Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Francoise Dolto - Cand Apare Copilul
Francoise Dolto - Cand Apare Copilul
FRANÇOISE DOLTO este, alãturi de Jacques Lacan, una dintre personalitãtile de renume ale psihanalizei
franceze. si-a început activitatea înainte de cel de-al doilea rãzboi mondial la spitalul Bretonneau, sub
îndrumarea doctorului Edouard Pichon, presedinte al Societãtii Psihanalitice din Paris. A abordat cu
precãdere probleme legate de dezvoltarea copiilor, aplicînd metode psihanalitice de diagnostic si tratament
în tulburãrile psiho-afective si de comportament ale preadolescentilor.
Opere publicate: Psychanalyse et pediatrie (1971), apãrutã în româneste la Editura Humanitas, în 1993,
sub titlul Psihanaliza si copilul, L’Eveil de l’esprit chez l’enfant (1977), La Foi au risque de la psychanalyse
(1980), L’Evangile au risque de la psychanalyse (1980–1982), La Cause des enfants (1985), Tout est
langage (1987), L’Enfant du miroir (1987), La Cause des adolescents (1989).
FRANÇOISE DOLTO
Despre curãtenie
De data aceasta, am în fatã o mãrturie. Voi rezuma aceastã lungã scrisoare, care vine din partea unei
mame cu cinci copii. Cel mare are zece ani, iar ultimul, douãzeci si cinci de luni. Problema este, de fapt,
cum învatã copiii sã nu facã pe ei. Prin cei cinci copii, aceastã mamã a fãcut cinci experiente diferite, si
anume: cu primul a fost foarte insistentã, l-a dus mereu la olitã si l-a certat cînd fãcea pe el sau nu voia
sã se aseze pe olitã. Cu al doilea…
Da, dar de la ce vîrstã? Nu spune?
Ba da, cred cã da. Dar ca sã vedem va trebui sã citim scrisoarea pe îndelete.
Ne intereseazã mai ales cel mare, deoarece urmãtorii sînt educati prin identificare.
Am gãsit! „Am cinci copii, destul de apropiati ca vîrstã, cel mare are zece ani, iar ultimul douãzeci
si cinci de luni. Între primii doi e o diferentã de un an. Ca multe alte mame, eram dornicã sã-mi vãd primul
bãiat cît mai repede curat, mai ales cã surioara lui a venit pe lume imediat dupã el. Asa cã m-am încãpãtînat
sã-l pun pe olitã cît de des am putut, cîteodatã din orã în orã, certîndu-l si cînd nu fãcea nimic si cînd
fãcea pe el. Dupã un an de eforturi, am reusit; fix la doi ani, ziua, si la doi ani si jumãtate, noaptea. Deci,
nu am de ce sã fiu mîndrã“, spune ea. Asta a fost cu primul copil. Pe urmã, a inversat putin sistemul. Îl
punea pe olitã, dar nu-l mai certa pe copil, sau îl certa, dar nu-l mai punea pe olitã etc. si asa pînã la
ultimul, al cincilea, pe care l-a lãsat în pace: nu l-a pus deloc pe olitã. Concluzia ei este urmãtoarea: toti
copiii au încetat sã mai facã pe ei ziua la doi ani, si noaptea, la doi ani si jumãtate.
Este foarte amuzant si instructiv, îi multumim acestei mame pentru mãrturia ei.
Tot ea adaugã: „Nu cred cã meritã sã te strãduiesti atîta ca sã nu mai facã pe el.“
Aceste mãrturii vor consola, cu sigurantã, multe mame care îsi fac atîta sînge rãu pentru copilul lor,
care încã mai face pe el. Trebuie sã spun, de asemenea, cã aceastã mamã a avut noroc cã primul ei copil
n-a mai fãcut pipi în pat, deoarece a început sã-l învete prea repede cu olita. Doar în jurul vîrstei de doi
ani, din momentul în care copilul este în stare sã urce si sã coboare singur pe o scarã, o scarã de zidar,
pînã la ultima treaptã de care se prinde cu mîinile, doar atunci sistemul sãu nervos este dezvoltat suficient
pentru ca el sã poatã, dacã este atent, sã-si controleze reflexele sfincteriene. Înainte, e prea devreme. Aceastã
mamã a avut un al doilea copil dupã un an; cred cã cel mare a resimtit ca pe ceva foarte plãcut interesul
pe care mama sa l-a arãtat pentru funduletul lui; în felul acesta, îi acorda o atentie deosebitã.
Cred cã, fãrã sã-si dea seama, ea a fãcut pentru primul ei copil un lucru foarte abil, pentru cã în felul
acesta el a continuat sã retinã atentia mamei si dupã nasterea fratelui sãu. Ceilalti copii cresc prin identificare
cu cel mare. Toti vor sã facã, cît de repede pot, la fel de bine ca si cel mai mare. Evident cã nu reusesc,
ziua, înainte de douãzeci si una de luni, la fete, si douãzeci si trei de luni, la bãieti; bãietii sînt în urma
fetelor. Dar se pune o întrebare: dacã nu cumva acest prim copil este ceva mai perfectionist, mai putin
liber si suplu în miscãrile sale decît ceilalti? Dacã nu, e perfect. Oricum, este într-adevãr pãcat sã pierzi
atîta timp cu olita, cînd sînt atîtea lucruri de fãcut pentru ca mîinile, gura, vorbirea si întregul corp sã
cîstige în îndemînare… Cînd copilul îsi foloseste bine mîinile, cînd se miscã usor si îsi coordoneazã liber
si fãrã efort miscãrile, cînd are un tonus bun si vorbeste bine, ajunge sã vrea singur sã nu mai facã pe el,
sã procedeze ca adultii, adicã sã meargã la toaletã. Profit de ocazie sã spun cã mamele nu ar trebui niciodatã
sã aducã olita în bucãtãrie sau în camera copiilor. Aceasta trebuie sã aibã locul ei în baie, cu exceptia
noptii, iar copilul – doar dacã e foarte frig, în timpul iernii, desigur, – sã meargã întotdeauna la baie cînd
are nevoie si nu în încãperile unde se stã sau se mãnîncã.
16
Cine pãrãseste pe cine?
Iatã o mamã care are un copilas de trei luni: ea ne spune cã acesta va fi dus la cresã si vã întreabã
cum sã netezeascã aceastã tranzitie între viata din mijlocul familiei si intrarea la cresã. Ne mai spune cã
toti cei din jurul ei se strãduiesc sã-i explice cît de rele sînt cresele pentru copii, dar ea nu vrea sã renunte.
Vã întreabã dacã, de exemplu, ar trebui sã se ocupe mai putin de copilul ei în sãptãmîna de dinaintea
intrãrii la cresã sau dacã, profitînd de zilele de sãrbãtoare, ar trebui sã-l lase pe copil cît mai mult la rude,
la bunici de pildã.
Categoric nu. Aceastã mamã trebuie sã se ocupe de copilul ei… Cred cã este mai important sã meargã
împreunã cu el la altii, si sã nu-l lase în grija altora si sã plece. Pentru sugar, nu e defel acelasi lucru sã
fie lãsat împreunã cu altii de seama lui, asa cum va fi la cresã peste trei luni, sau sã fie pãrãsit de persoane
adulte. Dar dacã acest copil o va vedea mereu pe mama lui cã stã de vorbã cu alti adulti, si nu rãmîne
singur cu ea, îi va fi cu sigurantã mult mai usor. De altfel, toti sugarii ar trebui sã meargã deseori în vizitã
la alte persoane împreunã cu mama lor. De cîte ori mama merge undeva, ar trebui – dacã e posibil – sãl
ia cu ea si în felul acesta el îsi va cunoaste unchii, mãtusile, bunicile etc. Dar asta nu înseamnã cã trebuie
sã-l lase si sã plece. Nu e mai putin adevãrat cã asta este o vîrstã nepotrivitã pentru a da un copil la cresã.
E prea mic?
Nu, nu din cauza asta; dimpotrivã, copiii pot fi dati la cresã foarte devreme. Copilul se obisnuieste
repede cu acest ritm. Dar e o vîrstã cînd va simti foarte mult lipsa mamei sale. Deci, trebuie pregãtit în
acest sens… Nu ne spune cumva ce muncã va face si dacã va fi ocupatã tot timpul?
Dupã cîte mi se pare, tine sã nu-si abandoneze activitatea pe care o desfãsoarã în prezent. Cred cã
este în concediu de maternitate, dar vrea neapãrat sã-si reia activitatea.
Copilul se va obisnui cu noua situatie în cîteva sãptãmîni, dar va trebui ca mama lui sã îi explice:
„Sînt obligatã sã merg sã lucrez. Îmi pare foarte rãu cã te duc la cresã, dar acolo ai sã-ti faci prieteni, ai
sã întîlnesti alti copii ca tine.“ Sã îi vorbeascã des despre ceilalti copii si sã meargã cu el în parc sã-i vadã
împreunã cu mamele lor; sã-i numeascã „ceilalti copii“, „micii prieteni“, „colegii“, „fetitele“, „bãieteii“
etc. Sã nu-i spunã niciodatã cã unul sau altul dintre copii este mai drãgut decît el; copilul trebuie sã stie
cã, pentru mama sa, el este cel mai important, chiar dacã de fatã cu el si cu o altã mamã ea vorbeste si
cu un alt copil.
În orice caz, nu trebuie sã-i arate mai putin interes sau sã se ocupe mai putin de el...
Cu sigurantã, nu. La cresã, asistentele medicale se ocupã imens de sugari. Atunci, ea de ce nu? Evident,
în prezenta lui, vorbindu-i mereu, ea trebuie sã se ocupe si de casã, ca toate femeile: acestea fac multe
alte lucruri, ocupîndu-se în acelasi timp si de copiii lor.
Aceste probleme, legate de despãrtirea de un sugar, revin foarte des.
Am aici douã scrisori în acest sens. Una vine din partea unei bunici care vã scrie: „Urmeazã sã am
grijã de nepotica mea începînd cu luna ianuarie. Ati putea sã-mi spuneti ce mãsuri trebuie luate în vederea
acestei schimbãri din viata ei?“ Copilasul va avea atunci de-abia trei luni.
si nu ne spune dacã fetita îsi va vedea sau nu zilnic pãrintii?
Se pare cã da. Dar nu dã prea multe amãnunte: „O sã stea la mine de la ora opt dimineata la cinci
si jumãtate dupã amiaza, în afarã de miercuri, sîmbãtã si duminicã, deci în acest timp altcineva va avea
grijã de ea, va avea alt pãtut si altã ambiantã“.
Atunci, este o situatie despre care am mai vorbit: copilasul ar trebui încã de acum dus de mama sau
de tatãl lui sã stea cîteva ore la bunica. Sã se obisnuiascã cu atmosfera. Iar mama sã-i spunã: „Vezi, acum
sîntem la bunica ta.“ Din ceea ce ne scrie, aceasta se va ocupa de fetitã doar peste zi si nu zilnic. E perfect.
Copilul trebuie prevenit. Trebuie sã intre în contact cu acest cadru nou prin prezenta si vocea tatãlui sãu,
prin prezenta si vocea mamei sale. si pe urmã, e bine sã aibã la el cîteva lucruri de la mama sa, sã-i poatã
simti mirosul, precum si cîteva jucãrii pe care le are acasã, care sã fie duse si aduse de fiecare datã la si
de la bunica, dar si jucãrii pe care le va gãsi întotdeauna acolo si pe care, dupã un timp, le va aduce acasã
la pãrintii sãi, tot asa cum altele vor fi duse si lãsate la bunica. De asemenea, va avea si un obiect preferat
pe care-l va duce si aduce cu el, de la mama la bunica si de la bunica la mama. Acest copil va avea pur
si simplu douã locuri, unde se va simti la fel de bine. El trebuie sã simtã continuitatea persoanei sale între
cele douã locuri. În felul acesta, se va acomoda foarte usor. Ar fi bine ca fiecare, si bunica si pãrintii, sã
17
aibã stabilite zilele în care plimbã copilul.
Deci, nu e nimic dramatic. Cealaltã scrisoare e din partea unui tatã. El merge ceva mai departe decît
bunica din scrisoarea precedentã, dar tot în legãturã cu despãrtirea de copil: „Care ar putea fi consecintele
imediate, dar mai ales pe termen lung, asupra unui copil care, la douãzeci de luni, va fi despãrtit timp de
trei luni si jumãtate de pãrintii sãi?“
Douãzeci de luni... probabil cã deja merge, aleargã si vorbeste. Deci, chiar dacã încã nu vorbeste
foarte bine, limbajul lui poate fi usor înteles. Acest copil trebuie pregãtit, trebuie sã i se vorbeascã despre
schimbarea care îl asteaptã. Sã fie condus, acolo unde urmeazã sã stea în aceastã perioadã, de mama sau
de tatãl lui si îsi vor lua rãmas bun de la el chiar dacã acesta va plînge; sã nu plece cînd copilul doarme
sau cînd nu-i vede cã pleacã. Apoi sã-i scrie scrisori, sã-i facã desene; sã-i trimitã biscuiti, bomboane, în
mod regulat si cel putin o datã pe sãptãmînã; copilul trebuie sã primeascã de la pãrintii lui semne cã se
gîndesc la el. Acesta este lucrul cel mai important. Douãzeci de luni este o vîrstã foarte potrivitã pentru
a suporta o despãrtire... Pãrintii trebuie sã-si manifeste în permanentã prezenta, dovedindu-i cã s-au gîndit
la el. si pe urmã, nu trebuie sã se mire atunci cînd copilul nu e multumit. Acesta este, evident, felul lui
de a reactiona. E mult mai bine dacã un copil reactioneazã la o despãrtire. Iar cînd îsi va revedea pãrintii,
dacã e îmbufnat, acestia trebuie sã-l înteleagã, sã stea de vorbã cu el, sã nu-i reproseze nimic. Totul va
trece repede. Din moment ce aceastã despãrtire nu poate fi evitatã, foarte bine, va fi o încercare pe care
trebuie s-o treacã. Încercarea la care va fi supusã bunica, sau persoana la care va petrece aceastã perioadã,
va fi probabil mai dificilã decît a lui, cînd el o va pãrãsi. Nu va trebui luat de acolo brusc. Iar pãrintii vor
trebui sã vorbeascã dupã aceea cu el despre aceastã despãrtire, despre bucuria revederii fãrã sã spunã
unuia si altuia, de fatã cu el, cã a pãrut indiferent atunci cînd s-au reîntîlnit.
O altã mamã ne scrie urmãtoarele: „Am un bãietel de doi ani si jumãtate. Cînd avea vîrsta criticã
de sapte luni, l-am abandonat trei zile pe sãptãmînã.“
Se vede din capul locului cã mama se simte vinovatã, deoarece spune „l-am abandonat“ si nu „l-am
lãsat în grija cuiva“ de dimineata pînã seara.
Deci, din motive profesionale, si-a lãsat copilul în grija cuiva: „Trebuie sã adaug cã am o situatie
privilegiatã, deoarece sînt profesoarã. Prin urmare, îmi pot petrece toate vacantele cu copilul.“ În al doilea
an, cum avea program aproape în fiecare zi, si-a lãsat copilul în grija cuiva. Totul a decurs normal. Apoi,
anul acesta (copilul are doi ani si jumãtate): „Am întrerupt serviciul, dar am vrut sã-mi duc copilul la
grãdinitã ca sã fie în contact cu alti copii.“
Tocmai în perioada în care nu mai lucreazã?
Da.
Ca sã vezi! E curios.
I-a explicat copilului cã grãdinita este un loc unde te simti bine, unde îti faci multi prieteni: „Din
nefericire, spune ea, dupã prima zi, copilul refuzã sistematic sã mai meargã la grãdinitã si plînge tot timpul.“
Mama vrea sã stie dacã trebuie sã insiste sau dacã, dimpotrivã, sã mai astepte cîteva luni înainte de a
face o nouã încercare.
Cred cã aceastã mamã întelege foarte bine problema cu care se confruntã. Copilul ei era în grija cuiva...
Am vãzut cã are sentimentul cã l-a abandonat. Cu toate acestea, copilul pãrea cã se simte bine acolo. Nu
ne spune dacã mai erau si alti copii sau dacã era singur... Fãrã îndoialã cã, pentru el, la doi ani si jumãtate,
e de neînteles faptul cã trebuie sã meargã la grãdinitã cu alti copii, în timp ce mama, cu care acum se
obisnuise sã stea în fiecare zi, rãmîne acasã; tocmai pentru cã ea ar fi putut sã facã cu el tot ce se face
într-o grãdinitã, fãrã sã mai punem la socotealã tot ce nu se poate face acolo si anume sã stea de vorbã
cu mama lui si sã participe la treburile ei, cumpãrãturi, mîncare, curãtenie...
Am impresia cã a decis asa pentru a-i permite sã intre în contact cu alti copii. Nu mai are frati.
Tocmai, de vreme ce este o mamã care stie sã se ocupe de copii... Ar putea trece cu sigurantã acum
la un alt gen de relatii materne, un stil pe care nu-l putea adopta persoana ce avea grijã de el. Din moment
ce mama stã acum acasã, nu spun sã-l ducã din nou acolo, dar sã nu elimine complet aceastã persoanã,
sã-l lase la ea una sau douã dupã-amieze pe sãptãmînã, de pildã. În felul acesta, mama se va putea odihni
putin. Din ce cauzã a întrerupt serviciul? Probabil ca sã se odihneascã sau din alt motiv, despre care nu
vorbeste. Deci, poate va reusi sã se ocupe de fiul ei dar, în acelasi timp, deoarece acum el stie ce înseamnã
grãdinita, îl va pregãti, obisnuindu-l sã se joace, sã deseneze, sã cînte, sã fie atent la anumite lucruri.
18
Trebuie de asemenea sã spun cã la doi ani si jumãtate este cam devreme pentru grãdinitã.
De fapt, un copil nu poate fi dus la grãdinitã la doi ani si jumãtate decît dacã este deja obisnuit sã
se joace cu alti copii, atît acasã cît si în altã parte, si va merge acolo, atras fiind de compania unui alt
copil pe care îl cunostea dinainte sau a unui copil mai mare pe care vrea sã îl imite. Doi ani si jumãtate
– e prea devreme.
În general, care este, dupã pãrerea dumneavoastrã, vîrsta idealã pentru a duce un copil la grãdinitã?
Nu putem vorbi despre un copil în general. Fiecare copil e diferit. Existã copii care îsi petrec foarte
bine timpul acasã, cînd au fost învãtati cum sã si-l petreacã si, mai ales, cînd fac împreunã cu mama lor
tot ce face ea în gospodãrie. Copilul trebuie sã fie foarte îndemînatic acasã, sã stie sã-si gãseascã singur
o ocupatie, sã se joace singur, sã vorbeascã despre ce face, sã imagineze povesti împreunã cu ursuletii,
cu pãpusile, cu masinutele sale; sã inventeze jocuri, singur sau cu altcineva care, în timp ce lucreazã alãturi,
intrã în joaca lui: învatã, în felul acesta, sã coopereze, curãtã legume cu mama, face cumpãrãturi, observã
lucrurile de pe stradã. Doar dupã aceastã fazã va fi interesat de grãdinitã, dupã ce, în prealabil, a fost de
multe ori în parc sã se joace fãrã restrictii cu alti copii, obisnuindu-se sã vinã la mama lui ori de cîte ori
apãreau mici conflicte în urma cãrora mama îl consola si îi explica experienta pe care tocmai a trãit-o.
Deci, ce vîrstã?
Trei ani, pentru un copil dezghetat, trei ani e bine. Doi ani si jumãtate cred cã e prea devreme, mai
ales dacã e vorba de un copil singur la pãrinti, care va trebui mai întîi sã se obisnuiascã cu compania
altor copii.
Pe de altã parte, existã o vîrstã limitã care nu trebuie depãsitã? Un copil nu trebuie tinut acasã prea
mult, nu-i asa?
Nu, dar asta depinde si de felul în care copilul e obisnuit sã-si petreacã timpul acasã si de cît cunoaste
din lumea de afarã, vecinii, strada, parcul etc. Altãdatã, copiii mergeau la scoalã la sase ani pentru cã
înainte fãcuserã acasã, în familie, cu persoane din anturaj, tot ce se face azi la grãdinitã. Pentru copil,
familia nu se reduce la mamã si la tatã. Erau bunica, unchii, mãtusile, verisorii, vecinii. Precum si participarea
copilului la treburile casei. În felul acesta, el era bucuros sã meargã sã învete sã citeascã si sã scrie, deoarece
stia deja sã facã multe lucruri: cînta cîntecele, dansa, stia sã se joace singur si sã fie folositor... În sfîrsit,
tot ce e în stare sã facã un copil cu corpul lui, cu inteligenta sa manualã si corporalã îl face sã fie cu
adevãrat un mic prieten în viata de fiecare zi. Oricum, la doi ani si jumãtate – cu exceptia unor copii
deosebit de dezghetati si foarte dornici sã fie tot timpul în contact cu altii de vîrsta lor – este prea devreme
pentru grãdinitã.