ROLUL ŞI STRUCTURA MIŞCĂRII DE CRUCE ROŞIE / SEMILUNĂ ROŞIE

Cei mai mulţi oameni nu sunt conştienţi de structura şi de rolul cu totul

speciale ale Crucii Roşii internaţionale. Pentru ei, Crucea Roşie este - exprimat
simplu - o entitate care acţionează în domeniul îngrijirii medicale.
Complexitatea actualei structuri a Mişcării şi a rolului său reprezintă atât
rezultatul unui îndelungat proces istoric, cât şi o reflectare a problemelor care au
apărut începând de la înfiinţarea Mişcării (şi a soluţiilor găsite pentru a le face
faţă).
Pentru a fi clari, variatele tipuri de suferinţă umană pot fi împărţite în două
categorii de bază:
-suferinţă provocată de natură (boală, secetă, inundaţii etc.);
-suferinţă provocată de către om (conflict armat, acte de agresiune sau
represiune).
În ultimii ani a apărut un nou tip de dezastre, aşa-numitele dezastre
"tehnologice", cel mai bun exemplu fiind accidentul nuclear de la Cernobîl, care a
provocat contaminarea radioactivă a mediului.
Astfel de dezastre ar putea fi incluse în a doua categorie.
Care este rolul exact al Mişcării cu privire la aceste dezastre naturale sau
provocate de om?
Se aşteaptă să se acţioneze în fiecare caz? Cu siguranţă, nu. Mişcarea nu
numai că nu deţine monopolul asupra alinării suferinţei umane, dar, în anumite
situaţii, alte organizaţii sunt mai potrivite să acţioneze. Pentru a înţelege rolul
Mişcării, este important, aşadar, să privim înapoi în istoria sa.
Crucea Roşie, adică Societăţile Naţionale şi CICR, a fost creată, la originea sa,
pentru a alina suferinţele victimelor de război şi, în special, pentru a ajuta soldaţii
răniţi. Misiunea Societăţilor Naţionale era să ajute serviciile medicale militare, al
căror număr pe câmpurile de bătălie era insuficient. Cât priveşte CICR, pe lângă
asistenţa acordată de către delegaţii săi răniţilor, el a avut, de facto, şi un rol de
coordonator pentru Societăţile Naţionale de la crearea sa şi până la sfârşitul
primului război mondial. În timpul aceleiaşi perioade, Societăţile Naţionale, a
căror sarcina era să se pregătească în timp de pace pentru război, au devenit
implicate în activităţi umanitare, altele decât cele legate de război.
Înainte de primul război mondial, au fost câteva încercări de amendare a
Statutului CICR, în vederea transformării lui într-un fel de federaţie oficială a
Societăţilor Naţionale. Totuşi, status quo-ul s-a menţinut din doua motive de
bază:
CICR intenţiona să-şi păstreze independenţa şi libertatea de acţiune;
Societăţile Naţionale aveau legături mai mult sau mai puţin strânse cu
guvernele lor, nedorind o instituţie centrală care să fie prea puternică.
La sfârşitul primului război mondial, în Europa, conflictul armat a fost
urmat de epidemii şi de foamete, dezastre care au făcut milioane de victime.
Datorita experienţei acumulate de-a lungul anilor, în special în timpul ultimului
conflict, Crucea Roşie a fost singura organizaţie umanitară care a făcut faţă. Mai
mult, întrucât oricine credea că apariţia Ligii Naţiunilor însemna că războiul era
ceva de domeniul trecutului, era important să se facă în aşa fel încât potenţialul
enorm pentru acţiune benefică reprezentat de Crucea Roşie internaţională să nu
mai fie irosit. Pentru ea, trebuiau găsite noi domenii de activitate în timp de pace.
Întrucât CICR încă refuza să devină organul federativ al Societăţilor Naţionale, a
fost creată Liga, în 1919, la iniţiativa lui Henry Davidson, preşedintele Crucii Roşii
Americane. A treia componenta a Crucii Roşii internaţionale a avut sediul la
Paris, dar s-a mutat la Geneva în 1940.
Structura Mişcării (în ordinea creării componentelor sale) este:
-CICR, organul fondator al Mişcării;
Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi de Semilună Roşie, în prezent în
număr de 177 (primele au apărut imediat după crearea CICR, în 1863);
-Federaţia Internaţională a Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi de Semilună
Roşie (denumită anterior Ligă), organul superior al Societăţilor Naţionale.
În principiu, aceste trei componente şi reprezentanţii statelor părţi la
Convenţiile de la Geneva se întâlnesc o dată la 4 ani, în cadrul Conferinţei
Internaţionale a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii.

Înfiinţarea şi primii ani de activitate ai Comitetului Internaţional al Crucii

Roşii (1863-1914)

Pe 24 iunie 1859, în timpul războiului italian de unificare, trupele franco-

sardiniene s-au ciocnit cu cele austriece lângă micul oraş Solferino, în nordul
Italiei. În acea zi, un cetăţean al Genevei, Henry Dunant, călătorea în acea
regiune pentru a-l întâlni pe Napoleon al III- lea, din motive personale. În seara
bătăliei, Dunant a ajuns în oraşul Castiglione, unde se adăpostiseră mai mult de
9000 de răniţi. În cea mai mare biserică, Chiessa Maggiore, unde mii de oameni
zăceau fără îngrijire, Dunant împreună cu femei din acea zonă s-au străduit timp
de câteva zile şi nopţi să le dea apă, să le spele şi să le îngrijească rănile şi să le
ofere tutun, ceai şi fructe.
Dunant a rămas la Castiglione până pe 27 iunie şi apoi a pornit din nou la
drum, întorcându-se la Geneva pe 11 iulie. Era hărţuit de dificultăţi financiare, dar
nu a putut uita ceea ce văzuse şi , în 1862, a publicat o lucrare intitulată "O
amintire de la Solferino". În aceasta, a descris bătălia şi răniţii din Chiessa
Maggiore, încheind cu o întrebare "Nu ar fi oare posibil ca, în timp de linişte şi
pace, să se înfiinţeze societăţi de ajutorare cu scopul de a se oferi îngrijire
răniţilor în timp de război de către voluntari zeloşi, devotaţi şi cu adevărat
calificaţi?"
Această întrebare este cea care a condus la înfiinţarea Crucii Roşii. În
plus, Dunant a întrebat autorităţile militare ale diverselor state dacă nu ar putea
să formuleze "(…) câteva principii internaţionale, consfinţite într-o convenţie şi
având un caracter inviolabil care, odată ce s-a căzut de acord asupra lor şi au
fost ratificate, să poată constitui bazele societăţilor de ajutorare a răniţilor
înfiinţate în diferite ţări europene?"
 A doua întrebare a pus bazele Convenţiilor de la Geneva. Cartea lui
Dunant a constituit un mare succes; a fost tradusă în aproape toate limbile
europene şi a fost citită de cele mai importante personalităţi ale epocii. Printre
acestea s-au numărat şi Gustave Moynier, cetăţean al Genevei, jurist şi
preşedinte al unei organizaţii locale de caritate (Societatea Geneveză de
Bunăstare Publică). Pe 9 februarie 1863, el a prezentat societăţii sale concluziile
lucrării lui Dunant, iar aceasta a înfiinţat un comitet compus din cinci membri
pentru a studia propunerile autorului.
Acest comitet, care îi includea pe Moynier, Dunant, generalul Guillaume-
Henri Dufour, doctorul Louis Appia şi doctorul Theodore Mounoir, s-a numit iniţial
Comitetul de Ajutorare a Răniţilor. Totuşi, curând avea să devină cunoscut sub
denumirea de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR). Pentru prima dată,
s-a reunit pe 17 februarie 1863. încă de la înfiinţarea sa, CICR şi-a dat seama că
voluntarii avuţi în vedere de Dunant ar fi putut acţiona efectiv, fără să rişte a fi
respinşi de către ofiţeri şi soldaţi, doar dacă ar fi putut fi individualizaţi faţă de
civilii de rând prin intermediul unei embleme distinctive şi dacă ar fi putut fi
protejaţi de luptele efective. Astfel a apărut ideea statutului neutru al serviciilor
medicale şi al surorilor voluntare.
Pe 25 august 1863, Comitetul Internaţional a decis convocarea unei
conferinţe internaţionale la Geneva, sub auspiciile sale, cu scopul de a studia
modalitatea de a depăşi lipsurile serviciilor medicale ale armatei. Au fost invitate
toate guvernele europene şi numeroase personalităţi de referinţă. Conferinţa a
fost deschisă de către Generalul Dufour, pe data de 26 octombrie 1863. Au fost
36 de participanţi, incluzând 14 delegaţii guvernamentale, şase delegaţii ale unor
diferite organizaţii şi şapte persoane particulare.
Această dublă abordare, atât politică, cât şi privată, se continuă în cadrul
Conferinţelor Internaţionale ale Crucii Roşii/Semilunii Roşii unde participă în
prezent atât delegaţii ale Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie, ale statelor părţi la Convenţii, cât şi observatori (mai ales din partea
organizaţiilor ne-guvernamentale. Conferinţa din 1863 a luat ca bază a discuţiilor
un proiect de Convenţie pregătit de Comitetul Internaţional. Ea s-a încheiat prin
adoptarea a zece rezoluţii care au servit la înfiinţarea societăţilor de ajutorare a
soldaţilor răniţi ("comitete") - viitoarele Societăţi de Cruce Roşie şi, mai târziu, şi
de Semilună Roşie. Rezoluţia 10 încredinţează Comitetului Internaţional
schimbul de informaţii între societăţile de ajutorare ale diferitelor ţări.
Primele societăţi de ajutorare - cele din Wurttemburg, Marele Ducat de
Oldenburg, Belgia şi Prusia - au fost înfiinţate în următoarele câteva luni. Alte
societăţi au urmat în Danemarca, Franţa, Italia, Mecklenburg-Schwerin, Spania,
Hamburg şi Hesse. În acest timp, Comitetul Internaţional se pregătea pentru o
nouă etapă, o conferinţă diplomatică.
Scopul era de a transforma rezoluţiile adoptate în 1863 în reguli conţinute
într-un tratat, care ar fi avut autoritatea de lege pentru părţile contractante
(respectiv, statele). Pe 1 februarie 1864, trupele Austriei şi cele ale Prusiei au
invadat Danemarca, începând ceea ce avea să fie numit războiul germano-
danez. Comitetul Internaţional a decis să trimită doi delegaţi pe teren pentru a
avea grijă de răniţi şi pentru a studia posibilitatea de a pune în practică unele
dintre concluziile conferinţei din octombrie 1863.

Pe 6 iunie 1864, guvernul elveţian (care acceptase să organizeze conferinţa

diplomatică) a trimis scrisori de invitaţie tuturor guvernelor europene şi celor ale
Statelor Unite ale Americii, Braziliei şi Mexicului. Conferinţa, la care au participat
delegaţi din 16 state, a avut loc în perioada 2-28 august 1864. Luând ca bază
pentru discuţii un proiect de convenţie pregătit de Comitetul Internaţional, pe 22
august 1864, a fost semnată Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei
răniţilor din forţele armate în campanie. Aşa a luat naştere dreptul internaţional
umanitar modern.
Până la sfârşitul anului, Convenţia a fost ratificată de către Franţa, Elveţia,
Belgia, Olanda, Italia, Spania, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Marele Ducat de
Baden. Cu toate acestea, un eveniment avea să treacă această Convenţie prin
botezul focului.
Acesta a fost războiul austro-prusac din 1866. Bismarck a crezut că
trebuie să zdrobească Franţa pentru a putea realiza unificarea Germaniei.
Aceasta a condus la războiul franco-prusac, care a izbucnit cu patru ani mai
târziu, în iulie 1870. În timpul acestui conflict, Comitetul Internaţional a înfiinţat
prima Agenţie de Informaţii pentru familiile răniţilor sau ale soldaţilor capturaţi.

O serie de conflicte, cunoscute sub denumirea de criza Estului (1875-

1878), a făcut ca delegaţii Comitetului să ajungă până în Balcani. Ei s-au întors
aici în timpul războiului sârbo-bulgar (1855-1886) şi, din nou, în timpul
războaielor balcanice (1912-1913).

În timpul acestei perioade, CICR a rămas principala forţă care a determinat

dezvoltarea dreptului internaţional umanitar. A putut face acest lucru mai ales
datorită experienţei delegaţilor săi.

1. CE ESTE Comitetul Internaţional al Crucii Roşii

CICR
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, care îşi are sediul la Geneva, este o
instituţie umanitară independentă care a pus bazele Mişcării de Crucii Roşii, în
anul 1863.
În prezent (2000), el dispune de o prezenţă permanentă în 61 de ţări şi
desfăşoară operaţiuni în 80 de ţări. Are, în întreaga lume, mai mult de 10 000 de
angajaţi.

Misiunea CICR
Misiunea declarată: "CICR acţionează pentru a ajuta victimele războiului şi
ale violenţei interne, încercând să asigure punerea în practică a normelor
umanitare care restrâng violenţa armată."
 El conduce şi coordonează activităţile internaţionale de asistenţă
desfăşurate de către Mişcare în situaţii de conflict. Totodată, el depune eforturi
pentru prevenirea suferinţei prin promovarea şi consolidarea dreptului umanitar şi
a principiilor umanitare universale.

Condiţia juridică a CICR

CICR este o organizaţie privată elveţiană. Mandatul său îi permite să ia în
discuţie anumite probleme cu statele şi cu părţile la conflict, prin deschiderea de
delegaţii şi prin trimiterea de delegaţi. Dimensiunea internaţională a CICR este
confirmată de acordurile la vârf pe care le-a încheiat cu mai mult de 50 de state.
Aceste acorduri, care sunt supuse regulilor dreptului internaţional, prevăd
condiţia juridică pe care o are CICR pe teritoriul statelor unde îşi desfăşoară
activităţile umanitare şi recunosc acestuia calitatea de persoană juridică
internaţională, garantându-i privilegii şi imunităţi de care se bucură, în mod
normal, organizaţiile internaţionale.
Asemenea privilegii şi imunităţi sunt indispensabile pentru CICR pentru că
ele îi garantează acestei instituţii cele două condiţii esenţiale pentru acţiunea sa,
respectiv neutralitatea şi independenţa. Fiind non-guvernamental din punct de
vedere al naturii şi al personalului, CICR se deosebeşte atât de Organizaţia
Naţiunilor Unite, cât şi de alte organizaţii umanitare non-guvernamentale (ONG-
uri).

Bazele legale ale acţiunii CICR

CICR este menţionat de mai multe ori în instrumentele dreptului
internaţional umanitar. Astfel, acţiunea sa este definită de către texte la care
statele au aderat.
Există două feluri de baze legale: tratate şi statute.

Tratate
Pe durata conflictelor armate internaţionale, CICR îşi întemeiază acţiunea
pe cele patru Convenţii de la Geneva şi pe Protocolul I adiţional la acestea, care
îi recunosc dreptul de a desfăşura anumite activităţi, cum ar fi:
A asista personalul militar rănit, bolnav sau naufragiat;
A vizita prizonierii de război;
A acţiona în folosul populaţiei civile; şi
A asigura că persoanele protejate sunt tratate în conformitate cu legea.

Pe perioada conflictelor armate interne, CICR îşi fundamentează acţiunea

pe Articolul 3 comun celor patru Convenţii şi pe Protocolul II. Acestea îi recunosc
dreptul de a face propuneri, de exemplu prin a-şi oferi serviciile părţilor la conflict
cu privire la:
Desfăşurarea unor operaţiuni de asistenţă;
Vizitarea persoanelor deţinute pentru un motiv legat de conflictul armat.
Statute
În situaţii violente mai puţin grave decât conflictele armate - de exemplu,
tulburările interne - CICR îşi fundamentează acţiunea pe Statutele Mişcării care îi
acordă un drept de iniţiativă în domenii umanitare. Practic, îşi poate oferi
serviciile în orice situaţie care necesită prezenţa unui intermediar absolut neutru
şi independent.

Mandatul CICR
Privite în ansamblu, toate aceste drepturi alcătuiesc mandatul permanent
acordat CICR de către comunitatea internaţională. Ele vin în ajutorul iniţiativelor
pe care această instituţie le-a luat de-a lungul istoriei sale pentru a veni în
ajutorul victimelor războiului şi ale tulburărilor şi confirmă acceptarea unor astfel
de iniţiative de către comunitatea internaţională.

2. STRUCTURA CICR

Comitetul
Comitetul este autoritatea deliberativă supremă a CICR şi cuprinde maxim
25 de membri aleşi prin cooptare. Se întruneşte în plen de zece ori pe an. Are
rolul de a stabili doctrina şi politica generală ale CICR şi de a supraveghea
îndeaproape activităţile instituţiei.
Faptul că membrii Comitetului sunt toţi cetăţeni elveţieni se explică mai
ales prin originile istorice ale CICR, care a fost înfiinţat la Geneva de către
cetăţeni ai unei ţări tradiţional neutre, recunoscută ca atare de către celelalte
state.

Acţiune internaţională
În timp ce membrii Comitetului au o singură naţionalitate, acţiunea sa este
internaţională deoarece, cu excepţia Statutului, celelalte documente care îi
stabilesc mandatul sunt ele însăle internaţionale. CICR îşi desfăşoară activităţile
în afara ţării în care a fost înfiinţat, răspunzând nevoilor umanitare ivite ca urmare
a diferitelor situaţii de conflict.

Personal multinaţional
Faptul că membrii Comitetului au cu toţii aceeaşi naţionalitate nu
înseamnă că personalul CICR este în întregime elveţian. Într-adevăr, atât la
sediul central din Geneva, cât şi la delegaţiile din întreaga lume, mulţi dintre
angajaţii CICR nu deţin paşapoarte elveţiene. De exemplu, această instituţie se
bazează pe calităţile personalului local şi, în operaţiunile sale de ajutor, implică
îndeaproape Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi de Semilună Roşie.

3. ACTIVITĂŢILE UMANITARE ALE CICR

Protecţie şi asistenţă
Activităţile CICR au un scop dublu, respectiv cel de a proteja şi cel de a
asista victimele conflictului. Deşi, teoretic, cele două noţiuni ar putea fi avute în
vedere separat, în practică, ele sunt îndeaproape asociate, deoarece, în multe
cazuri, acţiunea umanitară implică atât protecţia cât şi asistenţa.
Activităţile de protecţie sunt destinate, în primul rând, să asigure
respectarea drepturilor victimelor, în timp ce scopul asistenţei este de a aduce
acestora ajutor material. Operaţiunile de ajutor se bazează pe norme juridice,
astfel încât, de multe ori, ele servesc ca mijloace de a pune în practică drepturile
victimelor şi de a proteja viaţa şi sănătatea acestora.

Refacerea legăturilor familiale

Agenţia Centrală de Căutare a CICR şi-a început activitatea în timpul
războiului franco-prusac din 1870, prin refacerea legăturilor familiale dintre
prizonierii de război şi familiile acestora şi prin schimbul între beligeranţi a listelor
victimelor.
Agenţia Centrală de Căutare
Agenţia este responsabilă cu organizarea următoarelor activităţi:

Adunarea de informaţii referitoare la victime, în scopul ajutării acestora;

Refacerea şi menţinerea legăturilor între membrii de familie despărţiţi de
conflict;
Organizarea, coordonarea şi facilitarea reunificării familiilor despărţite;
Efectuarea de demersuri pe lângă autorităţi în favoarea familiilor care
caută informaţii despre rudele dispărute;
Emiterea de documente de călătorie pentru a permite celor lipsiţi de acte
de identitate să ajungă într-o ţară de primire sau să se întoarcă în ţara de origine;
Păstrarea evidenţei victimelor, pe anumite categorii, inclusiv a acelora
lipsiţi de libertate şi susţinerea protejării acestora.

Mesajele de Cruce Roşie

Mesajele de Cruce Roşie sunt principalul mijloc de comunicare între membrii de
familie care au fost despărţiţi de conflict. CICR face ca această corespondenţă
să treacă peste graniţe şi peste liniile de front ori de câte ori mijloacele de
comunicaţii obişnuite sunt întrerupte, dar Societăţile Naţionale sunt cele care îşi
asumă sarcina de a aduna şi a distribui aceste mesaje.

Detenţia
CICR a dezvoltat tehnici şi proceduri specifice pentru evaluarea condiţiilor
de viaţă şi a tratamentului din locurile de detenţie vizitate de delegaţii săi.
Dincolo de încercarea de a îmbunătăţi condiţiile de detenţie, de a reface
legătura între deţinuţi şi familiile acestora şi de a oferi acestora asistenţă
medicală şi materială, CICR are în vedere şi probleme extrem de importante,
cum ar fi tortura, relele tratamente şi dispariţiile forţate.
 Accesul regulat la persoanele lipsite de libertate şi posibilitatea de a păstra
evidenţa fiecăruia dintre aceştia şi de a le urmări bunăstarea sunt de o
importanţă vitală. Rapoartele CICR şi demersurile pe lângă autorităţile relevante
sunt confidenţiale.

Activităţi de sănătate
Atunci când CICR a fost înfiinţat, principala sa grijă era să asigure îngrijea
soldaţilor răniţi pe câmpurile de bătălie. Într-o anumită măsură, situaţia a rămas
la fel şi în prezent, doar că scopul şi dimensiunea activităţilor sunt mult mai mari,
incluzându-le pe următoarele:
Îngrijirea răniţilor de război (prim ajutor, evacuare, tratament medical şi
chirurgical, măsuri ortopedice, asigurarea de membre artificiale pentru amputaţi,
înfiinţarea de ateliere de proteze);
Sprijinirea serviciilor de sănătate existente (medicamente, echipament,
organizare şi instruirea personalului);
Apă şi instalaţii sanitare (surse de apă, conducte, staţii de pompare,
tratare, distribuire, etc.);
Hrană (evaluarea situaţiilor de foamete şi găsirea cauzelor acestora, etc.).

Operaţiuni de ajutor
Pentru a uşura suferinţa victimelor conflictelor armate, ale tulburărilor
interne şi ale altor situaţii de violenţă internă, CICR se poate implica în
următoarele operaţiuni de ajutor:
Ajutor alimentar;
Construirea de adăposturi, distribuirea de corturi, de haine, de pături, etc.;
Asistenţă agricolă şi veterinară de urgenţă (expertiză agronomică,
distribuire de seminţe, de unelte agricole şi de echipament de pescuit, tratarea
animalelor, etc.).

Difuzare
Difuzarea este răspândirea cunoaşterii dreptului internaţional umanitar, a
noţiunilor despre Mişcare, despre CICR, a Principiilor Fundamentale şi a
activităţilor componentelor Mişcării. Principalul său obiectiv este de a limita
încălcările legii şi suferinţa umană, dar şi de a facilita acţiunea umanitară.
Difuzarea dreptului internaţional umanitar este ea însăşi o mare provocare,
deoarece implică educare, instruire şi conştientizarea problemelor.
Difuzarea DIU este o obligaţie a statelor părţi la Convenţiile de la Geneva şi
constituie o parte a mandatului CICR şi al întregii Mişcări de Cruce Roşie.
CICR investeşte multe resurse şi energie în difuzare, atât în timp de pace, cât şi
în timp de conflicte armate.
Cu toate acestea, cea mai mare parte a eforturilor ar trebui să fie făcute în timp
de pace, astfel încât această activitate să poată promova un respect maxim faţă
de dreptul internaţional umanitar şi, astfel, să limiteze suferinţa atunci când
izbucneşte o criză.
Cooperarea la dezvoltarea Societăţilor Naţionale
Federaţia este principala responsabilă pentru dezvoltarea cooperării la
nivel internaţional. Cu toate acestea, Mişcarea recunoaşte că anumite aspecte şi
anumite activităţi permanente ţin de responsabilitatea CICR:
Susţinere acelor programe ale Societăţilor Naţionale care au ca obiect
răspândirea cunoaşterii Principiilor Fundamentale
Susţinerea Societăţilor Naţionale în demersurile lor de promovare a DIU şi
de monitorizare a punerii sale în practică
Pregătirea Societăţilor Naţionale pentru activităţi care se desfăşoară în
eventualitatea unui conflict armat, prin consolidarea capacităţii lor operaţionale
( difuzare, serviciul de căutări de persoane, asistenţă, prim ajutor, pregătire
pentru conflict etc.)
Ajutor pentru pregătirea conducerii şi a personalului Societăţilor Naţionale
în domenii care intră în componenţa mandatului CICR
Susţinerea activităţilor Serviciului de Căutări Persoane al Societăţilor
Naţionale.

FONDURI
Finanţare
Pentru finanţarea sa, CICR se bazează pe contribuţii voluntare din partea:
Statelor părţi la Convenţiile de la Geneva (guverne);
Organizaţiilor supranaţionale cum ar fi Uniunea Europeană; Surselor publice;
Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi de Semilună Roşie.

Fondurile sunt primite şi de la:

Surse particulare (mai ales elveţiene);
Alte venituri.

Apeluri
Pentru a obţine fondurile necesare, CICR lansează apeluri, de regulă o dată pe
an, explicând nevoile care ar trebui acoperite şi propriile sale obiective.
Asemenea apeluri se referă la activităţile de la sediul central din Geneva, dar şi
la operaţiunile de pe teren care au loc în situaţii de conflicte armate şi de tulburări
interne.

Independenţa CICR faţă de donatorii săi

Cea mai mare parte a lichidităţilor care finanţează operaţiunile de pe teren ale
CICR provin de la aproximativ 20 de guverne şi organizaţii supranaţionale. În
permanenţă sunt depuse eforturi enorme pentru a lărgi baza de donatori. Cu
toate acestea, dificultăţile bugetare sau structurile interne de control ale diferitelor
state donatoare influenţează contribuţia acestora către CICR, care acceptă doar
dacă i se garantează că echilibrul şi independenţa operaţiunilor sale nu vor fi
periclitate. De altfel, condiţiile care însoţesc contribuţia sunt reexaminate
împreună cu donatorul. Dacă nu se ajunge la consens asupra unei alocaţii
acceptabile, contribuţia poate fi refuzată. Din fericire, acest lucru se întâmplă
foarte rar.

FEDERATIA INTERNAŢIONALĂ A SOCIETĂŢILOR DE CRUCE ROŞIE

ŞI SEMILUNĂ ROŞIE

Origini
În mai 1919, reprezentanţii Societăţilor de Cruce Roşie din Statele Unite, Marea
Britanie, Franţa, Italia şi Japonia s-au întrunit pentru a înfiinţa în mod oficial Liga
Societăţilor de Cruce Roşie, care a fost antecesoarea Federaţiei Internaţionale.
Obiectivul său era de a " consolida şi a uni , în domeniul sănătăţii, Societăţile de
Cruce Roşie existente şi de a promova crearea unor noi Societăţi."

Structură
În prezent, Federaţia este o vastă organizaţie. Atunci când sunt luate împreună
cele 177 de Societăţi ale sale şi sunt reunite cifrele date de programelor lor, se
înfăţişează o organizaţie cu 105 de milioane de voluntari şi 300 000 angajaţi care
oferă ajutor pentru aproximativ 233 de milioane de beneficiari. Aceasta face ca
Federaţia să fie o instituţie cu adevărat globală şi care are un enorm potenţial
umanitar.
Având secretariatul la Geneva şi mai mult de 60 de delegaţii localizate în mod
strategic, ea susţine activităţile Societăţilor Naţionale din întreaga lume.

O reţea globală de voluntari

Diversa reţea globală de oameni reprezintă o mare valoare pentru Societăţile
Naţionale; voluntarii sunt responsabili pentru prestarea a numeroase servicii pe
plan local şi joacă un rol important în consolidarea societăţii civile. Recrutarea,
instruirea şi, mai ales, menţinerea voluntarilor sunt probleme de o importanţă
deosebită cărora Societăţile Naţionale trebuie să le facă faţă.

Adunarea Generală
Adunarea Generală este autoritatea supremă de decizie a Federaţiei şi cuprinde
toate Societăţile membre. Se întruneşte o dată la doi ani pentru a determina
politica generală a Federaţiei, pentru a stabili planurile şi bugetele, pentru a
admite noi membri şi pentru a lua în discuţie alte probleme importante.

Consiliul executiv
Consiliul Executiv este ales de către Adunarea Generală. Este alcătuit din
Preşedintele Federaţiei; patru vicepreşedinţi; vicepreşedintele din oficiu; 20 de
Societăţi Naţionale membre şi preşedintele Comisiei de Finanţe. De regulă, se
întruneşte de două ori pe an pentru a decide asupra tuturor problemelor care îi
sunt atribuite prin Constituţie sau prin hotărârea Adunării Generale.
Misiune
Misiunea Federaţiei este de "a îmbunătăţi viaţa persoanelor vulnerabile prin
mobilizarea puterii umanităţii", adică vieţile acelora care sunt expuşi celui mai
mare risc datorită unor situaţii care le ameninţă supravieţuirea, sau capacitatea
de a trăi cu un nivel acceptabil de siguranţă socială şi economică şi de demnitate
umană.

Federaţia coordonează şi conduce asistenţa internaţională pentru victimele

dezastrelor naturale şi tehnologice, pentru refugiaţi şi în situaţii de urgenţe
sanitare. Ea combină activităţile de ajutor cu activitatea de dezvoltare pentru
consolidarea capacităţii Societăţilor Naţionale şi, prin intermediul acestora,
pentru consolidarea capacităţii individuale a oamenilor. La nivel local, reţeaua
menţionată permite Federaţiei să ajungă la fiecare comunitate în parte.

Situaţia juridică
Spre deosebire de organizaţiile internaţionale inter-guvernamentale, Federaţia nu
a fost înfiinţată de către state şi activităţile sale nu sunt reglementate de un
anume tratat internaţional. În consecinţă, situaţia sa juridică nu este definită
expres într-un mod universal acceptat. Deoarece Secretariatul Federaţiei este
localizat la Geneva, Federaţia are personalitate juridică elveţiană şi, într-o
anumită măsură, este tratată în acelaşi mod ca şi agenţiile inter-guvernamentale
care îşi au sediul în această ţară.
Condiţia juridică pe care o are Federaţia în alte ţări trebuie recunoscută de către
fiecare stat în parte. În lipsa recunoaşterii condiţiei juridice a Federaţiei,
Societatea Naţională a ţării respective îşi poate asuma răspunderea pentru toate
activităţile Federaţiei care au implicaţii juridice.
Având în vedere că îndeplineşte un rol internaţional similar aceluia al multor
organizaţii inter-guvernamentale, Federaţia solicită coordonarea unei condiţii
juridice similare celei recunoscute organizaţiilor inter-guvernamentale, conform
definiţiei date de Convenţia din 1947 privind privilegiile şi imunităţile Agenţiilor
Specializate ale Naţiunilor Unite.

ACTIVITĂŢI

Intervenţie în caz de dezastre

lIntervenţie imediată
Apeluri naţionale/internaţionale
Coordonarea mecanismelor
Construirea capacităţii prin ajutor
Reabilitare şi reconstrucţie
Îmbunătăţirea pentru viitor a standardelor
Înfiinţarea, instruirea şi evaluarea serviciilor de ajutor

Pregătirea pentru dezastre

Identificarea riscurilor de dezastre şi consolidarea structurilor locale ale
Societăţilor Naţionale
Oferirea de instruire, personal şi echipament
Crearea de relaţii cu alte organizaţii umanitare

Sănătate şi îngrijire în comunitate

Instruire în domeniul primului ajutor
Campanii de vaccinare, atenuarea efectelor bolilor contagioase
Ajutor psihologic, stăpânirea stresului
Educaţie sanitară
Medicamente
Clinici şi sanatorii mobile

Bunăstare socială
Dezvoltare comunitară
Copii în conflict armat, copii fără adăpost
Persoane în vârstă
Persoane handicapate

Distribuirea de alimente
Îmbrăcăminte şi adăpost

Coordonarea taberelor de refugiaţi

Surse de apă, conducte, instalaţii de pompare, distribuirea apei, latrine şi
educaţie sanitară

Informare în domeniul umanitar

Promovarea dreptului internaţional umanitar şi a standardelor de bază pentru
asistenţa umanitară

Căutări de persoane şi reunificarea familiilor (la nivelul Societăţilor Naţionale)

Susţinerea Societăţilor Naţionale în activitatea de dezvoltare de capacităţi

Instruirea şi perfecţionarea personalului şi a voluntarilor
Înfiinţarea şi consolidarea structurilor Societăţilor Naţionale prin intermediul
programelor de dezvoltare a resurselor şi a instituţiilor (dezvoltare organizaţion
Susţinerea dezvoltării sistemelor şi proceselor de conducere şi gestiune
ale Societăţilor Naţionale

Activităţi legate de programul de donare de sânge

Promovarea donării voluntare şi neremunerate de sânge
Promovarea respectării standardelor de calitate acceptate în mod universal
Dezvoltarea activităţilor legate de programul de donare de sânge

Tineret
Difuzarea, prin intermediul activităţilor, a Principiilor Fundamentale
Încurajarea serviciilor comunitare prin intermediul activităţilor educative şi
instructive
Protejarea vieţii şi a sănătăţii prin intermediul activităţilor instructive şi educative
care promovează siguranţa, îngrijirea sanitară primară şi un stil de viaţă sănătos
Promovarea prieteniei şi a înţelegerii internaţionale prin activităţi care să
promoveze un spirit umanitar

Unităţile de răspuns de urgenţă

Un răspuns rapid poate salva vieţi.
Unităţile de răspuns de urgenţă sunt unităţi standard, alcătuite din personal
instruit, dotat cu echipament tehnic complet, gata să acţioneze într-un termen de
24 de ore şi apte să lucreze până la trei săptămâni înainte de a fi integrate într-o
delegaţie a Federaţiei. Echipele sunt alcătuite şi instruite de către Societăţile
Naţionale şi intră în acţiune la cererea Secretariatului Federaţiei pentru a susţine
programele Federaţiei.

Echipe de răspuns de urgenţă care sunt disponibile

Îngrijire sanitară de bază (în Germania, Finlanda, Norvegia)
Logistică (în Belgia)
Apă curentă şi instalaţii sanitare (în Germania, Suedia, Marea Britanie)
Apă pentru destinaţii speciale (în Germania, Austria, Kenia, Peru, Honduras)
Telecomunicaţii (în Germania, Austria, Spania, Japonia)
Domeniu spitalicesc (în Germania, Finlanda, Norvegia)

STRATEGIA 2010
În octombrie 1999, Adunarea Generală a Federaţiei a adoptat o nouă strategie
pentru organizaţie. Strategia 2010 se bazează pe experienţa şi pe lecţiile anilor
90, pe o analiză a tendinţelor exterioare şi pe consultările realizate în interiorul
Federaţiei Internaţionale şi în exteriorul acesteia. Ea defineşte o nouă misiune:a
îmbunătăţi viaţa persoanelor vulnerabile prin mobilizarea puterii umanităţii