Locul si rolul medierii in activitatea administratiei publice

I. Conceptul de mediere.Notiuni generale

Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare alternativă a
conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în
calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate,
confidenţialitate în temeiul liberului consimţământ al părţilor.
Mediatorul este persoana care ajută să fie stabilit un acord, este cel care
facilitează părţile conflictului să ajungă la un numitor comun şi, de asemenea,
este supraveghetorul procedurii medierii. Mediatorul este o a treia parte
implicată în rezolvarea conflictului, imparţială, având cunoştinţe specifice şi
experienţă în rezolvarea conflictelor, care asigură asistenţa permanentă а
părţilor în timpul procesului de ajungere la o soluţie acceptabilă.
Conflict -un dezacord sau o disputa intre doua sau mai multe personae fizice
sau juridice , inclusiv autoritate publica care este sau poate fi obiect de
examinare in instanta de judecata.
Din punct de vedere istoric , medierea este identificată de unele studii
sociologice odată cu apariţia formelor primitive de socializare, ceea ce
înseamnă că, medierea se desprinde direct din nevoia omului de a se înţelege
cu semenii săi, prin mijloacele care ţin de folosirea inteligenţei sale superioare,
a liberului arbitru , a intelectului si raţiunii, utilizând exclusiv comunicarea.
Reglementarea conceptului si organizarea sa legală au reprezentat o necesitate,
o trebuinţă socială, izvorâtă ca o adevărată comandă socială din chiar mediul
social unde ,recrudescenţa si multiplicarea dramatică a tuturor tipurilor de
dispute /conflicte a reprezentat în permanenţă o ameninţare la adresa
securităţii sociale si ,pe cale de consecinţă, a individului însuşi ca actor social
principal. Evoluţia instituţiei medierii si a mediatorului s-a circumscris inevitabil
evoluţiei organizării politice a statului, sistemele totalitare instituind adevărate
pseudo – instituţii cu rol declarativ de mediere si mediator, dar care de fapt,
acţionau ca adevărate organisme de represiune.
Societăţile democratice, unde autodeterminarea socială si populară
reprezenta si reprezintă singura voinţa publică activă, au elaborat reglementari
si au poziţionat instituţia medierii în centrul motorului dezvoltării
sociale,rezultatele fiind notabile, în primul rând prin conduita creată la nivelul
individului faţă de apariţia si stingerea unui conflict sau a unei dispute.
 II. Rolul medierii in activitatea Administratiei Publice
Practica medierii s-a dezvoltat în Grecia Antică, apoi în timpul civilizaţiei
romane. În cursul Evului Mediu, medierea a fost privită diferit, fiind interzisă
practicarea medierii în relaţiile cu autorităţile centrale. Termenul
contemporan mediere a fost preluat în limbile engleză şi ulterior germană în
anul 1970, după soluţionarea amiabilă reuşită în SUA (anii’60) a unor conflicte
penale în cartierele cu un înalt grad de criminalitate. Secolul al XX-lea a oferit
un salt evolutiv considerabil în domeniul aplicării acestor două metode.
Consiliul Europei a preluat bunele practici şi a creat în cadrul Tratatului Uniunii
Europene de la Maastricht, 1992, Instituţia Mediatorului European care are
menirea să asigure controlul respectării drepturilor cetăţenilor europeni în
raport cu administraţiile publice la nivel naţional. În anul 1997, la Conferinţa
Europeană pentru prevenirea conflictelor s-a lansat Apelul de la Amsterdam
pentru crearea unei platforme europene pentru prevenirea conflictelor şi
construirea păcii. În 1998 a fost adoptată prima Recomandare a Comitetului
de Miniştri al Consiliului Europei pentru utilizarea medierii în cauze legate de
familie (cu precădere pentru soluţionarea disputelor vizând încredinţarea
copilului). Uniunea Europeană a reuşit nu numai aplicarea specializată a
acestor metode alternative, dar şi adaptarea reglementărilor din domeniul
medierii şi negocierii la specificul local şi necesităţile fiecărui stat aparte. În
scurt timp, s-a constatat eficacitatea noilor metode de soluţionare alternative
a conflictelor, fapt care a dus la preluarea acestora în legislaţiile vesteuropene
(Marea Britanie, Franţa, Germania etc.), iar mai târziu şi în cele est-europene.
Experienţa naţională de soluţionare pe cale amiabilă a conflictelor a început
prin proiectele promovate de IRP (Institutul de Reforme Penale) în medierea
penală, cu susţinerea financiară a Consiliului Europei. Activitatea IRP în acest
proiect a motivat pozitiv necesitatea 17 aplicării medierii în ţara noastră
Susţinând iniţiativele Consiliului Europei, Republica Moldova a promovat
instituţia medierii prin adoptarea Legii cu privire la mediere (2007), apoi
perfectarea acesteia în 2015, crearea Consiliului de Mediere pe lângă
Ministerul Justiţiei (2008) şi susţinerea instituţională a instruirii mediatorilor.
Actualmente, mecanismele de soluţionare pe cale amiabilă a unui conflict
nedevenit litigios, cu ajutorul unui specialist, mediator sau negociator, sunt
recomandate şi instituţiilor publice, pe care complexitatea relaţiilor prestate le
plasează la un moment în situaţii conflictuale diverse, specifice raporturilor de
drept administrativ, dreptul muncii, drept civil, comercial sau penal.
Soluţionarea conflictelor prin aceste metode contribuie, înainte de orice
argument, la îmbunătăţirea serviciilor publice, la recăpătarea încrederii
cetăţenilor, mutând centrul de greutate pe criteriul calitativ al soluţiilor
adoptate, al alternativei la sistemul juridic şi la implicarea cetăţenilor în
adoptarea deciziilor importante. 2. Abordarea teoretică a principalelor forme
alternative aplicate în practica administrativă Medierea reprezintă, potrivit
definiţiei sale, o modalitate de soluţionare alternativă a conflictelor pe cale
amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator,
în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate în temeiul liberului
consimţământ al părţilor. Sarcina mediatorului este de a înlesni ajungerea la o
soluţie care să satisfacă ambele părţi. Mediatorul nu impune o soluţie, dar are
grijă ca părţile să ajungă la un compromis în mod independent. În cadrul
medierii părţile nu sunt limitate de prevederile legale sau de regulile de
procedură. Prin urmare, rezolvarea litigiului nu se va baza, în mod necesar, pe
dispoziţiile unei legi, ci poate face referire la bunele moravuri, loialitate sau 18
legitimitate. Medierea a fost definită ca o „negociere îmbunătăţită”. Cu sau
fără asistenţa unui avocat, părţile îşi prezintă punctul de vedere unui
mediator, care este o persoană neutră. Mediatorul încearcă să aducă părţile la
o înţelegere uzând de diverse metode prin care le determină să se asculte una
pe alta, punându-le întrebări la care nu aşteaptă un răspuns exact, şi oferindu-
le astfel posibilitatea de a înţelege fiecare poziţia celuilalt. Pe fondul
modificărilor legislative de ultimă oră, inclusiv a codurilor esenţiale, medierea
capătă un rol din ce în ce mai important, stabilindu-se anumite materii, unde
participarea la o şedinţă de informare privind medierea constituie o condiţie
prealabilă sesizării instanţei. De asemenea, la nivel european se urmăreşte,
drept obiectiv fundamental, facilitarea accesului la soluţionarea alternativă a
litigiilor prin consacrarea, la dispoziţia instanţelor statelor membre, a
instrumentelor procedurale necesare pentru promovarea activă a recursului la
mediere