ACCESIBILITATEA PRACTICĂRII LUPTELOR

Luptele fac parte din categoria sporturilor incluse în atletica grea şi

anume: box, haltere, judo, sambo, lupte greco-romane, lupte libere,
culturism, etc.
Luptele greco-romane sunt un sport de luptă ce se bazeaza pe trântirea
adversarului prin apucări de la centura în sus (trunchi, braţe, cap).
Luptele libere sunt un sportul de luptă ce se bazează pe trântirea
adversarului prin apucări de tot corpul (cap, braţ, trunchi, picioare).
Luptele se caracterizează prin:
a) Angajament individual. Rezultatele obţinute de fiecare luptător
reprezintă propria contribuţie. Luptătorul nu se poate sprijini în concurs
decât pe propria sa pregătire.
b) Aciclitate tehnică şi variabilitate tactică. Conţinutul tehnic al
luptelor este reprezentat de un număr mare de procedee tehnice, variante şi
manevre ale acestora. În timpul luptei ele nu se succed într-o anumită ordine,
ci în funcţie de situaţia concretă. În funcţie de particularităţile adversarului
luptătorul selecţionează şi foloseşte anumite procedee.
c) Spectaculozitate şi eficienţă. În lupte, spre deosebire de alte
ramuri sportive, procedeele tehnice spectaculoase sunt cotate cu mai multe
puncte tehnice. Astfel, lupta spectaculoasă devine şi eficientă. În acest
context lupta în apărare se reduce la momente scurte.
d) Inventivitate şi creativitate. În cadrul unui concurs fiecare luptător
se întâlneşte cu mai mulţi concurenţi. Pentru aceasta el trebuie să-şi
alcătuiască planul tactic de ducere a luptei, din care nu lipsesc elementele
surprinzătoare pentru adversar. Multitudinea procedeelor tehnice însuşite
asigură luptătorului largi posibilităţi de a se manifesta inedit, creator în
luptă. Pe măsura completării informaţiilor primite de la adversar di primele
contacte, luptătorul trebue să-şi reorganizeze planul tactic de ducere al
luptei.
e) Universalitate tehnică şi particularizare pe categorii. După cum
bine se ştie concursul solicită deosebit de mult luptătorii sub aspect tehnico-
tactic. Fiecare categorie se distinge printr-un profil tehnico-tactic propriu.
Încadrarea cu succes a unui luptător într-un profil tehnico-tactic de categorie
trece mai întâi prin însuşirea completă a tehnicii.
f) Timp variabil de desfăşurare a luptei. Chiar dacă regulamentul
prevede ca durata unei întâlniri să aibă 2 x 3’+ 30” p, lupta nu epuizează
întodeauna acest timp. Posibilitatea încheierii luptei mai devreme este mare,
avându-se în vedere obţinerea tuşului sau a superiorităţii tehnice (10 puncte
avans).
g) Accesibilitate largă. Concursul se desfăşoară în limita a opt
categorii de greutate. Acest lucru permite permite statuarea unor condiţii
egale pentru concurenţi, înlaturându-se handucapul de greutate. Dezvoltarea
pe parcurs a luptatorului şi creşterea sa în greutate nu pericliteaza poziţiasa
sportiva.
Diferenţa de greutate între categoriile învecinate nu este prea mare,
astfel încât efectuarea pentru concurs a categoriei inferioare prin pierdere de
greutate nu periclitează starea de sănatate a luptătorului.
Spre deosebire de alte ramuri sportive care solicită practicanţi de o
anumită înălţime şi greutate, în practicarea luptelor pot fi aleşi indivizi
heterogeni privind dezvoltare lor fizică, ei având posibilitatea de a se încadra
într-o categorie potrivită greutăţii corporale. După cum am amintit anterior,
în practicarea luptelor vom întâlni luptători de diferite înălţimi, greutăţi
corporale şi diferite structuri somatice.
Din punct de vedere financiar, practicarea luptelor nu necesită o
mare investiţie pe lângă alte ramuri sportive. Condiţiile materiale necesare
iniţierii în practica luptelor sunt uşor de îndeplinit.
În esenţă (valabil şi pentru fete şi pentru băieţi) iniţierea în lupte se
poate efectua în cea mai mare parte (cu excepţia aruncărilor) pe o suprafaţă
acoperită de un covor oarecare. Dacă se poate achiziţiona un covor de
gimnastică sau, şi mai bine, câteva saltele acoperite de o prelată, este evident
că elevii interesaţi de
practicarea acestei ramuri sportive ar putea consacra, mai ales în sezonul
rece, totalitatea timpului lor de pregătire sportivă pentru activităţi preferate.
ABC-ul sporturilor de luptă, în general, nu cere decât condiţii uşor de
îndeplinit iar această exersare a elementelor tehnice specifice sportului le va
fi de folos şi în practicarea altor discipline sportive.
Lupta este o înfruntare între două persoane. Începerea procesului de
învăţare se poate face prin introducerea de reguli simple. De exemplu, pentru
început se poate realiza doborârea adversarului pe iarbă sau pe covor (saltea)
indiferent de poziţie. O confruntare atât de simplă s-ar putea foarte uşor
desfăşura pe o supraqfaţă acoperită cu prelată sau pe nisip. Acest lucru a
inspirat ideea practicării luptelor pe plajă pentru copii şi adulţi.
Numeroşi pictori cunoscuţi au imortalizat în tablourile lor luptele în
aer liber. Se ştie că instinctual luptei este implantat adânc în mentalitatea
copiilor. De aceea copii îşi găsesc parteneri pentru lupte în cadrul familiei,
acasă, pe strada unde locuiesc, la şcoală, la cluburi.
 Pregătirea trebuie să înceapă cu formarea unor deprinderi motrice cât
mai bogate, cu dezvoltarea fizică armonioasă precum şi cu o progresivă
dezvoltare a calităţilor motrice.
Formarea deprinderilor motrice se asigură prin utilizarea în lecţie a
unor exerciţii componente ale procedeelor tehnico-tactice de bază.
Cu aceste exerciţii este bine să se conceapă diferite jocuri dinamice,
pentru a obliga tinerii să le execute în diferite situaţii şi sub formă de
întrecere. Exerciţiile din sporturile complementare vor fi adaptate,
selecţionându-se din cadrul acestora, elemente cu structură asemănătoare cu
cele din sporturile de luptă.

METODE DE CERCETARE

Metoda documentării – este metoda prin care cercetătorul intră în

posesia datelor privitoare la rezultatele obţinute de alţi cercetători în
domeniul temei respective. Aceasta presupune căutarea surselor
bibliografice de specialitate, consultarea şi selecţionarea lor, prelucrarea şi
interpretarea informaţiilor. Se întocmesc fişe de semnalare şi fişe de conţinut
în care sunt consemnate: rezumate, citate şi unele reprezentări grafice
originale.
Documentarea pentru o cercetare ştiinţifică se face prin consultarea
bibliografiei de specialitate autohtone, a caietelor antrenorilor, a
documentelor de evidenţă a cabinetelor metodico-sportive şi, bineînţeles,
din literatura de specialitate mondială.
Prin utilizarea acestei metode am reuşit să asigurăm lucrării o temeinică
fundamentare ştiinţifică cu scopul înţelegerii cât mai exacte a fenomenelor
întâlnite în problematica lucrării. S-a folosit această metodă de cercetare în
vederea sintetizării noţiunilor teoretice necesare cercetării noastre.

Metoda observaţiei – presupune urmărirea conştientă a procesului

instructiv, a influenţelor exercitate asupra sportivului şi comportarea lui sub
aceste influenţe. Ea trebuie desfăşurată conform unui plan tematic şi cu
ajutorul unor mijloace tehnice menite să surprindă fenomenele şi procesele
urmărite.
Observaţiile sunt înregistrate sub formă de protocoale. Observaţia
poate fi făcută din interiorul procesului urmărit, atunci când cercetătorul
participă afectiv şi efectiv la conducerea acestui proces. În acest caz
cercetătorul poate pătrunde în esenţa fenomenului şi chiar să influenţeze
evoluţia în sensul impus de cercetare, dar observaţia făcută de el poate fi
denaturată datorită influenţelor mediului şi trăirilor personale, în calitate de
participant activ. În cazul în care observaţia este făcută din afara procesului
studiat, observatorul este numit cercetător, iar observaţia are calitatea de a fi
obiectivă şi de a nu exercita nici un fel de influenţă asupra desfăşurării
procesului sau fenomenului respectiv.
Dificultatea cea mai mare în folosirea acestei metode este determinată
de complexitatea fenomenelor specifice antrenamentului sportiv şi a
relaţiilor dintre acestea.
Pe baza propriei experienţe şi pe baza convorbirii cu diferiţi specialişti,
am reuşit să realizez o observaţie cât mai obiectivă a problemelor ce privesc
alura (fizionomia) luptei de concurs. Observaţia pedagogică, efectuată
asupra colectivelor selecţionate a făcut posibilă reţinerea unor factori
favorizanţi/perturbanţi ai instruirii luptătorilor juniori.
 Metoda convorbirii – reprezintă o discuţie angajată între cercetător şi
subiectul investigat. Aceasta implică o relaţie directă între cercetător şi
subiect, o sinceritate deplină a subiectului precum şi schimbarea locului şi
rolurilor partenerilor.
Cercetătorul trebuie să aibă pregătite întrebările şi să aibă informaţii
despre subiect pentru a-l putea motiva şi angrena în convorbire.
Convorbirea a fost efectuată la nivelul profesorilor şi antrenorilor de
lupte care se ocupă cu instruirea luptătorilor, şi care au avut rezultate
deosebite în performanţă, reuşind ca printr-o instruire ştiinţifică să scoată
luptători valoroşi.
Prin intermediul convorbirilor dirijate spre problematica temei supusă
studiului nostru s-au creat posibilităţi de cunoaştere a realităţii actuale de
ordin tehnico-tactic, biologic, motric şi psihic, precum şi posibilităţile de
îmbunătăţire a nivelului de pregătire a luptătorilor juniori.
Ca orice metodă şi convorbirea are avantaje şi dezavantaje. Prin metoda
convorbirii se pot recolta un număr mare de informaţii variate, în mod
direct, dar
acestea pot fi subiective şi, de asemenea se poate întâlni o lipsă de
receptivitate a subiectului.
 PARTICULARITĂŢILE PRACTICĂRII
LUPTELOR LEGATE DE ÎNVĂŢARE ŞI
CONCURS

ÎNVĂŢAREA STRUCTURILOR MOTRICE

Învăţarea mişcărilor specifice unei ramuri de sport se înscrie în

problematica învăţării, concept ce poate fi discutat din punct de vedere
pedagogic, dar şi pshiologic.
Pedagogia consideră învăţarea proces de asimilare a cunoştinţelor şi
de formare a deprinderilor şi priceperilor necesare activităţii viitoare.
Psihologia defineşte învăţarea ca fenomen psihocomportamental.
Astfel, unii specialişti au concluzionat că învăţarea reprezintă
fenomenul prin care un individ dobândeşte noi forme de comportament ca
urmare a exersării.
După B. Cratty, citat de A. Dragnea, “învăţarea inteligent-motrică este
caracteristică procesului de însuşire a tehnicii ramurilor de sport euristice, în
care adversarul este opoziv, inventiv, acţiunile desfăşurându-se în condiţii de
mare incertitudine”. Având în vedere caracteristicile tehnicii luptelor ca
ramură sportivă putem spune că învăţarea este una inteligent-motrică.
Învăţarea tehnicii şi tacticii luptelor constituie un punct bine discutat
de către specialişti. Tehnica luptelor a evoluat în timp, dar nu a suferit
modificări radicale de fond. Au apărut noi procedee folosite în concurs şi s-
au perfecţionat şi execuţiile din poziţii diferite.
Metodica învăţării a parcurs un drum mai anevoios, existând mereu
discuţii în legătură cu începerea instruirii şi selecţionarea copiilor, alegerea
celor mai adecvate mijloace şi elaborarea sistemului competiţional.Legat de
începerea procesului de pregătire Louis Ballery (Franţa), citat de Gh. Cismaş
în lucrarea sa “Instruirea Juniorilor”, apreciază că “startul procesului de
învăţare să se facă printr-o preucenicie, cuprinzând studiul măiestriei:
deplasării, apărărilor şi fixării la sol, controlul căderilor, realizării
elementelor specifice (prize, orientare). În această preucenicie un loc este
rezervat şi execuţiei de exerciţii speciale, pregătitoare pentru lupte”.
Pentru a se învăţa deplasările pe saltea, manevrele de apărare şi
fixările la sol se folosesc exerciţii speciale sub diferite forme (chiar de joc)
sau se utilizează direct învăţarea de prize şi alte efecte ale tehnicii.
A învăţa pe cineva să lupte înseamnă a-l face să înţeleagă şi să simtă
ceea ce constituie propriul său echilibru în echilibrul cuplului format de cei
doi opozanţi ai unei întâlniri. Totul se finalizează atunci când se realizează
un dezechilibru al grupului printr-o acţiune tehnică pe o reacţie a
adversarului, apoi pe durata căderii se va acţiona cu scopul de a orienta către
saltea cei doi umeri ai adversarului şi de a se regăsi în final deasupra lui
(Louis Ballery).
După cum se ştie etapele învăţării tehnicii sportive sunt următoarele:
1. Etapa informării şi a formării reprezentării mişcării;
2. Etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate;
3. Etapa coordonărilor fine şi a consolidării procedeelor tehnice;
4. Etapa perfecţionării şi supra-învăţării procedeului tehnic, care este
caracterizată de efectuarea acestuia în condiţii variate cu indici
superiori de eficienţă.
După M. Matura, citat de Gh. Cismaş, punctele de vedere discutate în
legătură cu învăţarea luptelor sunt următoarele:
 1. Învăţarea a mai puţine procedee, dar într-un mod detaliat şi însuşite
până la perfecţiune.
2. Învăţarea unui vast conţinut (în raport cu facultăţile receptive
ale luptătorilor începători) şi acumularea unei munci de repetiţie
adecvate.
Se menţionează, referitor la obiectivele instruirii, că în activitatea cu
copiii nu trebuie încercată atingerea performanţelor record. Primul obiectiv
al antrenamentului este de a instala fundamentele performanţelor
multiforme( ale tuturor factorilor antrenamentului).
Este bine ca la vârsta de 16 ani să se termine învăţarea tehnicii
fundamentale, urmând ca de la 17 ani să se treacă la antrenamentul
competitiv.
Pentru a se atinge nivelul maxim în pregătirea copiilor şi juniorilor se
recomandă perfecţionarea elementelor structurale ale pregătirii şi ale
legăturilor lor funcţionale reciproce, pe trei nivele diferenţiate:
a) Nivelul orientării
b) Nivelul didactic şi metodologic
c) Nivelul aprecierilor şi autocontrolului (R. Petrov)
În procesul de instruire al luptătorilor învăţarea şi perfecţionarea se
află într-o strânsă legătură. Este foarte greu de stabilit o delimitare precisă
între cele două aspecte. Este suficient ca în timpul învăţării să schimbăm
doar partenerii de execuţie pentru a avea nişte condiţii noi de lucru care să
solicite o adaptare la alte condiţii specifice perfecţionării. Chiar mai mult
decât atât, în cazul învăţării unui procedeu de trântire, când se ajunge la faza
de finalizare primele două faze sunt supuse perfecţionării.
Trecerea prea timpurie la perfecţionarea unui procedeu de trântire prin
schimbarea condiţiilor de lucru poate duce la denaturarea tehnicii de
execuţie şi prin aceasta la accidente. Această trecere trebuie făcută în
concordanţă cu dezvoltarea calităţilor motrice.
Cele două componente: învăţarea şi perfecţionarea, se vor găsi
concomitant în cadrul lecţiilor, pentru ele existând sarcini.
Exerciţiile metodice pentru învăţarea şi perfeţionarea procedeelor
tehnice se vor selecţiona în funcţie de nivelul de dezvoltare a deprinderilor
motrice specifice
şi de particularităţile subiecţilor.
Se are în vedere că pentru învăţarea şi perfecţionarea procedeelor de
aruncare trebuie să se folosească un număr mai mare de mijloace decât
pentru celelalte procedee.
Se ştie că în privinţa mijloacelor şi metodelor apar tot mai des
orientări pentru înţelegerea conţinutului şi a particularităţilor lor de folosire.
Noile orientări sunt strâns legate de complexitatea cunoştinţelor care trebuie
însuşite, de noile date stiinţifice referitoare la posibilităţile de adaptare a
organismului uman precum şi tendinţele de dezvoltare a luptelor pe plan
mondial.
Principiile şi metodele care stau la baza pregătirii trebuie să asigure
însuşirea deplină a conţinutului tehnic şi tactic al luptelor.
După V. Popovici şi I. Cornianu “conţinutul principal al învăţării în
lupte îl constituie formarea deprinderilor motrice la sportivi”. Aceste
deprinderi stau la baza însuşirii procedeelor tehnice specifice.
În timpul învăţării, repetarea aceleiaşi structuri motrice în nişte
condiţii stabile ale mediului înconjurător, produce în scoarţa cerebrală o
sistematizare a proceselor nervoase, ceea ce dă naştere unui stereotip
dinamic. Astfel, se stabileşte un lanţ ordonat de legături nervoase temporare,
care asigură efectuarea actului stereotip imediat ce apare stimulul
declanşator.
Ţinând seama de faptul că învăţarea procedeelor tehnice nu reprezintă
un scop în sine, ci doar treapta intermediară spre obiectivul final – folosirea
lor în condiţiile concursului – este evidentă cerinţa creării unor reflexe
condiţionate complexe, care să-şi găsească aplicabilitate în cele mai
deosebite condiţii proprii întrecerilor de lupte.
Ajungerea la obţinerea unor rezultate maxime se realizează după 10-
12 ani de instruire şi practicare a luptelor. De felul cum se efectuează
instruirea celor care încep practicarea luptelor la vârsta de 11-12 ani depind
în mare măsură rezultatele pe care le vor putea obţine ulterior. În însuşirea
corectă a mecanismelor tehnice de bază, a acţiunilor pregătitoare trebuie să
se ţină seama de particularităţile tehnico-tactice şi fizice ale viitorilor
adversari. Însuşirea corectă solicită adesea indici precişi de viteză, de forţă,
de îndemânare şi de mobilitate care nu se găsesc la un nivel corespunzător la
toţi juniorii sportivi.
Din acestea rezultă că, cunoaşterea şi aplicarea principiilor şi
metodelor de învăţare în lupte trebuie să asigure îndeplinirea scopului final.
La baza învăţării tehnicii şi tacticii luptelor stau următoarele principii:
a) Principiul participării conştiente şi active;
b) Principiul intuiţiei;
c) Principiul sistematizării şi continuităţii;
d) Principiul accesibilităţii;
e) Principiul însuşirii temeinice;
f) Principiul individualizării.
Privind aplicarea acestor principii în instruirea luptătorilor trebuie să
se ţină seama că ele se află într-o stânsă interdependenţă şi interferenţă.
 Datorită structurilor motrice ce caracterizează tehnica şi tactica
luptelor, principiul accesibilităţii are o dublă valenţă.
Principiul accesibilităţii trebuie aspectat atât în alegerea şi predarea
complexităţii şi dificultăţii procedeelor tehnice care se învaţă cât şi în
creşterea treptată a efortului.
Respectând succesiunea învăţării tehnicii, pornind cu exerciţiile
specifice podului, cu rostogolirile, răsturnările din parter, trecerile peste
adversar, rulările, etc, iar în cadrul fiecărei grupe respectând succesiunea
procedeelor pe baza continuităţii acţiunilor şi a prizelor, însuşirea
conţinutului instruirii devine mai sigură.Folosirea în cadrul lecţiilor a unor
angajări cu temă, angajări pe reprize scurte sau angajări sub diferite forme de
luptă poate contribui la respectarea principiului efortului continuu. Se ştie că
exerciţiile metodice folosite pentru învăţare nu pot rezolva singure în
întregime cerinţele acestui principiu.
În legătură cu particularităţile aplicării principiului participării
conştiente şi active trebuie avut în vedere faptul că la baza sa stă înţelegerea
ca rezultat al gândirii.
La începători dezvoltarea gândirii ca premisă a unei înţelegeri
profunde trebuie realizată prin acţiuni tactice simple, prin trezirea interesului
pentru execuţiile eficiente. Pentru aceasta se pot folosi exemplificări legate
de numele celor mai cunoscuţi luptători.
Nu se neglijază nici activitatea de distribuire a unor sarcini individuale
a căror responsabilitate începe încă din vestiarul sălii.
Acestea pot fi:
 respectarea ordinii îmbrăcămintei în vestiar;
 intrarea la timp şi în mod organizat în sală;
 curăţarea prelatei şi aranjarea saltelelor;
  pregătirea materialelor ajutătoare;
 formarea şi pregătirea echipelor pentru diferite jocuri
dinamice;
 observarea unor greşeli de execuţie ale partenerilor;
 enumerarea procedeelor tehnice învăţate;
 demonstrarea procedeelor învăţate;

 studierea regulamentului (înţelegerea sa);

 explicarea unor procedee tehnice complexe învăţate anterior.
Principiul intuiţiei uşurează drumul spre cunoaştere. El ajută la
perceperea concretă şi clară a mişcărilor specifice şi la formarea
reprezentărilor procedeelor tehnice. Pentru aceasta un rol deosebit îl au
organele de simţ.Imaginea mecanismului tehnic se formează prin
demonstraţia şi explicaţia acestuia, prin diferite întrebări şi indicaţii şi prin
exersarea propriu-zisă.
Ponderea acestor metode trebuie aleasă cu grijă în funcţie de vârsta şi
posibilităţile motrice ale subiecţilor.
Explicaţia trebuie să scoată în evidenţă fazele cele mai importante
care stau la baza executării procedeului. Ea nu trebuie prelungită peste
nivelul de înţelegere al subiecţilor. De multe ori reluarea ei după un anumit
timp de exersare contribuie în mod evident la formarea clară a reprezentării
şi la uşurarea învăţării.
Principiul individualizării oferă o arie vastă de acţiune, pornind de la
individualizarea sarcinilor de ordin tehnic şi terminând cu sarcinile privind
dozarea în timpul angajării. Acest principiu contribuie în mod deosebit la
îndeplinirea obiectivelor de instruire ale diferitelor etape de pregătire.
 Individualizarea este necesară în mod deosebit la învăţarea
procedeelor tehnice complexe şi grele. Ea poate avea o durată mai mare sau
mai mică în funcţie de obiectivele stabilite pentru luptătorul respectiv. În
cadrul procesului de instruire a sportivilor găsim diferenţe de la o ramură la
alta privind sistemul metodelor de învăţare, mai ales pe cel al modalităţilor
de aplicare.

PARTICULARITĂŢILE CONCURSULUI DE LUPTE

Sportul luptelor este unul dintre acele sporturi legate încă de la

începuturile lor de evoluţia omului. Bazat pe înclinaţia nativă a omului spre
competiţie, sportul luptelor s-a dezvoltat o dată cu omul şi a fost cunoscut
înainte de perioada antică pentru a atinge momentul de vârf la Jocurile
Olimpice antice.
Întrecerile de lupte au făcut parte din programul tuturor ediţiilor
Jocurilor Olimpice (antice şi moderne), aflându-se printre puţinele forme
competitive ce se bucură de acest statut.
O dată cu reluarea Jocurilor Olimpice în anul 1896, luptele s-au
numărat printre cele nouă discipline sportive cuprinse în programul
întrecerilor, ca sport fondator.
La această ediţie au luat parte 287 de concurenţi bărbaţi, reprezentând
13 naţiuni de pe trei continente. Numărul luptătorilor prezenţi la această
ediţie a fost mic (5, reprezentând 1,4%) dar el a crescut constant la ediţiile
următoare.
Modul de organizare şi de desfăşurare a întrecerilor de lupte a evoluat
în timp, în funcţie cerinţele impuse întrecerilor sportive în general şi în
funcţie de obiectivele/interesele proprii privind dezvoltarea acestei discipline
în perspectivă. Aceste preocupări au luat fiinţă începând cu anul 1912 când
se înfiinţează Federaţia Internaţională de Lupte Amatori. La data apariţiei
acestui for, întrecerile de lupte erau trecute în programul Jocurilor Olimpice
în două forme: lupte clasice (greco-romane) şi lupte libere, primele eforturi
ale sale fiind legate de statuarea regulilor proprii fiecărei forme de întrecere.
Spiritul regulilor de bază al întrecerilor a rămas neschimbat, până azi.
Esenţa şi scopul luptei a rămas în continuare trântirea adversarului pe spate
şi menţinerea lui cu spatele pe sol un timp suficient pentru a se consemna
deplina superioritate a executantului. Din ambele forme de întrecere au fost
eliminate complet durităţile, acţiunile brutale, acţiunile dureroase şi cele
potenţial periculoase pentru integritatea fizică a concurenţilor.
Începând cu anul 1974, Federaţia Internaţională de Lupte Amatori
iniţiază un „program de înnoire în conţinut a întrecerilor”(de modernizare
după M. Ercegan citat de Ghe. Cismaş în „Sporturi de luptă”), care a fost
urmat de reguli noi cu efecte din cele mai diferite asupra acestora, conferind
concursului note evidente. Acesta constă din lupte directe, succesive (tururi
de luptă) desfăşurate între luptători cu greutăţi corporale apropiate pe baza
sistemului eliminatoriu, în scopul stabilirii ierarhiei valorice pentru
momentul dat.
Lupta de concurs
Lupta de concurs reprezintă forma concretă de întrecere în cadrul
concursului.
Scopul fiecăruia dintre cei doi combatanţi este acela de a-şi trânti
adversarul cu spatele pe sol (saltea) şi de a-l fixa în poziţia periculoasă de tuş
(cu ambii omoplaţi lipiţi de saltea).
 Pentru a realiza acest lucru luptătorii dispun de 6 ( şase ) minute de
luptă (2 x 3’+ 30’ P). Dacă se epuizează timpul de luptă şi nici unul din
luptători nu a reuşit să-şi fixeze adversarul cu spatele pe saltea, va fi
desemnat învingător luptătorul care a reuşit să-şi trântească adversarul de
mai multe ori în poziţii apropiate de cea menţionată.
Toate trântirile primesc pe parcursul luptei puncte tehnice, conform
regulamentului. Este evident faptul că fiecare luptător poate (prin procedee
tehnice) să încline balanţa în favoarea sa în orice moment al luptei.
Urmărind acest scop luptătorii folosesc o mulţime de procedee tehnice prin
care caută obţinerea tuşului sau a superiorităţii tehnice până la sfârşitul
luptei.
Succesiunea folosirii procedeelor prin care se acţionează a condus la
gruparea acestora în acţiuni de atac, apărare şi contraatac. Fiecare sportiv
încearcă să folosească procedee tehnice surprinzătoare pentru adversari, sau
procedee cunoscute pe care să le execute în momente neaşteptate, sau în
locuri diferite pe salteaua de concurs.
Felul procedeelor folosite, numărul acestora, frecvenţa şi diversitatea
lor dau luptei un aspect deosebit de spectaculos ce generează o stare
emoţional puternică atât pentru sportivi, antrenori cât şi pentru spectatori.
Trăsătura fundamentală a luptei este aceea că luptătorul este angajat
individual în plenitudinea calităţilor fizice şi psihice la obţinerea victoriei.
Numărul mai mare sau mai mic de procedee tehnice pe care le utilizează,
variantele acestora aplicate atât în lupta în picioare, cât şi în lupta la sol
constituie conţinutul luptei, în timp ce modul lor de folosire în timp, în
anumite locuri pe saltea, în succesiuni sau înlănţuiri raţionale în funcţie de
evoluţia rezultatului reprezintă structura luptei.
 Se ştie că fiecare luptător urmăreşte scoaterea adversarului din poziţia
de echilibru stabil.
Această preocupare permanentă merge până acolo încât luptătorul îşi
pierde în mod voit echilibrul pentru a realiza în acest fel dezechilibrul
adversarului şi beneficiind de o apucare favorabilă, pentru a valorifica
această situaţie în favoarea sa.
Dezechilibrările se realizează, în primul rând, prin lupta de aproape, în
cadrul căreia contactul cu partenerul de întrecere devine inevitabil.
Majoritatea procedeelor tehnice specifice luptei în picioare sunt
finalizate la sol, după trântirea adversarului, în paralel cu folosirea unui
număr mare de procedee tehnice specifice luptei la sol.
Acestea, deşi nu au dinamismul celor din picioare, sunt mai eficiente
privind posibilitatea obţinerii tuşului.
Conţinutul luptei în etapa actuală se deosebeşte radical de conţinutul
acesteia din Grecia sau Roma Antică. O deosebire radicală există şi între
întrecerile de azi şi cele din anii ’60, ’70 când luptătorii erau specializaţi
într-un singur procedeu cu care câştigau disputa.
Lupta de azi se distinge prin conciziunea esenţei sale, prin claritatea
scopului său, iar scopul acesteia nu mai stă azi sub semnul simplităţii.
Modificările regulilor de desfăşurare a luptei a avut drept scop
îmbogăţirea conţinutului tehnic concretizat în număr şi diversitate de
procedee tehnice, care să
conducă la o întrecere dinamică, spectaculoasă şi în urma căreia cel mai
bun să învingă.
Preocuparea luptătorilor pentru o luptă dinamică, bogată în procedee
tehnice este stimulată de atribuirea avertismentelor pentru pasivitate (non
combat). Dinamismul luptei este asigurat în primul rand de către cei doi
luptători prin numărul încercărilor de a executa procedee tehnice.
În timpul disputei luptătorul se află angrenat într-un angajament total,
de la începutul până la sfârşitul timpului de luptă. În scopul adjudecării
victoriei, lupta este “rapidă şi totală” presupunând participarea cu întregile
posibilităţi individuale din punct de vedere fizic, tehnic, tactic, psihologic,
desfăşurată în stil continuu, agresiv, însă în spiritual fair-play-ului.
Întreaga pregătire a luptătorului trebuie să-şi găsească o exprimare
tehnico-tactică diversă şi numeroasă atât în cadrul luptei în picioare cât şi în
cadrul luptei la sol.
Pentru o “luptă universală” sunt preferate apucările prin care se pot
executa mai multe acţiuni de trântire şi care facilitează înlănţuirea
structurilor tehnice.
Lupta universală presupune o înaltă şi complexă capacitate tehnică,
exprimată prin totalitatea şi varietatea cunoştinţelor tehnice, aplicată prin
folosirea tuturor posibilităţilor de realizare practică în luptă.
Autoexpunerea, angajarea în acţiuni cu posibilităţi mari de
contracarare în contextul unei exprimări tehnico-tactice universale asigură
fondul spectular şi emoţional al luptei de concurs.
Riscul (din punct de vedere tehnic) la care se expune executantul în
cazul unor acţiuni dificile de trântire tonifică spiritul întrecerii. După
Ercegan, citat de Ghe. Cismaş în lucrarea sa “Sporturi de luptă“ , “lupta
totală, universală şi cu riscuri nu reprezintă numai un mod concret de
întrecere, ci şi un mod nou de gândire asupra viitorului luptelor.
Marile rezultate din lupte nu pot fi obţinute fără riscuri. Riscul
în lupte constituie antidotul pentru pasivitate. El este, de fapt, farmecul
luptei creând stări de tensiune emoţională spectatorilor.
 “Lupta creativă” a apărut din nevoia completării caracteristicilor
luptei de concurs. Aceasta solicită creativitatea luptătorului sub aspect
tehnico-tactic. Lupta creatoare cuprinde caracteristicile, abilităţile
luptătorului folosite în luptă pentru a învinge, spirit creativ ce duce la
admiraţia tuturor sportivilor şi spectatorilor.
“Lupta spectaculoasă” pe care trebuie să o realizeze întrecerile de
lupte poate surveni pe două căi:
a) îmbinarea armonioasă a celorlalte caracteristici;
b) folosirea unor procedee tehnice şi combinaţii tehnico-tactice prin
care luptătorii îşi trântesc adversarii proiectându-i pe traiectorii ample de
zbor.
Execuţiile tehnico-tactice trebuie să fie de mare ţinută. Ele trebuie să
poarte amprenta unei înalte măiestrii, gravate pe ştiinţa mişcării, singura
modalitate de a ajunge la siguranţă şi stăpânire în cadrul execuţiilor.
“Lupta virtuoasă” este practicată de marii campioni prin introducerea
unor noi variante de execuţii admirate şi apreciate de parteneri şi spectatori.
O dată cu eliminarea durităţilor şi a acţiunilor brutale şi dureroase,
suprafaţă pe care urma să se desfăşoare întrecerile a devenit una specifică,
realizată din saltele de grosime şi consistenţă corespunzătoare scopului, bine
precizate de regulament.
Suprafaţa pătrată cu latura de 8 m a devenit un cerc cu diametru de 9
m.
Salteaua de concurs trebuie să fie omologată. Are o suprafaţă de 63,58
m2. Grosimea (în funcţie de densitatea şi elasticitatea materialului folosit)
este cuprinsă între 4-6 cm.
 Salteaua trebuie să fie aşezată pe parchet pentru a-i mări elasticitatea,
este acoperită cu o prelată de culoare galbenă în suprafaţa centrală şi roşie în
zona de pasivitate.
Centrul reprezintă locul de unde se începe, se termină şi se reia lupta
după fiecare întrerupere.
Suprafaţa centrală de luptă (diametrul 7 m) este zona în care toate
acţiunile, permise de regulament, se punctează ca atare.
Zona de pasivitate (diametrul 1 m) este zona care anunţă că s-a
terminat salteaua şi că lupta atrasă acolo este o luptă pasivă (non combat).
Sunt valabile acţiunile începute în suprafaţa centrală şi finalizate aici.
Suprafaţa de protecţie (1,2—1,5 m) are rol de a proteja sportivii în
cădere în afara suprafeţei de luptă. Sunt valabile acţiuni începute în
interiorul saltelei şi finalizate aici cu excepţia tuşului.
Valorile (punctele) atribuite acţiunilor şi procedeelor tehnice executate
în cadrul luptei sunt:
1 punct, se acordă:
- luptătorului care îşi duce adversarul la sol, trecând la spatele lui unde îl
controlează.
- luptătorului care trece peste adversar menţinându-l şi controlându-l,
situându-se la spatele acestuia.
2 puncte se acordă:
- luptătorului care execută corect un procedeu tehnic, în lupta la sol prin care
îşi duce adversarul în poziţia periculoasă de tuş.
- luptătorului care atacă şi al cărui adversar rulează pe umeri.
- luptătorului atacat dacă cel care atacă este blocat în poziţie periculoasă de
tuş.
3 puncte se acordă:
- pentru oricare execuţie prin care luptătorul îşi duce adversarul aflat în
picioare discret în poziţie periculoasă de tuş.
4 puncte se acordă:
- luptătorului care execută un procedeu de mare tehnicitate în picioare sau la
sol.
Un procedeu de mare tehnicitate cuprinde:
- desprinderea totală de pe saltea;
- control
- proiectare în spaţiu pe o curbă amplă.
5 puncte se acordă:
- luptătorului care execută o aruncare peste piept cu mare amplitudine,
atacatul descriind un arc de cerc cu picioarele apărătorului.
Pasivitatea este atitudinea unui combatant care acţionează împotriva
spiritului luptei şi scopului ei. Atunci când:
- nu se efectuează nici un procedeu tehnic;
- se mulţumeşte cu eforturi fizice care urmăresc neutralizarea adversarului;
- nu acţionează convingător;
- obstrucţionează continuu acţiunile adversarului;
- fuge intenţionat în afara saltelei în picioare sau la sol.
Luptătorul care se face vinovat de luptă pasivă este sancţionat şi pus
ordonat în poziţie de parter

CAPACITĂŢILE MOTRICE SUSŢINĂTOARE LA

ÎNTRECERILE DE LUPTĂ
 Pentru realizarea unor performanţe înalte în sportul luptelor este
nevoie de o pregătire fizică generală şi specifică la nivel superior.
Fiecare calitate motrică trebuie dezvoltată corespunzător, influenţând
mai mult sau mai puţin rezultatul întrecerii.
Calităţile motrice se vor dezvolta continuu pentru că de ele depinde
reuşita procesului de instruire tehnică.
Mijloacele sunt diferite în funcţie de vârstă, dar ele vizează
dezvoltarea acelor calităţi motrice de care are nevoie viitorul luptător.
Dacă analizăm procedeele tehnice observăm că segmentele corpului
luptătorului execută în cadrul aceluiaşi procedeu mişcări diferite, fiecare
având la bază un anumit grad de contracţie musculară, o viteză diferită de
deplasare, pe fondul unui grad de mobilitate ridicat în unele articulaţii, având
durate diferite de manifestare.
Având în vedere numărul crescut de procedee tehnice şi nivelul tehnic
superior la care trebuie însuşite, ne putem da seama că solicitarea calităţilor
motrice este una dintre cele mai complexe.
În literatura de specialitate tot mai mulţi autori acordă o importanţă
deosebită puterii. După I. Cornianu, Raiko Petrov, Vascul Popovici, Ghe.
Cismaş, puterea este o expresie a îmbinării perfecte dintre viteză şi forţă,
element sinonim cu detenta musculară în alte ramuri de sport.
Puterea reprezintă cantitatea de lucru efectuată de sportivi în unitatea
de timp.
Forţa. De-a lungul timpului luptele şi-au căpătat atributul de sport al
bărbaţilor puternici. Cu toată evoluţia tehnicii, forţa deţine un rol important
în instruirea luptătorilor. Mulţi autori clasifică efortul de forţă specific
luptelor după acţiunea de bază efectuată. Această clasificare are un avantaj
funcţional şi operator pentru antrenor, făcând o legătură mai directă între
obiectivele dezvoltării forţei şi mijloacele folosite. Astfel deosebim: forţa de
apucare, forţa de ridicare, forţa de trântire, forţa de fixare a adversarului.
Un alt aspect este legat de pregătirea luptătorilor prin mijloace
specifice contracţiilor izometrice, necesare datorită prezenţei acestui tip de
contracţii în cadrul structurilor motrice.
Durata unei contracţii nu trebuie să depăşască 5-6 secunde, iar volumul
integral al acestora să nu depăşască 15% din întregul proces de antrenament.
Exerciţiile de forţă sunt folosite mai ales în procesul de instruire şi de
antrenament al juniorilor. Ele nu trebuie neglijate, dar în acelaşi timp trebuie
aplicate în concordanţă cu particularităţile de vârstă.
Viteza. Datorită necesităţii învăţării corecte şi mai ales pentru o
aplicare eficientă a tehnicii şi tacticii luptelor în concurs, luptătorii au nevoie
de o foarte bună viteză de reacţie, de execuţie, de repetiţie, de deplasare în
suprafeţe restrânse şi de deplasare a segmentelor corpului.
Viteza se perfecţionează datorită rapidităţii cu care trebuie soluţionate
poziţiile de contact cu adversarul prin executare a atacului apărării şi
contraatacului.
Această calitate se manifestă pe fondul forţei şi rezistenţei în condiţiile
unei coordonări precise a mişcărilor.
Datorită contactului permanent cu adversarul se creează o ambianţă
specială de manifestare şi dezvoltare a vitezei.
Viteza luptătorului este conţionată de:
- rapiditatea percepţiei stimulului
- transmiterea impulsului nervos la scoarţa cerebrală
- transmiterea impulsului nervos din centrii senzoriali de cei motorii
- transmiterea impulsului motor aferent
 - recepţionarea impulsului nervos motor de către muşchi şi
rapiditatea contracţiei musculare.
În multe situaţii o viteză bună de execuţie poate suplini unele lipsuri
în dezvoltarea forţei.
În instruirea luptătorilor trebuie să se ţină seama de nivelul de
dezvoltare al vitezei sub formele sale, deoarece procedeele de aruncare
(în special) nu pot fi executate cu şansa de reuşită decât de către luptătorii
ce psedă o bună viteză de execuţie.
Datorită faptului că manifestarea vitezei în formele specifice enunţate
este influenţată de calitate sistemului neuro-muscular, dezvoltarea sa este în
multe situaţii limitată.
Dezvoltarea vitezei poate începe la 11-12 ani , iar mijloacele folosite
trebuie să fie cât mai naturale, de scurtă durată şi să necesite o coordonare
deosebită.
Preocuparea pentru dezvoltarea vitezei trebuie să fie corelată foarte
bine cu preocuparea pentru dezvoltarea forţei şi a capacităţilor coordinative.
Capacitatea coordinativă. Datorită structurilor diferite ale procedeelor
tehnice se solicită în mod deosebit capacitatea coordinativă a individului,
jucând totodată un rol important în învăţarea corectă.
După mai mulţi specialişti (A. Medvev, I. Baciu, B. Radev, E. Velcev,
ş.a.), citaţi de Ghe. Cismaş în lucrarea „Instruirea Juniorilor”, capacitatea
coordinativă reprezintă o calitate motrică deosebit de complexă, care permite
orientarea mai rapidă şi mai precisă a luptătorului în situaţiile dificile din
timpul disputelor.
Capacitatea coordinativă se dezvoltă în cadrul luptelor datorită
numărului mare de procedee ce trebuie învăţate. Totodată alternarea
execuţiilor, procedeelor de ducere la sol cu procedee de aruncare şi procedee
de doborâre contribuie la acelaşi efect.
Capacitatea coordinativă se dezvoltă în condiţii mereu schimbătoare
datorate poziţiei de luptă, reacţiei adversarului şi în special datorită
schimbului de adversari.
În scopul dezvoltării ei se folosesc mijloace specifice, preferându-se
cele cu un grad ridicat de complexitate (ducere la sol cu tracţiune de braţ,
ducere la parter cu trecere la spate pe sub braţ, răsturnare cu fixarea braţului
şi a coapsei opuse) executarea acestora în tempouri diferite şi pe ambele
părţi.
Capacitatea coordinativă trebuie să asigure luptătorului
uşurinţa şi corectitudinea execuţiilor, posibilitatea efectuării unei varietăţi
mari de prize şi largi posibilităţi de a executa combinaţii tactice, avându-se
în vedere faptul că luptele sunt compuse din mişcări naturale dintre cele mai
diverse,cuprinse pe un larg evantai motric.
Folosirea aceluiaşi procedeu tehnic de luptă cu diferiţi adversari
înseamnă de fiecare dată o nouă adaptare la particularităţile morfologice,
motrice şi tehnice ale acestora.
Mobilitatea. Tehnica luptelor impune o mare mobilitate articulară,
elasticitate şi supleţe musculară.
Coloana vertebrală (zona cervicală şi lombară) articulaţia scapulo-
humerală şi coxo-femurală influenţează direct modul în care pot fi însuşite şi
executate procedeele tehnice.
După Ghe. Cismaş „o bună mobilitate a coloanei vertebrale reprezintă
o garanţie pentru învăţarea procedeelor de aruncare peste piept, în timp ce o
bună mobilitate în articulaţia scopulo-humerală contribuie la învăţarea
procedeelor de aruncare peste şold”.
 Pentru un bun plasament atât în lupta la sol cât şi în lupta în picioare
este necesară o bună mobilitate în articulaţia coxo-femurală.
Podul este o poziţie întâlnită în timpul luptei şi solicită o bună
mobilitate în toate articulaţiile amintite.
Folosirea podului în apărare şi atac contribuie la dezvoltarea
mobilităţii coloanei vertebrale într-un mod special (în hiperextensie şi
răsucire) iar pe de altă parte la manifestarea integrativă a mobilităţii (ca
semn al amplitudinii mişcării) forţei şi vitezei de execuţie.
Luptele reprezintă una din ramurile de sport în care mobilitatea se află
la egalitate valorică cu celelalte calităţi motrice.
Raportul forţă-mobilitate reprezintă un punct important în procesul
pregătirii luptătorilor prin echilibrul său.
Mobilitatea contribuie la însuşirea unor procedee spectaculoase şi
deosebit de eficiente cum sunt: saltul la un braţ, saltul cu centurare din faţă şi
din spate, saltul la ambele braţe, aruncarea peste şold cu fixarea trunchiului
ş.a.
Un accent deosebit în pregătire se pune pe lucrul pentru dezvoltarea
mobilităţii în raport cu celelalte calităţi motrice, mai ales cu forţa. Trebuie
găsit pentru fiecare sportiv raportul optim între dezvoltarea forţei şi
dezvoltarea mobilităţii.
Mijloacele specifice pot asigura acest lucru cu condiţia ca ele să aibă
un caracter permanent în cadrul lecţiilor de antrenament.
Rezistenţa. Reprezintă fondul pe care se manifestă în cadrul luptei
toate celelalte calităţi motrice pe o durată stabilită regulamentar.
Prin caracteristicile tipului de efort specific, rezistenţa asigură
posibilitatea afirmării optime a celorlalte calităţi motrice.
 Rezistenţa devine indispensabilă chiar şi celui mai neînsemnat
obiectiv de performanţă.
În timpul luptei se solicită o rezistenţă în regim de forţă şi viteză.
Rezistenţa specifică trebuie dezvoltată pe fondul rezistenţei generale.
După Gh. Cismaş „Dezvoltarea rezistenţei este stimulată de eforturile
depuse în vederea iniţierii şi desfăşurării unor procedee tehnice de atac,
apărare şi contraatac în care forţa şi viteza deţin o poziţie prioritară, dar care
deschide pentru adversar noi posibilităţi de continuare a luptei a căror durată
şi solicitare nu pot fi apreciate dinainte”.
Din aceasta rezultă că rezistenţa specifică are o trăsătură definitorie,
concretizată în disponibilităţile de efort pe care trebuie să le dovedească
orice luptător, astfel încât oricare ar fi evoluţia luptei trebuie să se realizeze
o adoptare optimă la solicitările acestuia. Mijloacele pentru dezvoltarea
rezistenţei specifice sunt reprezentate de diferite forme de angajare privite
sub aspectul duratei, intensităţii şi al mărimii pauzelor dintre reprize.
Concursul este caracterizat printr-un mare consum de oxigen şi
prelungirea bruscă a efortului anaerob. Astfel, respiraţia are un rol deosebit
de important.
La luptătorii juniori se poate observa o slabă coordonare între
mişcările respiratorii şi mişcările segmentelor corpului însoţite de aritmie
evidentă în special la începutul şi sfârşitul disputei. La toate acestea se mai
adaugă şi apucările adversarului peste torace şi abdomen sau aşezarea
greutăţii corpului deasupra în lupta la sol.
Lupta din timpul concursului se caracterizează printr-un dinamism
deosebit. Procedeele tehnice de atac şi apărare se succed fără întrerupere,
fapt ce solicită în mod deosebit rezistenţa luptătorului. Datorită faptului că
odihna în timpul luptei contravine regulamentului, relaxarea luptătorului
capătă o nouă semnificaţie.
Având în vedere faptul că luptele dezvoltă rezistenţa în condiţiile
efortului de tip mixt aerob-anaerob în care întâlnim frecvent vârfuri
anaerobe, trebuie evitate contracţiile musculare inutile, încleştările care nu
permit un avantaj privind fixarea prizei, acţionarea pe seama unor pârghii
dezavantajoase-în special la lupta la sol-evitarea fixărilor în poziţia
periculoasă de tuş.
Aceste măsuri se vor lua pentru păstrarea unui ritm crescut de luptă pe
fondul unei stări de prospeţime a organismului.
Pentru menţinerea poziţiei fundamentale este solicitată în mod
deosebit musculatura extensoare a picioarelor mai mult sub aspectul
rezistenţei. Astfel, toate poziţiile cu picioarele (complet) întinse vor fi mai
economicoase din punct de vedere al solicitării, dar în acelaşi timp reduc
uşurinţa de deplasare şi măresc gradul de vulnerabilitate. Privind atacul
adversarului, acestuia i se uşurează manevrele de a doborî prin intrare la
centură sau coapse.
Efectuarea prizelor şi a dezechilibrărilor necesită o bună forţă în
musculatura flexoare a braţelor şi a antebraţelor şi totodată o îndemânare
crescută.
Podul este poziţia de hiperextensie a corpului luptătorului, cu contact
pe frunte şi tălpi, folosită atât în tehnica de apărare cât şi în tehnica de atac.
Este elementul tehnic ce evidenţiază o forţă superioară a musculaturii
extensoare a cefei şi spatelui şi printr-o mobilitate crescută în zonele
lombare şi cervicale a coloanei vertebrale.
Rostogolirile sunt acele elemente tehnice prin care atacantul îl
determină pe apărător să se învârtă în jurul axului său longitudinal ,trecându-
l prin sau fixându-l în poziţie periculoasă de tuş. Pentru executarea acestora
sunt necesare apucări şi fixări ale cefei, braţelor, trunchiului, picioarelor
necesitând o bună forţă de apucare, orientere spaţială, mobilitate crescută a
coloanei vertebrale şi a centurii pelviene.
Răsturnările sunt elementele tehnice prin care apărătorul este purtat
în plan antero-posterior printr-o mişcare de inversare a axului longitudinal.
Pentru executarea lor trebuie o forţă crescută a musculaturii extensoare a
trunchiului şi a musculaturii flexoare a braţelor, deci forţa de ridicare.
Doborârile cuprind elemente tehnice executate dinaintea spre înapoia
apărătorului, în urma cărora acesta cade în poziţia periculoasă de tuş. Sunt
acţiuni de împingeri bruşte şi rapide care provoacă o cădere rapidă spre
înapoi. Executarea acestora solicită forţa musculaturii scapulare, viteza de
execuţie şi de deplasare a segmentelor corpului.
Aruncările sunt elemente tehnice prin care adversarul este desprins de
pe saltea şi proiectat pe o traiectorie care-i asigură o fază de zbor, luând
contact cu salteaua în poziţie periculoasă de tuş.
Acestea sunt elementele tehnice care solicită la nivel înalt toate
calităţile motrice. Ele se bazează pe o bună forţă de apucare şi ridicare,
coordonare şi mobilitate la nivelul coloanei vertebrale şi a centurii scapulare.
La aruncările spre înainte (peste şold şi peste spate) pe lângă
forţa musculaturii extensoare a picioarelor, este solicitată şi musculatura
flexoare a trunchiului.

EFORTUL
Luptele fac parte din grupa sporturilor cu manifestare complexă a
calităţilor motrice asigurând fondul pe care se valorifică procedeele tehnice
şi combinaţiile tehnice şi combinaţiile tehnico-tactice.
 Pentru obţinerea performanţelor maxime în sportul luptelor sunt
necesari 7-8 ani de pregătire. Cu această durată se află în strânsă legătură
vârsta la care se începe pregătirea.
După unii specialişti începerea instruirii în lupte ar trebui să se facă în
jurul vârstei de 11-12 ani.
Unele cercetări ştiinţifice întreprinse în ţara noastră precum şi în alte
ţări arată posibilitatea coborârii vârstei de începere a instruirii sub 10 ani.
Pentru a se atinge nivelul superior de pregătire se va ţine seama de
faptul că în cadrul lecţiilor de instruire creşterea efortului trebuie să se facă
progresiv, asigurându-se astfel o adaptare treptată a organismului la efortul
specific luptelor.
În timpul pregătirii efortul variază în funcţie de: volum, intensitatea şi
complexitatea mijloacelor folosite.
După cum se ştie efortul se poate caracteriza prin: volum, intensitate,
complexitate, specificitate.
Volumul se referă în special la latura cantitativă a efortului, putându-se
determina prin număr de repetări, durata execuţiilor, distanţe parcurse,
meciuri susţinute ş.a.
În funcţie de etapa planului de pregătire el diferă ca mărime şi
bineînţeles este raportat la posibilităţile colectivului.
Datorită numărului mare de mijloace specifice stabilirea volumului nu
ridică probleme în planificarea antrenamentului.
Un volum mare poate fi asigurat atât prin mijloacele pregătirii fizice
specifice cât şi prin mijloacele pregătirii tehnice.
Un rol deosebit de important îl joacă exerciţiile cu partener şi cu
manechin, care au ca scop fie însuşirea prizelor,părţi componente ale
procedeelor, fie că se referă la dezvoltarea forţei de menţinere a podului, a
forţei de ridicare sau mobilităţii coloanei vertebrale.
Intensitatea este cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea de
timp sau raportul dintre lucrul efectuat şi timpul necesar.
Intensitatea desemnează latura calitativă a efortului.
În procesul de instruire din sportul luptelor intensitatea se realizează
pe seama creşterii vitezei de execuţie a procedeelor tehnice, a varianteloor
acestora sau a mijloacelor metodice (cu structură motrică precisă) şi pe
seama încărcăturii cu care se lucrează.
Legat de acest aspect se poate vorbi şi despre schimbul de parteneri în
timpul efectuării aceleiaşi sarcini, fapt ce solicită în mod deosebit funcţiile
organismului executantului.
Pauzele dintre reprizele de lucru contribuie în egală măsură la
stabilirea nivelului de intensitate cu care se lucrează şi care îşi găseşte o
exprimare potrivită în procente. Intensitatea poate fi dată şi de ritmul şi
tempoul de execuţie a mişcărilor.
Complexitatea efortului este dată de „numărul acţiunilor motrice
efectuate simultan în timpul unei activităţi şi are originalitatea configuraţiei
topologice a elementelor” – după Neumann şi Moles, citaţi de A. Dragnea în
“ Teoria Sportului”. Complexitatea se află în legătură directă cu dificultatea
însuşirii şi executării unor procedee tehnice sau tehnico-tactice, datorită
dificultăţilor de coordonare a mişcărilor ce intră în structura acestora.
Specific luptelor este faptul că atât procedeele tehnice cât şi combinaţiile
tactice au un grad ridicat de complexitate.
Însuşirea tehnicii de bază înseamnă însuşirea unui număr ridicat de
procedee tehnice, fiecare diferit de celălalt şi compus din mişcări combinate
ale braţelor, trunchiului, capului şi picioarelor, în care interdependenţa
acestora se înscrie pe linia reuşitei sau nereuşitei execuţiei. Grupele de
procedee care alcătuiesc tehnica luptelor se caracterizează printr-o
complexitate diferită a conţinutului tehnic pe care-l au.
Specificitatea efortului este dată de structura mişcării care
selecţionează grupele musculare solicitate, durata acestei solicitări, tipul de
acţiune neuro-musculară, metabolică şi de adaptare a structurilor osteo-
tendinoase, dar şi de ansamblul de funcţii pe care le activează după o
ierarhie şi ordine precisă.
Datorită posibilităţilor diferite ale subiecţilor de a efectua un efort
fizic specific (în raport cu vârsta şi gradul de pregătire) planificarea efortului
privind volumul, intensitatea şi complexitatea efortului se va face în mod
diferenţiat atât în cadrul fiecărei lecţii cât şi pe parcursul unei etape mai
îndelungate de pregătire.
Capacitatea organismului de a efectua un efort specific crescut sub
aspectul volumului sau intensităţii se află în directă legătură cu starea de
oboseală.
În timpul lecţiilor de antrenament, fie că este vorba de un volum de
lucru mare sau de o intensitate mare, complexitatea efortului nu poate fi
niciodată foarte mică, tocmai datorită specificităţii tehnicii luptelor. La copiii
şi juniorii începători atât volumul cât şi intensitatea şi complexitatea
efortului vor fi reduse.
La juniori volumul, intensitatea şi complexitatea efortului vor creşte
progresiv şi în raport cu posibilităţile de efort ale elevilor. Astfel, pregătirea
trebuie să vizeze în această perioadă adaptarea organismului la efortul
specific de concurs.
Sportivii juniori din cadrul limitei superioare de vârstă din grupele de
performanţă se apropie prin capacitatea lor de efort de posibilităţile
luptătorilor seniori. Pentru aceştia, volumul, intensitatea şi complexitatea
efortului vor fi sporite considerabil, evitându-se excesele.
Posibilitatea efectuării unui volum mare de lucru sau a unei activităţi
specifice cu o mare intensitate se subordonează nivelului de dezvoltate a
marilor funcţii ale organismulu (circulaţia, respiraţia, etc), nivelului de
dezvoltare a sistemului nervos, precum şi dezvoltării morfologice a
organismului.
Aflându-se în legătură directă cu capacitatea organismului de a
efectua un efort specific crescut, oboseala trebuie considerată ca un proces
fiziologic normal, trecător, care se manifestă după o activitate prelungită şi
excesivă, caracterizându-se prin scăderea temporară a capacităţii de muncă a
organismului, datorită solicitării la efort a funcţiunilor sale.
Unii cercetători arată că adolescenţii pot desfăşura activităţi în care
solicitările la efort prezintă aproximativ 70-75% din valorile atinse de adulţi.
În practicarea luptelor de către juniori trebuie să se ţină seama de
particularităţile motrice şi funcţionale ale celor două categorii, dintre juniorii
din primii ani şi cei din ultimul an de juniorat. Între ei există deosebiri
însemnate în ceea ce priveşte capacitatea de efort.
După Demeter, scăderea capacităţii de efort şi apariţia oboselii la
oricare eşalon de vârstă trebuie explicate ca având drept cauză în primul
rând diminuarea eficienţei şi preciziei activităţii corticale, prin care sunt
coordonate activităţile funcţiilor somatice şi vegetative ce susţin efortul.
Se ştie că oboseala, pe lângă diminuarea eficienţei şi preciziei
activităţilor corticale, apare şi din cauza epuizării rezervlor energetice.
 PARTICULARITĂŢILE TINERILOR DE 14-18 ANI

Pubertatea şi adolescenţa sunt studii esenţiale ale dezvoltării bio-

pshio-sociale a individului şi ale şcolarizării lor. Aceste două etape,
consumate între 10 şi 18, sunt amplu investigate şi analizate în literatura de
specialitate.
După Ursula Şchiopu, adolescenţa (14-18 ani) este împărţită în 3 sub
etape: - preadolescenţa (14-16 ani)
- adolescenţa propriu-zisă (18-25 ani)
- adolescenţa prelungită (18-25 ani)
Există o tendinţă de coborâre a caracteristicilor ce definesc această
perioadă la limita ei inferioară şi o dilatare la limita superioară, deci o
creştere de ansamblu a acestui stadiu în tabloul de ansamblu al vârstelor.
Acest fenomen se atribuie influenţelor evoluţiei ştiinţifico-tehnice, dar mai
ales intensificării programelor şi cuprinderii tineretului în viaţa şcolară, viaţa
care prin regulile şi caracteristicile ei de activităţi programate, inclusiv
practice, interpun între personalitate şi societate o creştere a exigenţelor
societăţii. Ca efect, a avut loc o creştere a responsabilităţilor şi conduitelor
cerute de societate. Contradicţia fundamentală ce se constituie în această
perioadă constă în faptul că tânărul se pregăteşte, prin educaţie, pentru o
societate care nu este cunoscută decât în linii foarte generale-societatea
viitorului.
Adolescenţa este legată de dobândirea statutului de adult şi este
caracterizată de intensa dezvoltare a personalităţii şi de ieşirea treptată de
sub tutela familiei şi a şcolii.
 Instruirea rămâne importantă pentru majoritatea tinerilor, dar ea se
nuanţează în funcţie de interesele personale, de curiozitatea individuală.
Prin instruirea intelectuală se adânceşte aspiraţia către o independenţă
spirituală şi culturală.
În această perioadă, adolescentul îşi modifică atât schema corporală
cât şi modul de gândire. Maturizarea biologiocă, intelectuală şi morală pot fi
observate prin comportamentul afişat în societate, adolescentul transformând
căutarea de sine în afirmare de sine. (U.Şchiopu). Imaginea corporală devine
mai importantă decât era în copilărie, tânărul căutând în mod constant să-şi
îmbunătăţească imaginea în societate.
După 14 ani, puseul de creştere atinge la mulţi tineri un maximum la
16-17 ani, apoi încetând. Uneori adolescenţii trec prin faze caricaturale ale
dezvoltării fizice şi psihice. Cu picioare lungi, cu mâini mari, cu faţa plină
de acnee şi dermatite, cu privirea uşor tulbure sub influenţa restructurărilor
interne ale biochimismului intern, adolescenţii devin nemulţumiţi de ei şi de
ceilalţi, nervoşi, nesiguri şi impulsivi. Puseul de creştere şi de maturizare
biologică absoarbe o foarte mare cantitate de energie psihică, fapt ce are ca
urmări cefalee, oboseli, nervozitate.
La fete procesul dezvoltării se comută din ce în ce mai mult în această
perioadă pe procesele maturizării sexuale. Are loc schimmbarea
conformaţiei bustului şi taliei, stabilizarea relativă a ciclicităţii lunare a
menstrelor.
La băieţi are loc creşterea spatelui, modificarea timbrului vocii,
dezvoltarea organelor sexuale, instalându-se treptat funcţionalitatea
hormonală corespunzătoare, însoţită de o oarecare timorare faţă de
experienţa sexuală.
 Două fenomene sunt de o importanţă maximă în dezvoltarea psihică a
adolescenţilor: fenomenul decentrării şi cel al dezvoltării neconcomitente a
diverselor procese, însuşiri şi capacităţi psihice de personalitate.
Decentrarea se realizează ca o expresie a expansiunii tuturor
însuşirilor psihice în prezentul trăit şi în dimensiunile viitorului, ce se
construieşte mental din decupaje de realitate sau de dorinţe.
Are loc creşterea acuităţii senzoriale şi a spiritului de observaţie.
Aceste caracteristici psihice devenind instrumente de adaptare optimizată
situaţional şi social. Decentrarea creează o largă receptivitate faţă de situaţii
de angajare personală şi se conturează ca „spaţiu de viaţă” (K. Lewin).
Decentrarea este activă atât în plan senzorial-perceptiv, cât şi în
dezvoltarea cunoştinţelor, fapt ce antrenează subidentitatea culturală.
Concomitent cu toate acestea are loc procesul erotizării sensibilităţii care
contribuie la dezvoltarea sinelui, la consolidarea percepţiei, reprezentării şi
idealului de sine.
Reprezentările, fiind cea mai bogată materie primă a conştiinţei,
capătă funcţii de validare şi consolidare-stimulare a gândirii, imaginaţiei şi
creativităţii. În adolescenţă se dezvoltă mult reprezentările prospective
(reveria). În jurul acestora se formează aspiraţiile şi idealurile, proiectele de
viaţă, lărgindu-se astfel universul interior. Are loc o tendinţă spre meditaţie
şi filosofie (spre 17-18 ani), dar şi tendinţe de scrutare a valorilor şi
idealurilor de viaţă de fiecare zi sau din conduitele celor din jur. Se poate
observa o exacerbare a spiritului critic.
În perioada adolescenţei stocarea de cunoştinţe devine foarte activă.
Memoria de scurtă durată şi cea de lungă durată se consolidează şi se
antrenează. Rezonanţa afectivă devine activă, dând naştere unor trăiri de
explozii emoţionale, care devin emergente pentru motivaţii şi aspiraţii.
 Receptivitatea mnezică este stimulată de capacitatea de învăţare. Se
dezvoltă numeroase tehnici de învăţare şi memorare atât în funcţie de
specificul disciplinei de învăţare, cât şi de fiecare persoană. Memoria atinge
un punct maximal la 13 ani (după unii autori) sau la 15 ani (după alţii).
Capacitatea de reproducere mecanică devine tot mai originală între 16-18
ani.
Procesul gândirii reprezintă modul de existenţă al inteligenţei, în
adolescenţă dezvoltându-se cu precădere conceptele abstracte.
La 16 ani adolescentul sesizează diferenţele dintre conceptele de
mare circulaţie, dar şi semnificaţia lor filisofică, ce se referă la sistemul
interrelaţiilor dintre concepte. Apare dorinţa adolescentului de a opera cu
concepte stabile, conservate de societate. Treptat, gândirea devine din ce în
ce mai abstractă şi mai organizată.
În mod diferenţiat, individul dezvoltă în jurul vârstei de 15 ani
elasticitatea gândirii, şi anume capacitatea de a găsi şi folosi mijloace variate
în rezolvarea problemelor. Flexibilitatea gândirii se dezvoltă şi ea ca o
particularitate psiho-individuală şi constă în capacitatea gândirii de a trece
fără dificultăţi de la o activitate intelectuală de un anumit fel la alta.
Randamentul performanţelor cantitative şi calitative mentale creşte în
timp, fapt ce este evident la 17-18 ani. Învăţarea are un rol de identificare a
dezvoltării.
Limbajul, care este modul cel mai folosit pentru a comunica, se
intensifică în adolescenţă, devenind evidentă tendinţa de exprimare literară.
Emotivitatea, ca dimensiune fundamentală a psihicului se dezvoltă
foarte mult în perioada adolescenţei. Afectivitatea este mijlocul prin care se
conferă tonalitate nuanţată vorbirii. Apar şi emoţii mai complexe şi mai noi
cum ar fi căutarea fericirii, neliniştea, incertitudinea, trăirea efemerului,
anxietatea. Adolescenţii aduc în discuţie o nouă formă de sete de viitor şi de
certitudini. Se dezvoltă starea de lipsă de griji proprie vârstelor copilăriei.
Emoţiile devin puternice şi sunt secondate de eritemul emoţional (roşirea
bruscă a feţei, a urechilor), mai ales în situaţii impudice, de culpabilitate sau
de devalorizare.
Cea mai importantă problemă a adolescenţei este cea legată de
formarea personalităţii de bază, ce implică acceptori morali, convingeri şi
deprinderi de conduită corectă. Toate acestea acţionează în „nucleul”
personalităţii. În jurul acestui nucleu se constituie identitatea care operează
cu conştiinţa de sine, cu percepţia, cu reprezentarea şi cu idealul de sine.
Potenţialul psihic se află în creştere intensă şi se exprimă prin
interese si aptitudini, prin atitudinile şi structurile caracteriale. Interesele
culturale încep să se intensifice în adolescenţă şi apare tendinţa de a produce
cultură, şi nu doar de a o consuma. Există şi o tentă de contemporanizare a
sensibilităţii culturale prin lectură, cinematograf, muzică, care sunt privite ca
forme de distracţie. Interesele de a viziona spectacole, de a frecventa baruri
şi discoteci sunt de fapt forme de manifestare la viaţă.
Interesele se consumă cel mai des în timpul liber, a cărui valoare
formativă a fost sesizată de anumiţi autori. Adolescentul se impregnează
treptat de ocupaţii şi interese tehnice, ştiinţifice, literare. Interesele
profesionale încep
să se dezvolte intens în această perioadă.
Există, în adolescenţă, o mare mobilitate în alegerea profesiilor deja
existente în cadrul social, dar şi în alegerea unor profesii mai noi pentru
societatea noastră. De obicei sunt alese profesii de contact cu publicul,
profesii eroice, profesii moderne, profesii didactice şi medicale, care sunt
empatice şi cer o anumită dăruire, profesii cu caracter organizatoric. Uneori
sunt preferate profesii care se practică în familie din generaţie în generaţie.
Şcoala articulează şi stimulează orientarea profesională fie în direcţia
unor aptitudini existente, fie prin compensare, fie ca orientare totală în
conformitate cu societatea acelui timp. Profesionalizarea tineretului este mai
puţin conservatoare decât cea a generaţiilor adulte. Aspiraţiile profesionale
sunt mai socializate la generaţiile tinere, dat fiind faptul că dezvoltarea
tehnologiei a produs unele schimbări în interorul societăţii.
Adolescenţa devine perioada formării unor caracteristici cu totul
deosebite în planul personalităţii. Date fiind schimbările profunde ce au loc
la nivel psihologic, unii autori au fost tentaţi să numească această perioadă
„etapă de criză” în dezvoltarea tinerilor. Acest lucru este eronat, adolescenţa
reprezentând o perioadă
de dezvoltare intensă, inegală, discontinuă şi dizarmonic.
De aceea, în adolescenţă trebuie să se manifeste mult tact, înţelegere şi
măiestrie din partea părinţilor şi educatorilor, pentru a asigura un curs
normal al dezvoltării bio-psiho-sociale a copiilor.
În plan somatic, transformările rapide din etapa pubertară sunt
înlocuite de procese mai lente care constă în reducerea creşterii în înălţime şi
a creşterii perimetrelor şi diametrelor segmentare.
În această etapă, pe plan funcţional, structurile de coordonare ale
sistemului neuro-endocrin se maturizează, fapt semnificativ în echilibrarea
efectuării actelor şi acţiunilor motrice şi în reglarea superioară a acestora. Se
observă o mai bună controlare a reacţiilor mimice, gestuale, capacitatea de
stăpânire a acestora devenind activă.
Răspunsurile motrice devin complexe şi nuanţate pe fondul dezvoltării
şi
abilităţilor de a sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică
eficientă.
Adolescentul are capacitatea de a îşi evalua şansele de reuşită şi de a
face predicţii asupra performanţelor motrice proprii. Calităţile motrice
progresează, în special la băieţi, dar în şcoli se lucrează din păcate destul de
puţin pentru acest obiectiv. În şcoală nu sunt suficient exploatate premisele
favorabile dezvoltării vitezei, forţei şi rezistenţei. Deprinderile şi priceperile
dezvoltate în etapele anterioare ar trebui perfecţionate, încercându-se a se
acoperi cât mai mult aria activităţilor motrice existente.
După A. Dragnea, motricitatea îmbogăţeşte patrimoniul biologic şi
psihologic al adolescentului printr-o acţiune sistematică. Exerciţiul fizic
reprezintă stimulul biologic prin care se asigură o dezvoltare morfo-
funcţională armonioasă.
Motricitatea nu se rezumă doar la programa şcolară, ea reprezintă de
asemenea o modalitate complexă de adaptare în situaţii diverse, de stăpânire
a propriului corp, procesarea informaţiilor, construirea anumitor
raţionamente şi utilizarea diferitelor forme de exprimare. Învăţarea fiecărei
mişcări este un „demers experimental” care este resimţit corporal.
După Funke , citat de A. Dragnea şi A. Bota în „Teoria Activităţilor
Motrice”, experienţa corporală are cel puţin trei dimensiuni:
- percepţia propriului corp şi a ceea ce se întâmplă în organism
- acumularea de experienţă prin acţiune motrică, corporală
- utilizarea corpului pentru propria exprimare, pentru a crea o imagine sau o
stare.
S-a demonstrat că avem nevoie de o armonie a sistemului în care, prin
„efectul de oglindă”, sfera somatică o influenţează pe cea spirituală,
conferind „întregului” premise favorabile de adaptare la societate şi la
cerinţele acesteia.
La finalul acestei etape se termină pentru majoritatea tinerilor acţiunea
formativ educaţională exercitată de şcoală în sistem, cu dimensiunile sale:
motrică, cognitivă şi afectivă.