirea de
DUMNEZEU înseamnă nebinecuvântare.
Asta ne învaţă şi istoria evanghelică despre fiul ascultător şi cel risipitor.
De la un ins binecuvântat, întreaga casă poate spori în toate, iar de la unul nebinecuvântat
întreaga casă poate da înapoi în toate.
Ai citit în Sfânta Scriptură minunata povestire despre Iosif cel binecuvântat, pe care fraţii
pizmaşi l-au vândut negustorilor egipteni ?
Potrivit bunei Pronii a lui DUMNEZEU, care întotdeauna apără pe cel drept, Iosif a fost
revândut lui Pentefri, dregătorul împăratului egiptean.
Iar acest dregător, dându-şi seama de cinstea lui Iosif, l-a pus peste toată averea sa.
Şi după ce l-a pus pe el peste toată casa sa şi peste toate câte avea el, a binecuvântat
Domnul casa egipteanului pentru Iosif, şi a fost binecuvântarea Domnului întru toată
avuţia lui, în casă şi în ţarina lui
(Facere 39,5).
Aşa-i în Sfânta Scriptură, aşa e şi în viaţă, acum şi totdeauna.
 
Sau nu ai auzit niciodată în satul tău pe cineva zicând :
„De când mi-a intrat omul ăsta în casă, binecuvântarea lui DUMNEZEU mi-a intrat în
casă?”
Pătrunzătoarea înţelegere a poporului, insuflată de Duhul lui DUMNEZEU, pătrunde mai
adânc în tainele existenţei şi al celor ce se întâmplă în lume decât „creierele obosite ale
celor care măsoară şi judecă în afara Duhului Dumnezeiesc.
La fel sunt pe lume şi persoane nebinecuvântate, sau, cum ar spune turcii, ghinioniste.
Sufletul necredincios şi moralmente necurat este întotdeauna ghinionist. „Dacă se apucă
de pom verde, şi pe acela îl usucă.”
Proorocul Iona a fugit de la faţa lui DUMNEZEU şi s-a împotrivit poruncii Dumnezeieşti.
Prin aceasta, el s-a rupt de binecuvântarea lui DUMNEZEU.
Drept aceea, aproape că a pierit în urma furtunii corabia pe care călătorea, îndată ce l-au
îndepărtat pe Iona de pe corabie, furtuna a încetat.
Pe de altă parte, datorită binecuvântatului Pavel s-a mântuit de furtună altă corabie, care
plutea spre Roma, şi pe acea corabie, 276 de suflete, după cuvântul îngerului lui
DUMNEZEU care i-a spus în vis lui Pavel :
Nu te teme, Pavele !
Trebuie să te înfăţişezi cezarului ;
şi iată că ţi s-au dăruit ţie de către DUMNEZEU toţi cei ce sunt în corabie cu tine (Fapte
27,24).
 
Mai ales în vreme de război se gândeşte şi se vorbeşte mult despre oameni norocoşi şi
nenorocoşi.
Aceştia sunt oamenii cu binecuvântare sau fără binecuvântare.
25 / 50
Isus Navi a pierdut o bătălie lângă cetatea Gai din pricina ghinionului unui hoţ oarecare,
Ahan Ben-Harmia.

Sau nu ai auzit pe nimeni zicând :

„De când mi-a intrat în casă acel om” sau :
„De când m-am întovărăşit cu acel om, toate îmi merg pe dos ?”
Când se întovărăşesc un om de rău şi un om de bine, cum să înainteze când unul trage
înapoi, iar celălalt înainte ?
Câtă vreme împăratul Solomon slujea singurului DUMNEZEU Adevărat, a fost bine pentru
el şi pentru casa lui şi pentru poporul lui. În cele din urmă, împăratul Solomon şi-a luat ca
soţii însă şi câteva egiptence păgâne, care au adus ghinion şi lui, şi casei lui, şi împărăţiei
lui.
Fiindcă din pricina acelor femei a rămas Solomon ruşinat pentru totdeauna: casa lui a fost
înroşită cu sânge frăţesc, iar împărăţia lui s-a fărâmiţat.
Aşa-i în Sfânta Scriptură, aşa e şi în viaţă, acum şi totdeauna.

Tu, însă, nu te teme, numai să asculţi acele cuvinte ale părintelui lui Solomon, pe care
Solomon n-a vrut să le asculte până la capăt :
Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a
stătut, şi în scaunul pierzătorilor n-a şezut (Psalmul 1).

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura
Sophia, Bucureşti, 2002,  pp. 224-226)

http://www.remediidivine.com/Binecuvantarea-2.html

Scriptura ne copleseste … !
“Toata Scriptura este insuflata de DUMNEZEU si de folos ca sa invete, sa mustre, sa
indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui DUMNEZEU sa fie
desavarsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna.” (2 Timotei 3:16-l7)

BINECUVANTAREA... !  
În Psalmul 115:12-l3 citim:
“Domnul Şi-aduce aminte de noi :
El va binecuvânta, va binecuvânta casa lui Israel, va binecuvânta casa lui Aaron, va
binecuvânta pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici şi pe cei mari.”
Binecuvântarea copiilor este o practică necesară, bazată pe Cuvântul lui DUMNEZEU.
DUMNEZEU doreşte să binecuvânteze pe toţi oamenii …. După ce l-a creat pe om, parte
bărbătească şi parte femeiască, le-a spus:
“Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l …”

Este o binecuvântare să ai familie, să ai copii …

Tuturor credincioşilor din vechime care au întreţinut o relaţie apropiată cu El, DUMNEZEU
le-a declarat solemn că-i binecuvântează.
Lui Avraam, Domnul i-a grăit astfel:
„Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.
Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta ; îţi voi face un nume mare şi vei fi o

26 / 50
binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta … şi toate familiile
pământului vor fi binecuvântate în tine
(în sămânţa ta).” (Gen. 12:1-3)

Toată relaţia lui Avraam cu DUMNEZEU este centrată pe binecuvântarea pe care Domnul
i-o promite.  
Când a fost format un popor care să fie al Lui, DUMNEZEU a spus următoarele lucruri cu
privire la cei ce-I aparţineau (Numeri 6:23-27), adresându-se lui Moise :

„Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi spune-le : Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel, şi să le
ziceţi :
Domnul să te binecuvinteze, şi să te păzească !
Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine !
Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea !
Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta.”

(Biblia Bartolomeu 2001)

Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească !

Domnul să-Şi lumineze faţa spre tine şi să te miluiască !
Domnul să-Şi ridice faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pace !

Pornind de la acest text, să evidenţiem câteva adevăruri legate de binecuvântare: cerinţa

Cuvântului de-a binecuvânta pe copii, conţinutul binecuvântării, condiţia binecuvântării,
certitudinea binecuvântării.

CERINŢA BINECUVÂNTĂRII copiilor noştri.

Domnul a zis :
“Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel, şi să le ziceţi : Domnul să te binecuvinteze …”.
Este deci o cerinţă directă, clară şi indiscriminatorie.
DUMNEZEU nu-i are în vedere doar pe unii copii.
De fapt DUMNEZEU ar vrea să-i binecuvinteze pe toţi oamenii, “pe cei mici şi pe cei mari”
(Ps. 115:13)
Bine, bine, veţi spune, dar aici este vorba despre “casa lui Israel”, de “poporul ales”…

În N.T., apostolul Pavel clarifică astfel de lucruri şi explică la Rom. 9 că “nu toţi cei ce se
coboară din Israel, sunt Israel” ci mai degrabă cei ce cred în DUMNEZEUL cel adevărat
sunt „copiii făgăduinţei”, cei ce şi-au pus nădejdea în Domnul Isus HRISTOS.
Tot Pavel mai aminteşte şi de faptul că:
“Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu ;
şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne, ci Iudeu este acela care
este Iudeu înăuntru ; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă …”
(Rom. 2:28-29)
Iudeul adevărat este cel care a fost atins in inimă de Cuvântul lui DUMNEZEU.
“Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel …”, se referă la cei care au credinţă, ca şi
Avraam. 
Observăm că binecuvântarea nu este oferită în masă, la grămadă:
„… să le ziceţi: Domnul să TE binecuvânteze …”.
DUMNEZEU binecuvintează în mod individual, pe fiecare în parte.
Prin această cerinţă, DUMNEZEU vrea ca fiecare copil, fiecare tânăr, fiecare bărbat sau
femeie să fie binecuvântaţi.
El îndeamnă pe cei credincioşi să rostească tot timpul binecuvântări :
„… binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi : să moşteniţi binecuvântarea.”

27 / 50
CONŢINUTUL BINECUVÂNTĂRII

În pasajul din Numeri 6:23-27, binecuvântarea începe cu

„Domnul să te binecuvinteze, şi să te păzească !”.
DOMNUL este cel care binecuvintează, nu noi, cei care facem slujba binecuvântării.
Noi doar o rostim…
„Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine !”
„Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea !”

Toate aceste 3 versete încep cu Domnul, adică cu Iahve, DUMNEZEUL trinitar, şi

alcătuiesc împreună o binecuvântare desăvârsită, atotcuprinzătoare, din care nu lipseşte
nimic.

La Efes. 1:3-7 citim că:

”Binecuvântat să fie DUMNEZEU, Tatăl Domnului nostru Isus HRISTOS, care ne-a
binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti … după bogăţiile harului Său”. 

Tatăl este cel care a planificat existenţa noastră şi ne-a creat ca fiinţe inteligente, spre-a
ne bucura de toată creaţia Sa.
Noi suntem binecuvântaţi şi că existăm dar şi că conştientizăm acest lucru.
DUMNEZEU ne-a binecuvântat prin Fiul pregătindu-ne mijlocul prin care să fim
răscumpăraţi din lumea căzută în care am apărut, şi ne-a trimes Duhul Său cel Sfânt ca să
ne regenereze, făcându-ne astfel potriviţi pentru lumea minunată pe care o va aduce
curând în fiinţă. 

„Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească !” (Num. 6:24)

După ce ne-a adus în existenţă, DUMNEZEU se oferă să ne ocrotească şi vrea să
păzească şi pe copiii noştri, fapt pentru care ne cere să-i binecuvântăm.
Prin câte primejdii ne trec copiii …, este o adevărată minune că ei ajung totuşi la
maturitate, nu-i aşa ? !
DUMNEZEU îi păzeşte nu numai de pericolele fizice la care sunt expuşi, dar mai ales de
păcatul care poate să-i ducă la pierzare veşnică.
DUMNEZEU îi păzeşte aducându-i la cunoştinţa Domnului Isus HRISTOS, şi-i păstrează
în această mântuire până la capăt.

De exemplu în Ps. 91, vedem cum DUMNEZEU păzeşte pe cei ce se-ncred în El, atât de
laţ cât şi de săgeată, ciumă, groază sau altceva.
În Ps. 121 se declară că Domnul este păzitorul nostru, fapt pentru care nu-i posibil a fi
atinşi de vreun rău permanent.
Ps. 20:1 zice aşa:
“Să te asculte Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele DUMNEZEULUI lui
Iacov”,
iar la 1 Petru 1:5 citim:
“Voi sunteţi păziţi de puterea lui DUMNEZEU …”,
aşa că …
suntem conştienţi că-n momentul în care DUMNEZEU începe să binecuvinteze pe copiii
noştri nu numai cu existenţa ci şi cu mântuirea în Domnul Isus HRISTOS, El se angajează
să-i ocrotească până la capăt.

“Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine !” (Num.
6:25), este următoarea binecuvântare.
DUMNEZEU ne dă lumina Lui pentru a distinge lucrurile şi realităţile aşa cum le vede şi El,
să fim conştienţi de adevăratele valori.
Platon îi compătimeşte pe oameni pentru că bâjbâie într-o existenţă a umbrelor.

28 / 50
Mulţi oameni trec prin lumea aceasta şi n-ajung niciodată să cunoască adevărata lumină,
adevărata realitate care este în HRISTOS Isus.
Pe noi, DUMNEZEU ne-a privilegiat – Îşi înalţă Faţa peste noi, ne luminează, şi ne face
parte de
ÎNDURAREA Lui. Această îndurare înseamnă milă, graţie, favor nemeritat.
Când rostim această binecuvântare, spunem de fapt că noi vrem ca fiii şi fiicele noastre să
primească de la DUMNEZEU binecuvântarea pe care nici ei şi nici noi nu o merităm !
Îndurarea aceasta are doua aspecte :
a) aspectul negativ: DUMNEZEU nu ne dă ceea ce merităm, nu ne dă pierzarea veşnică ;
b) aspectul pozitiv: DUMNEZEU ne dă ceea ce nu merităm, ne dă mântuirea, adică viaţa
veşnică.
La cruce, DUMNEZEU S-a îndurat de noi, şi noi cerem îndurare şi pentru copiii noştri.
Toţi oamenii au nevoie de-ndurare dar nu toţi o cer, nu toţi o doresc .., iar DUMNEZEU
ne-ndeamnă să cerem îndurare şi pentru copii.
Nu-i meritul nostru în experimentarea binecuvântării lui DUMNEZEU !
Conştiinţa îndurării lui DUMNEZEU constituie marea deosebire dintre credincioşii
adevăraţi faţă de cei falşi.
În toate religiile false ni se relatează că omul, prin meritul său, poate să câştige favorul lui
DUMNEZEU.
Din Scripturi aflăm că favorul este dat de DUMNEZEU, pe nemeritate, celor ce Il cer.
De aceea, DUMNEZEU ne învaţă să cerem îndurarea Sa şi pentru copiii noştri !
 
“Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea !” (Num. 6:26)

Din nou Faţa Lui, bunăvoinţa Lui, apropierea (prietenia) Lui, este cauza binecuvântărilor
noastre.
Faţa Lui peste noi nu este doar o luminare pasageră, temporară, ci ca o realizare
permanentă, iar, ca urmare a acestei binefaceri, ajungem să avem PACEA (articulat
hotărât, nu doar pace !).
Pacea reprezintă binecuvântarea mântuirii şi a tuturor implicaţiilor ei.
Lucrul de care avem toţi nevoie în mod real este pacea lui DUMNEZEU, care include de
fapt şi pacea cu DUMNEZEU.
Prin păcat, noi am ajuns în vrăşmăşie cu DUMNEZEU, în conflict cu Singurul care ne
poate ferici pentru veşnicie.
Întregul Israel este avertizat în acest sens:

“Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.”
(Hosea 13:9)

Oameni din toate timpurile au pierit pentru că nu s-au împăcat cu DUMNEZEU,

necunoscând astfel pacea Lui.
Domnul promite pacea, şi o dă celor care acceptă îndurarea Sa.
Copiii noştri se nasc c-o natură păcătoasă în virtutea căreia ajung în conflict cu
DUMNEZEU, în vrăşmăşie cu însuşi Creatorul lor.
Prin binecuvântare, noi cerem lui DUMNEZEU să înlăture această stare de beligeranţă şi
să le ofere pacea.
Mai precis, cerem ca şi descendenţii noştri să-L cunoască personal pe Domnul Isus
HRISTOS.

În N.T. ni se spune că “El este pacea noastră” (ex. Efes. 2:14).

Când zicem “Domnul să-ţi dea pacea !”, am putea parafraza în felul acesta :
Domnul (Iahve) să-ţi dea pe Isus, mântuitorul.
În Rom. 5:1 ni se spune :

29 / 50
“Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu DUMNEZEU,
prin Domnul nostru Isus HRISTOS.” 

În binecuvântare cerem, precum aţi observat, ocrotire, îndurare şi pace.

Nu cerem de exemplu şi sănătate, deoarece pe de o parte este inclusă în acele trei, iar pe
de alta, “prin rănile Lui suntem tămăduiţi” !
Nu cerem nici bogăţie !
Cine-i mântuit este bogat cu adevărat, chiar dacă aici nu are de-a face cu abundenţă de
valori materiale
trecătoare …
Nu cerem succes !
Cine-i în HRISTOS are “totul deplin” şi-n viaţa de acum, şi-n cea viitoare, veşnică.
Psalmul 49 descrie pe unii oameni sănătoşi, bogaţi şi faimoşi (până şi ţările sunt numite
cu numele lor …), dar care in realitate sunt ca nişte dobitoace care merg la tăiere.
- De ce ? !
- Pentru că nu-L cunosc pe Domnul Isus HRISTOS şi n-au pace cu DUMNEZEU.

CONDIŢIA BINECUVÂNTĂRII
„Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta.”
(Num. 6:27)

Ce înseamnă a pune numele Domnului peste copii ? !

- Nu înseamnă rostirea unor formule magice, aşa cum îşi închipuie unii care îndeplinesc
tot felul de ritualuri, fără a lua măcar seama la ele … !
În primul rând înseamnă a le face cunoscut şi lor pe DUMNEZEU.
Numele Domnului reprezintă tot ceea ce este DUMNEZEU în relaţie cu noi, iar pentru a ne
bucura de binecuvântarea Lui trebuie ca mai întâi să-L cunoaştem pe El, izvorul
binecuvântărilor.
De mici trebuie să-i învăţăm pe copii că DUMNEZEU a creat toate lucrurile, mai ales că-n
ei există de la început întrebarea :
Cine m-a creat ? !
Trebuie să le explicăm că-n afara miilor de zeităţi moarte există „un DUMNEZEU viu şi
adevărat”, un Creator care se revelează celor dornici de a-L cunoaşte.
El nu numai că ne-a adus în fiinţă dar este şi Cel ce ne oferă mântuirea de care toţi avem
nevoie.
Domnul Isus, în rugăciune, se referă la Numele lui DUMNEZEU:
„Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat…” (Ioan 17:6)
„Eu le-am fãcut cunoscut Numele Tãu, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea
cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.” (Ioan 17:26)
Copiii noştri, ajungând să-L cunoscă pe DUMNEZEU într-un mod personal, sunt
binecuvântaţi.
Dacă sunt părinţi care nu le vorbesc copiilor din Cuvântul lui DUMNEZEU, nu-i duc la
biserică/adunare, îi lasă în tovărăşii rele, etc. aceia nu pun Numele Domnului peste cei
mici. 
În Deut. 6:4-7, DUMNEZEU atenţionează :
„Ascultă, Israele ! Domnul, DUMNEZEUL nostru, este singurul Domn.
Să iubeşti pe Domnul, DUMNEZEUL tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată
puterea ta.
Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta.
Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei
pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.”

Când să le facem deci cunoscut copiilor pe DUMNEZEU ? ! - Cu orice ocazie …

Domnul să ne ajute ca să punem mereu Numele Lui peste copii, făcându-L cunoscut lor !

30 / 50
De fapt, binecuvântarea Noului Legământ cuprinde această mare promisiune :
„Mă vor cunoaşte”, iar cunoaşterea Lui implică mântuirea, pentru eternitate. 
A pune Numele Domnului peste copiii noştri înseamnă şi a-i pune sub autoritatea Lui.
Noi, ca şi părinţi, trebuie să acceptăm mai întâi autoritatea Domnului peste noi, şi-apoi şi
peste copiii noştri.
DUMNEZEU ne-a dat Cuvântul Său, pentru a cunoaşte şi înfăptui voia Sa, urmărind căile
Lui.
În ce măsură ascultăm… ?

În Efes. 6:4 citim:

„Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi
învăţătura Domnului”, adică sub autoritatea Cuvântului.
Trebuie de fapt să-i învăţăm pe copii că sunt responsabili înaintea lui DUMNEZEU pentru
fiecare lucru ...

Văd copiii tăi că tu te temi de Domnul şi asculţi de Cuvântul Lui ? !

DUMNEZEU, referindu-Se la Avraam ca părinte, spune:
„Căci Avraam va ajunge, negreşit, un neam mare şi puternic, şi în el vor fi binecuvântate
toate neamurile pământului.
Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea
Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de
Avraam ce i-a făgăduit”…
(Gen. 18:18-l9)
Este responsabilitatea părinţilor de-a pune Numele Domnului peste copiii lor, de a-i învăţa
să-i pună sub autoritatea lui DUMNEZEU, de a-i învăţa să-L cinstească !

CERTITUDINEA BINECUVÂNTĂRII LUI DUMNEZEU

DUMNEZEU spune:
„Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta.” (Num. 6:27)
Este o promisiune solemnă, ca şi Cel care o face - DUMNEZEU este solemn în tot ceea
ce promite.
Este o promisiune mare, cât Cel care o face - DUMNEZEU este infinit de mare.
Este o promisiune sigură, ca şi Cel care o face - DUMNEZEU este credincios.
DUMNEZEUL cel veşnic şi infinit, cel atotputernic şi atotînţelept, promite binecuvântarea
copiilor noştri.
Să facem aşadar ceea ce ni s-a spus prin Cuvântul Său :
să rostim binecuvântarea peste copiii noştri şi să-i punem sub Numele Domnului !
Când DUMNEZEU Îşi înalţă Faţa peste o persoană, aceasta este binecuvântată şi nimeni
nu-i mai poate schimba sau lua binecuvântarea !
De exemplu, când a venit Balaam, vrăjitorul, ca să arunce blesteme asupra poporului lui
DUMNEZEU, acesta a trebuit să declare lui Balac, cel care-l chemase, că nu poate
blestema pe cei pe care DUMNEZEU i-a binecuvântat . (Num. 23)
Nu-i nici o forţă în lumea aceasta care să răpească binecuvântarea lui DUMNEZEU !

http://comori.org/articol.php ?item=913

Scara binecuvântărilor după Efeseni 1

Un articol din revista „Cercetați Scripturile”

31 / 50
Ceea ce ne este împărtăşit în Efeseni 1 referitor la binecuvântările spirituale ale copiilor lui
DUMNEZEU este ordonat de Duhul Sfânt într-o ordine divină.
În continuare dorim să privim însă binecuvântările din latura din care credinciosul le poate
înţelege mai uşor ; este, desigur, clar că adevărul despre iertarea păcatelor, despre care
se vorbeşte la urmă în Efeseni 1, este înţeles şi savurat mai întâi, iar nu poziţia preţioasă
şi binecuvântată în HRISTOS.
Când Iacov, plin de teamă şi cu conştiinţa încărcată, a fugit de la corturile tatălui său, a
ajuns într-un loc pustiu, unde a fost surpins de noapte.
A avut la sine numai un toiag ; călătorul singuratic a adormit acolo cu capul pe o piatră.

Binecuvântări pământeşti
Aici, DUMNEZEU a descoperit harul Său faţă de cel adormit.
Deasupra lui Iacov s-a deschis cerul, iar DUMNEZEU i-a arătat o scară aşezată pe
pământ, al cărei vârf atingea cerul.
Pe această cale de lumină coborau şi urcau îngerii lui DUMNEZEU.
„Şi, iată, Domnul stătea deasupra ei ;
şi a zis :
«Eu sunt Domnul, DUMNEZEUL lui Avraam, tatăl tău, şi DUMNEZEUL lui Isaac ;
pământul pe care eşti culcat ţi-l voi da ţie şi seminţei tale.
Şi sămânţa ta va fi ca pulberea pământului şi te vei întinde spre apus şi spre răsărit şi spre
nord şi spre sud ;
şi în tine şi în sămânţa ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului»“ (Geneza 28:13-
l4).
Astfel i-a fost acordată lui Iacov promisiunea binecuvântărilor pământeşti în locurile
pământeşti;
toate aceste binecuvântări i-au fost făgăduite în sămânţa promisă - HRISTOS.

Binecuvântări cereşti
În Noul Testament ni se arată de asemenea o scară a binecuvântărilor.
Vedem acolo o cale a luminii mult mai deosebită decât cea pe care a văzut-o Iacov.
Şi acolo vedem cum scara binecuvântărilor ajunge de pe pământ la cer.
Recunoaştem acolo cu ce binecuvântări este binecuvântat credinciosul :
nu cu binecuvântări pământeşti în locurile pământeşti ca odinioară Iacov, ci cu
binecuvântări cereşti în locurile cereşti, căci DUMNEZEU
„ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în HRISTOS“
(Efeseni 1:3).
La fel ca Iacov, şi noi suntem trecători din fire.
Umblăm printr-o lume a pustiei şi nu putem demonstra nimic bun în noi înşine.
Suntem înconjuraţi de întuneric, dormim un somn al insensibilităţii.
Dar DUMNEZEU este bogat în îndurare.
El ne iubeşte cu o iubire mare, proprie Lui chiar aşa cum suntem, morţi în păcatele
noastre.
El ne-a deschis Casa Tatălui şi lasă de acolo să strălucească peste noi dragostea Sa.
Dacă „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în HRISTOS “,
atunci toate acestea sunt acţiunea proprie lui DUMNEZEU ;
totul este harul Său nelimitat, iar El a stabilit irevocabil orice binecuvântare pentru noi în
HRISTOS.
Scara pe care a văzut-o Iacov era aşezată pe pământ şi atingea cerul.
Calea de lumină a binecuvântărilor spirituale coboară din cer şi vine peste noi aşa cum
suntem.
Ea îşi are punctul de plecare în inima lui DUMNEZEU, iar de acolo vine la noi în plinătatea
harului Său şi ne călăuzeşte spre inima lui DUMNEZEU, în întreaga bogăţie a slavei Sale.

32 / 50
Scara are şapte trepte
În Efeseni 1:3-7 recunoaştem şapte trepte pe scara binecuvântărilor cereşti în HRISTOS.
Această scară minunată ajunge în întinderea ei uriaşă de la DUMNEZEU la oameni, din
veşnicie în timp, de la slavă la har, de la har la slavă.
În acest loc măreţ din Scriptură ne este prezentat ce sunt copiii lui DUMNEZEU în
HRISTOS:
1) aleşi ;
2) sfinţi ;
3) fără pată ;
4) rânduiţi dinainte ;
5) făcuţi plăcuţi ;
6) au răscumpărarea şi
7) iertarea greşelilor.
Acestea sunt treptele scării care duce de sus în jos, ordinea din punctul de vedere al lui
DUMNEZEU.
Scara începe cu faptul că El ne-a ales înainte de întemeierea lumii şi sfârşeşte prin faptul
că El ne-a iertat păcatele în acest timp de har.
Dorim însă să privim treptele în ordine inversă, adică să începem cu ceea ce avem nevoie
în primul rând.
Pornind de la această treaptă de jos a scării, putem apoi să urcăm spre cea mai înaltă.

1. Iertarea
„În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor.“
Prima treaptă dintre aceste trepte îndreptate spre cer, pe care ne putem pune piciorul,
este „iertarea greşelilor“.
Înainte de a fi aduşi prin har să credem şi să recunoaştem că DUMNEZEU ne-a iertat
toate păcatele pe baza a ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi, nu putem savura
binecuvântările cereşti în locurile cereşti în HRISTOS.
De la prima treaptă vedem cum ne-a venit în ajutor bogăţia harului lui DUMNEZEU când
ne aflam în starea de neajutorare şi în păcatele noastre.
Nenumărate greşeli şi păcate n-au putut să împiedice bogăţia inepuizabilă a harului lui
DUMNEZEU, iar nevoile a milioane de oameni nu pot seca harul Său pe care l-a pregătit.
Visteria în care sunt depozitate aceste bogăţii este însăşi inima lui DUMNEZEU, iar
conform inimii Sale, harul Său este din belşug faţă de păcătoşi.
Cât motiv de mulţumire avem faţă de DUMNEZEU şi Tatăl nostru bun !

2. Răscumpărarea
Noi avem şi „răscumpărarea“ în HRISTOS „prin sângele Lui“.
Noi am fost conduşi la DUMNEZEU.
Acesta este următorul pas.
De pe această a doua treaptă putem descoperi că am fost aduşi foarte aproape de
DUMNEZEU.
Prin faptul că păcătosul a primit iertarea, este răscumpărat pentru DUMNEZEU.
El este eliberat din închisoare şi pus în libertate.
Această răscumpărare o posedă numai în HRISTOS.
Răscumpărarea este în legătură cu Mântuitorul. În Domnul Însuşi avem deci
„răscumpărarea“.

3. Făcuţi plăcuţi
Noi suntem „făcuţi plăcuţi în Cel Preaiubit“.
Să ţinem seama de această treaptă minunată şi apoi să vedem cât de departe am urcat
pe scara binecuvântărilor.
Cel Preaiubit înseamnă pentru DUMNEZEU plăcere ;
tot aşa, şi cel mai simplu credincios, care este în El, este făcut plăcut în DUMNEZEU.

33 / 50
Domnul Însuşi este etalonul plăcerii înaintea lui DUMNEZEU.
Suntem graţiaţi în Preaiubitul, îmbrăcaţi cu frumuseţea Sa, înzestraţi cu desăvârşirea Sa.
Ne sunt iertate toate păcatele şi greşelile şi suntem prezentaţi în HRISTOS în faţa lui
DUMNEZEU, suntem făcuţi plăcuţi în Preaiubitul lui DUMNEZEU.
Acestea sunt într-adevăr binecuvântări care ne învrednicesc să privim la DUMNEZEU, la
El de la care se revarsă toate binecuvântările şi care ne va permite odată în veşnicie să
privim întreaga slavă a harului Său.
Aici, jos, am putut afla întreaga bogăţie a harului lui DUMNEZEU ;
sus, în prezenţa Sa vom fi noi înşine, plini de bucurie, reprezentarea slavei harului Său.
Aici, jos, fiecare a primit bogăţia harului Său pentru răul care era în fiecare din noi.
Cândva însă, miriade de creaturi ale lui DUMNEZEU vor admira slava harului lui
DUMNEZEU, pe care o acordă oamenilor păcătoşi prin binecuvântările cereşti în
HRISTOS.

4. Rânduiţi dinainte
DUMNEZEU ne-a „rânduit dinainte pentru înfiere“.
Această poziţie este partea comună a tuturor credincioşilor în HRISTOS.
Îngerii sunt slujitori ai lui DUMNEZEU.
Păcătoşii sunt salvaţi prin har, au primit iertarea, posedă răscumpărarea, sunt făcuţi
plăcuţi, sunt aduşi aproape de inima lui DUMNEZEU, sunt rânduiţi dinainte să fie fii.
Fiind părtaşi ai naturii divine, am „primit un duh de înfiere, prin care strigăm: «Ava,
Tată !»“.
Dacă am primit binecuvântarea înfierii şi am putut recunoaşte că am fost aşezaţi înaintea
lui DUMNEZEU „spre lauda gloriei Sale“, am urcat încă o treaptă pe scara luminii.
Dar să ne întrebăm :
„Putem să avem astfel de gânduri în legătură cu DUMNEZEU ?
Nu se ridică temeri în inimile noastre când ne apropiem de El în acest mod ?“
DUMNEZEU este sfânt ;
noi însă suntem păcătoşi din fire.
DUMNEZEU este lumină ;
noi însă păcătuim încă adesea, chiar dacă suntem credincioşi ...
Ce cuvânt minunat găsim pe următoarea treaptă, care ne ajută când apar astfel de
gânduri!

5. Sfinţi
DUMNEZEU ne-a ales pentru ca să fim „sfinţi“.
Aceasta ţine de binecuvântările noastre cereşti în HRISTOS.
Intenţia lui DUMNEZEU este ca noi să fim sfinţi înaintea Lui în dragoste.
El ne dă o astfel de poziţie în dragostea Sa.
În dragostea Sa nu se gândeşte deloc să scuze, să înfrumuseţeze sau să treacă cu
vederea slăbiciunile sau voia noastră proprie.
Din interiorul fiinţei Sale - El este dragoste - El ne vede în HRISTOS, iar în El ca sfinţi.

6. Fără pată
DUMNEZEU ne-a ales şi pentru a fi fără pată înaintea Lui, în dragoste.
Înaintea feţei Sale stăm fără pată.
Înaintea ochiului Său sfânt, în faţa Celui care „găseşte greşeli la îngerii Săi“ (Iov 4:18),
suntem totuşi prezentaţi ca „fără pată“.
Aşa spune Cuvântul lui DUMNEZEU despre oameni păcătoşi care au iertarea, posedă
răscumpărarea, sunt făcuţi plăcuţi şi sunt rânduiţi dinainte.
Prin marea salvare a lui DUMNEZEU, ei stau înaintea tronului Său, fără vină şi fără
greşeală.
Preamărit să-i fie Numele !
Binecuvântările - sfinţi şi fără vină - sunt amintite împreună.

34 / 50
Ele se referă la interior şi la exterior.
Natura este sfântă, acţiunile sunt fără pată.
Izvorul este curat, apele sunt curate.
Fiinţa noastră interioară este curată, pentru că DUMNEZEU este sfânt.
În întregul nostru comportament suntem fără pată, nu mai este nici o greşeală pe care să
o mustre DUMNEZEU.
Aceste binecuvântări cereşti, sfinţi şi fără vină, ne dau deplina libertate în faţa
DUMNEZEULUI nostru care este lumină şi dragoste.

7. Aleşi
Ajungem acum la treapta cea mai de sus pe scara binecuvântărilor cereşti.
DUMNEZEU ne-a ales în HRISTOS înainte de întemeierea lumii.
Nu suntem aleşi în noi înşine sau pentru ceea ce suntem, ci în HRISTOS şi pentru ceea
ce este El.
DUMNEZEU priveşte lucrarea lui HRISTOS şi valoarea lui HRISTOS cu o încântare de
neexprimat şi astfel ne-a ales în El şi pentru El.
Mai sus de această treaptă nu putem ajunge pe scara binecuvântărilor.
Dar de acolo putem avea o privelişte în timpurile de dinaintea întemeierii lumii.
Atunci am fost aleşi în HRISTOS, nu pentru binecuvântări pământeşti în locurile
pământeşti
ca odinioară Iacov, ci pentru binecuvântări cereşti în locurile cereşti.
El, care ne-a făcut potriviţi pentru a păşi într-o astfel de poziţie minunată, ne-a făcut
capabili atât din punct de vedere moral, cât şi spiritual pentru a avea parte de moştenirea
acestor binecuvântări.

Să-L adorăm şi să-i aducem o laudă veşnică şi să-L înălţăm pe DUMNEZEUL şi Tatăl
Domnului nostru Isus HRISTOS care ne-a binecuvântat cu astfel de binecuvântări pe noi
care eram nevrednici şi păcătoşi.

http://www.biblia-bartolomeu.ro/index-C.php ?id=VT-Dt-28

[ VT ] Vechiul Testament
[ Dt ] Deuteronomul
[ Cap. 28 ] CAPITOLUL 28
Binecuvântări şi blesteme pentru cei ce păzesc sau calcă Legea.
1 Şi va fi că după ce veţi fi trecut Iordanul în ţara pe care v'o dă Domnul, DUMNEZEUL
vostru, dacă veţi asculta cu luare-aminte glasul Domnului, DUMNEZEULUI vostru, ca
să păziţi şi să pliniţi toate poruncile acestea pe care ţi le poruncesc eu astăzi, atunci
Domnul, DUMNEZEUL tău, te va înălţa mai presus decât toate neamurile pământului.
Ies 23:22 Lv 26:3 Dt 7:12 Dt 11:13 Dt 15:5 Dt 26:19 Dt 27:10
2 Dacă'ntru auz vei auzi glasul Domnului, DUMNEZEULUI tău, asupra ta vor veni toate
binecuvântările acestea şi te vor afla:
Dt 11:13 Dt 11:26 Ps 127:4
3 Binecuvântat să fii în cetate şi binecuvântat să fii în ţarină !
4 Binecuvântate fie roadele pântecelui tău şi roadele pământului tău şi cirezile tale şi
turmele tale !

35 / 50
 Dt 7:13 Lc 1:42
5 Binecuvântate fie hambarele tale şi prisosurile tale !
Sir 1:17
6 Binecuvântat să fii când intri şi binecuvântat să fii când ieşi !
Ps 120:8
7 Pe vrăjmaşii tăi ce stau împotrivă-ţi să ţi-i dea Domnul, DUMNEZEUL tău, înfrânţi la
picioare; pe o cale să vină asupră-ţi, pe şapte căi să fugă de tine !
Lv 26:7
8 Să-ţi trimită Domnul binecuvântare în hambarele tale şi'ntru tot ce lucrează mâinile
tale asupra ţării pe care ţi-o dă ţie Domnul, DUMNEZEUL tău !
Dt 15:10
9 Domnul DUMNEZEU să te facă Sieşi popor sfânt, aşa cum li S'a jurat părinţilor tăi,
dacă vei asculta de glasul Domnului, DUMNEZEULUI tău, şi vei umbla în căile Lui !
Ies 19:6 Dt 7:6 Dt 29:13 Dt 30:1
10 Toate neamurile pământului vor vedea că tu eşti numit cu numele Domnului,
DUMNEZEULUI tău, şi se vor teme de tine.
2Par 7:14 Is 43:7 Ir 14:9 Ir 15:16 Mal 3:12
11 Domnul, DUMNEZEUL tău, te va umple de bunătăţi: roadele pântecelui tău, roadele
vitelor tale şi roadele pământului tău în ţara pe care Domnul li S'a jurat părinţilor tăi să
ţi-o dea.
Dt 30:9
12 Să-ţi deschidă Domnul vistieria Sa cea bună, cerul, ca să-i dea pământului tău ploaie
la vreme, să binecuvinteze tot lucrul mâinilor tale ; tu vei împrumuta neamuri multe,
dar tu nu te vei împrumuta ; şi peste multe neamuri vei fi stăpân, dar ele pe tine nu te
vor stăpâni.
Lv 26:4 Dt 14:29 Dt 15:6
13 Domnul, DUMNEZEUL tău, te va pune'n frunte, nu la coadă, şi vei fi deasupra, iar nu
dedesubt, dacă vei asculta de poruncile Domnului, DUMNEZEULUI tău, pe care ţi le
poruncesc eu astăzi, ca să le ţii şi să le plineşti,
14 şi dacă nu te vei abate nici la dreapta şi nici la stânga de la nici unul din cuvintele pe
care ţi le poruncesc eu astăzi, să mergi cumva după dumnezei străini ca să le
slujeşti.
Dt 5:32 Dt 17:11 Ios 1:7
15 Şi va fi că dacă nu vei asculta de glasul Domnului, DUMNEZEULUI tău, şi nu vei păzi
şi nu vei plini toate poruncile Lui pe care ţi le poruncesc eu astăzi, veni-vor peste tine
toate blestemele acestea şi te vor prinde:
Lv 26:14 Dt 11:26 Dt 29:20 Dt 30:1 Dt 30:17 2Par 34:24 Pr 3:33 Plg 2:17 Dn 9:11 Dn
9:13 Mi 6:13 Mal 2:2 Tob 3:4 Bar 1:20 Bar 2:10 Bar 2:29 :
16 Blestemat să fii în cetate şi blestemat să fii în ţarină !
17 Blestemate fie hambarele tale şi prisosurile tale !
18 Blestemate fie roadele pântecelui tău şi roadele pământului tău, ale cirezilor tale şi
ale turmelor tale !
19 Blestemat să fii când intri şi blestemat să fii când ieşi !
20 Trimită Domnul asupră-ţi lipsuri şi foamete şi sleire în toate şi peste tot unde-ţi vei
pune mâna să facă ceva, până vei fi stârpit, până vei pieri degrab pentru răutatea
faptelor tale, că M'ai părăsit.
Jd 2:15

36 / 50
21 Moartea s'o lipească Domnul de tine până te va topi din ţara'n care intri s'o
moşteneşti.
Sir 38:15
22 Bată-te Domnul cu sfârşeală şi cu lingoare şi cu friguri şi cu fierbinţeli şi cu omor şi cu
vătămare de vânt rău şi cu tăciune, iar ele să te fugărească până ce vei pieri.
Lv 26:16 Am 4:9 Ag 1:11
23 Cerul de deasupră-ţi să fie aramă, pământul de sub tine să fie fier.
Lv 26:19 Dt 11:17 Ag 1:10
24 Praf să-i dea Domnul pământului tău în loc de ploaie, pulbere din cer să cadă peste
tine până ce degrab te va nimici.
Ir 14:3 Am 4:7
25 Dea Domnul să fii sfârtecat în faţa duşmanilor tăi ; pe o cale să le ieşi înainte, pe
şapte căi să fugi de ei, şi'mprăştiat să fii prin toate'mpărăţiile pământului.
Lv 26:17 2Par 29:8 Pr 28:1 Is 24:9 Ir 15:4 Ir 24:9
26 Morţii voştri să fie hrană păsărilor cerului şi fiarelor pământului, de care nimeni nu va
fi să-i apere.
Ir 7:33
27 Bată-te Domnul cu bubă egipteană'n şezut şi cu râie sălbatică şi cu mâncărimi de
care să nu te poţi vindeca.
28 Bată-te Domnul cu minte bezmetică şi cu orbire şi cu ieşirea din minţi !
Rm 1:28
29 Ziua'n amiază să pipăi cum pipăie orbu'n întuneric ; să n'ai noroc în drumurile tale ;
năpăstuit şi jefuit să fii de-a lungul zilelor tale şi nimeni să-ţi fie spre ajutor.
Iov 5:14 Pr 4:19 Is 59:10
30 Femeie să-ţi iei, dar alt bărbat s'o ţină ; casă să zideşti, dar în ea să nu trăieşti ; vie să
sădeşti, dar de cules să n'o culegi.
Dt 20:5-8 2Rg 12:11 Iov 31:10 Ir 6:12 Plg 5:11 Sof 1:13
31 Boul tău să fie'njunghiat sub ochii tăi, dar din el să nu mănânci ; asinul cu de-a sila
să-ţi fie luat, dar înapoi să nu-ţi fie adus ; oile tale să fie date vrăjmaşilor tăi, şi nimeni
să-ţi fie într'ajutor.
32 Fiii tăi şi fiicele tale să fie daţi altui neam ; ochii tăi să sece uitându-se la ei, dar braţul
tău să nu aibă nici o putere.
Ps 108:9
33 Roadele pământului tău şi toate ostenelile tale să le mănânce un neam pe care tu nu-
l cunoşti ; năpăstuit şi asuprit să fii în toate zilele tale !
Ir 5:17
34 Mintea-ţi va ieşi din ţâţâni din pricina priveliştilor la care ochii tăi vor privi.
35 Bată-te Domnul cu bubă rea peste genunchi şi pulpe ; din tălpile picioarelor tale şi
până'n creştetul capului să nu te poţi vindeca !
Is 1:6 Ap 16:2
36 Ducă-te Domnul, pe tine şi pe regele tău pe care-l vei pune peste tine, ducă-te la
neamul pe care nu l-ai cunoscut – nici tu, nici părinţii tăi – şi-acolo vei sluji la
dumnezei străini, la lemne şi la pietre ;
Dt 4:28 Ir 5:19 Ir 15:14
37 şi fi-vei acolo de râs şi de arătat cu degetul şi de pomină prin toate neamurile la care
Domnul te va duce.
3Rg 9:7 Ir 24:9 Iz 5:15 Iz 14:8 Bar 3:8

37 / 50
38 Sămânţă multă vei semăna în ţarină, dar puţină vei culege, pentru că o vor mânca
lăcustele ;
Iov 31:8 Ir 12:13 Mi 6:15 Ag 1:6 Ag 2:17
39 vie îţi vei sădi şi o vei lucra, dar vin dintr'însa nu vei bea şi nici te vei veseli, pentru că
o va mânca viermele.
Am 4:9 Ag 2:17
40 Măslini vei avea în toate hotarele tale, dar cu untdelemn nu te vei unge, pentru că
măslinele tale vor cădea.
Ioil 1:10 Ag 2:17
41 Fii şi fiice vei naşte, dar nu vor fi ai tăi, pentru că vor fi duşi în robie.
Iov 27:14 Ps 108:10 Os 9:12 Ag 2:17
42 Toţi pomii tăi şi roadele pământului se vor topi ofilindu-se.
Ag 2:17
43 Străinul cel ce este'n mijlocul tău se va ridica deasupră-ţi foarte sus, iar tu te vei
cobor] din ce în ce mai jos ;
Bar 2:5 Plg 1:5
44 el te va împrumuta pe tine, dar tu pe el nu-l vei împrumuta ; el va fi cap, iar tu vei fi
coadă.
Plg 1:5
45 Veni-vor peste tine toate blestemele acestea şi te vor fugări şi te vor prinde pân'te vor
surpa şi pân'te vor stârpi, pentru că n'ai ascultat de glasul Domnului, DUMNEZEULUI
tău, ca să-I păzeşti poruncile şi hotărârile pe care ţi le-a poruncit.
46 Şi vor fi'ntru tine semne şi minuni, fi-vor ele'n neamul tău până în veac,
47 pentru că nu I-ai slujit Domnului, DUMNEZEULUI tău, cu bucurie şi cu inimă bună
pentru toate'mbelşugările.
Dt 31:20 Dt 32:15
48 Ci vrăjmaşilor tăi, pe care Domnul îi va trimite asupră-ţi, lor le vei sluji în foame şi'n
sete şi'n golătate şi'n tot felul de lipsuri ; şi jug de fier vor pune pe grumazul tău, până
ce te vor nimici.
Ir 28:14 Plg 5:8
49 Aduce-va Domnul asupră-ţi un neam de departe, de la marginea pământului, ca pe
un vultur ce se aruncă, neam a cărui limbă tu n'o vei întelege,
Is 33:19 (]n T.M. Ir 5:15 Ir 6:22 Plg 4:19 Os 8:1 Bar 4:15 1Co 14:21
50 neam neobrăzat, care nu se va sfii de obrazul bătrânului, iar de cel tânăr nu-i va fi
milă.
Plg 5:12
51 El va mânca roadele vitelor tale şi roadele pământului tău şi nu-ţi va lăsa nici grâu,
nici vin, nici untdelemn, nici cirezile vacilor tale şi nici turmele oilor tale, nimic pân'ce
te va nimici.
52 În toate cetăţile tale te va zdrobi până ce în toată ţara ta se vor surpa zidurile tale cele
înalte şi tari în care ai nădăjduit ; şi te va împila în toate cetăţile tale pe care ţi le-a dat
ţie Domnul, DUMNEZEUL tău.
53 În strâmtorarea şi'n necazul cu care te va chinui vrăjmaşul tău vei mânca rodul
pântecelui tău, carnea fiilor tăi şi pe a fiicelor tale pe care ţi i-a dat Domnul,
DUMNEZEUL tău a.
Lv 26:29 4Rg 6:28-29 Ir 19:9 Plg 2:20 Plg 4:10 Iz 5:10 Bar 2:3
54 Cel alintat şi gingaş foarte'n mijlocul tău va căta cu ochi rău asupra fratelui său şi

38 / 50
 asupra femeii de la sânul său şi asupra celor din urmă fii care-i vor fi rămas,
55 ca nu cumva vreunuia din ei să-i dea carne din copiii lui pe care el îi va mânca,
fiindcă nimic nu i-a rămas de dat în strâmtorarea şi'n necazul cu care te vor chinui
vrăjmaşii tăi în toate cetăţile tale.
56 Cea alintată şi gingaşă foarte'n mijlocul vostru, al cărei alint şi a cărei gingăşie n'au
cutezat să-i facă piciorul s'atingă pământul, va căta cu ochi rău asupra bărbatului de
la sânul ei şi asupra fiului ei şi asupra fiicei sale,
Is 47:1
57 ca nu cumva să le dea căiţa b ieşită dintre coapsele ei şi pruncul pe care l-a născut ;
că din pricina lipsei de toate îi va mânca pe ascuns în strâmtorarea ei şi în necazul cu
care te va chinui vrăjmaşul tău în cetăţile tale.
58 Dacă nu veţi da ascultare, să pliniţi toate cuvintele acestei Legi, cele ce sunt scrise în
cartea aceasta, şi dacă nu vă veţi teme de numele acesta cinstit şi minunat: Domnul,
DUMNEZEUL tău,
59 atunci Domnul îţi va face parte de rănile tale şi de rănile urmaşilor tăi, răni mari şi
nemaipomenite c, de boli rele şi statornice,
Iz 7:27
60 şi va aduce asupră-ţi toate plăgile cele rele ale Egiptului – în faţa cărora tu te-ai temut
– şi se vor lipi de tine.
Ies 15:26 Dt 7:15
61 Mai mult, toate bolile şi toate plăgile care nu sunt scrise în cartea acestei Legi le va
aduce Domnul asupra ta, până te va nimici.
62 Şi puţini veţi rămâne la număr – voi, cei ce mai'nainte eraţi mulţi ca stelele cerului –
pentru că tu n'ai ascultat de glasul Domnului, DUMNEZEULUI tău.
Dt 4:27
63 În ce chip S'a bucurat Domnul de voi, ca să vă facă binele şi să vă înmulţească, tot
aşa Se va bucura Domnul de voi ca să vă nimicească ; aruncaţi veţi fi din ţara în care
mergeţi s'o moşteniţi.
Ps 2:4 Pr 1:26
64 Domnul, DUMNEZEUL tău, te va împrăştia prin toate neamurile, de la o margine a
pământului pân'la cealaltă, şi acolo vei sluji altor dumnezei – lemnelor şi pietrelor – pe
care nici tu şi nici părinţii tăi nu i-aţi ştiut d.
Dt 4:27 Ne 1:8 Ir 9:15 Ir 34:17
65 Dar nici între neamurile acestea nu vei avea odihnă, nici odihnă va fi pentru talpa
piciorului tău, că-ţi va da Domnul acolo inimă sperioasă şi ochi sleiţi şi suflet istovit.
66 Fi-va viaţa ta spânzurată'n faţa ochilor tăi şi te vei teme ziua şi noaptea, şi vieţii tale
nu-i vei da crezare.
Ps 21:5 Sol 17:11
67 De frica inimii tale ce te va'nfrica şi de vedeniile pe care cu ochii tăi le vei vedea, vei
zice dimineaţa: O, de s'ar face seară !, iar seara vei zice: O, de s'ar face dimineaţă !...
68 Şi te va întoarce Domnul în Egipt pe corăbii pe calea despre care ţi-am spus: De-
acum tu n'o vei mai vedea !... Şi acolo vă veţi vinde vrăjmaşilor voştri, să le fiţi robi şi
roabe ; şi nu va fi cine să vă cumpere“.
Dt 17:16 Os 9:3

39 / 50
http://ziarullumina.ro/binecuvantarea-pecetea-harului-dumnezeiesc-43545.html

Binecuvântarea, pecetea harului dumnezeiesc

Tănăsache Costea, 10 Iunie 2009

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament găsim numeroase exemple când

binecuvântarea dată asupra poporului Israel prin conducătorii sfinţi ai lui a adus
victorii în războaie, a întărit pe cei aflaţi în neputinţe, a adus viaţa acolo unde
bântuia moartea.
Saul, pentru că nu a aşteptat binecuvântarea Proorocului Samuel, a pierdut domnia,
iar mâinile împreunate în chipul Crucii au făcut ca Amalec să fie biruit.
În Noul Testament, de asemenea, HRISTOS binecuvintează pâinile şi peştii, care se
înmulţesc apoi în chip minunat.
Actul binecuvântării reprezintă pecetea harului dumnezeiesc revărsat peste oameni.

La 40 de zile de la Învierea Sa din morţi, Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS S-a înălţat la
cer, spunându-le ucenicilor Săi că Se va întoarce la Tatăl, pentru a le pregăti şi lor loc în
împărăţia cerurilor.
Învăţătorul le-a făgăduit ucenicilor că le va trimite Duhul cel Sfânt, Duhul adevărului, Care
îi va învăţa pe ei ce să facă pentru a putea ajunge alături de El, în împărăţia Sa.
Bucuria ucenicilor era deplină, iar această bucurie a fost materializată de Mântuitorul prin
binecuvântarea Sa.

Binecuvântarea pe care au primit-o ucenicii şi Maica Domnului este încredinţarea lor că El

a fost, este şi va fi Fiul lui DUMNEZEU şi Izbăvitorul lumii.
Această binecuvântare a dat-o Pedagogul cel Mare cu degetele de la mâna dreaptă
însemnând semnul crucii în numele Sfintei Treimi.
Aceasta este binecuvântarea pe care o primim mereu de la episcopi şi preoţi şi, prin care,
în momentul respectiv, primim binecuvântarea chiar de la Învăţătorul nostru IISUS
HRISTOS.
Noi trebuie să avem credinţă că aşa este.

Acum câţiva ani, un coleg m-a anunţat că a murit tatăl unui student care fusese, timp de
40 de ani, preot într-o parohie din judeţul Vrancea.
Era la morga de la Spitalul Militar.
Mai pregătisem trei preoţi pentru drumul cel veşnic.
După ce am sfinţit şi binecuvântat uleiul pentru a unge trupul preotului şi a-l îmbrăca în
veşminte, mâna dreaptă a preotului rămăsese cu degetele împreunate ca pentru
binecuvântare.
DUMNEZEU binecuvântase, prin dreapta lui, peste 40 de ani şi acum rămăsese aşa.
În zadar încercam noi să-i îndreptăm degetele, căci ele tot aşa au rămas.
Cred că era binecuvântarea pe care o primeam şi noi pentru pregătirea ce i-o făceam
pentru drumul veşniciei pe care plecase.

Mâna dreaptă, simbolul binecuvântării dumnezeieşti

Cu dreapta, părinţii şi bunicii binecuvintează pe copiii şi nepoţii lor.
Ce frumos le binecuvintează perna pe care îşi pleacă capul pentru a se odihni de
osteneala
sau joaca zilei, pentru a avea somn odihnitor şi ziditor ;
ce frumos se face semnul sfintei cruci, invocându-se numele Sfintei Treimi prin această
binecuvânntare.

40 / 50
Mântuitorul IISUS HRISTOS, Fiul lui DUMNEZEU şi DUMNEZEUL nostru, ca un adevărat
Pantocrator, este zugrăvit cu Sfânta Evanghelie în mâna stângă, iar cu dreapta
binecuvântându-ne pe noi, precum i-a binecuvântat pe ucenicii Săi, la Înălţarea Sa la cer.
Binecuvântarea este acoperământul Bisericii Ortodoxe.
DUMNEZEU Se lasă şi vrea să fie binecuvântat de noi oamenii :
„Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu numele cel sfânt
al Lui ...“, ne zice psalmistul şi cântăm noi ortodocşii creştini la toate Sfintele Liturghii.
Preotul slujitor cere şi el binecuvântarea de la popor pentru a începe sfintele slujbe şi
pentru a încheia sfintele slujbe.
Plecăciunea pe care o face slujitorul lui DUMNEZEU reprezintă actul smereniei pentru
binecuvântarea cerută şi dată.

Numai smerenia cere binecuvântare

Creştinii ortodocşi stau mereu sub această binecuvântare de la Înălţarea la cer a
Mântuitului nostru IISUS HRISTOS.
Când primim binecuvântarea, ne plecăm grumajii, ne smerim firea noastră umană pentru a
o îndumnezei prin binecuvântare.
Dreapta preotului care binecuvintează şi împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui HRISTOS
este sfântă.
De aceea, mereu o sărut.
Când sărut mâna preotului sau a arhierului, eu sărut mâna lui HRISTOS, Care mă
binecuvintează prin preot sau arhiereu.

Punerea mâinilor este concretizarea binecuvântării.

Binecuvântarea urmată de punerea mâinilor reprezintă acoperământul Bisericii, prin
lucrarea Sfântului Duh.
De fiecare dată, dar mai ales la Taina Spovedaniei, când preotul binecuvintează şi pune
mâinile pe capul creştinului, sunt îndepărtate gândurile, închipuirile şi imaginaţiile rele ;
sunt dezlegate păcatele şi fărădelegile spovedite ;
se obţine liniştea şi pacea sufletească şi trupească.
Mântuitorul IISUS HRISTOS a binecuvântat şi Şi-a pus mâinile pe bolnavi.
El a poruncit ucenicilor să facă şi ei asemenea, în numele Sfintei Treimi.

Punerea mâinilor este precedată de ridicarea mâinilor.

Prin ridicarea mâinilor este invocat Duhul Sfânt, care Se coboară asupra credincioşilor.
Duhul Sfânt invocat prin ridicarea mâinilor este transmis prin punerea mâinilor şi devine
lucrător prin binecuvântare.

Adeseori, binecuvântarea este însoţită de formula :

„Pace vouă !“
Această formulă o găsim la toate slujbele din Tradiţia Sfântă a Bisericii Ortodoxe, dar cel
mai des o întâlnim la Sfânta Liturghie şi la Taina Cununiei.
Binecuvântarea ne ajută să dobândim, cu ajutorul Duhului Sfânt, făgăduit de Mântuitorul
IISUS HRISTOS, la Înălţarea Sa la cer, pacea noastră cu DUMNEZEU, pacea cu
aproapele şi pacea cu noi înşine.
Pacea şi liniştea noastră sunt strict necesare pentru a ne putea împărtăşi cu Sfântul Trup
şi Sânge la Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.
Pacea şi harul, primite prin binecuvântarea de la Taina Cununiei, taina iubirii, a unirii, a
împlinirii, sunt temelia căsniciei, temelia familiei creştine.

„Mergând învăţaţi toate neamurile !“

Au fost cuvintele Mântuitorului IISUS HRISTOS adresate ucenicilor şi prin ei nouă, tuturor.
Pentru a putea învăţa trebuie să ai binecuvântarea, prin punerea mâinilor.

41 / 50
Un părinte spunea că :
„O binecuvântare nu costă nimic.“
Într-adevăr, aşa este, însă noi doar prin smerenia noastră putem îndrăzni să o primim.
Numai cel smerit o poate obţine.
Omul îngâmfat, mândru, semeţ, plin de sine, făţarnic şi căutător de slavă deşartă nu se
poate pleca prin smerenie spre binecuvântare.

Sfântul Ioan Casian, ambasadorul scaunului de Constantinopol la Roma, care a apărat

cauza Sfântului Ioan Gură de Aur prigonit de împărăteasa Eudoxia şi de episcopii ce-l
duşmăneau înaintea papei de la Roma, a mers în Marsilia, regiunea Provence din sudul
Franţei, unde a înfiinţat două mănăstiri, una de călugări şi alta de maici.
Acolo a introdus tradiţia răsăriteană monahală şi a creştinilor din Apus.
În mediul monahal, mai cu seamă occidental, este foarte des uzitată folosirea numelui
propriu Benedict, Benedicta (Binecuvântatul, Binecuvântata).
Există chiar un ordin al benedictinilor, călugări din tradiţia apuseană, care şi-au luat
numele de la Sfântul Benedict.

Totul este cu binecuvântare în spiritualitatea creştin-ortodoxă

Părinţii Cleopa Ilie şi Paisie Olaru, parcă-i văd cum, se dezlegau unul pe altul, se
binecuvântau unul pe altul şi îşi sărutau mâinile unul altuia.
Nimic nu face creştinul ortodox fără binecuvântare.
Totul este cu binecuvântare în spiritualitatea creştin-ortodoxă, orice început şi sfârşit este
cu binecuvântare.
„Viaţa mea merge din binecuvântare în binecuvântare, părinte, şi trăiesc în veşnica
binecuvântare pe care Mântuitorul IISUS HRISTOS şi Maica Sa mi-o dau prin preoţii
Bisericii“ spunea o bună creştină ortodoxă.

„Binecuvintează părinte călătoria“, „binecuvintează pregătirea bucatelor“, „binecuvintează

casa“, „binecuvintează reuşita la examene“, „binecuvintează pe părinţii noştri şi pe copiii
noştri“, „binecuvântaţi şi iertaţi“ sunt doar unele din nenumăratele formule de
binecuvântare pe care le folosesc creştinii ortodocşi şi fără de care nu se poate trăi.

http://www.tabor-revista.ro/in_ro.php?module=content_full&id=10681

Binecuvântarea - etimologie, definiţii, tipologii

Marius Vasileanu

În limba română, substantivul binecuvântare provine prin conversiune din infinitivul lung al
verbului a binecuvânta.
Întrucât verbul preexistă (în mod logic) substantivului, o istorie a termenului binecuvântare
trece graniţele categoriei lexico-gramaticale.
Astfel, în rândurile următoare vom schiţa evoluţia termenului apelând la întreaga sa familie
lexicală.

1. Date etimologice

Etimologia verbului a binecuvânta este destul de transparentă.

42 / 50
Compusul reuneşte adverbul bine şi verbul a cuvânta, care în dacoromâna curentă de
astăzi a fost substituit de sinonimele sale a vorbi, a spune, a zice, a rosti, dar s-a păstrat în
istroromână1.
El se aliniază astfel unei serii de compuse din limbile popoarelor creştine, precum
latinescul benedicere şi grecescul ε?λογε?ν, însă condiţiile istorice şi culturale ne obligă
să-l considerăm model al calcului în primul rând pe vechi-slavul blagosloviti2.
Deşi este ortografiat cu cele două elemente legate, gradul de sudură nu este foarte ridicat,
dovadă că în textele cultice există şi intercalări între verb şi adverb :
„Bine este cuvântat cel ce vine întru NUMELE Domnului"3.
Grecescul ε?λογε?ν este tot un verb compus, care oferă modelul calcului limbilor latină şi
slavă veche (familia lui traducând rădăcina ebraică brk, cu aceeaşi complexitate
semantică4), din ε?-, element de compunere cu sensul „bun", şi verbul λογε?ν, de la λ?γος,
„cuvânt".
Greaca atestă acest verb mai întâi în scrierile laice (la Eschil, de exemplu) 5.
În textele precreştine, sensul lui este „a vorbi de bine", „a lăuda", cu sensurile secundare
„a onora", „a cinsti".
Odată cu apariţia creştinismului, verbul cunoaşte o specializare cu sensul „a binecuvânta";
iese apoi din limbajul religios cu sens antifrastic, „a blestema" 6.

Substantivul corespunzător, ε?λογ?α, înseamnă, în traducere liberă, „limbă bună", având

aşadar un prim sens filosofico-retoric („limbaj frumos"), atestat la Platon; tot în aria
filosofiei mai desemnează „vorbirea raţională".
Aceste sensuri rezultă din polisemia particulei ε?-, întrucât „binele" este mereu altul în
fiecare domeniu al vieţii.
Astfel, în limba curentă, ε?λογ?α mai înseamnă şi „vorbă binevoitoare", „laudă", de unde,
la fel ca verbul înrudit, a fost preluat de creştinism pentru a desemna binecuvântarea.
Corespondenţele latine, benedicere şi benedictio, urmează îndeaproape evoluţia
semantică a cuvintelor greceşti.
Primele sensuri, conform dicţionarului tezaur, sunt „a vorbi de bine", „a lăuda", sensuri
păstrate şi în scrierile creştine7.
Accepţia care ne interesează presupune un context ritualic şi impune raportarea la sacru;
autorii glosează aici prin sanctificare („a sfinţi"), cu menţiunea că un sens specializat
permite asocierea acestui verb cu nume care desemnează preoţi sau ierarhi şi în acest
context înseamnă verbis sanctificare („a sfinţi prin cuvinte").
De aici lexemul suferă alte modificări semantice, revenind în limbajul laic cu sensurile „a
saluta", „a felicita", „a ura".

Substantivul benedictio este atestat mult mai târziu decât verbul din care provine şi-i
urmează evoluţia semantică îndeaproape.
Astfel, primul sens indicat de lexicografi este „laudă", urmându-i semnificaţia religioasă cu
mai multe valenţe :
„sfinţire", „rugăciune", „stare a unui om-model" (ex. „binecuvântarea lui Avraam"),
„consacrare a unui cleric".
O lărgire a sensului echivalează binecuvântarea cu binefacerea 8.
În latina medievală, benedictio este acaparat în cele mai multe atestări de limbajul religios.

DuCange îl glosează prin „punerea mâinilor" 9, acesta fiind considerat de lexicograf sensul
prim, din care derivă celelalte.
Acest fapt devine semnificativ întrucât anulează raportul care se stabilise între cele două
elemente ale compusului, indicând un grad ridicat de sudură.
În structura bine + a cuvânta se stabileşte între cei doi termeni o relaţie instrumentală :
„binele" se realizează prin intermediul cuvântului.
În ce măsură cuvântul sau gestul de punere a mâinilor contează în realizarea binelui este
deja o problemă teologică.

43 / 50
2. Evoluţie semantică

Pentru a acoperi noţiunea discutată, primele scrieri româneşti preferă împrumutul din
vechea slavă.
Este semnificativ, în acest sens, faptul că textele coresiene sau Psaltirea Hurmuzachi nu
atestă forma calchiată, uzând în schimb de familia verbului a blagoslovi.
În schimb, a binecuvânta este atestat în Codicele voroneţean.
Însă acelaşi text conţine şi împrumutul slavon.
Fără a avea o statistică foarte exactă, putem totuşi afirma că în secolul al XVI-lea familia
verbului împrumutat este mult mai frecvent folosită decât a compusului românesc.
A binecuvânta nu este singura formaţiune calchiată după modelul vechi slav ;
în secolul al XVI-lea mai sunt atestate a bine-grăi (Psaltirea Hurmuzachi), a dulce-cuvânta
(Psaltirea Voroneţeană) şi a dulce-spune (Psaltirea Scheiană)10.
În secolul al XVII-lea, Biblia de la Bucureşti şi Dosoftei folosesc verbul a binecuvânta, însă
rar (2 atestări în Biblia de la 1688, 4 în Psaltirea în versuri şi 15 în Dumnedzăiasca
Liturghie a lui Dosoftei).
Raportul se inversează, în mod evident, odată cu modernizarea limbii române şi cu
diversificarea literaturii laice.
Blagoslovi (< v. sl. blagosloviti) şi blagoslovenie (< v. sl. blagoslovenije) ies rareori din
registrul religios - a se vedea, în acest sens, articolul consacrat acestor cuvinte în DA.
Când pătrund în textele laice, ele evocă acelaşi limbaj religios, chiar şi într-un registru
ironic sau glumeţ11.
A binecuvânta, împreună cu derivatele sale, se regăseşte, în schimb, într-o gamă mai
mare de texte şi ajunge, în timp, să-l elimine pe sinonimul său slavonesc.
Ieşirea din tiparele religioase îi asigură şi o mai mare varietate semantică, DA
consemnând o serie de sensuri figurate12.
Spre deosebire de modelele grec şi latin, a binecuvânta a apărut ca termen al limbajului
religios.
Evoluţia lui semantică, reflectată în DA (care, fiind un dicţionar istoric, ordonează sensurile
în funcţie de filiaţia lor) porneşte de la accepţiunea restrânsă, specializată, care presupune
o acţiune de sacralizare, cuvântul fiind asociat cu gestul punerii mâinilor13.
Al doilea sens are subiect divin şi înseamnă „a da ajutorul ceresc, a trimite fericire".
Al treilea sens surprinde o conceptualizare inversă a procesului conţinut de verb, anume
de la om către Dumnezeu :
„a lăuda, a slăvi, a ferici, a preamări".
În fine, ultima semnificaţie este restrânsă doar la participiul adjectivizat :
„întemeiat, îndreptăţit, admisibil".
Aşadar evoluţia semantică a verbului se subsumează laicizării termenului.

3. Definiţii

Dicţionarele de uz general ordonează sensurile conform uzului din limba contemporană.

Astfel, în DEX găsim pe primul loc „(Despre Dumnezeu) A revărsa graţia divină, a
blagoslovi", iar pe a doua poziţie sensul specializat, ceremonial :
„(Despre preoţi) A revărsa harul divinităţii asupra unui lucru sau asupra oamenilor" 14.
Ultimele sensuri aparţin domeniului laic :
„a dori prosperitate şi fericire cuiva", „a lăuda, a preamări pe cineva în semn de
recunoştinţă".
Semantismul substantivului derivat este în strânsă legătură cu al verbului :
„acţiunea, formula sau gestul de a binecuvânta" 15.
După cum ne indică şi definiţiile, procesul conţinut în verbul a binecuvânta este
conceptualizat ca având o sursă (Dumnezeu), un intermediar (preotul) şi o ţintă (omul
asupra căruia se revarsă)16.

44 / 50
Există şi un obiect al transmiterii, identificat în definiţii ca harul divin17.
Sensurile delimitate de DEX şi de alte dicţionare nu fac decât să pună în lumină unul sau
doi actanţi, lăsându-l în umbră pe al treilea.
În funcţie de acest decupaj, putem împărţi procesul în trei secvenţe, surprinse în trei
sensuri, pe care le putem ilustra prin trei exemple prototipice:
Dumnezeu îl binecuvântează pe om - exprimă sursa şi ţinta, pune în umbră intermediarul;
Preotul îl binecuvântează pe om - exprimă intermediarul şi ţinta, pune în umbră sursa;
Omul e binecuvântat - exprimă ţinta, pune în umbră sursa şi intermediarul.
Celelalte sensuri, chiar folosite în limbajul bisericesc, surprind alt proces întrucât obiectul
procesului nu mai este harul divin.
Când omul îl binecuvântează pe Dumnezeu, este absurd să presupunem că omul ar fi
sursa harului şi fiinţa divină ţinta.
Cu siguranţă, această accepţiune ţine de sensul „a lăuda", „a onora".
Deşi legătura semantică există („A binecuvânta înseamnă a rosti darul creator şi dătător
de viaţă, fie înainte de producerea acestuia, sub forma unei rugăciuni de cerere, fie după
aceea, sub forma aducerii de mulţumire" 18), cele două procese trebuie clar delimitate.
Delimităm cognitiv doar procesul - argumentat şi acceptat teologic - în care sursa divină
transmite harul unui om prin intermediul unui sacerdot.
Vom avea în vedere, aşadar, numai binecuvântarea ca act divino-uman şi nu alte sensuri.
Specificul cultural şi religios românesc face ca uzul şi dicţionarele să înregistreze
binecuvântarea cu referire doar la creştinism, mai mult, doar la creştinismul ortodox.
Însă acest proces de transmitere a unui dar sacru constituie un bun al tuturor religiilor,
este o caracteristică a lui homo religiosus19, aşadar apare într-o formă sau alta în toate
religiile autentice.

4. Fenomenologia binecuvântării

Binecuvântarea este una dintre formele de manifestare ale sacrului în lume.

Din perspectivă fenomenologică, genul proxim îl constituie hierofania :
„A blessing is thus a type of hierophany.
It is one of those mysterious acts through which a transcendent power becomes immanent
to this world.
In every blessing, therefore, a power intervenes to bestow benefits of divine origin upon
beings or object"20.
Evenimentul binecuvântării poate fi descompus în trei secvenţe: stabilirea unei legături cu
transcendentul (cu Sursa, cum am numit-o mai sus), transferul, de obicei mediat, al unei
calităţi asupra rugătorului şi întărirea fiinţei care primeşte binecuvântarea.
Momentul transferului este aşadar doar o etapă, întrucât procesul conţine mai mulţi paşi,
uneori cu o desfăşurare rapidă.
Binecuvântarea are (uneori) un rezultat vizibil: o schimbare imediată de stare a
receptorului harului.
Dar, mai important, binecuvântarea acţionează în timp - „rezultatele" pot apărea peste ani,
există o anume dinamică care acţionează (sau nu) la vedere.
Sursa a fost identificată diferit de multele religii ale lumii, însă toate au conceput-o ca pe o
forţă transcendentă.
În funcţie de specificul religios, ea poate fi personală, precum în creştinism ori în islam,
sau nu - adică o „forţă" de felul latinelor numina, mai frecventă în religiile Americii
indigene.
Transferul se poate realiza spontan, prin rataşarea directă la sursă, însă cel mai frecvent
există o formă de intermediere :
un sacerdot, un profet, rege sau pater familias.
Rolul mediatorului este acela de pontifex, adică de făcător de punţi între neofit şi forţa
transcendentă.

45 / 50
Modalitatea în care el face legătura cu sacrul presupune anumite gesturi simbolice şi
cuvinte rituale.
Cuvântul folosit de sacerdot devine logos, cuvânt creator, cuvânt-acţiune.
Ultima etapă, întărirea beneficiarului cu daruri de un fel sau altul, marchează schimbarea
de stare a celui care le-a primit.
Darul poate fi vizibil, material - bogăţie, copii, viaţă lungă, cum se întâmplă în Vechiul
Testament – sau
invizibil, pur spiritual.
Îndrăznim să credem ca binecuvântarea în sensul sacru nu poate fi lipsită de aspectul
spiritual, mai puţin vizibil.
Darurile materiale sunt o consecinţă şi un simbol ale darului spiritual, ale înfloririi interioare
a receptorului.
Şi mai sunt o modalitate de a încuraja şi păstra încrederea neofitului.
Orice formă ar îmbrăca, binecuvântarea este un act conştient pentru toţi actanţii.
Omul - ţintă a harului - ştie că s-a schimbat ceva în starea sa interioară (eventual, şi
exterioară) şi cunoaşte sursa divină a darului primit ;
intermediarul este la rândul său deplin conştient de gravitatea şi valoarea actului de a
binecuvânta.
Aşa cum vom vedea, binecuvântarea are o anume „greutate" (în anumite contexte există
chiar riscuri), fapt pentru care nu se acordă oricui şi în niciun caz fără ca beneficiarul să fie
pregătit a o primi.

5. Tipologia binecuvântării: cuvânt şi gest

La popoarele primitive cu tradiţie orală, unde există tabuul scrisului, mitul este reperul
permanent prin care omul surprinde arhetipurile divine.
Binecuvântarea este o formă de racordare la aceste arhetipuri şi se înscrie într-un context
magico-religios în care gestul şi mai ales cuvântul au o importanţă covârşitoare.
Cuvântul fiind mijlocul prin care zeitatea/divinitatea a creat lumea, invocarea forţei
transcendente îl face pe om părtaş la crearea (continuă a) lumii.
Pronunţarea cuvintelor rituale duce la (re)stabilirea ordinii şi a armoniei de la începuturile
creaţiei.
Mai mult, cuvântul îi dă omului puterea de a forţa cumva puterile transcendente, de a le
convinge să îi vină în ajutor.
Verbul îl face părtaş pe om la o fărâmă din puterea divinităţii.
Mediatorul este el însuşi un om binecuvântat, care a devenit partener al puterii divine.
Spre exemplu, vraciul aborigen răspândeşte darurile zeilor în întreaga comunitate.
El este vindecătorul, el este aducătorul ploii. Într-un caz precum acesta devine evident că
mediatorul este un iniţiat.
Un trib din Burundi practică masa rituală care constă în mâncarea anului vechi, când capul
familiei împarte hrana celorlalţi membri în numele zeului şi invocă bunăstarea pe care şi-o
doreşte în noul an21.

În spaţiul subcontinentului indian conştientizarea puterii Cuvântului (Vak) impune o atentă

selecţie a cuvintelor rostite.
Din acest motiv, Marele Preot vedic, Purohita, cere ajutorul zeilor pentru a i se sugera
cuvintele (formulele rituale) potrivite.
Odată pronunţate, acestea devin realitate.
În aceeaşi credinţă în puterea cuvântului se înscrie şi binecuvântarea rostită de tată la
naşterea copilului.

Cuvântul nu este singura modalitate de efectuare a transferului.

În gesturile rituale cel mai adesea sunt folosite mâinile ;
de altfel, în creştinism „punerea mâinilor" a devenit un sinonim al binecuvântării.

46 / 50
Despre mâna dreaptă vorbesc multe tradiţii mediteraneene şi orientale, iar spaţiul iudeo-
creştin este marcat de acest gest cu valoare de simbol.
Numeroase referinţe biblice trimit la mâna Domnului care revarsă harul şi puterea divină
asupra omului.
Iconografia cultelor siriene precreştine surprinde numeroase gesturi de bunăvoinţă
executate de zei cu mâna dreaptă, semn al puterii şi totodată al generozităţii divine, al
disponibilităţii de a împărţi puterea cu omul.
În lumea romană, mâna dreaptă apare zugrăvită într-o ipostază nuanţat diferită :
divinitatea şi omul îşi dau mâna într-un gest de încredere reciprocă, sugerând o alianţă.
Zeul îl primeşte pe om în lumea şi în puterea sa.
În mithraism, mâna dreaptă este unul dintre principalele simboluri ale ritualului.
Ceremonialul de iniţiere a neofiţilor se sfârşeşte cu gestul sacerdotului de punere a
mâinilor asupra neofitului.
Este acelaşi gest pe care îl regăsim în reprezentările iconografice în care Mithra apare
învingător asupra tenebrelor.
Prin imitarea gestului divin, iniţiatul îşi asigură salvarea de sub incidenţa acestei lumi.

6. Binecuvântarea în spaţiul iudeo-creştin

Rădăcina semitică brk „binecuvânta" şi substantivul berakhah „binecuvântare" apar de 398

de ori în Vechiul Testament22.
În cele mai multe cazuri este vorba de darurile pe care Dumnezeu le face fiinţelor create :
binecuvântarea creaţiei (Facerea 1, 22-28), binecuvântarea lui Noe şi a copiilor săi
(Facerea 9, 1) ;
spre deosebire de celelalte neamuri semitice, în Vechiul Testament numai Dumnezeu este
sursa binecuvântării.
Mai mult, binecuvântarea poporului lui Israel, popor ales, este începutul unui proces infinit
mai complex :
al mântuirii lumii (Facerea 18, 18-19; 22, 16-18; 26, 4-5; 28, 13-15).
În situaţiile enumerate mai sus, harul se revarsă fără mediere.

Există însă şi numeroase exemple de binecuvântare acordată prin mijlocitor - preot, profet,
rege sau cap al familiei.
Este o tendinţă adânc înrădăcinată în rândul popoarelor semitice.
Spre exemplu, la fenicieni capul familiei juca rolul mediatorului, adresând zeilor cererile
soţiei şi ale copiilor.
În Vechiul Testament, aceste credinţe ancestrale sunt articulate pe unicitatea sursei divine
:
cei care primesc darul sunt aleşi de Dumnezeu, precum regele David.
Cuvântul şi gestul de punere a mâinilor se reunesc în binecuvântarea veterotestamentară,
caracteristică pe care o regăsim apoi şi în Noul Testament.
Odată cu coagularea Bisericii, binecuvântarea este şi ea instituţionalizată, clerul îşi asumă
misiunea de a transmite harul lui Hristos.

Prototipul binecuvântării sacerdotale se găseşte în Numeri (6,22-27).

Ea conţine trei rugăciuni invocând NUMELE Lui DUMNEZEU.
Darurile cerute şi transmise de preoţi sunt protecţia, bunăvoinţa şi pacea.
Punerea mâinilor, care până în acel moment pare a fi fost o trăsătură a binecuvântării
practicate în afara cultului, devine parte a liturghiei oficiale.
De asemenea, ridicarea mâinilor devine gestul de încheiere al serviciului ritual, când
preotul binecuvântează comunitatea adunată la slujbă.
Noul Testament consemnează o serie de binecuvântări rostite de Iisus :

47 / 50
asupra copiilor (Marcu 10,16), a discipolilor (Luca 24,50) sau a pâinii care se va înmulţi
(Matei 14,19).
Gesturile care însoţesc verbul sunt, însă, diferite :
în cazul copiilor are loc punerea mâinilor, în vreme ce discipolii beneficiază de ridicarea
mâinilor lui Iisus.
Dar binecuvântările lui Hristos se desprind de tradiţia iudaică :
ridicarea privirii spre cer sau formule precum „Pace vouă !" sunt preluate de Sfinţii Apostoli
şi perpetuate până astăzi.
În tradiţia apostolică, binecuvântarea este rezervată episcopilor şi preoţilor, făcând parte
din misiunea Bisericii de a sfinţi şi a mântui lumea 23.
De aceea, Conciliul de la Laodiceea (cca. 363) interzicea primirea binecuvântării din
mâinile ereticilor.

O schimbare în forma binecuvântării are loc începând cu secolul al treilea, când punerea
mâinilor este treptat înlocuită de semnul crucii, în care poziţia degetelor este o
reminiscenţă a oratoriei greco-romane.
Julien Ries considera această schimbare a gesticii rituale o dovadă a conştientizării de
către creştini a naturii transcendentale a binecuvântării 24.
De-a lungul secolelor, binecuvântarea a fost grupată împreună cu alte ritualuri sub numele
de sacramente la catolici.
Începând cu secolul al XII-lea, sub influenţa unor teologi de renume precum Abelard,
gestica a rămas pe planul secund, atenţia maximă acordându-se formulelor, cuvintelor,
idee accentuată şi mai puternic de Luther şi teologii Reformei.
La creştinii ortodocşi binecuvântarea este o ierurgie 25 care presupune focalizarea
rugăciunii (o rugăciune specială) către anumite persoane, acţiuni sau obiecte.
Au astfel parte de binecuvântări - sunt aduse cu alte cuvinte la ordinea divină, întru
mântuire - toate cele ce ne înconjoară :
holdele, bucatele, hainele sau acţiunile omului.

Astăzi atât preoţii ortodoşi cât şi catolici binecuvântează făcând semnul crucii spre
realitatea binecuvântată.
Ortodocşii ţin „degetele mâinii drepte în aşa fel încât să formeze cât se poate de fidel
literele greceşti IΣ.XΣ. - Iisus Hristos.
Clericii romano-catolici binecuvântează ţinând degetul mare, arătător şi mijlociu mai
ridicate, iar inelarul şi degetul mic strânse în palmă" 26.

7. Concluzii

În perspectiva istoriei religiilor se poate spune că modalităţile de a primi şi de a conferi

binecuvântarea sunt la fel de răspândite şi diferite precum sunt şi ritualurile nenumăratelor
credinţe religioase autentice.
Elementul de unitate pare a fi doar de ordin tehnic :
binecuvântarea este considerată un act şi un vehicul prin care omul, acţiunile sale şi
întreaga creaţie sunt păstrate în orbita sacrului.
Acolo unde tensiunea binecuvântării capată proporţii speciale vom vedea că şi intenţiile, şi
finalitatea sunt de domeniul excelenţei în „jocul" ucenicului cu îndrumătorul.
Singur creştinismul maximizează absolut relaţia duhovnic - ucenic, relaţie în care Iisus
este „Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14,6).
De aceea la limita luminoasă binecuvântarea te determină să rosteşti :
„şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos Este Cel ce trăieşte în mine" (Gal 2,20).
 
Bibliografie:
Bailly = Bailly, A., Dictionnaire grec-français, 26e édition, Paris, Hachette, 2000;

48 / 50
Anania 2006 = Bartolomeu Anania, 2006, Cartea deschisă a Împărăţiei, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;
Biblia = Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod. Versiune diorosită
după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul
Clujului, sprijinit pe numeroase osteneli. Tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001;
DA = Dicţionarul limbii române, Tomul I, Partea I, A-B Bucureşti, Librăriile Socec & comp.
şi C. Sfetea, 1913; Tomul II, Partea II, C, Bucureşti, Tipografia ziarului Universul, 1940;
DER = Ciorănescu, Al., Dicţionarul etimologic al limbii române, ediţie îngrijită şi traducere
din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti,
Saeculum I. O., 2002;
DEB = Dicţionar enciclopedic al Bibliei, traducere de Dan Sluşanschi, Bucureşti,
Humanitas, 1999;
DEX = Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan", Dicţionarul explicativ al
limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998;
ER = Eliade, M. (editor in chief), The Encyclopedia of Religions, vol. I, New York,
MacMillan Library Referrence USA;
DuCange = Charles Du Fresne Du Cange, Glossarium Mediae et Infimae Latinitatis, Niort,
Le Favre, 1883-1887;
FC = Popescu-Marin, M. (coord.), 2007, Formarea cuvintelor în limba română din secolele
al XVI-lea - al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române;
ILRL = Gheţie, I. (coord.), 1997, Istoria limbii literare. Epoca veche (1532-1780), Bucureşti,
Editura Academiei Române;
Răducă 1998 = Răducă, V., 1998, Ghidul creştinului ortodox, Bucureşti, Humanitas;
TLL = Thesaurus linguae Latinae, vol. II, Lipsiae, B. G. Teubneri, 1901-1904;
VTB = Léon-Dufour, X. (coord.), Vocabular de teologie biblică, Bucureşti, Editura
Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, 2001.
 
1 DA s. v. cuvânta.
2 ILRL 436, FC 228.
3 DER s. v. binecuvânta.
4 DEB s. v. binecuvântare.
5 Bailly s. v. ε?λογ?ω.
6 Bailly s. v. ε?λογ?ω.
7 TLL s. v. benedico.
8 TLL s. v. benedictio.
9 DuCange s. v. benedictio.
10 FC 258.
11 DA s. v. blago-.
12 DA s. v. binecuvânta.
13 DA s. v. binecuvânta.
14 DEX s. v. binecuvânta.
15 DEX s. v. binecuvântare.
16 „De cele mai multe ori, cel care binecuvântează este Dumnezeu, şi binecuvântarea lui
e întotdeauna izvor de viaţă... Astfel, numai fiinţele vii o pot primi" (VTB s. v.
binecuvântare).
17 ER s. v. blessing.
18 VTB s. v. binecuvântare.
19 ER s. v. blessing.
20 ER s. v. blessing.
21 ER s. v. blessing.
22 ER s. v. blessing.

49 / 50
23 O amănunţită trecere în revistă şi analiză a fenomenului binecuvântării creştine se
găseşte în Anania 2006: 51-60.
24 ER s. v. blessing.
25 Răducă 1998: 164.
26 Răducă, 1998: 84.

50 / 50