Trăsături de personalitate ale criminalului psihotic

Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun.
Majoritatea foloseşte cuvântul pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc
modul în care o persoană vede şi acţionează în lume - ceva asemănător unor îmbinări a
proceselor de gândire şi de comportament. În psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile
emoţionale, cognitive şi comportamentale unice fiecărui individ, învăţate şi dezvoltate prin
experienţă şi relativ consistente de-a lungul timpului.
Este puţin probabil să găsim un consens între psihologi cu privire la natura personalităţii.
Nu există o perspectivă unică asupra căreia toţi cercetătorii să cadă de acord. Este dificilă
găsirea unui acord nu numai în ceea ce priveşte definirea personalităţii, dar mai cu seamă
privitor la caracteristicile acesteia. Mai degrabă decât să caute o convergenţă psihologii,
aparţinând diverselor şcoli, au avansat definiţii şi teorii ale personalităţii pe care le-au susţinut
şi apărat cu o pasiune şi o convingere demne de invidiat.
Dintre nenumăratele teorii vă vom supune atenţiei doar pe acelea care au reuşit
realmente să se impună în comunitatea ştiinţifică şi anume: psihanalitică, behavioristă,
cognitivă, a trăsăturilor şi cea a învăţării sociale.
În ciuda faptului că toate aceste teorii permit o prezentare amplă a ceea ce numim
sistemul de personalitate, răspunsul la întrebarea fundamentală “Ce este personalitatea”
rămâne în continuare o problemă dificil de soluţionat. Nu există, cel puţin până acum, un
răspuns limpede la această întrebare. Fiecare teorie poate fi parţial corectă, sau putem spune că
toate sunt parţial corecte, ceea ce ne face să credem că răspunsul corect la întrebarea avansată
este în fapt unul cumulativ. Acel răspuns ar reuni într-o nouă teorie aspectele cele mai viabile
ale teoriilor deja avansate.
Interesul acordat azi studiului personalităţii este deosebit şi acest lucru reiese cu uşurinţă
din abundenţa studiilor prezente în literatura de specialitate. Teoria personalităţii reflectă
aşadar o parte esenţială a eforturilor continue ale psihologiei de a înţelege natura umană.
Există desigur şi motive personale de a studia teoriile personalităţii: o curiozitate
firească de a ştii cât mai mult despre propriul comportament. De ce ne comportăm gândim şi
simţim într-un anumit fel? De ce o persoană este agresivă iar alta inhibată, una plina de curaj
iar alta fricoasă, una sociabila iar alta timidă? Ce ne face pe noi să ne purtăm într-un anumit

1
fel, iar pe fraţii şi surorile noastre crescuţi în aceeaşi casă să fie atât de diferiţi? Ce factori ajută
pe anumiţi indivizi să devina oameni de succes în carieră sau/şi mariaj în timp ce alţii, cu
acelaşi potenţial cad dintr-un eşec în altul? Desigur nevoia de a ne cunoaşte pe noi înşine,
curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor şi temerilor noastre este foarte puternică în
cei mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii ne va permite
să dobândim cel puţin un modest bagaj de informaţii pentru dificila şi nesfârşita sarcină de a
ne cunoaşte pe noi înşine.
De asemenea, studiul personalităţii are o valoare practică deosebită şi în domeniul
psihologiei clinice. O analiză statistică relevă că 74% din universităţile care acorda titlul de
Master în psihologie clinică consideră cursul de teoria personalităţii ca fiind unul de
importanta crucială în pregătirea studenţilor. Studiul personalităţii este de asemenea cotat ca
fiind de mare importanţă de mai bine de 70% din centrele de sănătate mentală, spitalele şi
clinicile anchetate (Annis, Tuckev & Bakev,1984).
Tindem de asemenea să credem că personalitatea este unică. Constatăm similarităţi între
oameni şi cu toate acestea sesizăm că indivizii posedă caracteristici speciale sau combinaţii de
caracteristici care-i disting unii de ceilalţi. Ca atare în virtutea experienţelor cotidiene avem
tendinţa să percepem personalitatea ca un cluster stabil şi unic de caracteristici care poate însă
suferi modificări ca răspuns la diferite solicitări externe.
Atunci când ne propunem sa studiem sistematic si intensiv criminalii psihotici în fapt
noi vrem să ştim ce sunt ei, de ce se comportă într-un anumit fel, şi cum au devenit ceea ce
sunt. Ca atare orice teorie asupra personalităţii crimilalului psihotic trebuie să fie în măsură
să ofere răspunsuri la aceste trei întrebări. Întrebarea “ce” se referă la caracteristicile
criminalului psihotic şi la modul cum el este organizat în relaţiile cu ceilalţi. Întrebarea “de
ce” se orientează spre motivele ce particularizează comportamentul criminalului psihotic.
Răspunsurile la această întrebare relevă aspectele motivaţionale ale persoanei; ex. de ce a
decis să se deplaseze şi de ce tocmai în acea direcţie? O persoană a dezvoltat depresia ca
urmare a unei umiliri, din cauza unei iubiri pierdute, sau dintr-un sentiment de vinovăţie ?
Întrebarea “cum” se referă la factorii determinanţi ai personalităţii. În ce mod şi în ce
măsură forţele genetice şi cele ambientale au interacţionat pentru a determina structura şi
funcţionarea actuală a personalităţii.

2
 Ca atare o teorie ne poate ajuta sa înţelegem în ce măsură, spre exemplu, anxietatea
criminalui psihotic este o caracteristică personală, cum această caracteristică de personalitate
s-a dezvoltat, de ce anxietatea se relevă doar în anumite contexte şi de ce criminalul psihotic
adoptă preferenţial un anumit comportament atunci când este anxios ?
Răspunsurile pe care le primim când adresăm asemenea întrebări ne conduc la trei
concepte, deosebit de utile în înţelegerea personalităţii criminalui psihotic. Acestea sunt:
structura, procesele şi creşterea şi dezvoltarea. Termenul de structură se referă la cele mai
stabile şi mai trainice aspecte ale personalităţii criminalului psihotic. Acestea reprezintă
“cărămizile” edificiului numit personalitate, ele sunt comparabile cu părtile componente ale
corpului uman sau cu ceea ce atomii şi moleculele sunt în fizică şi chimie. Concepte
structurale precum trăsăturile, răspunsurile, obişnuinţele, sinele, etc. au devenit foarte populare
şi utile în încercările de a răspunde la întrebarea “ ce sunt criminalii psihotici”. Procesele se
referă la conceptele dinamic-motivaţionale pe care le utilizăm atunci când căutam explicaţii
pentru un anumit comportament. Dacă reiterăm modelul corpului uman atunci trebuie să
acceptăm că acesta trebuie gândit nu doar în termenii unei organizări, structurări a parţilor ci şi
în cei ai unor procese ce relaţionează aceste părţi.
Fiecare teoretician oferă o versiune unică, o perspectivă personală asupra naturii
personalităţii criminalui psihotic, care devine astfel definiţia sa de lucru. Rezumând obiectivul
acestui material îl reprezintă înţelegerea diferitelor versiuni ale conceptului de personalitate a
criminalui psihotic.
O amplă teorie asupra personalităţii criminale a creat Jean Pinatel care consideră că
în comportamentul criminal „trecerea la act" constituie elementul decisiv.
Condiţiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenţii care comit acte grave de un
nucleu al personalităţii ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi
indiferenţa afectivă.
Nucleul personalităţii criminale este o structură dinamică, este reunirea şi asocierea
componentelor amintite, dintre care nici una în sine nu este anormală. J. Pinatel pune un
accent deosebit asupra faptului că nucleul personalităţii criminale nu este un dat, ci o
rezultantă.
J. Pinatel subliniază foarte hotărât că ceea ce numeşte el „personalitate criminală" nu
este un tip antropologic, vreo variantă a speciei umane.

3
 Departe de a avea vreo legătură cu criminalul înnăscut al pozitiviştilor italieni din
secolul al XlX-lea, personalitatea criminală pinateliană - aşa cum arată el - este un model de
care analiza criminologică se serveşte în cercetările sale. Este un instrument clinic, o unealtă
de lucru, un concept operaţional.
Este un sistem de referinţe, o construcţie abstractă care se substituie unei realităţi
subiective.
Ideile avansate de J. Pinatel duc în mod firesc la concluzia că: în circumstanţe
excepţionale, orice om poate deveni criminal.
„Criminologia fundamentală este ştiinţa trecerii la actul delictuos şi nimic altceva" -
conchide Pinatel.
Subliniind apoi că personalitatea este inseparabilă nu numai de organism, dar şi de
mediu, Pinatel constată că în criminologie este esenţial să se studieze personalitatea în
situaţie.
Există situaţii specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul
criminal care rezultă dintr-o situaţie specifică constituie răspunsul (reacţia) unei personalităţi
la această situaţie. Dar există situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie să fie
căutată. În asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domină situaţia, iar actul criminal
ce rezultă de aici este o consecinţă directă a activităţii personalităţii respective. Din această
scurtă analiză rezultă că factorii de mediu influenţează atât formarea personalităţilor, cât şi a
situaţiilor.
Aceasta înseamnă - conchide Pinatel - „că mediul poate fi criminogen nu numai prin
multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, şi prin faptul că uşurează
structurarea personalităţilor criminale”.
Demonstraţiile logice pe care le foloseşte Pinatel - bazate pe o experienţă clinică de
decenii - constituie cele mai bune argumente moderne cu ajutorul cărora se poate combate
nativul în criminogeneză. Analizând în continuare comportamentul infracţional, Pinatel arată
că infractorul nu este reţinut în săvârşirea actului său de oprobiul social, deoarece este labil,
incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa cum e în stare să depăşească obstacolele
care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este dinamic şi eminamente agresiv.

4
 În acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de acte odioase, căci fiind
indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie faţă de nimeni şi, în
consecinţă, poate comite orice crimă.
„Sistemul personalităţii”, aşa cum îl învederează definiţiile prezentate, este lipsit de
transparenţă, astfel încât el nu poate fi cunoscut decât prin investigaţii complexe. Elementele
sale constitutive, atât cele simple cât şi cele complexe se află într-un sistem de legături
multiplu determinate, astfel încât fenomenul personalităţii criminalului psihotic este dificil
de cunoscut şi reclamă utilizarea unor mijloace ştiinţifice deosebit de sensibile pentru a
efectua o analiză eficientă.
Analiza este posibilă datorită proprietăţii personalităţii de a se proiecta în lumea
exterioară prin impulsuri, atitudini, conflicte, ceea ce fundamentează şi face posibil întregul
sistem al ştiinţelor comportamentale inclusiv al psihologiei judiciare.
În analiza personalităţii, în literatura de specialitate şi în practica de investigare
pluridisciplinară, se disting două planuri de analiză: planul componentelor personalităţii şi
planul tipurilor de personalitate.
Vom analiza personalitatea criminalului psihotic din perspectiva acestor două planuri.
1.Componentele biopsihologice
Componentele biologice ale personalităţii cuprind toată zestrea nativă a individului,
indiferent dacă unele caracteristici se regăsesc şi la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu
(caracteristici înnăscute).
În determinarea comportamentului şi mai cu seamă a celui deviant, calităţile sau
deficienţele majore ale organismului, caracteristicile temperamentale, precum şi constelaţia
aptitudinală a individului constituie forţe adesea determinante.
Calităţile şi deficienţele majore ale organismului, cele vizibile cât şi cele mai puţin
vizibile, îşi pun amprenta în mod hotărât asupra personalităţii. Oamenii cu un organism bine
structurat, dublat şi de o înfăţişare atrăgătoare au o siguranţă de sine, comportamentul lor
fiind, în mare parte, determinat în mod avantajos de constituţia lor fericită. În opoziţie cu
aceştia, o capacitate redusă de rezistenţă la greutăţi fizice sau deficienţe senzoriale ori
locomotorii influenţează negativ formarea personalităţii. Sentimentul de inferioritate generat
de statura mică sau de disfuncţii organice, potenţate şi prin dispreţul tacit sau exprimat de cei
din jur, adesea incită la comportamente compensatorii - „vitejia" lui Napoleon pare să fie

5
ilustrativă - care nu o dată pot duce la comportamente deviante. Sentimentul inferiorităţii -
cunoscut în literatură mai ales după lucrarea psihologului vienez Alfred Adler: „Studiul
inferiorităţii organelor şi compensaţia lor în activitate" (1917) - este una din caracteristicile
cele mai generale ale criminalilor psihotici.
Temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se
desfăşoară viaţa psihică a individului. Dacă pe just motiv putem vorbi de o devenire
permanentă a personalităţii, tot aşa şi criminogeneza trebuie să fie privită ca un proces de
durată în care factorii biologici individuali sunt întreţesuţi cu cei sociali, ceea ce împrumută
fenomenului infracţional nu numai multicauzalitatea, dar şi polimorful specifică.
2.Componentele sociale
Componentele sociale se referă la efectele acţiunii unor agenţi de natură socio-culturală
(mediu social, fenomenul învăţării ca substrat şi mecanism al educaţiei spontane şi
instituţionalizate) traduse în structuri achiziţionate (caracter, atitudini), care, pe măsura
consolidării lor, devin forţe motrice, chiar motive care modelează comportamentul.
Prin caracter se înţelege ansamblul trăsăturilor esenţiale şi calitativ specifice care se
exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil şi permanent.
Activitatea individului însă, se mulează pe „modele" socio-culturale de comportare şi, pe
măsură ce se interiorizează, sunt trăite sub formă de atitudini faţă de alţi oameni, faţă de
muncă şi activitate în general, precum şi în atitudinea faţă de sine însuşi.
Dacă prin atitudine vom înţelege maniera de a se comporta într-o situaţie, atunci devine
clar că atitudinea faţă de alţii şi faţă de sine constituie acele fundamente ale caracterului care
determină, în mare măsură, fie formarea unei personalităţi echilibrate (om sociabil, activ,
exigent faţă de sine), fie formarea unei personalităţi deviante (bănuitor, distant şi nepăsător
faţă de alţii, cu o mare doză de egoism).
Trăsăturile personalităţii sunt considerate ca fiind variabile.
H. J. Eysenck, în ultima sa lucrare (1977), arată că „ ... practic, toţi criminalii fac parte
din categoria extravertiţilor” şi că „acest tip de indivizi se caracterizează printr-un nivel slab
de excitaţie a cortexului cerebral, fenomen care împiedică la ei formarea normală a reflexelor
condiţionate ... deci extravertiţii, în general, prin slăbiciunea înnăscută a aptitudinii lor de a fi
condiţionaţi (deci educaţi socialmente), au toate şansele să nu reziste la tentaţii şi astfel să
adopte, dacă nu neapărat un comportament criminal cel puţin un comportament

6
antisocial ..."„ ... există grupe de indivizi la care comportamentul criminal derivă din cauze
totalmente diferite ... aşa se pare că ucigaşii - cel puţin cei din Europa - ar fi mai mult
introvertiţi; totuşi, poate la asasinii profesionişti să fie altfel...".
După cum se vede, nici chiar un tipolog de talia lui H. J. Eysenck nu ajunge la rezultate
concludente în această problemă.
În ceea ce priveşte personalitatea criminalilor psihotici, putem pleca de la analiza
modului lor de reacţie în situaţii conflictuale, integrând totodată trăsăturile lor ca indivizi.
Situaţia conflictuală este factorul declanşator, elementul stimul, evenimentul care are loc
imediat înainte ca respectivul criminal să ucidă şi care conduce la atentatul asupra vieţii
persoanei vizate. Până în acest moment trăirile frustrante au urmat un proces de acumulare şi
s-au mulat într-un mod nefericit pe o structură de personalitate agresivă, labilă, lipsită de
afectivitate.
Ceea ce trăia criminalul psihotic în timp ce comitea acea crimă este un aspect deosebit de
important deoarece ne arată exact ceea ce l-a făcut să ucidă.
A avut familia sa un ciclu de evenimente de acelaşi gen?
A retrăit criminalul psihotic sentimente pe care le-a avut cu ani în urmă, copil fiind?
S-a simţit el în copilărie neajutorat şi neputincios în legătură cu situaţii de acelaşi gen?
A hotărât subconştient că nu se va mai simţi aşa de neputincios niciodată?
Va repeta el actul criminal vizând victime ce prezintă caracteristici similare primei
victime?
Criminalul psihotic ar putea chiar să nu realizeze că reacţionează de fapt la
evenimente care i-au fost cândva familiare, ci doar că este foarte furios datorită situaţiei de
moment – conflictuală.
Din punct de vedere psihologic, conflictul poate avea două semnificaţii:
a. una pozitivă – caracter constructiv, echilibrat;
b. una negativă – caracter distructiv, violent;
Astfel, dacă individul rezolvă echilibrul care a apărut între fiinţa sa şi lume, viaţa îşi
urmează cursul normal al onestităţii şi sănătăţii, asigurându-se conservarea şi
dezvoltarea individului în acord cu normele sociale; dacă însă această rezolvare nu
reuşeşte, atunci apare boala.

7
 În crimă rezolvarea reuşeşte, dar contrazice normele sociale ce asigură convieţuirea
paşnică intre oameni. Ca atare, rezolvarea este greşită pentru că este antisocială. În final, prin
acţiunea justă a societăţii împotriva celui care a comis crima, ea periclitează din nou atât
conservarea, cât şi dezvoltarea fiinţei.
Constatăm că este o incapacitate de a surprinde aceste aspecte şi de a le însuşi, a le
interioriza deci, în definitiv este vorba despre inadaptabilitate socială.
Conflictul poate avea origine interioară sau exterioară fiinţei. Origine endogenă sau
exogenă a situaţiei conflictuale trebuie determinată tocmai în scopul aprofundării cauzelor şi
condiţiilor fenomenului de inadaptare a persoanei în mediul ei, care se traduce – după cum am
văzut – prin conduită derivată – în genere, criminalul – în special.
Criminalul psihotic, determinat de temperament, voinţă, caracter, pulsiuni şi nivel de
conştiinţă, îşi manifestă astfel ostilitatea faţă de societate. Sinteza acestor trăsături o constituie
motivaţia.
Din acest punct de vedere, considerând motivaţia drept criteriu, putem deosebi criminalii
în vizionari, misionari, hedonişti, sadici, sexuali sau doritori de putere.
Iată o scurtă prezentare a fiecăruia dintre aceste tipuri:
1. criminalul vizionar – acest tip de criminal este considerat nebun. El suferă de
regulă de schizofrenie. Deseori aude voci care îi spun să comită crimele şi el acţionează
ca răspuns la aceste voci, după instrucţiunile ce îi sunt date.
2. criminalul misionar – la suprafaţă nu pare a prezenta vreo anormalitate din
punct de vedere mintal, dar în interior, acest tip de criminal în serie resimte puternic
nevoia de a curăţa lumea de elementele pe care le consideră nedorite, imorale şi care nu
ar merita să trăiască. El consideră acest fapt ca fiind de datoria lui şi trece la realizarea
responsabilităţii ucigând indivizi care au în comun anumite elemente, trăsături (de
exemplu – prostituate, persoane corupte sau persoanele care comit adulter).
3. criminalul hedonist – acest tip de criminal ucide în simplul fapt că acest lucru îi
face plăcere. De exemplu, îl atrage să observe expresia feţelor oamenilor atunci când el
le curmă viaţa.
4. criminalul sadic – ucide tot din plăcere, dar şi obţine marea satisfacţie dorită
într-un mod foarte crud, urmărind sa-şi facă victimele să sufere cât mai mult cu putinţă.

8
 5. criminalul sexual – ucide pentru a obţine plăcere de natură sexuală. De
exemplu, îşi violează victimele şi apoi le omoară în încercarea sa de a împiedica
autoritatea să-l prindă. De multe ori acest tip este şi sadic în acelaşi timp. Cu cât îşi
torturează mai mult victimele cu atât plăcerea lui este mai mare şi cu atât este mai
dependent de aceasta, deci crimele lui sunt din ce în ce mai dure. Acest criminal are o
interfaţă bună cu realitatea şi poate avea relaţii cu alţi indivizi.
6. criminalul ce caută puterea – ucide din dorinţa de a avea controlul asupra vieţii
şi morţii celorlalţi indivizi.
Fiecare din cele şase tipuri clasificate după criteriul motivaţiei mai pot fi împărţite
după alte două criterii:
-criteriul mobilităţii
-criteriul organizării
După criteriul organizării, criminalii pot fi organizaţi sau lipsiţi de organizare.
Cei mai mulţi criminali dau dovadă de organizare. Ei reprezintă cam 75% din numărul
total al criminalilor în serie şi numărul victimelor acestora este în general mai mare, aceasta şi
datorită faptului că ei posedă o inteligenţă peste medie.
Ei plănuiesc în detaliu crima şi chiar exagerează pentru a o comite mai repede; în acest
fel se şi perfecţionează pentru crimele viitoare. Folosesc de regulă un set de instrumente care
să-i ajute (frânghii, cătuşe, cloroform). În marea majoritate a cazurilor discută cu viitoarea
victimă, o conduc şi apoi o capturează total, desfăşurându-se după un plan bine definit.
Tortura are loc de regulă înainte de săvârşirea crimei.
În ceea ce priveşte violul, acesta, bineînţeles, poate fi desăvârşit numai atâta timp cât
victima se află încă în viaţă. Săvârşirea crimei se face cu atenţie astfel încât la locul crimei să
nu rămână urme. Dacă în final au rămas urme, acestea sunt îndepărtate, cu mare grijă. De
asemenea, criminalul în serie organizat poate muta cadavrul sau îl poate ascunde în încercarea
sa de a scăpa sau măcar de a întârzia descoperirea lui. Uneori poate lua anumite articole –
îmbrăcăminte sau bijuterii – sau chiar mici părţi din corpul victimei, drept trofeu.
Criminalii psihotici - lipsiţi de organizare în crimele lor nu plănuiesc, ci doar au
simplul obicei de a ucide. Crimele au loc spontan ca urmare a impulsului criminal. În
consecinţă, criminalul de acest tip nu-şi ia asupra sa instrumente care i-ar putea uşura
săvârşirea crimei si nu ia contact cu victima înainte de săvârşirea faptei amintite. Nu există

9
viol dar poate există satisfacerea instinctelor sexuale ale criminalului după actul crimei,
urmată – eventual – de acţiuni ce afectează integritatea cadavrului – mutilări, canibalism.
Deşi săvârşirea crimei de o violenţă extrem de rar întâlnită, criminalul psihotic nu
manifestă interes pentru ascunderea urmelor lăsate, nici măcar nu mişcă trupul victimei pentru
a-l ascunde, nepăsându-i dacă acesta este descoperit.
De asemenea făptuitorii iau de multe ori anumite „suveniruri” de la victimă.

Profilul psihocomportamental caracteristic al criminalului organizat (psihopat) şi

al celui neorganizat (psihotic)

Organizat – Psihopat Neorganizat – Psihotic

Scor ridicat al inteligenţei
Competenţă socială
Calificare profesională
Competenţă sexuală
Statut social ridicat
Loc de muncă stabil (tatăl)
Educaţie inconsecventă în copilărie
Tip controlat în timpul comiterii faptei
Consum de alcool
Stres situaţional (agitaţie)
Trăieşte cu un partener
Mobilitate mare (maşină bună)
Urmăreşte crima (în presă)
Îşi poate schimba locul de muncă/oraşul
Scor scăzut al inteligenţei
Inadecvat social
Necalificat
Incompetent sexual
Statut social scăzut
Fără loc de muncă (tatăl)
Educaţie dură în copilărie
Tip anxios în timpul comiterii faptei
Consum minim de alcool
Stres situaţional minim
Trăieşte singur
Trăieşte sau lucrează în apropierea locului crimei
Interes minim faţă de eveniment
Schimbare semnificativă de comportament (abuz de
droguri/alcool, religiozitate)

Diferenţe între criminalul organizat (psihopat) şi cel neorganizat (psihotic)

(perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă -
agresor)

Organizat – Psihopat Neorganizat – Psihotic

Plănuieşte atacul Atac spontan
Victima/locul este cunoscut Victima/locul este necunoscut
Personalizează victima Depersonalizează victima
Controlează conversaţia Conversaţie minimă
Locul crimei reflectă pierderea controlului Locul crimei este neîngrijit, întâmplător
Caută victime docile Victima este aleasă brusc, cu violenţă

10
Constrânge victima Constrângere minimă
Viol agresiv înainte de moartea victimei Actul sexual după moartea victimei
Cadavrul este ascuns Cadavrul este lăsat la vedere
Stres situaţional (agitaţie) Stres situaţional minim
Armă/urme absente Armă/urme prezente
Transportă cadavrul Cadavrul rămâne la locul crimei

De foarte multe ori, criminalii psihotici de orice tip ar fi ei, par a fi simple persoane,
nişte oameni obişnuiţi. De regulă, sunt ultimele persoane despre care vecinii sau prietenii lor
ar putea bănui ceva. Chiar şi cei care sunt diferiţi de majoritatea oamenilor (în sensul că nu
sunt nişte firi prea comunicative) sunt capabili sa pară îndeajuns de obişnuiţi astfel încât să nu
fie bănuiţi chiar de la început că ar fi criminali in serie, de multe ori au un loc de muncă unde
sunt consideraţi respectabili, iar uneori au soţ sau soţie si copii.
Denumim prin personalităţi criminale psihopatice, indivizii cu un anumit nivel
intelectual care, de-a lungul întregilor vieţi sau de la vârsta tânără, au tulburări manifeste de
comportament de tip antisocial sau a-social, cu caracter recurent sau mai des episodic, care se
dovedesc a fi puţin influenţaţi de metode sociale penale şi medicale şi pentru care nu posedă
mijloace de natură preventivă şi curativă – afirmaţia lui D. K. Henderson redă o latură a
dezechilibrului psihic caracteristic criminalilor psihopaţi.
Personalităţile criminale psihopatice sunt personalităţi anormale care suferă datorită
anormalităţii structurale sau care prin anormalitatea lor fac societatea să sufere.
Psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii
caracterizate clinic prin insuficienta capacitate episodică sau permanentă de integrare
armonică şi suplă în condiţiile obişnuite ale mediului familial, profesional sau în genere social
– definite astfel de V. Petrescu.
Psihopatiile sunt modele rigide, necorespunzătoare, în legătură cu percepţia şi aprecierea
lumii exterioare şi a sinelui suficient de grave, pentru a determina tulburări severe, fie pe
planul adaptării socio-profesionale fie pe cel al suferinţelor subiective. În prezent, se preferă
folosirea termenului de personalitate structurată dizarmonic în locul celui de psihopatie, pentru
a evita confuziile determinate de proliferarea definiţiilor acestuia din urmă, dar şi pentru că
noul termen reflectă de fapt, o realitate clinică.
S-au făcut cercetări privind comportamentul criminalului psihotic din copilărie pentru a
înţelege mai bine care este motivul ce-l face să ucidă. Pe lângă personalitatea psihotică mai

11
există şi alte personalităţi care duce la comportamentul deviant. Deprinderile sociale au fost
observate în tipul A, studiate de Price în 1982, din comportamente competitive şi agresive
tipice unor criminali în serie cum ar fi: J. Gacy.
Tipul A are legatură cu comportamentul antisocial şi narcisist, egocentrist şi de
hipersensibilitatea lacritică. Se crede că ucigaşii psihotici împart aceleaşi credinţe şi aptitudini,
lumea este văzută ca nedreaptă, autoritatea şi viaţa nu au nici o consistenţă, obsesia prin
agresiune şi preferinţă autocratică, în lumea lor fantezia este realitatea.
Lipsa abilităţii empatice duce la susţinerea credinţei că „victimele o merită” şi că violenţa
împotriva celorlalţi este normală.
Sentimentele de furie şi de teamă stimulează, provoacă şi întreţin comportamentul
delicvent al criminalilor psihotici. Studii în detaliu au identificat unele diferenţe genetice,
anatomice, biochimice şi fiziologice care pot candida la creşterea riscului unui comportament
criminal. Dorinţa de a avea putere îşi are rădăcinile în lumea naturală când persoana respectivă
are anumite lipsuri în viaţa din societate.

Bibliografie:
1. Dicţionar de psihologie, coordonator Noebert 5, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
2. Dicţionar de sociologie, coordonator: Boudon R; Besnard Ph.Lecuyer B.P.,Bucureşti Editura
Univers Enciclopedic, 1966
3. Coordonator Predescu V., Psihiatrie ,Ediţia a III-a,Vol.I, Bucureşti, Editura Medicală, 1989.
4. Diagnostic and statistical manual of mental disorders, American Psychiatric Association,
Ediţia a IlI-a, Washington D.C. 1987.
5. Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.
6. Manus A., Psihozele şi nevrozele adultului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.
7. Mistoreanu Ghe., Păun C., Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000.

12
8. Oancea I., Probleme de Criminologie, Bucureşti, Editura ALL, 1994.
9. Popescu-Neveanu, Zlate M., Creţu, Tinca, Psihologie, Bucureşti Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., 1995
10. Stănoiu R.M., Introducere în Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova 2000.
11. Vlad T.VIad C.Psihologia şi Psihopatologia Comportamentului Bucureşti Editura Militară
1978.

13