Sunteți pe pagina 1din 2

NEOMODERNISMUL

Emoție de toamnă
de Nichita Stănescu
Neomodernismul reprezintă curentul literar manifestat în anii 1950-1960, curent literar care presupune o
reîntoarcere la poezia perioadei interbelice în stilul lui Arghezi sau Lucian Blaga. Neomoderniștii propuneau o
lirică profund reflexivă, o poezie a unei sensibilități aparte, interiorizate. Trasătura dominantă a curentului
neomodernist o reprezintă jocul cu cuvintele, joc în urma căruia vor rezulta imagini inovatoare. Neomodernismul
mai presupune și reinterpretarea miturilor și simbolurilor, poezia devenind o stare de permanentă tensiune între eu
și lume.
Poezia Emoție de toamnă a apărut în volumul O viziune a sentimentelor din anul 1964. Este una dintre
poeziile reprezentative ale primei etape de creație a lui Nichita Stănescu, etapa metaforică. Tema volumului,
dragostea, se regăsește și în textul poeziei ca temă centrală a acesteia.
Emoție de toamnă este o poezie neomodernă datorită reflectării metaforice în text a sensibilității eului liric,
sensibilitate care va lua forma unei confesiuni a eului liric. Dragostea este privită dintr-un unghi cu totul nou, fiind
acel sentiment care înnobilează ființa umană, însă în același timp îi creează și sentimente constante de nesiguranță.
Vocea eului liric creează un tablou inedit al toamnei, toamnă care îi cauzează stări de neliniște eului liric,
prevestind ruptura din cuplu. De asemenea, în text, simbolul lunii, omniprezent în lirica romantică, dobândește
conotații noi, ea nemaifiind astrul protector al inspirației poetice, ci o reflexie a transformărilor interioare ale eului
liric.
Poezia se încadrează tematic în prima etapă a creației stănesciene, etapă supranumită de Ion Pop etapa
metaforică. Prin tema acesteia, dragostea, văzută ca un sentiment transfigurator, textul liric al lui Nichita Stănescu
realizează o panoramă a acestui sentiment. Tema iubirii se împletește în textul poetic stănescian cu motivul
toamnei, toamnă care apare ca un anotimp al schimbărilor sufletești. Astfel, în operă, posibilitatea pierderii
dragostei, evidențiată prin imaginea „umbrei”, îi provoacă eului liric sentimente de spaimă și chiar disperare,
transpuse în text prin verbele „acoperă-mi” și „mă tem”.
Titlul textului constituie o metaforă a interiorității eului poetic în relație cu lumea exterioară. Accentul în
text este pus însă nu pe anotimpul propriu-zis, ci pe felul în care acesta influențează trăirile eului liric, toamna
reprezentând melancolia și dezolarea cauzate de posibilitatea înstrăinării eului liric de ființa iubită.
Prima strofă a poeziei debutează cu afirmația cu caracter de sentință „A venit toamna”, afirmație prin care se
accentuează caracterul intempestiv al sosirii acestui anotimp. Eul liric resimte venirea toamnei nu doar în plan
exterior, ci în principal prin intermediul sensibilității sale interioare. Toamna i se înfățișează ca o perioadă rece și
dezolantă, având nevoie de prezența iubitei pentru a depăși acest anotimp „Acoperă-mi inima cu ceva”. Dublul eu-
tu reflectă aspirația eului liric spre unitatea totală din cadru cuplului „Acoperă-mi inima... cu umbra ta”. Motivul
umbrei nu reprezintă în text întunericul și frigul, ci mai degrabă protecția ființei umane în fața timpului dușmănos.
Cea de-a doua strofă conturează senzația de spaimă trăită de eul liric, sentiment cauzat de posibilitatea
ruperii legăturilor cu ființa iubită, la fel ca în alte poezii stănesciene. Eul liric simte primejdia detașării de femeie,
cei doi rămânând separați în două planuri spațiale: pe de-o parte eul liric realizând transcenderea într-un plan
superior („Au să-mi crească aripi ascuțite pân-la nori”), iar pe de altă parte femeia rămânând captivă în planul
umanului („Ai să te-ascunzi într-un ochi străin”). Motivul ochiului simbolizează în text prizoneratul imaginii umane
în celălalt, creând astfel o proiecție a omului, un dublu. Ochiul mai poate simboliza și reflectarea luminii interioare,
însă acest ochi nu are o valență pozitivă, ci el poate reprezenta și o închisoare a imaginii ființei iubite „El o să se
închidă”.
Ultima strofă a textului reflectă atitudinea eului liric odată cu separarea de ființa iubită. Aici apare pentru
prima dată nota definitorie a poeziei stănesciene, și anume cuvântul, cuvânt care însă este lipsit de orice putere, este
un cuvânt desacralizat, un cuvânt gol. Eul liric simte că acest cuvânt nu mai este capabil să exprime profunzimile
sufletești, de unde rezultă și atitudinea sa „Iau cuvintele și le-nec în mare”. Ruptura din interiorul eului liric se
reflectă astfel și la nivelul comunicării, ilustrând scindarea expresiei lingvistice de conținutul său. Tot în această
strofă apare motivul romantic al lunii, lună care la Nichita Stănescu nu reprezinta decât un pretext pentru
exprimarea sensibilității lirice cu ajutorul căreia eul liric, transpus într-o formă demiurgică, va reface sentimentul
pierdut („Șuier luna și o răsar și o prefac/ într-o dragoste mare”). Metamorfoza lumii este deci consecința firească a
metamorfozării eului liric scindat între cer (ipostaza sa de creator) și pământ ( ipostaza sa de îndrăgostit).
Din punct de vedere prozodic, textul este modern, nerespectând în totalitate tiparele prozodiei clasice. Rima
este una imperfectă (ceva-ta), versurile au măsura variabilă, însă putem vorbi de o muzicalitate interioară a poeziei.
În ceea ce privește expresivitatea textului poetic stănescian, remarcăm ca figură de stil dominantă metafora
„Umbra ta”, „aripi... pân-la nori”, „ochi”. Expresia metaforică este dublată de prezența câtorva epitete „ochi străin”,
„aripi ascuțite” care sugerează dimensiunea telurică a ființei umane, dar și aspirația acesteia către absolut (aripile).
Poezia Emoție de toamnă este un text reprezentativ pentru etapa metaforică a liricii lui Nichita Stănescu și
pentru neomodernismul românesc, o poezie de o sensibilitate aparte, prin intermediul căreia poetul încearcă să
contureze o imagine complexă a universului interiorității umane reflectate în realitatea exterioară, cu ajutorul unui
limbaj și al unui imaginar artistic inovator.