Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
Catedra drept penal și criminologie

REFERAT
Instituționalizarea medierii în Republica Moldova.
Argumente pro.

Efectuat de:
T
onu Lilia –
masteranda facultății de drept,
programul de master drept penal,
gr. a 1-a

Chișinău – 2011
CUPRINS
I. ISTORICUL MEDIERII

II. PRINCIPIILE ȘI ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PROCESULUI DE


MEDIERE

III. IMPORTANȚA MEDIERII

IV. CARACTERISTICILE ȘI AVANTAJELE MEDIERII ÎN REPUBLICA


MOLDOVA

V.CONCLUZII
I. ISTORICUL MEDIERII

Despre mediere s-au elaborate sute de teorii, mai mult sau mai puţin științifice, mai mult sau
mai puţin legale, dar toate unite de un scop comun esenţial: stingerea disputelor, conflictelor,
diferendelor, neînţelegerilor, etc.
Asupra terminologiei s-a declanşat un război lingvistic fără precedent, fiecare grup de teorii
încercând să-şi aroge prerogativele de titular al esenţei conceptului, fără ca, pînă în prezent, acest
statut să fie recunoscut vreuneia dintre ele.
La nivel mondial, medierea este un concept instituţionalizat și reglementat, cu implicaţii în
cele mai diverse și mai complexe, chiar dificile tipuri de conflicte sau dispute, pornind de la
neînţelegerile cu consecinţe materiale și juridice interumane și pînă la conflictele armate din zonele
de notorietate, ca de exemplu Fâşia Gaza, Angola, etc.
Constatăm aşadar că noţiunea și conceptul de mediere a rezonat pozitiv în conştiinţa umană,
primind un grad de încredere substanţial, mult mai mare decât cel atribuit personalităţilor politice
publice și instituţiile de stat.1
Medierea are o istorie foarte lungă, existînd încă atunci cînd nu erau închisori, fiind
recunoscută în unele societăți drept singurul mijloc de soluționare a conflictelor dintre părți.
Medierea poate fi concepută drept o ”justiție restaurativă”, unde se corectează orice, dacă este
posibil.
Termenul mediere vine din latinescul „mediatio” şi înseamnă a mijloci o înţelegere între
părţile adverse, a face demersuri în vederea aplanării unui conflict.2
Ca instituție specifică, medierea a apărut în Grecia antică și în Roma antică (jus feciale,
recuperatorum), transformîndu-se treptat într-o instituție de importanță internațională.
Cu timpul termenul „mediation” a intrat în lexiconul specialiştilor din domeniul împăcării
părţilor şi juriştilor, psihologilor, sociologilor, altor savanţi şi practicieni ce se ocupă cu problema
dată.

1
www.revistadrept.com, Medierea - un pas decisiv şi ireversibil pentru reinstaurarea dialogului social ca fundament al
dezvoltării durabile, Autor: Nicu Vasile.
2
Ciaglic Tatiana, ” Medierea în cauze penale”: noţiune şi caracteristici de ordin general trecute prin prisma legii
autohtone şi române. Lucrare publicată în materialele Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Statul Moldovenesc
la 650 de ani: priorităţile administraţiei publice – consolidare, dezvoltare, prosperare”, 21.05.2009, Academia de
Administrare Publică de pe lîngă Preşedinţia Republicii Moldova.
De altfel, din punct de vedere istoric, medierea este identificată de unele studii sociologice
odată cu apariţia formelor primitive de socializare, ceea ce înseamnă că, medierea se desprinde
direct din nevoia omului de a se înţelege cu semenii săi, prin mijloacele care ţin de folosirea
inteligenței sale superioare, a liberului arbitru, a intelectului și raţiunii, utilizând exclusiv
comunicarea, fie ea verbală, nonverbală sau paraverbală.
Reglementarea conceptului și organizarea sa legală au reprezentat o necesitate, o trebuinţă
socială, izvorâtă ca o adevărată comandă socială din chiar mediul social unde, recrudescenţa și
multiplicarea dramatică a tuturor tipurilor de dispute /conflicte a reprezentat în permanenţă o
ameninţare la adresa securităţii sociale și, pe cale de consecinţă, a individului însuşi ca actor social
principal.
Evoluţia instituţiei medierii și a mediatorului s-a circumscris inevitabil evoluţiei organizării
politice a statului, sistemele totalitare instituind adevărate pseudo – instituţii cu rol declarativ de
mediere și mediator, dar care de fapt, acţionau ca adevărate organisme de represiune.
Societăţile democratice, unde autodeterminarea socială și populară reprezenta și reprezintă
singura voinţă publică activă, au elaborat reglementări și au poziţionat instituţia medierii în centrul
motorului dezvoltării sociale,rezultatele fiind notabile, în primul rând prin conduita creată la nivelul
individului faţă de apariţia și stingerea unui conflict sau a unei dispute.
Din punct de vedere lingvistic, terminologic, doctrina a polemizat intre noţiunile de conflict
și dispută, construindu-se două tabere cu poziţii oarecum ireconciliabile: şcoala americană clasică,
unde metodele ADR (Apropriate Dispute Resolution ) au devenit un instrument foarte eficient și
foarte folosit, instituţionalizat pe scară largă și şcoala europeană, mai tînără şi fără experienţă, unde
conceptul s-a conturat în jurul noţiunii de conflict.
Psihologii și sociologii americani au demonstrat prin studii temeinice, ştiinţific elaborate
faptul că noţiunea de conflict utilizată de mai tânăra școală europeană creează prin chiar folosirea ei
un anume tip de prizonierat la nivel mental, ideea de conflict exprimată verbal transînd la nivelul
subconştientului adevărate graniţe între părţi, sau între mediator și părţi.
Faţă de complexitatea noţiunii de conflict, ideea de dispută pare mult mai delimitată ca
proces psihosenzorial, mult mai bine conturată în dimensiunile sale fizice, faptice și mult mai facil
de abordat.3
La momentul actual e necesar de a defini cert noţiunea nominalizată deoarece există multe
alte termene folosite pentru delimitarea diverselor programe şi abordări ce, precum şi medierea, sunt
3
Ciaglic Tatiana, ” Medierea în cauze penale”: noţiune şi caracteristici de ordin general trecute prin prisma legii
autohtone şi române.
orientate spre atingerea unui acord comun, consens între părţile aflate în conflict. Dintr-o parte,
definiţia presupune exactitate. Din altă parte, o astfel de definiţie urmează să reprezinte toate
variaţiile de modele şi programe existente în domeniu. Să aducem cîteva exemple. În Regatul Unit al
Marii Britanii la început se utilizau termenele complimentare „mediation” şi „reparation” iar apoi a
devenit mai uzual determinativul „restorative justice” – justiţie restaurativă. În Franţa se observă o
deosebire esenţială între întrebuinţarea noţiunilor „mediation” şi „reparation”. Prima se foloseşte în
lexicul juridic în cazul proceselor participanţii cărora sunt majori, persoane adulte. Cel de al doilea
determinativ se utilizează doar în cazul examinării cauzelor penale cu participanţi minori. În
Germania este utilizat termenul de „Tater-Opfer-Ausgleich”, iar în Austria „Aufiergerichtlicher
Tatausgleich”. Norvegienii operează cu noţiunea ,,konflikt and mediation”. Toate aceste noţiuni au o
interferenţă serioasă şi anume: medierea reprezintă procesul de soluţionare al conflictului cu
participarea unei terţe persoane imparţiale ce tinde spre convingerea părţilor spre un acord comun.
În practică, precum și în literatura de specialitate prin mediere se înțelege și acțiunea unei
persoane oficiale (cu autoritate), a unei organizații internaționale sau chiar a unui stat terț, care
urmărește, prin crearea unui cadru adecvat, să ajute părțile la examinarea în profunzime a
diferendului dintre ele, în vederea găsirii unei soluții echitabile și reciproc avantajoase. Despre rolul
medierii în plan internațional (la soluționarea unor conflicte deosebit de dificile) vorbește faptul
reglementării acestui institut în asemenea acte internaționale cum sunt Convenția de la Haga din
1899 privind aplanarea conflictelor internaționale, Convenția de la Haga privind rezolvarea pașnică
a diferendelor internaționale etc. În același sens poate fi remarcată și practica Organizației Națiunilor
Unite (în 1948, Adunarea Generală a numit un mediator pentru soluționarea problemei cipriote, iar
Secretarul General al O.N.U. a delegat un mediator pentru conflictul din Orientul Apropiat).
II. PRINCIPIILE ȘI ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PROCESULUI DE
MEDIERE

Medierea reprezintă un proces prin care părților, aflate într-un conflict, li se oferă
posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la soluționarea problemelor apărute
prin intermediul unei terțe persoane imparțiale, numită mediator.
Sunt cunoscute cîteva forme de mediere:
 Mediere directă;
 Medierea indirectă.
Are loc o mediere directă atunci cînd în procesul de mediere, în prezența mediatorului,
părțile nemijlocit se întîlnesc pentru soluționarea problemelor.
În cazul medierii indirecte, în procesul de mediere, părțile nu doresc și respectiv nu au
întîlniri nemijlocite; mediatorul se întîlnește cu fiecare din aceste părți și contribuie la soluționarea
problemelor.
Activitatea de mediere se înfăptuiește în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de
rasă, culoare, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau
origine socială. Astfel, medierea este o activitate de utilitate publica iar întreg procesul de
mediere are la bază cîteva principii:
1. Caracterul voluntar al medierii
Principiul se concretizează în libertatea parților de a recurge la mediere și de a lua o decizie.
Mediatorul trebuie să se asigure ca părțile au ales procedura de mediere în mod voluntar, în
cunoștință de cauză și fără a fi constrânse. Nici o parte nu poate fi obligată de către o alta persoană
sau autoritate să participe la procedura de mediere.
2. Acceptarea în cunoștință de cauza.
Principiul afirma dreptul părților de a fi informate cu privire la procesul de mediere.
Mediatorul este obligat ca înaintea începerii procesului de mediere să prezinte părților, în
completarea cunoștințelor acestora despre mediere, principiile medierii, procedura ce va fi urmata,
rolul mediatorului şi al părților în procesul medierii și în soluționarea disputei.
3. Autodeterminarea.
Este principiul care afirmă dreptul și capacitatea părților de a-și defini propriile probleme,
nevoi și soluții. Mediatorul trebuie să respecte și să încurajeze dreptul părților de a lua orice decizie
liberă și în cunoștință de cauză, care să soluționeze divergențele dintre ele. Mediatorul va informa
părțile, de la început, în ce va consta activitatea sa și asupra faptului că decizia finală le aparține în
mod exclusiv și că se pot retrage oricând din procesul de mediere.
4. Neutralitatea şi imparțialitatea mediatorului.
În cadrul procesului de mediere, părțile au drepturi egale şi trebuie tratate de mediator în
mod nepărtinitor, nici una dintre ele neputând fi favorizată sau defavorizată. Ca o consecința a
principiului egalității părților apare şi problema nediscriminării acestora prin refuzarea medierii sau
prin exercitarea unei medieri la standarde inferioare din motive de rasă, culoare, naționalitate,
origine etnica, limba, religie, sex, apartenenta politica, avere sau origine sociala. În exercitarea
atribuțiilor sale profesionale, mediatorul trebuie să se bucure de deplină independență față de entități
care ar putea avea interese în cauzele în care are loc medierea.
5. Confidențialitatea.
Prin însăși natura misiunii sale, mediatorul este depozitarul „secretelor” părților implicate în
procedura medierii. El nu poate fi audiat ca martor în legătură cu date şi fapte de care a luat la
cunoștință în cadrul procesului de mediere decât numai cu acordul prealabil şi scris al părților.
Procesul de mediere se compune din trei elemente constitutive:
1. existența unei proceduri de desfășurare a procesului de mediere, accesibilă pentru ambele
părți;
2. examinarea minuțioasă a cerințelor părților;
3. satisfacția morală a părților; aceasta este posibil doar atunci cînd părțile înțeleg că anume
ele determină mersul procesului de mediere și, cel mai important, – rezultatul acestuia, iar în final –
efectele acestuia; părțile sesizează că nimeni nu este în drept și nu poate să le impună opinia proprie.
Anume din aceste considerente, Martin Wright califică medierea drept un „proces uman“,
comparativ cu procesul judiciar. Ransshe N. Christie este primul care a declarat: „Conflictul trebuie
să aparțină celor care participă la el; cu regret însă acesta a fost «furat» de juriști și alte persoane
care se ocupă de justiție“.
IV. CARACTERISTICILE ȘI AVANTAJELE MEDIERII ÎN REPUBLICA MOLDOVA

În Republica Moldova medierea a fost implementată iniţial în cadrul Institutului de Reforme


Penale (IRP) începînd cu anul 2003. IRP a pus primii piloni ai acestei instituţii: a desfăşurat
activităţi de informare a colaboratorilor organelor de drept şi a instituţiilor de drept, au fost instruiţi
mediatori şi au fost elaborate materiale necesare pentru dezvoltarea acestui proces: manuale pentru
mediatori, un cod deontologic, un curriculum pînă în anul 2006.
Din punct de vedere legal, în Republica Moldova „undă verde” medierii i s-a dat prin
adoptarea Legii Republicii Moldova cu privire la mediere nr. 134-XVI din 14.06.2007, în vigoare
din 1 iulie 2008.
În aceasta ordine de idei prezintă interes noţiunile legale date acestui termen. Conform art.2
alin.(1) al Legii RM cu privire la mediere aceasta reprezintă „o modalitate alternativă de soluţionare
a conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane”.4
Introducerea medierii ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor reprezintă o
opţiune pentru potenţialul justiţiabil de a negocia, a se înţelege cu partea opusă în vederea
satisfacerii interesului sau legitim fără a transmite cauza spre judecare micşorînd prin aceasta
volumul de lucru al judecătoriilor. Medierea posedă un şir de caracteristici care o avantajează în
raport cu judecarea cauzei în instanţă, după cum urmează:
- Caracterul facultativ al medierii. Potrivit art.2 alin.(3) al Legii RM cu privire la
mediere părţile pot recurge la mediere benevol. Conform art.5 alin.(1) lit.a) al aceleiaşi legi părţile
au dreptul să accepte ori să refuze medierea. Totodată, acordul părţilor de a transmite cauza spre
soluţionare mediatorului exprimă tacit disponibilitatea parţilor de a negocia, găsi o soluţie, de a
conlucra.
- Confidenţialitatea medierii. Părţile şi mediatorul nu au dreptul de a divulga date ce
le-au devenit cunoscute în cadrul procedurii de mediere. În această vedere părţile sunt informate de
mediator, de asemenea acestea pot semna, după caz, un acord de confidenţialitate în baza art.11 alin.
(2) lit.a) al Legii RM cu privire la mediere.
Totodată, conform art.10 alin.(2) al Legii RM cu privire la mediere, mediatorul nu poate fi
audiat în privinţa faptelor sau actelor de care a luat cunoştinţă în cadrul procesului de mediere.
Totuşi există excepţii de la regula generală. Astfel, conform art. 11 alin.(3) al Legii RM cu privire la
mediere, mediatorul este obligat să informeze autorităţile competente referitor la o infracţiune
iminentă, despre care ia cunoştinţă în cadrul procesului de mediere. Altă excepţie o constituie norma
4
Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr. 134-XVI din 14.06.2007.
expusă în art.10 alin.(2) al aceleiaşi legi: în cazuri excepţionale mediatorul este în drept să facă
declaraţii în favoarea părţilor mediate, însă în acest caz este obligator consinţămîntul scris al părţilor.
Ca urmare a acestor acţiuni participarea ulterioară în procesul de mediere a mediatorului audiat se
exclude.
- Competenţa mediatorului. Aceasta presupune prezenţa concomitentă a cunoştinţelor
teoretice şi practice precum şi a unei etici profesionale excelente. Astfel, persoanele ce intenţionează
să devină mediatori sunt obligate, în conformitate cu art.13 alin.(1) al Legii RM cu privire la
mediere, să absolve cursurile de pregătire iniţială cu ulterioara atestare a Consiliului de Mediere.
Posterior mediatorul atestat este introdus în Tabelul mediatorilor.
Potrivit art.32 alin.(2) al Legii RM cu privire la mediere, doar mediatorul atestat şi inclus în
Tabelul mediatorilor are dreptul de a participa la medierea cauzelor penale. Acest fapt denotă
maxima conştientizare de către legislator a continuităţii şi interdeterminării nivelului pregătirii
profesionale a mediatorilor şi asigurării condiţiilor optime pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime a persoanelor. O garanţie a competenţei mediatorilor este şi răspunderea sa disciplinară,
obligaţia de a respecta Codul deontologic precum şi reputaţia, ce reprezintă o ,,carte de vizită” a
mediatorului. Astfel, în conformitate cu prevederile art.19 al Legii RM cu privire la mediere,
mediatorului i se aplică sancţiuni pentru încălcarea obligaţiilor de serviciu, nerespectarea
imparţialităţi, confidenţialităţii, neutralităţii, etc.
- Imparţialitatea şi neutralitatea mediatorului. În corespundere cu art.8 alin.(1) lit.d)
al Legii RM cu privire la mediere mediatorul este obligat să dirijeze procesul de mediere în mod
neutru şi imparţial. Acesta nu apără şi nu judecă părţile, nu impune soluţii proprii şi nu determină
acceptarea acestora, menirea sa este de a ajuta părţile să găsească soluţia reciproc convenabilă. Ca
garanţie, potrivit art.4 alin.(2) al Legii RM cu privire la mediere, părţilor le este rezervat dreptul de a
alege mediatorul în comun acord, ori să beneficieze de serviciile mai multor mediatori în vederea
soluţionării conflictului. Dacă pot fi determinate cauze ce pot pune sub îndoială imparţialitatea şi
caracterul neutru al mediatorului precum conflictul de interese, acesta va proceda în conformitate cu
prevederile art.9 al Legii RM cu privire la mediere.
- Comoditatea medierii. Părţile decid singure data, ora şi locul şi durata şedinţei de
mediere. Totodată, doar de părţi depinde cît va dura procesul de mediere. Părţile sunt absolut libere
în vederea deciderii de a continua sau refuza medierea. De asemenea, părţile pot în orice moment
renunţa la serviciile mediatorului ales şi contacta serviciile altui mediator.
- Facilitarea compromisului raţional. În cazul înţelegerii, găsirii unui compromis
reciproc convenabil şi echitabil toate părţile rămîn relativ satisfăcute. Astfel, în cadrul medierii nu
pot apărea „învingători” şi „învinşi”.
- Reducerea încordării emoţionale. Aceasta fiind un prim pas în vederea stabilirii unui
contact între părţi este inerentă procesului de mediere şi duce la posibilitatea părţilor de a „gîndi la
rece”, a fi obiectivi.
- Promovarea şi conservarea unor relaţii civilizate între părţi. Cu referire în
particular la litigiile comerciale şi cele de familie putem semnala necesitatea păstrării unor relaţii
relativ pozitive a părţilor, generate de necesitatea ulterioarei colaborării sau convieţuiri sociale.
Medierea oferă această posibilitate prin crearea unei atitudini de respect reciproc şi colaborare între
părţi, excluderea învinuirilor reciproce din trecut şi orientarea spre un rezultat viitor.
Este necesar a menţiona că caracteristicele enunţate sunt apte de a produce efectul său
pozitiv cu maxim randament doar cu condiţia utilizării raţionale a medierii în dependenţă de natura
şi specificul cauzei mediate. Tot în dependenţă de gradul de ajustare a particularităţilor medierii
naturii conflictelor, urmează a stabili direcţiile prioritare de dezvoltare a acestei instituţii în
Republica Moldova.
Din cîte vedem medierea poate aduce un beneficiu esenţial, care în prezent nu poate fi nici
pe departe sesizat. Astfel, putem deduce principalele cauze a unei astfel de situaţii:
 Interesul scăzut al cetăţenilor, potenţialilor beneficiar;
 Atitudinea indiferentă sau chiar ostila a cadrelor implicate în procesul realizării
justiţiei: avocaţi, procurori, judecători;
 Gradul scăzut de iniţiativă din partea mediatorilor.
La etapa incipientă în care se află medierea în perioada curentă este de importanţă majoră
depăşirea impedimentelor relatate, dar şi trasarea unor direcţii de dezvoltare cum ar fi:
 determinarea domeniilor prioritare de aplicare a medierii în dependenţă de gradul
ajustării caracteristicilor sale specifice naturii conflictului şi dezvoltarea medierii în
aceste sfere;
 instituirea mecanismului de asigurare a medierii garantate de stat.5

5
Tatiana Ciaglic, MEDIEREA – CALE ALTERNATIVĂ DE SOLUŢIONARE A CONFLICTELOR. Lucrare publicată în materialele
Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice „Statul Moldovenesc la 650 de ani: priorităţile administraţiei publice – consolidare, dezvoltare,
prosperare”, 21.05.2009,
Avantajele medierii
Un prim avantaj ce poate fi perceput ca atare de către orice persoana care decide să pună
capăt unui conflict prin mediere este determinat de factorul timp. Dacă în instanţă este cunoscut
momentul de început al procesului, cel de final este greu de prevăzut, fie din cauza procedurilor
greoaie ce trebuiesc îndeplinite, fie din cauza numărului mare de dosare aflate pe rol. La mediere,
timpul de rezolvare a conflictului este cu mult redus iar procedura este simplă. Astfel, economia de
timp poate duce şi la o economie de natură pecuniară.
Stresul generat fie de şedinţele de judecată (de aglomeraţie, de aşteptare, de imposibilitatea
de a fi ascultat pentru tot ce ai de spus) fie de imposibilitatea de a prevedea rezultatul (favorabil sau
nu) este cu mult redus, dacă nu chiar înlăturat.
Un alt avantaj imediat resimţit de către persoanele (fizice sau juridice) care aleg procedura
medierii este cel al diminuării costurilor. Costurile în procedura medierii pot fi sensibil mai mici
decât în instanţa de judecată. Mai mult decât atât, dacă părţile ajung să încheie un acord, rezolvând
un conflict aflat pe rolul instanţelor, legiuitorul a prevăzut posibilitatea restituirii taxei de stat,
indiferent de momentul în care părţile au decis suspendarea procesului. Astfel, odată ce acordul de
mediere a ajuns în instanţă, aceasta, la cererea părţii interesate, va dispune restituirea taxei de stat (în
cauzele civile).
Este cunoscut faptul că majoritatea şedinţelor de judecată sunt publice iar şansele ca anumite
informaţii să apară în media şi să producă efecte negative asupra persoanelor implicate sunt foarte
mari. Tocmai de aceea, confidenţialitatea este un alt avantaj pentru oricare dintre situaţiile în care
părţile nu-şi doresc o publicitate negativă, nu doresc a fi cunoscute aspecte private ale vieţii lor
personale sau anumite aspecte ce ţin de bunul mers al afacerilor pe care acestea le derulează.
Faptul că părţile participă direct la găsirea soluţiilor asigură o rată mare de succes a medierii.
Totodată, medierea păstrează relaţiile dintre părţi. Flexibilitatea procedurii de mediere este ea însăşi
un avantaj care produce efecte benefice prin alegerea acestei metode.
Din perspectiva unui avocat, avantajele pot fi următoarele:
~ spiritul combativ poate fi dezlănţuit în timpul medierii, fără constrângeri ori sancţiuni cum
se întâmplă în cazul instanţei de judecată.
~ Un verdict negativ în instanţă ar putea duce la pierderea unor clienţi sau a unor potenţiali
clienţi. Un succes în mediere poate însemna nu doar păstrarea unui client (mulţumit) ci şi păstrarea
unui client ce poate aduce alţi clienţi.
~ La mediere, onorariul de avocat poate fi ceva mai mare decât în instanţă. Mai mult decât
atât, se poate negocia şi primi un onorariu de succes.
~ Procedura medierii poate oferi acelaşi grad de satisfacţie ca şi câştigarea unui proces în
instanţă.
În ceea ce priveşte statul, avantajele (bine cunoscute de către statele ce au implementat
această procedură cu mult înaintea Moldovei) pot fi: degrevarea instanţelor de judecată, creşterea
calităţii actului de justiţie şi implicit creşterea încrederii cetăţeanului în actul de justiţie, scăderea
costurilor aferente organizării judiciare şi altele asemenea. Astfel, cu un număr mai mic de dosare pe
rol, judecătorii vor putea afecta un timp mai mare atât studiului individual cât şi studiului dosarelor
ce-i revin spre soluţionare iar soluţiile ce vor fi pronunţate au toate şansele să conţină tot mai puţine
erori judiciare. Mai mult decât atât, tot mai puţini justiţiabili vor fi nemulţumiţi de serviciile oferite
de stat în materie de justiţie.
Pe termen lung, dincolo de toate avantajele imediate menţionate, putem vorbi de alte
avantaje, cu mult mai importante, în plan social. Fiind o metodă de soluţionare a conflictelor pe cale
amiabilă, medierea poate aduce o îmbunătăţire a climatului social actual din țară. Putem vorbi astfel
de o îmbunătăţire a comunicării la nivel instituţional şi dintre instituţiile statului şi cetăţeni. O bună
comunicare dintre instituţiile statului presupune şi asigurarea bunelor servicii pentru cetăţean şi
astfel se asigură un climat de încredere şi respect faţă de instituţiile satului.
Prin această procedură, părţile vor căuta împreună soluţiile care să-i unească, vor alege acele
soluţii care să le păstreze relaţiile şi nu ca să-i dezbine, cum se întâmplă în instanţă.
Diferit de instanţă, în cadrul medierii nu se caută vinovaţi. În cadrul acestei proceduri se
caută soluţii reciproc avantajoase, mutual acceptate de toate părţile aflate în conflict.
Cu cât un număr tot mai mare de persoane va alege medierea pentru a pune capăt
divergenţelor dintre ele, cu atât vom avea o comunicare mai bună între membrii societăţii, la orice
nivel. Se va realiza astfel un climat general bazat pe respect şi încredere reciprocă şi între membrii
societăţii. Un climat în care membrii comunităţilor mai mari sau mai mici, in realizarea propriilor
obiective, vor tine cont si de interesele celorlalţi. Treptat, gradul de solidaritate al membrilor
societăţii va fi tot mai crescut şi mai prezent decât este perceput astăzi.
Din cele expuse reiese că instituţia medierii utilizată raţional poate fi o alternativă viabilă
metodei tradiţionale de soluţionare a conflictelor, dar pentru aceasta este necesar de a înreprinde un
şir de acţiuni orientate spre stimularea interesului publicului, modificarea atitudinii cadrelor
implicate în procesul realizării justiţiei, consolidarea instituţiei medierii, crearea unei imagini
determinate în cadrul sistemului judiciar.
III. IMPORTANȚA MEDIERII
Medierea, instituţie modernă în statul de drept, poate contribui substanţial la degrevarea
instanţelor de judecată de acele dosare ce pot fi rezolvare prin metode auxiliare justiţiei – metode
amiabile. Mai mult decât atât, ea poate readuce dialogul în societate; poate aduce o schimbare în
sistemul de valori actual. Or, pentru împlinirea acestui deziderat este necesar ca această procedură să
fie cunoscută de tot mai mulţi actori sociali.
Fiind o instituţie de importanţă majoră pentru un stat de drept, cu o populaţie al cărei nivel
de dezvoltare culturală a crescut în ultimii ani, este necesar ca instituţia medierii să fie cunoscută,
încă din timpul facultăţii, cel puţin de către studenţii care urmează studii juridice şi de administraţie.
Orice student – viitor avocat, judecător, notar, – trebuie să-şi formeze anumite deprinderi,
competenţe de comunicare sau negociere care îi pot fi de folos în oricare dintre profesiile mai sus
menţionate. Astfel, fiecare va aduce un plus profesiei pe care o va exercita, fapt ce nu este de
neglijat. Acest lucru va duce negreşit la creşterea profesionalismului în oricare dintre profesiile
juridice enumerate.
Avem în vedere următoarele posibile situaţii:
a) Judecătorul, în virtutea rolului său activ6, când va considera utilă o astfel de procedură, va
putea recomanda7 părţilor să apeleze, cu încredere, la un mediator pentru rezolvarea unui anumit tip
de conflict.
b) Avocatul, în funcţie de speţele ce-i sunt supuse spre rezolvare, fiind familiarizat cu
medierea şi cunoscând avantajele alegerii acestei căi alternative de soluţionare, va şti când este bine
pentru clientul său să recurgă la această metodă alternativă şi oportună în acelaşi timp. Mai mult
decât atât, avocatul îl poate reprezenta8 pe clientul său pe parcursul procedurii întrucât legea în
vigoare îi permite acest lucru (cu excepția cauzelor penale). De multe ori este chiar recomandat,
avocatul fiind cel ce cunoaşte cel mai bine situaţia juridică a clientului său.
Treptat, se va ajunge la o practică generalizată, datorită numeroaselor avantaje pe care le
poate aduce medierea pentru orice persoană care apelează la ea. Pe parcursul studierii procedurii de
mediere şi ulterior prin recurgerea la o astfel de procedură, se vor crea anumite obişnuinţe, anumite
deprinderi ce vor creşte calitatea serviciilor oferite clienţilor de către viitorii jurişti.
Oricare dintre cei angrenaţi, cel puţin odată, într-o astfel de procedură, având în vedere rata
de succes şi beneficiile medierii9, vor prefera dialogul, vor prefera comunicarea şi negocierea, altor
6
M. Tăbârcă, Dr. Procesual Civil, Vol. I, Editura Univesul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 10.
7
Art. 2 din Legea cu privire la mediere
8
Art.4 din Legea cu privire la mediere
9
Z. Şuştag, C. Ignat, Modalităţi alternative de soluţionare a conflictelor [ADR], Editura Universitară, Bucureşti, 2008, Cap. Statistici despre mediere,
p. 116-120
forme de rezolvare a diferendelor. Astfel se pot pune bazele pentru dezvoltarea unei societăţi ce va
avea ca regulă de funcţionare şi de rezolvare a diferendelor – DIALOGUL.
O societate în care dialogul, comunicarea este o regulă de bază pentru membrii săi, pentru
instituţiile sale, o astfel de societate se află pe scara cea mai de sus a dezvoltării sale.
Cu alte cuvinte, putem spune că medierea poate readuce în societate dialogul care lipseşte
societăţii noastre de prea multă vreme. Ne lipseşte comunicarea nu doar la nivel instituţional, fapt ce
se observă cu ochiul liber, ci şi la nivel interpersonal. Dialogul este fecund, el înalţă exigenţa
gândirii. Dialogul este calea spre evoluţie a unei persoane, a unei instituţii, a unei societăţi. Cel aflat
în dialog se îmbogăţeşte cu sensurile pe care i le descoperă ceilalţi şi astfel, vom putea spune că
membrii unei astfel de societăţi sunt cel puţin mulţumiţi. Astfel se poate ajunge la creşterea gradului
de solidaritate dintre membri, cel atât de necesar dezvoltării, evoluţiei unei societăţi.
Aşadar, medierea nu este doar o instituţie modernă a dreptului ci este şi o instituţie care arată
nivelul de dezvoltare al unei societăţi.
CONCLUZII

În rezultatul cercetării complexe a conceptului medierii naționale, care a devenit deosebit de


actual în condiţiile democratizării şi renovării sociale, edificării statului de drept, am ajuns la un şir
de concluzii și pot menționa următoarele.
Conflictele sunt omniprezente în viaţa noastră. În fiecare zi, oamenii au diferite neînţelegeri
cu membrii familiei, vecinii, colegii de serviciu sau partenerii de afaceri.
Pentru orice neajuns, în mod tradiţional, cei nedreptăţiţi dau în judecată pe cei care îi
nedreptăţesc pentru a obţine îndreptarea răului făcut.
Astfel, apelăm la instanțele de judecată pentru că nu știm că există medierea, variantă mult
mai bună pentru noi, prin beneficiile pe care le aduce părților implicate.
Un proces civil începe cu angajarea unui avocat, care înaintează o acţiune într-o instanţă
judecătorească. Un judecător este desemnat să judece cauza şi stabileşte un interval de timp în care
părţile vor face schimb de înscrisuri pertinente cauzei şi vor audia martori care cunosc împrejurări
legate de obiectul litigiului.
În funcţie de complexitatea procesului, părţile angajează experţi care să calculeze daunele, să
întocmească rapoarte şi să depună mărturie în cauză. Durează luni de zile, sau poate chiar ani, până
când cazul va fi gata pentru a fi prezentat instanței spre judecată. Între timp, reclamantul nu are nici
o posibilitate să obţină vreun remediu pentru nedreptatea suferită şi starea conflictuală dintre părţi se
accentuează.
Medierea oferă părţilor posibilitatea de a-şi rezolva neînţelegerile mult mai repede şi mai
eficient decât în cazul unui proces tradiţional. De cele multe ori, oamenii pot ajunge la un
compromis fără intervenţia unui judecător sau, în cazuri mai rare, chiar fără implicarea unui avocat.
Medierea poate fi definită ca o „negociere îmbunătăţită”. Cu sau fără asistenţa unui avocat,
părţile îşi prezintă punctul de vedere unui mediator, care este o persoană specializată, neutră,
imparțială și care oferă confidențialitate.
Mediatorul nu judecă nici părțile aflate în conflict și nici cauza acestuia, din contră depune
toate eforturile în vederea soluționării favorabile tuturor părților, facilitând comunicarea, evaluând
posibilitățile și generând opțiuni. Rezultatul medierii nu este obligatoriu, în cazul nereușitei, părţile
au întotdeauna alternativa procesului în instanță.
Pe lângă economia substanțială de bani, stres și timp, părțile beneficiază și de posibilitatea de
a-și stabili singuri data și ora ședinței de mediere, care are loc într-un cadru privat/restrâns. Astfel
nimeni nu va ști de neînțelegerea cu care părțile s-au prezentat în fața mediatorului, evitând
expunerea și uneori calomniile în spațiul public.
Daca la instanță dosarele sunt repartizate aleatoriu unui judecător sau unui complet de
judecată, apelând la mediere părțile își pot alege singuri mediatorul. Ședința de mediere nu are limită
de timp, motiv pentru care unele medieri se pot finaliza în câteva minute, iar altele după câteva ore.
Prin mediere nu se sting doar conflictele, ci se preîntâmpină apariția unor viitoare
neînțelegeri.