EUL

Eu-l şi natura lui psihică

Unul dintre psihologii umanişti, C. E. Moustakas , considera într-o lucrare dedicată Eu-lui că
„este mai uşor să simţi Eul decât să-1 defineşti”. Şi totuşi definiţiile n-au lipsit şi continuă să
nu lipsească. Ele sunt însă atât de diverse, cu accente atât de diferite, încât par a fi
descurajatoare. În continuare redăm câteva din ele:
,, Eul este un luptător pentru scopuri… Eul nu este decât gândirea momentului, întotdeauna
diferită de gândirea imediat anterioară,, (W. James, 1890);
,,Eul este conceput ca organizator al cunoaşterii şi ca reglator al conduitei, dispunând în
ambele cazuri de o puternică bază afectiv – emoţională,,

Eul este un sistem central al personalităţii care se dezvoltă în patru direcţii:

- ceea ce dorim pentru noi înşine,

- ceea ce credem că datorăm altora şi lumii în general,

- a expresiei noastre personale şi

- a capacităţii de a ne autorealiza, a autoevaluării .

,,Eul este conştiinţa de sine, nucleul sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele şi
imaginea de sine, atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori ,,(Paul Popescu-
Neveanu, 1978);

Eul este un transformator al conştiinţei.

Ey a demonstrat cel mai bine relaţia dintre Eu şi conştiinţă: ,,Mai întâi există

- o subiectivitate confuză,

- apoi o simţire, un câmp de experienţă,

- în sfârşit, Eul se reprezintă ca rezultantă structurală a conştiinţei, adică o

subiectivitate conştientă de ea însăşi, care integrează experienţa trecută a individului.

Ontogeneza Eu-lui coincide la început cu maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că

primul act al personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reuşeşte să se
detaşeze de obiect, personalitatea se realizează pe un anumit fond nervos, endocrin şi
umoral moştenit doar ereditar de la părinţii şi strămoşii săi.
Prin cunoaşterea de sine individul se ridică la conştiinţa de sine.

Eul este o construcţie treptată, realizată în timp, bazată pe integrarea succesivă ale stărilor
anterioare în cele superioare.

Odată cu apariţia Eului apare conştientizarea raportului dintre sine şi altul, a relaţiilor
interpersonale.

Prin integrarea succesivă a experienţelor din trecut Eul îşi crează propriul său sistem de
informaţii şi valori.Din multitudinea de puncte de vedere se conturează cel puţin trei
modalităţi distincte de definire a Eu-lui:

1) prin sublinierea locului şi rolului lui în structura personalităţii,

2) prin stabilirea proprietăţilor lui,

3) prin referiri la componenţa şi structura lui psihică.

În legătură cu primele două modalităţi de definire a Eu-lui există o mare concordanţă de

păreri, majoritatea autorilor relevând locul şi rolul său central, de nucleu al personalităţii,
unitatea, stabilitatea lui etc.

Domeniul cel mai controversat îl reprezintă natura psihică a Eu-lui:

- este simţire sau gândire,

- emoţie sau reflexie?

În ciuda diversităţii de păreri constant, invariant în concepţiile şi definiţiile amintite este că

– Eul este fapt de conştiinţă,

– şi nu orice fel de conştiinţă, ci de conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire.

– în sfârşit, se specifică că Eul asigură intenţionalitatea individului, orientarea sa spre

realizarea scopurilor. Dacă la aceasta adăugăm şi momentul alegerii, al opţiunii, deci al
deciziei care implică raţiunea, vom înţelege şi mai bine că tendinţa generală este de a se
conserva „conştiinţa şi gândirea” în structura psihică a Eu-lui.
Până a se ajunge la Eu-l reflexiv, adică de a fi conştient de sine, se parcurge o serie de faze
preliminare, în care factorii de ordin afectiv au o mare importanţă. În contextul dat Muzafer
Sherif definea Eu-l ca fiind „o formaţiune dobândită în preparaţia psihologică a individului,
constând în atitudini intercalate pe care individul le-a dobândit în relaţia cu propriul corp şi
părţile sale (0-12 luni), cu obiectele (1-3 ani), cu persoanele din jur, familia, grupurile,
valorile sociale (3-6 ani), cu capacităţile sale, scopurile şi instituţiile care definesc şi
reglementează modul său de relaţionare în situaţii concrete”. Când această constelaţie de
atitudini (angajamente, poziţii personale, acceptări, respingeri, expectaţii, valori, scopuri
etc.) intră în acţiune, atunci comportamentul dobândeşte direcţionalitate.

Rezumând cercetările din ultimul timp privitoare la Eu ca „organizator al cunoaşterii”, se

constată că acesta este interpretat în termenii a patru caracteristici:

1. Eul este o structură de cunoaştere;

2. Conţinutul acestei structuri variază de la o persoană la alta;

3. Eul este focar al perspectivei afective;

4. Eul dispune de faţete difuze /publice, personale şi colective), fiecare contribuind la

perspectiva afectivă a Eu-lui.

Toate aceste caracteristici sugerează că Eul este o schemă atitudinală centrală, complexă,
specific personală.

Şi totuşi o întrebare persistă: care e natura psihică a Eu-lui? Dintre toate teoriile formulate în
psihologia socială cea care ar răspunde mai bine la întrebarea dată este, după părerea
noastră, teoria constructelor de personalitate a lui G. Kelly. După cum se cunoaşte,
constructul este o imagine, un model al lumii, un discriminant creat de persoană, care dă
sens şi direcţionalitate comportamentului. Spre deosebire de concept care reflectă ceea ce e
invariant în realitate, constructul e o reprezentare personală a lumii, folosită pentru a-i da
sens, pentru a o anticipa, un fel de „unealtă spirituală” prin care discriminăm, organizăm şi
anticipăm realitatea. Bun sau rău, cum sunt – cum aş vrea să fiu, demn de încredere –
nedemn de încredere, cum obişnuiam să fiu – cum sunt acum; reprezintă constructele
personale, care „nu sunt nişte simple moduri de etichetare a universului nostru, ci sunt căi
de încercare de a-1 înţelege şi de a-1 anticipa”. Interrelaţionate între ele, constructele dau
naştere unui sistem de constructe, unei reţele complexe, ierarhice şi extrem de personale.
Dacă sistemul noţiunilor este aproximativ acelaşi la diferiţi indivizi, dat fiind faptul că
noţiunile reflectă esenţialul din realitate, sistemul constructelor este diferenţiat de la un
individ la altul. De exemplu, unii dintre noi am putea asimila şi subordona constructul de
„inteligent-prost” constructului de „bun-rău”, în timp ce alţii nu. Păstrând proporţiile şi
asumându-ne riscurile oricărei comparaţii, am putea considera că Eul este un construct
sintetic şi personal care izvorăşte din simţire, urcă la reflexie şi se exprimă în conduită, fiind
susţinut permanent afectiv-motivaţional. Prin intermediul unui asemenea construct
individul se conceptualizează pe sine însuşi, se evaluează şi îşi anticipă comportamentul. Prin
termenul de construct aplicat la Eu vizăm nu doar produsul obţinut la un moment dat, ci
chiar procesul prin intermediul căruia el se obţine. Avem în vedere mai ales procesul de
sintetizare, de implicare şi integrare succesivă a diferitelor componente ale vieţii psihice
până la nivelul conştiinţei de sine, adică până la Eu.
Eul şi conştiinţa.Tipurile de Euri.

Dacă filosofii au tendinţa de a separa conceptul de Eu de cel de conştiinţă, între ele

existând un adevărat abis psihologii, psihiatrii, psihanaliştii, dimpotrivă, manifestă tendinţa
de a le identifica, de a le considera ca fiind sinonime. Nici una dintre aceste poziţii nu ne
pare a fi corectă. Mult mai în acord cu realitatea ar fi să considerăm Eul şi conştiinţa ca fiind
distincte, şi totodată complementare, existând concomitent de-a lungul întregii vieţi a
individului. Constantin Rădulescu-Motru sesiza în 1927: „Eul se produce înăuntrul conştiinţei
şi devine un factor important în plămădeala acesteia, dar nu se identifică cu conştiinţa
întreagă. Conştiinţei îi rămâne o activitate şi dincolo de Eu… biologiceşte, conştiinţa precede
Eul…fără Eu însă ea ar fi fost lipsită de un preţios instrument de adaptare… Eul este un
transformator al conştiinţei şi nu conştiinţa întreagă”. Caracterul transfonnator al Eu-lui în
raport cu conştiinţa este evidenţiat de două dintre proprietăţile lui:

- Eul este lipicios, adică se identifică uşor cu diverse stări de conştiinţă;

- totodată, el este şi organizator deoarece în momentul în care s-a lipsit de o stare de

conştiinţă, o reorganizează, adică introduce în ea ordinea subiectivă.

La rândul său, Allport, după ce defineşte Eul ca nucleu al personalităţii, scrie: „conştiinţa
este mai largă decât Eul, personalitatea mai largă decât conştiinţa, organismul mai larg
decât personalitatea”.
Dar poate nicăieri relaţia dintre Eu şi conştiinţă mai bine şi mai sugestiv nu se întâlneşte
decât la Ey. Gânditorul francez, luând ca punct de plecare fiinţa conştientă, arată că până la
manifestarea conştiinţei există o:

- subiectivitate confuză, o simţire,

- un câmp de experienţă.

La un nivel superior de dezvoltare a conştiinţei, Eul este „rezultantă structurală şi istorică a

conştiinţei. ,Numai devenind conştientă de ea însăşi, conştiinţa devine stăpână pe
experienţa sa, prin obiectivarea în propriul Eu “. Eul se află deci nu la baza fiinţei noastre
conştiente, ci în „vârful verticalităţii” acesteia, ceea ce justifică definirea lui ca o „formă
superioară de conştiinţă”. Nu trebuie să deducem de aici că între subiectivitatea confuză
care precede fiinţa conştientă şi subiectivitatea clară care apare ca urmare a procesului
evolutiv al conştiinţei ar exista o prăpastie. Ey înţelege că Eul, deşi are rădăcini în
subiectivitatea confuză, nu se dezvăluie deplin decât în reflexie. Individul se ridică prin
cunoaşterea de sine la conştiinţa de sine. Dar chiar ajuns în formele sale superioare sau în
formele ultime ale organizării sale, Eul conservă primele lui configurări ca pe nişte condiţii şi
construcţii ale fiinţei sale. Astfel se poate conchide că Eul este o construcţie treptată,
realizată în timp, bazată pe integrări succesive ale stărilor anterioare în cele superioare care
devin premise sau condiţii pentru acestea din urmă.

Totodată, trebuie să înţelegem că celelalte forme ale conştiinţei (conştiinţa obiectelor, a

altor persoane) capătă o nouă înfăţişare şi funcţionalitate odată cu apariţia Eu-lui. Sunt
create astfel premisele raporturilor dintre sine şi altul, a relaţiilor interpersonale, ca legături
psihologice, conştiente şi directe dintre oameni.

În sfârşit, prin integrarea succesivă în sine a experienţelor trecute, eul îşi sporeşte nu doar
„puterile” sale de influenţare şi dirijare a conştiinţei, ci îşi creează propriul său sistem de
informaţii şi de valori. Prin urmare în trecerea omului de la subiectivitatea difuză la
subiectivitatea conştientă de sine trebuie să vedem nu numai un simplu proces de apariţie a
Eu-lui, ci unul de autoformare, autoconstrucţie a Eu-lui, care evidenţiază traiectoria
axiologică a persoanei. Din acest punct de vedere, Eul ne apare ca fiind nu doar un simplu
nucleu al personalităţii, cum îl considera Allport, sau ca un simplu sistem central al ei în
interpretarea Charlottei Buhler, ci ca un adevărat sistem de valori.

Rezumând, putem afirma următoarele: conştiinţa este infrastructura Eu-lui, în timp ce Eul
este suprastructura conştiinţei; conştiinţa conduce la apariţia Eu-lui, reprezentând una
dintre premisele sale fundamentale, Eul este creator de o nouă conştiinţă, în sensul că o
dată apărut ridică conştiinţa la un nivel superior de vivacitate, optimalitate şi adaptibilitate.
Eul îşi trage seva din conştiinţă, gestează în cadrul ei, îşi sudează treptat propriile-i
componente, dar o şi controlează, introduce ordinea, îi integrează stările, experienţele, îi dă
un sens, o direcţionează, iar în cele din urmă o depăşeşte.

Generalizând dezvoltarea psihologică a Eului, deci şi a sinelui, George Herbert Mead ajunge
la următoarele concluzii: că este de origine socială (nu există de la naştere ci se constituie
progresiv, în cadrul activităţii sociale şi prin internalizarea acestei experienţe). Eu-l se naşte
prin reciprocitatea dintre Eu şi Altul, Eu şi Mine, Eu şi Altul generalizat (Ei, ceilalţi).
„Structura Eu-lui unei persoane reflectă modelul general de comportament al grupului
social, căruia individul îi aparţine”, scria G. Mead.

că cel mai important mecanism prin care se construieşte Eu-l este comunicarea:
-gesturi simbolice,

- limbaj.

Prin acestea individul intră în relaţii nu numai cu cei din jur, ci şi cu sine însuşi. În felul acesta
se preia, se interiorizează experienţa socială. Datorită comunicării cu alţii, omul devine
conştient de ei, constituindu-se pe sine ca Eu, ca obiect pentru sine. În conştientizarea de
sine, locul central îl ocupă gândirea, procesele intelectual-cognitive.

că Eu-l deţine anumite proprietăţi (conturarea lor): de a fi obiect pentru el însuşi, adică
de a fi unic, de a exista doar în relaţie cu alţii, de a fi un ansamblu de stitudini preluate de la
ceilalţi membri ai societăţii.

Aşadar, originea socială, conştiinţa şi structura comună a Eu-lui

-nu exclude variaţiile, individualitatea distinctă a fiecărui Eu.

-că între Mine, Eu, Sine există distincţii.

Minele este fiinţa biologică a personalităţii, ansamblul de atitudini ca urmare a contactelor

interpersonale, deci atitudinile preluate şi care ni le asumăm nouă.

Eu-l este reacţia individului la atitudinile altora.

Eu-l este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale prin care se aduc modificări
atât Minelui cât şi societăţii.

G. Mead: „Există un control social care stabileşte limitele şi condiţiile de utilizare a Minelui
de către Eu.”

-că Eu-l total este compus dintr-o serie de faţete, Eu-ri elementare.

Structura Eu-lui reflectă structura societăţii, a grupului.

Chiar şi modul de exteriorizare al Eu-lui va fi determinat de specificul proceselor sociale. De

regulă, se exprimă acea faţetă a Eu-lui care este necesară, corespondentă tipului de reacţii
sociale în care este implicat individul.

G. Mead: „Există o diversitate de Eu-ri corespondente diferitelor relaţii sociale”.

Când Eu-l se disociază în Eu-ri elementare, datorită disoluţiei proceselor sociale, atunci
putem vorbi despre degradarea personalităţii.

La unul şi acelaşi individ există unul sau mai multe Euri? – iată o altă problemă îndelung
controversată, care persistă şi în prezent. Aparent ea este simplă, răspunsul celor mai
multor autori convergând spre acceptarea ideii că ar exista mai multe Euri. Dificultăţile încep
de îndată ce se încearcă inventarierea şi desemnarea lor. Parcurgerea literaturii de
specialitate arată că Eurile sunt clasificate şi diferenţiate între ele după:

a) caracteristicile şi proprietăţile lor: consistente şi inconsistente, complet actualizate şi

incomplet actualizate, stabile şi fragile, slabe şi puternice

b) locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului: Eul profund,
fundamental care exprimă intimitatea psihică a individului şi Eul social, superficial, cu rol de
raportare şi implicare a individului în viaţa socială; individual (egoist, temporal) şi spiritual
(Eul valoare); Eul intim-format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare credit,
acestea fiind fundamentale pentru el; Eul social – care înglobează sistemele de valori
împărţite de individ cu alte grupuri sociale, cum ar fi valorile de clasă, profesionale etc.

c) structura lui psihologică internă (sistemul de imagini presupus):

Eul subiectiv imaginea de sine a individului;

Eul reflectat - imaginea de sine reflectată în alţii în

funcţie de părerile lor

Eul autentic - diferit de măştile pe care le poartă individul sau de personajele pe care le
joacă; el este cel pe care individul l-ar putea avea dacă şi-ar actualiza fiinţa unică purtată în
interiorul său;

Eul ideal – ceea ce vrea să fie sau să pară pentru a răspunde la aşteptări, a fi acceptat de
alţii, a face faţă
presiunilor mediului său

Eul imaginar (termenul e nefericit ales, fiind vorba, de fapt, despre imaginea de sine a
individului, cum crede că este);

Şi acum să revenim la întrebarea formulată mai înainte: există mai multe Euri sau doar unul
singur? În ceea ce ne priveşte, considerăm că dacă Eul este nucleul personalităţii, sistemul ei
central, dacă el este cosubstanţial personalităţii, apărând şi devenind odată cu ea, în sfârşit,
dacă el conţine şi exprimă personalitatea, nu se poate ca între el şi personalitate să nu existe
o strânsă interacţiune, ca structura şi funcţionalitatea lui să nu fie corespondentă structurii
şi funcţionalităţii personalităţii. Iată de ce credem că aşa cum într-unul şi acelaşi individ nu
există mai multe personalităţi, ci una şi aceiaşi ce conţine „faţete” diferite, tot aşa într-una şi
aceiaşi personalitate nu există mai multe Euri, ci doar unul singur care dispune, la rândul lui,
de „faţete” distincte. Mai mult decât atât, credem că între structura personalităţii şi
structura Eu-lui există o simetrie perfectă. Aşa încât la cele şase faţete ale personalităţii
asociem şase faţete ale Eu-lui, şi anume:

1. Eul real (aşa cum este);

2. Eul autoperceput (cum crede că este);

3. Eul ideal (cum ar vrea să fie);

4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi);

5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii);

6. Eul actualizat (cum se manifestă).

Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, ci şi personalităţi instabile,

dedublate, accentuate. Corespondenţa structurală şi tipologică dintre personalitate şi Eu
evidenţiază şi mai pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom înţelege că dacă o
personalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei – adică Eul - este
instabil.
Eul şi conştiinţa de sine

1. a) Conştiinţa (C.) – stare lucidă (de funcţionare normală a psihicului, de înţelegere, de

acţiune şi anticipaţie naturală) a unui subiect.

b) Conştiinţă – cunoaştere (înţelegere, reprezentare, sentiment) pe care omul o are despre

propria existenţă, despre propriile acte şi despre existenţa lumii înconjurătoare.

2. Conştiinţa de sine este sentimentul, simţul de (că suntem) unitate distinctă de cei din jur,
irepetabilă, ceea ce ştim despre capacităţile şi limitele noastre.

Vîgotski (1985) spune: „Ne cunoaştem pentru că suntem conştienţi de ceilalţi şi de noi înşine
şi această conştiinţă derivă din cea pe care ceilalţi o au despre noi”. Sinele rămâne un
termen confuz.
Conceptul de sine reprezintă ansamblul tuturor reprezentărilor individului despre sine
însoţite de aprecierea acestora. Din aceasta rezultă că componentele conceptului de sine
sunt:

- imaginea de sine sau viziunea asupra propriei fiinţe (aspectul descriptiv) şi

- atitudinea faţă de sine, de propriile calităţi(aspectul apreciativ).

Conceptul de sine asigură capacitatea de a ne observa propriul comportament, de a

reacţiona faţă de acesta şi de a-l orienta.

Sinele ne asigură unicitatea în lume, sentimentul că avem un loc în lumea aceasta, între
ceilalţi semeni, dar şi sentimentul continuităţii în timp. Este fundamentul cognitiv şi
motivaţional al identităţii noastre.

Conceptul de sine se manifestă prin:

- convingeri (elemente cognitive);

- atitudini afective faţă de convingerile respective (elemente afectiv – valorice);

- reacţii comportamentale

Se vorbeşte despre sinele existenţial, precum şi despre sinele diferenţial.

Sinele existenţial subântinde conştiinţa individului cu privire la existenţă. Sinele diferenţial

este conştiinţa individului că este diferit de ceilalţi.

Un concept de maximă importanţă pare să fie cel de schemă (G. Matthews,et al., 2005,
p.240). O schemă este un set structurat de informaţii abstracte sau generice
(reprezentaţional), la care facem apel când încercăm a reconstitui careva obiecte (în cazul
memoriei). Aceste informaţii pot ţine de orice obiect sau categorie. În cazul psihologiei
personalităţii, acestea ţin de schemele despre sine, despre ceilalţi, despre rolurile sociale,
etc. Schemele sunt stocate în memoria de lungă durată şi sunt greu de modificat, asigurând
astfel o sursă de constanţă. Ele sunt active prin faptul că dirijează procesele de tipul
rememorării, atenţiei şi acţiunii.

După părerea lui H. Markus oamenii îşi crează o schemă a sinelui, un model interior
funcţional al sinelui. Schema modelează atât procesele interpersonale, cum ar fi evaluarea
celorlalţi şi interacţiunile, cât şi procesele intrapersonale ale autocunoaşterii şi motivaţiei.
Acelaşi autor consideră că schema sinelui este întru totul „interpersonală”. Şi aceasta
fiindcă: este produs al interacţiunii sociale (alte persoane sunt sursă de informaţii despre
sine):

oamenii tind să-şi formeze păreri despre modul în care sunt priviţi de ceilalţi. Procesele
de ataşare din copilărie ar putea influenţa dezvoltarea schemelor relaţionale.

comportarea celor din jur formează valorile sociale pe care le interiorizează.

la modelarea sinelui participă şi comparaţia explicită a cuiva cu ceilalţi şi ca urmare

oferă unei persoane informaţii despre valoarea ei socială şi indică modul în care se poate
perfecţiona. Comparaţiile cu alte persoane ar putea reprezenta fie o sursă de ameninţare
(prin autoverificare), fie o sursă de intensificare a sinelui cu scopul de ai ridica nivelul
(Prostului nu-i şade bine dacă nu este şi fudul).

Imaginea de sine se construieşte la confluenţa dintre

- ceea ce cred ceilalţi despre noi,

- ceea ce credem noi despre ceilalţi şi

- ceea ce credem despre noi înşine.

Aşadar, în mare măsură, sinele este internalizarea imaginii celorlalţi despre noi. De aici
apare marele risc pe care-l incumbă relaţiile precoce cu cel care îngrijeşte copilul (mama)
fără a-i transmite o imagine valoroasă, respectabilă, ce merită toată atenţia. Imaginea de
sine este impresia pe care o avem despre noi înşine şi are un rol important în personalitatea
noastră.Imaginea de sine este ghidul care ne evaluează concordanţa între ce gândim, cum
simţim, cum ne comportăm şi persoana care credem noi că suntem. Situaţiile în care
imaginea de sine se clatină sunt resimţite ca o ameninţare.

Imaginea de sine include şi imaginea sinelui în relaţiile cu ceilalţi. Este un predictor al

comportamentului persoanei, mai ales în cadrul relaţiilor sociale. Schimbările de imagine de
sine obţinute prin consiliere duc la schimbări în relaţia cu ceilalţi, iar asta va duce la
schimbarea celorlalţi în relaţie cu persoana care se schimbă. În copilărie, părinţii transmit
copilului modul în care ei îl văd, îl simt, ceea ce cred despre copil şi asta duce la modul în
care copilul se vede, simte, crede despre el. Sentimentele celorlalţi faţă de copil devin
directive despre cum trebuie să fie copilul. Părinţii transmit copilului ce e „rău” şi ce e „bine”
(copil cuminte/copil rău). Copilul dezvoltă aceleaşi convingeri despre el însuşi, le
internalizează. Prietenii sunt atât de importanţi tocmai pentru că te ajută, îţi întăresc
imaginea de sine (îţi arată că ei te văd aşa cum te vezi şi tu) şi te fac să te simţi liber, să te
exprimi în acord cu această imagine de sine recunoscută. Privirea pozitivă se internalizează,
devenind stimă de sine. Pentru a nu pierde privirea pozitivă a părinţilor, copilul învaţă să
interpreteze sentimentele şi să se comporte în sensul aşteptat pentru a-şi menţine atenţia,
afecţiunea, acceptarea părinţilor şi mai târziu, a celor din jur. Când privirea pozitivă este
condiţionată, copilul va internaliza şi condiţionarea: „dacă părinţii mă aprobă când sunt
ascultător, atunci şi eu trebuie să mă aprob atunci când sunt ascultător; dacă mă dezaprobă
dacă plâng, trebuie să dezaprob şi eu plânsul!”.
Datorită faptului că în diferite momente ale vieţii (mai ales în momente de criză) depindem
unii de alţii, imaginea de sine ne este ameninţată şi pentru a o păstra, a ne păstra stima de
sine, vom dezvolta mecanismele de a o apăra (mecanisme defensive).
Procese şi etape în dezvoltarea sinelui

Unul dintre marile momente în formarea personalităţii, ce se produce în primii ani ai

copilăriei, îl reprezintă dezvoltarea conştiinţei de sine, a conceptului de Eu.

Ambientul în care trăieşte copilul este un amalgam de stimuli al căror sens se ierarhizează şi
se internalizează treptat de către copil, în relaţie cu mama, ce îi apropie şi îi reprezintă
stimulii lumii şi îi va genera apoi un „model internalizat al funcţionării lumii”. În amalgamul
acesta, copilul va pune o ordine în funcţie de nevoile lui şi de felul în care i se răspunde, va
recepţiona senzorial, va observa, va înţelege, va memora. Tot acest proces de familiarizare
cu stimulii ambientului se desfăşoară prin punerea în funcţiune a structurilor mentale care
vor procesa informaţiile. Sinele include şi structura cognitivă care va alege şi va trata
informaţia cu referire la persoana însăşi.

Există o paralelă între dezevoltarea schemei obiectului permanent (a constanţei obiecutlui)

şi cea a sinelui, realizat prin construirea conştiinţei de sine.

Prima etapă în construirea sinelui, ţine de înţelegerea copilului că este o entitate distinctă
de lumea obiectelor, de ceilalţi, aceasta depinzând de calitatea interacţiunilor cu cel care îl
îngrijeşte (mama). Se consideră că momentul recunoaşterii în oglindă este, în acest sens,
existenţial în construirea sinelui.

Într-o cercetare făcută pe copii în vârstă de 9, 12, 15, 18, 21 şi 24 de luni, s-a constatat că
doar 25% dintre copiii de 15-18 luni şi 88% din cei de 24 de luni îşi recunosc faţa în oglindă
ca aparţinându-le. Puţini copii sub 12 luni o făceau.

Spre 15 luni copilul realizează diferenţa de coafură dintre fete şi băieţi şi acesta este un
element distinctiv care intră în joc atunci când se recunoaşte în oglindă şi în poze.

Abea în jurul vârstei de 3 ani, copilul cu o dezvoltare normală va utiliza pronumele Eu.
Copilul autist o va face mult mai târziu sau niciodată.
Între 6 şi 8 ani, copilul începe să facă distincţie între corp şi spirit şi deci să înţeleagă natura
subiectivă a sinelui. Acum începe să înţeleagă că fiecare este diferit nu doar pentru că are o
aparenţă diferită, ci şi pentru că are sentimente şi idei diferite. Poate atribui o importanţă
diferită diverselor componente fizice şi psihice ale sinelui. Acum devine evidentă stima de
sine. Copilul se mândreşte cu anumite calităţi care îi aduc succes şi recunoaştere din partea
celorlalţi. Sentimentul calităţilor pe care le deţine, al capacităţilor şi competenţelor
determină stima sau respectul de sine.

Unii autori consideră că a avea respect sau stimă de sine înseamnă a avea conştiinţa forţelor
şi a slăbiciunilor proprii, a te accepta sub aspectele cele mai intime şi mai preţioase. Aceasta
înseamnă asumarea unor responsabilităţi, afirmarea, ştiinţa de a răspunde nevoilor
personale, de a avea scopuri şi de a găsi mijloacele pentru a le atinge. O bună stimă de sine
implică integritate personală şi respect pentru ceilalţi.

Aşadar construirea stimei de sine depinde de practicile parentale, de modul în care părinţii
îşi văd şi îşi îngrijesc copiii. Copiii cu o bună stimă de sine, încrezători în capacităţile lor au,
de regulă, părinţi cu o bună stimă de sine, toleranţi, care definesc clar şi ferm limitele. Între
aceste limite, copiii au posibilitatea de a fi creatori şi independenţi, având totodată
sentimentul că sunt protejaţi. Aceşti părinţi satisfac nevoile copilului pentru o dezvoltare
sănătoasă, respectă opiniile acestuia şi le iau în considerare la adoptarea deciziilor care
privesc familia. Respectarea opiniei copilului, solicitarea părerii lui despre lucruri sau situaţii
ce privesc viaţa familiei sau a lui, deşi impusă prin Legea copilului, ca un drept al lui, ţine în
cea mai mare măsură de mentalitatea comunităţii. Lipsa de ofertă de sprijin şi formare
pentru părinţi îi fac pe aceştia tributari, în cea mai mare măsură, mentalităţii şi propriei
experienţe cu privire la creşterea copiilor.

Respectul (stima) de sine este important pentru că reprezintă o calitate perseverentă în

timp. O fetiţă care la vârsta preşcolară are un sentiment al valorii sale va creşte ca un adult
cu o bună stimă de sine, va fi capabilă să îşi asume responsabilităţi şi va deveni o mamă care
îşi va respecta copilul. Cercetările arată că o bună stimă de sine previne eşecul şcolar,
anumite dificultăţi de învăţare, delincvenţa, abuzul de droguri şi substanţe şi suicidul.

Carl Rogers (1931) spune că stima de sine dă stabilitate şi consistenţă personalităţii. Se

dezvoltă în copilărie, în tranzacţiile cu părinţii. Ulterior în viaţă, tranzacţiile cu ceilalţi tind să
o confirme şi astfel să o menţină. O persoană sănătoasă/rezilientă are o imagine de sine
care reflectă realitatea, într-o relaţie confortabilă cu idealul de sine. Rogers vede progresul
clienţilor săi în procesul de consiliere în schimbările modului în care ei gândesc şi simt
despre ei înşişi.

Ne dezvoltăm sinele prin internalizarea reacţiilor celorlalţi faţă de noi, reacţii comunicate
prin priviri, limbaj nonverbal, cuvinte, acţiuni.
Capacitatea de a ne forma reprezentări interioare în funcţie de reacţiile celorlalţi este
înnăscută la om. Ceea ce se construieşte sub forma sinelui este rezultatul schimbărilor cu
mediul. „Mai mult sau mai puţin inconştient, ne vedem pe noi înşine aşa cum credem că ne
văd ceilalţi care sunt importanţi pentru noi şi în a căror opinie avem încredere”.

În crearea sistemului sinelui, calitatea schimburilor copil-îngrijitor (mama) este esenţială.

„Copilul cuminte” sau „rău” constituie produsul îngrijitorului care a fost o mamă bună sau
mai puţin bună.

Sinele se construieşte din trăirile de plăcere, neplăcere, din evaluări de acceptare,

respingere, în relaţie cu cei care sunt importanţi pentru noi (mama, colegii, prietenul în
adolescenţă, prietenii, soţul, etc.).

Fiinţa umană care-şi dezvoltă sentimente de respect faţă de sine îşi va dezvolta şi abilitatea
de a munci, de a fi o persoană cu iniţiativă şi harnică, deoarece munca îi va da o valoare
socială.

În mod schematic cele trei faţete ale emoţiilor şi acţiunilor sinelui se prezintă astfel:

a) în relaţie cu corpul propriu şi fiziologia internă;

b) în relaţie cu obiectele lumii externe (lumea neanimată şi asocială);

c) în comunicarea cu partenerii sociali.

În socializarea timpurie, se desprinde şi rolul de gen, pilon al identităţii de sine. La 5 ani rolul
sexual este deja clar pentru copil. Acest rol este redefinit în clasele primare, iar în
adolescenţă se dezvoltă ca parte a sinelui cu o identitate unică. Pe la 20 de ani, tânărul îşi
lărgeşte gama rolurilor sociale, ocupaţionale pe care le joacă (student, frate, profesor,
prieten, etc.). Toate aceste roluri sunt părţi ale sistemului sinelui, fiind ghidate de sine. În
toate aceste roluri, componenta „gen” este esenţială. Rolul de gen rămâne important,
indiferent de vârstă. Să îi spui unui bărbat că este femeie sau unei femei că este bărbat,
chiar dacă din greşeală, este foarte jignitor. Oamenii se simt agresaţi, atacaţi, îi sinele lor.

Aşa cum am mai spus, imaginea de sine nu este un produs al eredităţii noastre, ci se
formează în cadrul interacţiunilor sociale. Deşi potenţialul comportamentelor umane se află
în gene, comportamentul actual dezvoltat de individ într-o anumită situaţie, mecanismele la
care recurge pentru a face faţă situaţiilor sunt definite de moştenirea culturală şi de
experianţă printre ceilalţi.
Cultura, afirmă Vâgotski (1985), este cea care sculptează sistemul sinelui prin valori,
atitudini, cunoştinţe şi comportamente învăţate în familie şi apoi reîntărite de alte medii
sociale (şcoală, loc de muncă, prietenii, profesori, prietene, vecini, familia lărgită). Fiecare
individ învaţă cum să se comporte adecvat, ce este bine, ce este frumos, adevărat. El învaţă
în mod direct sau indirect.

Prin toate aceste schimburi, tranzacţii cu cei din jur, cu părinţii şi familia în primul rând,
copilul îşi construieşte sinele. Construirea sinelui începe din copilărie şi continuă la
maturitate.

Marile etape în construirea sinelui sunt:

între 0 şi 4 luni – copilul manifestă un comportament de atracţie deosebită, de fascinaţie

faţă de chipul mamei; în jur de 4 luni manifestările lui sunt comportamente cu valenţe
sociale şi cu un oarecare autocontrol. Un astfel de comportament social este zâmbetul prin
care copilul îi gratifică pe cei din jur. De pe la vârsta de două luni, simpla apariţie a unei
persoane îi putea provoca zâmbetul. În jurul vârstei de 4 luni, zâmbetul le este oferit celor
care i-au făcut pe plac. Copilul distinge acum figurile familiare. Este perioada pre-sinelui;
între 4 şi 8 luni – începe să se perfecţioneze recunoaşterea proprie în oglindă, după indicii
vizuali asociaţi mişcărilor pe care le face copilul;
între 8 şi 12 luni – se construieşte sinele ca obiect permanent, cu calităţi distinctive şi
durabile.
În jurul vârstei de 7-9 luni, părinţii observă şi recunosc tot mai multe comportamente ale
copilului şi îi vorbesc tot mai des, spunându-i pe nume. Copilul începe să îşi recunoască
numele când i se vorbeşte. Un important aspect al sinelui este înţelegerea restricţiilor, a lui
„Nu”. Începuturile se plasează tot în jurul vârstei de 7 – 9 luni. „Nu” şi numele sunt primele
elemente de limbaj, cu puternică încărcătură emoţională, pe care le înţelege copilul.

În cursul celui de al doilea an, copilul învaţă să-şi recunoască anumite caracteristici fizice
care îl disting de cei din jur. Începe să-şi dezvolte sentimentul proprietăţii în legătură cu
jucăriile şi teritoriul propriu. Primele posesiuni (jucării, pat, haine, spaţiu, etc.) sunt esenţiale
în construirea sinelui şi a respectului de sine.

Dezvoltarea sinelui este o condiţie pentru progresele sociale, cognitive şi afective ulterioare,
pentru integrarea socioprofesională şi funcţionarea sănătoasă în cele mai împortante funcţii
ale vieţii: funcţia de partener şi aceea de părinte.

La 12 luni, mulţi copii spun „meu” sau încearcă să îşi pronunţe numele. La 15 luni, copilul se
recunoaşte şi se bucură văzându-se în oglindă. La 18-24 de luni, copilul începe să fie
conştient de sine, concomitent cu recunoaşterea în oglindă; vorbeşte despre sine la a III-a
persoană, aproximându-şi numele. Tot acum începe „Nu-ul social”, refuzul de a colabora, în
scopul de a-şi afirma independenţa.

„Nu”-ul copilului în jurul vârstei de 2-3 ani, înregistrat de adulţi ca un moment de mare
dificultate în relaţionarea cu acesta, este de maximă importanţă pentru autodefinirea lui.
Ştim că un mod de a defini o entitate este prin diferenţierea ei de ceea ce nu reprezintă
entitatea respectivă. Definirea prin limitare, prin diferenţiere de ceilalţi o utilizează copilul la
această vârstă.

În perioada preşcolară, copilul capătă o perspectivă fizică asupăra sinelui, dezvoltându-se

ceea ce numim schema corporală alcătuită din părţile fizice ale copilului şi activităţile
corporale motorii.

Între 3 şi 5 ani, se achiziţionează autocontrolul, autoservirea, iniţiativa, conceptul de gen şi

relaţiile cu alţi copii. Dezvoltarea comportamentelor autonome ale copilului depinde de
reacţia şi îngăduinţa părinţilor.

Între 6 şi 11 ani, copilul achiziţionează înţelegerea regulilor sociale, devine harnic, se

adaptează sarcinilor şi mediului şcolar. Acum îşi dezvoltă abilităţile de adaptare
interpersonală şi socială.

Daniele Stern, în cartea sa Selbstforschung (În căutarea sinelui), a elaborat noi concepţii
privind naşterea şi rolul sinelui în funcţionarea personalităţii copilului.

Deja din timpul sarcinii se instalează un dialog emoţional între părinţi şi copil. Se ştie că
modul în care s-a dezvoltat sarcina influenţează puternic stările sugarului. Pe când se află în
burta mamei, i-au naştere deja precursorii sinelui – într-un mod organismic (organismisches
Selbst).

Între 3 şi 7 luni de viaţă, se formează un nucleu al sinelui.

Între 8 şi 12 luni, se naşte sentimentul de sine însuşi, pornind de la care se va dezvolta, între
12 şi 18 luni, sentimentul valorii de sine.

Din acest moment şi până la sfârşitul celui de-al patrulea an de viaţă, copilul este deosebit
de vulnerabil faţă de atacurile care ţintesc integritatea sinelui. Cuvintele îl pot râni cu
uşurinţă.

Pentru copiii care cresc în instituţii sau care au fost prea repede duşi la creşa cu program
normal sau la cea săptămânală, se naşte un mare risc care va fi descoperit mai târziu. Din
nefericire, ţinem pre puţin seama de aceste lucruri în practicile de îngrijire a copilului.
O altă teorie foarte cunoscută este aceea construită de René Spitz. În teoria sa există o
perioadă iniţială, în care copilul nu este diferenţiat de obiectul investirilor sale pulsionale
(mama). În procesul de individualizare care are loc în primii doi ani de viaţă, se naşte sinele
copilului.

1. Stadiul anobiectual (0-2 luni) – o perioadă în care copilul nu face distincţie între eu şi
obiect. Energia pulsională este centrată pe simţirile sale. Trăirile copilului se concentrează în
jurul senzaţiilor plăcere/neplăcere, tensiuni şi dizolvarea tensiunilor de către mamă. Trăirile
sunt în jurul hrănirii, iar pulsiunea libidinală se va servi de actul hrănirii şi gura va fi investită
libidinal. Toate aspectele senzoriale din jurul hrănirii se vor construi într-un tot pe care
copilul îl percepe ca pe o parte integrată a lui, şi nu ca fiind ceva exterior.

2. Stadiul obiectului precursor (2-6 luni) – este atent la cei din jur, îi diferenţiază, le
zâmbeşte, după cum îi fac sau nu plăcere. Este un zâmbet cu valoare de schimb social. Nu
zâmbeşte biberonului, chiar dacă se agită când îl vede. Faţa umană este deosebit de
importantă, căci ea se leagă de satisfacerea nevoii de hrană a copilului şi a nevoilor lui în
general. Prin urmare, recunoaşte feţele şi, deci, încep să funcţioneze memoria şi cogniţia.
Spitz spune că faţa pe care copilul o recunoaşte fie şi într-o reprezentare grafică schematică
este un precursor al obiectului libidinal. Zâmbetul social este deci indiciul că a debutat
dezvoltarea unui aparat psihic, cu un început de diferenţiere între eu şi ceva din afară.

3. Stadiul obiectual (6-12 luni) – se construieşte, în afara copilului, un obiect ce va fi investit

pulsional, libidian. Mama va fi acest obiect total. Dovada o constituie reacţia de plăcere când
se apropie de mamă, în afara momentelor impuse de nevoile sale biologice, şi reacţia de
respingere pe care o are faţă de un chip străin. Vederea unei feţe străine nu îi mai face
plăcere, ci îi trezeşte ceea ce Spitz numeşte reacţia de angoasă de la 8 luni. Este teama de
separare de mamă. Aceasta nu înseamnă că la apariţia oricărei femei faţa respectivă îi va
provoca frică, ci îşi va da seama că nu e faţa mamei (pe care o are deja în memorie). Mama
este un obiect unic şi de neînlocuit, exterior copilului, un obiect libidian total. Dar şi
pulsiunile agresive pot investi acest obiect cu care copilul stabileşte o comunicare diadică (în
doi) afectivă, cu care se poate identifica. Astfel, mama îl introduce pe copil, îi prezintă
acestuia socialul, relaţiile sociale. Reluând discuţia legată de teama faţă de chipurile străine
şi angoasa separării de mamă, Bowlby contrazice psihanaliza, susţinând că teama de feţe
străine se manifestă chiar şi atunci când copilul este în braţele mamei, că se manifestă la toţi
copiii, deşi la vârste diferite, şi deci că sunt manifestări separate, de sine stătătoare.

Angoasa (nelinişte profundă,teamă nedesluşită) de separare şi zâmbetul social vor conduce

organizarea psihicului copilului şi deci a sinelui.
4. Stadiul relaţiilor sociale diferenţiate (în jur de 2 ani) – pe toate planurile, autonomia
copilului e în creştere. Comunicarea cu mama este tot mai mult verbală şi deci simbolică,
permiţând o detaşare a locutorilor, o distanţare. Dar în vorbirea mamei apar tot mai multe
interdicţii şi ordine, concomitent cu creşterea autonomiei de deplasare şi mişcare a
copilului. Interdicţiile vor crea disconfort şi vor stârni agresivitatea copilului. Pentru a
rezolva situaţia conflictuală, copilul va tinde să se identifice cu agresorul (mama) şi va spune
şi el: „Nu, nu e voie”. Este un stadiu nou în dezvoltarea sinelui copilului, în care acesta îl
percepe pe celălalt, se recunoaşte pe sine distinct de obiectul libidinal şi va începe să se
afirme prin opoziţie. Acest „Nu” pe care îl spune imitând-o pe mamă, Spitz susţine că este al
treilea organizator al dezvoltării sinelui copilului.

Teoria lui Spitz, rămânând psihanalitică, se bazează pe elemente cognitive şi sociale,

unificând aceste trei aspecte esenţiale ale vieţii. Pe scurt,

- obiectul libidinal este investit înainte de a fi cunoscut,

- apoi este cunoscut ca separat de copil,

- după care copilul îşi poate construi eul, separat de obiectul investit.

Mary E. Looms (1991) stabileşte şapte „săgeţi negre” ale conceptului de sine. Acestea,
spune autoarea de orientare youngiană, influenţează întregul psihic al individului, dând
formă emoţiilor, dar şi aspectelor fizice, mentale, spirituale ori sexuale ale personalităţii. Le
prezentăm în continuare:

ataşamentele: autoarea le priveşte ca pe o incapacitate de a se vedea independent de o

anumită persoană, de un anumit loc, de o anumită filosofie, de un anumit stil de viaţă.
Persoana trăieşte într-o simbioză cu aceste elemente de care e ataşată şi care ajung să o
definească. Desigur, procesul de simbioză nu îi oferă detaşarea necesară pentru a se vedea
dincolo de graniţele ataşamentului pe care îl are;
dependenţa: mai slabă ca ataşamentele, lasă loc unei oarecare independenţe a persoanei.
Aceasta se menţine într-o relaţie distructivă din teama de a nu rămâne singură, deşi este
conştientă de nocivitatea relaţiei. Emoţional şi spiritual, persoana se află într-o suferinţă de
care este conştientă, dar pe care o acceptă;
judecăţile: o persoană, pentru a se putea aprecia mai bine pe sine, îi desfiinţează pe ceilalţi.
Desigur, celelalte persoane sunt judecate conform propriilor reguli şi norme ale persoanei
care judecă şi care spune: „Ce bine că eu nu şunt aşa!”;
comparaţiile: o persoană aparţinând unui grup cu care se identifică, ale cărui norme ajunge
să le considere singurele corecte, consideră că toţi cei ce fac parte din grup sunt valoroşi, în
vreme ce oamenii care nu sunt membri ai grupului nu au nici o valoare. Persoana respectivă
nu poate vedea faptul că ea însăşi este purtătoarea unor trăsături mai puţin dezirabile;
aşteptările: conform sistemului de valori ale unei persoane, apar aşteptări faţă de ceilalţi.
Aceasta este convinsă că lucrurile, persoanele trebuie să fie, să gândească doar în modul în
care crede ea şi să aibă aceleaşi scopuri pe lume ca ale ei;
sindromul copilului nevoiaş: apare ca sumă a trăsăturilor amintite mai sus. Persoana are
nevoie de ceilalţi pentru a se simţi iubită, acceptată, sprijinită, căci numai astfel se simte
bine, se poate accepta pe sine. Lipsa celorlalţi o face să se simtă lipsită de sens;
autoimportanţa: persoana exagerează în a se considera importantă, astfel încât devine
incapabilă să se amuze de ea însăşi. Ceea ce spun ceilalţi, atâta vreme cât nu e vorba de
complimente, este considerat neimportant. Adesea, la baza atitudinii exagerate de
autoimportanţă există o puternică vinovăţie sau ruşine. Persoanele de acest gen au tendinţa
de a se blama pe sine şi pe ceilalţi, continuu.
Se poate vedea aici că aceste şapte caracteristici negative pot fi redimensionate în zona
pozitivă. Autoarea le prezintă însă pentru ca ele să fie identificate de cei care doresc să
lucreze asupra lor, într-un proces permanent de autodezvoltare.
Eul şi persoana / personalitatea

Şi în legătura cu relaţia dintre Eu şi persoană/personalitate există poziţii contrare.

Separarea Eu-lui de persoană / personalitate îşi are originea după părerea noastră, într-o
controversă ceva mai veche, şi anume în cercetarea diverşilor psihologi de a răspunde la
întrebarea: Eul este anterior sau posterior personalităţii?

Rădulescu-Motru este şi el la fel de categoric: eul premerge personalităţii, bunul simţ ne

spune că eul este anterior personalităţii; eul este sâmburele catalizator al personalităţii,
fermentul şi nu tiparul ei, el are o putere reglatoare, dar nu constitutivă.

S. L. Rubinstein (1957), de exemplu, nota: “Fiecare persoană este subiect în sensul Eu-lui”,
dar noţiunea de persoană, în contextul psihologiei, nu poate fi redusă la noţiunea de subiect
în acest sens specific, îngust”. Când se referă la sens restrâns, deci la Eu, Rubinstein are în
vedere subiectul activităţii conştiente, voluntare. Or, arată el, conţinutul psihic al persoanei
umane nu este epuizat de motivele activităţii conştiente, el mai cuprinzând diversitatea
tendinţelor care nu au devenit conştiente, ca şi stimulările activităţii involuntare.

P Janet, H. Wallon, care au studiat evoluţia ontogenetică a copilului, au răspuns fără nici un
dubiu: eul este ultima achiziţie a vieţii psihice, el se află la sfârşitul şi nu la începutul
evoluţiei psihice.

În sfârşit, nu trebuie trecută cu vederea nici o altă concepţie, deşi pare a fi curioasă şi
gratuită, potrivit căreia Eul nici nu este necesar personalităţii, el putând lipsi fără ca
personalitatea să se resimtă.
Revenind la relaţia dintre eu şi persoană/personalitate, considerăm că ea este
asemănătoare celei dintre Eu şi conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi persoana /personalitatea
nu sunt nici despărţite, ci într-o continuă interacţiune şi interdependenţă. Faptul că ele nu
coincid, nu reprezintă unul şi acelaşi lucru şi că nu poate fi tăgăduit. Eul este doar nucleul
personalităţii, doar un fapt de conştiinţă individuală, pe când personalitatea se extinde în
mediu, îşi trage şi îşi interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar
cosmice. Iată cât de bine era intuită distincţia dintre Eu şi persoană/personalitate de către
Rădulescu-Motru: “Personalitatea se cristalizează în jurul Eu-lui, dar în structura sa în afară
de Eu se cuprind şi alte elemente sufleteşti. Eul este licărirea de fulger care dezvăluie încotro
merge anticiparea sufletului. Personalitatea este maşinăria solidă care mijloceşte realizarea
anticipaţiei. Eul trăieşte în clipita actualităţii, personalitatea în durata trecutului. Unul este
momentul, celălalt vectorul forţei,,. Dar în afara acestor diferenţe fireşti, ceea ce trebuie
subliniat în primul rând este unitatea şi interdependenţa dintre Eu şi persoană/
personalitate. „Fără Eu – scria în continuare Rădulescu-Motru – personalitatea omului ar fi o
sistematizare oarbă de tendinţe, asemănătoare instinctelor. Fără personalitate, Eul omului
ar fi un caleidoscop fără valoare”. Iar concluzia lui era fără nici un dubiu: Eul şi
personalitatea trebuie să meargă împreună. Dinamica Eu-lui influenţează dinamica
personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor
morale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia
personalităţii. De asemenea, nivelul de dezvoltare a Eu-lui influenţează nivelul de dezvoltare
al personalităţii: când Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare, de
adâncire a gândirii, se amplifică posibilitatea de direcţionare al întregului comportament al
persoanei; când însă Eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este,
ce vrea, este derutată. Aşadar, Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi
evoluează concomitent. Nu ne năştem nici cu Eu, nici cu personalitate, ci dobândind Eul vom
deveni personalităţi. Nu este deloc întâmplător faptul că omul devine personalitate, atunci
când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca Eu, şi nici faptul că degradarea
Eu-lui duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii”.
TEORIILE PERSONALITĂ Ț II
Vreme îndelungată, în perioada de constituire a psihologiei ca ştiinţă, o mare parte a
preocupărilor sale erau îndreptate asupra înţelegerii personalităţii umane.

Din această perspectivă personalitatea a fost definită ca pattern distinctiv şi caracteristic

(Atkinson R. et al.,613) al gândirii, afectivităţii şi comportamentului, care defineşte stilul
personal al unui individ şi influenţează interacţiunea acestuia cu mediul. În contextul dat
psihologia personalităţii încearca:

-să descrie şi să explice diferenţele interindividuale şi,

-să sintetitizeze, într-o viziune integratoare asupra persoanei, numeroasele procese care pot
influenţa interacţiunile individului cu mediul – interacţiuni biologice, de dezvoltare, învăţare,
gândire, afectivitate, motivaţie şi interacţiune socială.

În acest capitol, vom prezenta cele patru direcţii majore de abordare a personalităţii şi
metodele empirice la care acestea fac apel pentru a măsura sau evalua diferite aspecte ale
personalităţii.

Trebuie de reţinut că actualmente mulţi dintre psihologi preferă o orientare eclectică: ei

combină elemente provenind din abordări diferite, pentrun a ajunge la o viziune
integratoare proprie. Unii chiar declară că nu aderă la nici una dintre teoriile existente,
întrucât ei nu fac altceva decât să studieze în mod empiric anumite probleme care îi
preocupă

Ion Dafinoiu (2002) specifică următoarele:”Conceptul de persoană desemnează individul

uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de
psihologie în scopul înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de
fiinţare şi funcţionare ce caracterizează persoana ca organism psihofiziologic”.
Personalitatea se referă la ansamblul sistemelor organizate care determină conduita. Ea
(conduita) se distinge de comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a
elementelor pesonalităţii, într-o anume situaţie.

Pentru a atinge acest obiectiv, psihologia ştiinţifică preferă sa opereze cu relaţii şi concepte
simple, se aplică teste empirice şi se folosesc metode de cercetare cât mai precise.

Teoria este un sistem de idei,principii şi construcţii mintale consonante, elaborate pentru a

analiza şi interpreta diversele manifestări ale individului uman. În context psihologic teoria
personalităţii va cuprinde:

- dezvoltarea personalităţii;

- motivaţia;

- structura personalităţii

Drept urmare teoriile axate pe dezvoltare studiază fenomenul personalităţii prin prisma
aspectelor dinamice ale comportamentului uman (E.Erikson, K.Rogers).

Cele axate pe motivaţie au în bază analiza proceselor de schimbare, modificare şi

transformare a aspectelor motivaţionale ale individului (A.Maslow).

Personalitatea poate fi reprezentată şi ca totalitate de trăsături ca categorie relativ

independentă, ca calităţi ce condiţionează comportamentul social al individului
(G.Allport,R.Cattel,H.Eysenck,C.-G.Jung)

Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalităţii, se

pune problema evaluării acestora.
Dincolo de valoarea descriptivă şi predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentru
evaluare. După frecvenţa utilizării lor în interpretările psihodiagnostice, A. Cosmovici (1992,
pp. 16-24) grupează teoriile personalităţii în trei mari categorii: „teoria trăsăturilor, teoriile
psihodinamice şi teoriile comportamentului, care deşi ne ajută să diagnosticăm într-un mod
sau altul, nu duc la o imagine de ansamblu despre care vorbesc adepţii metodelor clinice”.
Într-adevăr, o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidenţiază importante limite în
explicarea structurii personalităţii. Problema rămâne deschisă, punctele de vedere teoretice
oferă o mare eterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari diversităţi de opinii este
legată de prezumţiile de bază asupra naturii umane.Aceste prezumţii reprezintă descrieri
relativ comune, cu dimensiuni bipolare, în care teoreticienii plasează termenii de bază,
specifici conceptelor elaborate. Concret, este vorba de un continuum bipolar în care se
poziţionează orice teorie a personalităţii şi care cuprinde următoarele aspecte:

a) LIBERTATE - DETERMINISM: prezumţie după care persoana este capabilă să preia

influenţele mediului şi să le orienteze în propriul său comportament sau comportamentul
este cauzat de acţiunea unor evenimente şi nu există libertate;

b) RAŢIONALITATE – IRAŢIONALITATE: dimensiune care vizează gradul în care persoana este

capabilă să acţioneze raţional. Are omul o existenţă raţională care-i determina acţiunea sau
este direcţionat de forţe iraţionale ?

c) HOLISM – ELEMNTARISM: din punct de vedere holistic, comportamentul uman poate fi

explicat studiind persoana în totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părţile sale
componente. Poziţia elementaristă explică comportamentul prin investigaţii ale aspectelor
particulare independente de ansamblu;

d) CONSTITUŢIONALISM - ENVIRONMENTALISM: prezumţie care se referă la importanţa

aspectelor ereditare sau a influenţelor mediului în explicarea naturii umane şi a
comportamentului;

e) SCHIMBARE – UNIFORMITATE: vizează măsura în care individul este sau nu capabil de

schimbări fundamentale în timpul vieţii, dacă personalitatea de bază are posibilităţi reale de
schimbare în timp;
f) SUBIECTIVITATE – OBIECTIVITATE: dacă existenţa umană este influenţată în mare
măsură de experienţa subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi;

g) ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI – ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI EXTERNI: se

referă la cauzele reale ale acţiunilor umane. Sunt aceste acţiuni generate de stimuli interni
ori sunt simple răspunsuri la o serie de stimuli externi?

h) HOMEOSTAZIE – HETEROSTAZIE: această dimensiune este în legătură cu motivaţia

umana. Sunt indivizii motivaţi în primul rând, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii
interne şi realizarea unei stări de echilibru intern sau motivaţia de bază este direcţionată
spre dezvoltare, căutare şi auto-acuzare?

i) COGNOSCIBILITATE – INCOGNOSCIBILITATE: poate fi natura umană cunoscută în termeni

ştiinţifici sau potenţialul ştiinţific al cunoaşterii este transcendent, depăşind posibilităţile
cunoaşterii?

Considerăm utilă trecerea în revistă a principalelor limite ale teoriilor personalităţii şi a

valorii lor pentru cunoaşterea psihologică a persoanei.

  Puternic Moderat Slab Mediu Moderat Puternic

Adler, Freud,

1.Libertate Maslow, Bandura, Skinner,

2.Determinism Rogers   Allport Kelly Erikson Murray

Maslow,

Rogers,

Bandura,

Allport,

1.Raţionalitate Murray, Adler,

2.Iraţionalitate Kelly Erikson       Freud

1.Holism Adler, Allport,     Bandura Skinner,

 Maslow, Murray,

Rogers, Kelly,

2.Elementarism Erikson Freud  

Rogers, Adler, Skinner,

1.Constituţionalis
m Kelly, Allport, Bandura,

2.Enviromentalism  Freud Maslow Murray   Erikson

Skinner,

Bandura,

Maslow,

1.Schimbare Rogers, Murray, Adler,

2.Uniformitate Erikson     Allport Kelly Freud

Adler,

Maslow,

1.Subiectivitate Rogers,

2.Obiectivitate Kelly Murray Allport Bandura Erikson Skinner

Adler,
1.Stimulare
Maslow, Freud,
internă
Rogers, Murray,
2.Stimulare
externă Allport Erikson   Bandura   Skinner

Adler,

Maslow,

1.Homeostazie Freud, Rogers,

2.Heterostazie Murray       Erikson Allport

1.Cognoscibilitate Freud, Allport,   Murray   Adler,

2.Incognoscibilitat Skinner, Erikson Maslow,

e
Bandura Rogers,
 Kelly

Tabel: Poziţia teoreticienilor faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane (după Hjelle
L.şi Ziegler D.,Sankt-Peterburg, p.576)

Teorii ale personalită ţii şi cunoaşterea

psihologică a persoanei
TEORIILE TIPOLOGICE, care au dominat psihologia în perioada premergătoare ideilor
psihanalitice şi behavioriste, oferă o imagine sumară, limitată asupra persoanei.

Hipocrates(400 ani î.Ch.) descria patru tipuri fundamentale de personalitate, asociate cu

cele patru umori ale organismului:cu exces de bilă neagră – melancolic(depresiv); cu exces
de bilă galbenă – coleric(iritabil); cu exces de sânge – sangvinic(optimist) şi cu exces de
flegmă – flegmatic(calm,stabil).

O tipologie mai diferenţiată este cea propusă de Teofrast, succesorul lui Aristotel la Lyceul
din Atena. Acesta aducea un număr de 30 de tipuri de personalitate, prezentate în forma
unei serii de vignete caracteriale Fiecare schiţă începe cu o scurtă definiţie a caracteristicii
dominante a tipului respectiv, după care sunt descrise câteva comportamente specifice.

Ideea că între constituţia fizică şi caracteristicile personalităţii există o anumită legătură se

reflectă în stereotipuri foarte populare ca:,,persoanele grase sunt vesele,, sau ,,intelectualii
sunt slabi,,.

În 1940 medicul american W.Sheldon inaintă ideea despre trei tipuri de constituţie fizică,
denumite somatotipuri care ar fi în corelaţie cu temperamentul:

tipul endomorf (moale şi rotund) este plăcut şi sociabil;

mezomorful (atletic,musculos) este energic,curajos, afirmativ;

tipul ectomorf (slab,înalt) este retras,temător, introvertit,artistic. Întrucât clasificarea era

făcută mai degrabă după comportamentele lor specifice decât după o serie de trăsături
generale, ideea nu a avut dezvoltare ştiinţifică.

Deşi la ora actuală teoriile tipurilor de personalitate nu sunt larg acceptate,există psihologi
care susţin revenirea la o abordare tipologică a personalităţii.

TEORIILE TRĂSĂTURILOR (Allport,Cattell,Eysenck) consideră trăsătura de personalitate ca o

tendinţă a individului de a acţiona relativ constant în diferite situaţii.

Allport şi Odbert au plecat de la presupunerea că, lexicul unei limbi va încorpora în mod
natural toate cuvintele care contează în diferenţierea cotidiană a persoanelor.Eliminând
cuvintele mai puţin cunoscute şi sinonimele mult prea apropiate, ei au reuşit să reducă
numărul termenilor referitor la trăsăturile de personalitate la 4500,ulterior organizată în
subliste, pe criteriul înţelesului psihologic.
Ulterior,alţi cercetători, folosind metoda factorială (tehnică statistică bazată pe studierea
corelaţiilor existente într-o serie de măsurători şi pe gruparea celor care prezintă cel mai
înalt grad de corelaţie) au ajuns la un număr mai mic de dimensiuni independente,
denumite factori.

R.Cattell, restrângând lista lui Allport şi Odbert la 200 de termeni, a cerut subiecţilor să îşi
evalueze prietenii pe baza acestei liste a trăsăturilor de personalitate.Rezultatele obţinute
au fost mai apoi supuse analizei factoriale. În acest fel au rezultat 12 factori, cărăra li s-au
adăugat alţi 4 obţinuţi prin autoevaluare.Cattell a dat acestor factori o serie de nume
tehnice destul de ciudate.

H.Eysenck consideră că, printr-o analiză factorială mul mai restrictivă, se poate ajunge la un
set mult mai util . Factorii majori la care el face apel sunt introversiunea-extraversiunea
(identificate de C.Jung) şi stabilitatea-instabilitatea emoţională.
Abordarea fenomenologică a personalităţii îşi concentrează atenţia asupra experienţelor
subiective ale individului-cu alte cuvinte asupra viziunii personale despre lume a acestuia.
Abordarea dată nu urmăreşte motivaţiile, întăririle sau predicţiile comportamentale ci felul
în care individul percepe şi interpretează evenimentele care se petrec în mediul său curent.
Este vorba despre fenomenologia individului.Printre diferitele orientări incluse în cadrul
acestei abordări un loc central îl ocupă psihologia umanistă.

Conform acestei psihologii:

1.Interesul fundamental îl reprezintă experienţa personală. Oamenii nu sunt obiecte,ei

trebuie descrişi şi înţeleşi în termenii propriei lor viziuni subiective asupra lumii, în funcţie de
felul în dare se percep pe ei înşişi şi de sentimentul valorii personale. Principala întrebare
căreia fiecare trebuie să răspundă este ”Cine sunt Eu?”

2.Preferenţialele investigaţiei sunt alegerea individuală, creativitatea şi autoactualizarea.

Criteriile sănătăţii mentale ar trebui să fie creşterea şi autoactualizarea,nu controlul pe care
îl exercită Eul(psihanaliza) şi nici adaptarea la mediu (behaviorism).

3.În alegerea temelor de cercetare, înţelesul trebuie să primeze în faţa obiectivităţii. În

opinia lor, ar trebui studiate problemele umane şi sociale importante, chiar dacă acest lucru
ar putea însemna apelul la metode mai puţin riguroase.Alegerea temelor poate şi trebuie să
fie ghidată de valori

4.Demnitatea umană este valoarea fundamentală. Obiectivul psihologiei este înţelegerea

oamenilor,nu controlul sau predicţia comportamentului.
La aceste valori au aderat psihologi cu orientări diferite:G.Allport,teoretician al trăsăturilor
de personalitate a fost un psiholog umanist. A.Adler,C.Jung,E.Erikson au preferat o
perspectivă umanistă asupra motivaţiei, ceea ce i-a îndepărtat de S.Freud.Cu toate acestea
ideile lui C.Rogers şi cele ale lui A.Maslow rămân centrale în psihologia umanistă.

 R. Cattell afirma că ,,Personalitatea este cea care permite o predicţie asupra a ceea ce va
face o persoană într-o situaţie dată”

Ţinta lui Cattell în studiul său asupra personalităţii este de a prevedea comportamentul, de a
prevedea ceea ce o persoană va face ca răspuns la stimulul unei situaţii. El nu face referire la
modificarea comportamentului de la nedorit la dorit sau de la anormal la normal, ceea ce a
fost scopul multor teoreticieni despre care am discutat deja. Subiecţii lui Cattell erau oameni
normali ale căror personalităţi le-a studiat şi nu tratat. Cattell credea că este imposibil (sau
cel puţin neînţelept) să încerci să schimbi o personalitate înainte de a înţelege în detaliu ce
trebuie schimbat.

Teoria lui Cattell despre personalitate nu a avut originea într-o situaţie clinică. In schimb
abordarea sa este riguros ştiinţifică, dovedind observarea comportamentului şi adunarea a
numeroase date asupra fiecărui subiect, în cercetarea lui Cattell nu este neobişnuit ca peste
50 de tipuri de măsurări să se facă la un subiect.

Aspectul specific al abordării de către Cattell este ceea ce face cu datele obţinute. El aplică
procedeul statistic al analizei factoriale ce implică evaluarea relaţiilor dintre fiecare pereche
posibilă de măsurători luate de la un grup de subiecţi pentru determinarea factorilor
comuni. Dacă 2 măsurători arată o corelaţie ridicată, Cattell este sigur în sugerarea că
măsoară aspecte similare sau legate între ele ale personalităţii. Cattell numeşte aceşti
factori „trăsături” pe care le vede ca şi elemente mentale ale personalităţii. Numai când
cunoaştem trăsăturile caracteristice ale unei persoane putem prevedea cum va acţiona acea
persoană într-o situaţie dată. Pentru a înţelege deplin o persoană trebuie apoi să putem
descrie în termeni precişi modelul (şablon) trăsăturilor ce definesc acea persoană ca individ.

Modul Iui Cattell de abordare a trăsăturilor personalităţii

Cattell a definit trăsătura ca o relativă permanentă tendinţă de reacţie, alcătuind unităţile

structurale de bază ale personalităţii. A clasificat trăsăturile în câteva moduri. O trăsătură
comună este cea pe care o are oricine într-o anumită măsură. Inteligenţa, extrovertirea,
sociabilitatea sunt exemple de trăsături comune. Oricine are aceste trăsături, dar unii le au
într-un grad mai mare decât alţii. Motivul pentru care Cattell a sugerat că aceste trăsături
comune sunt universale este acela că oamenii au un potenţial ereditar similar şi sunt supuse
unor presiuni sociale similare, cel puţin în interiorul aceleiaşi culturi.

Oamenii diferă ca urmare a faptului că au în măsură diferită aceste trăsături comune. De

asemenea diferă datorită trăsăturilor unice pe care le au; acele aspecte ale personalităţii pe
care le deţin puţini alţi oameni. Trăsăturile unice sunt vizibile în atitudinile şi interesul
nostru. De exemplu, o persoană poate avea un interes exagerat pentru fluturi, altul poate fi
pasionat în favoarea interzicerii goliciunii picioarelor în public.

Al doilea mod de clasificare a trăsăturilor este acela de a le împărţi în trăsături de abilitate,

de temperament şi dinamice.

Trăsăturile de abilitate determină cât de eficientă va fi o persoană în munca pentru

atingerea scopului propus. Inteligenţa este o trăsătură de abilitate; nivelul nostru de
inteligenţă ne ajută să decidem cât de mult ne vom strădui să ne atingem scopul, cum ar fi
de exemplu absolvirea facultăţii.

Trăsăturile de temperament descriu stilul general şi tonul emoţional al comportamentului

nostru – de exemplu cât de perseverenţi, uşuratici sau iritabili suntem. Aceste trăsături
afectează modul în care reacţionăm la o situaţie dată.

Trăsăturile dinamice sunt forţele dinamice ale comportamentului nostru şi definesc

motivaţia, interesul, ambiţia.

Al treilea mod de clasificare a trăsăturilor – trăsături de suprafaţă şi trăsături sursă

(profunde) – este în funcţie de stabilitatea, permanenţa lor.

Trăsăturile de suprafaţă sunt caracteristici ale personalităţii ce sunt în legătură unele cu

altele, dar nu sunt un factor al personalităţii pentru că nu sunt determinate de o singură
sursă. De exemplu, câteva elemente de comportament cum sunt anxietatea, indecizia,
teama iraţională sunt trăsături de suprafaţă ale nevroticismului.

De o mai mare importanţă sunt trăsăturile sursă, factori unitari ai personalităţii, care sunt
mult mai stabili şi permanenţi. Fiecare trăsătură sursă dă naştere unui aspect al
comportamentului. Ele sunt factori individuali ce se combină pentru explicarea trăsăturilor
de suprafaţă.

După origine, trăsăturile sursă se clasifică în trăsături structurale sau de mediu înconjurător.
Trăsăturile structurale îşi au originea în condiţiile biologice, dar nu sunt neapărat înnăscute.
De exemplu, băutul alcoolului poate da naştere comportamentelor ca: lipsa de grijă,
flecăreala, vorbirea mormăită. Analiza factorială va arăta care din aceste caracteristici sunt
trăsături sursă.

Trăsăturile determinate de mediu derivă din influenţele asupra noastră a mediului social şi
fizic. Ele sunt trăsături învăţate şi comportamente ce-şi pun pecetea asupra personalităţii.
Comportamentul unei persoane dintr-un ghetou din interiorul unui oraş este modelat diferit
de comportamentul cuiva din clasa de sus, dintr-un mediu luxos. Un ofiţer militar de carieră
are un alt mod de comportament decât un muzician de jazz. Astfel vedem că Cattell a
recunoscut interacţiunea dintre persoană şi variate situaţii.

Trăsăturile sursă – factorii de bază ai personalităţii

După mai mult de 2 decenii de intensă cercetare pe baza analizei factoriale, Cattell a
identificat 16 trăsături sursă ca şi factori de bază ai personalităţii. Aceşti factori sunt probabil
cel mai bine cunoscuţi în forma în care sunt cel mai des utilizaţi, în Testul obiectiv de
personalitate numit “16 factori de personalitate” (16 PF).

Este important să ne reamintim că în sistemul lui Cattell aceste trăsături sursă sunt
elemente de bază ale personalităţii, aşa cum atomul este unitatea de bază a lumii fizice.

Cattell a argumentat că psihologii nu pot genera legi despre personalitate sau să o înţeleagă
pe deplin fără a fi în stare să descrie precis natura acestor elemente.

Influenţa eredităţii şi a mediului

Cattell a arătat un mare interes pentru relativa influenţă a mediului şi eredităţii în

modelarea personalităţii. A cercetat importanţa eredităţii şi a mediului sau a factorilor
situaţionali statistic, comparând similarităţile găsite la gemeni crescuţi în aceeaşi familie,
gemeni crescuţi în familii diferite, copii negemeni crescuţi de aceeaşi familie sau de familii
diferite. Astfel a putut estima influenţa geneticii şi a mediului.

Pentru unele trăsături rezultatul a demonstrat că ereditatea joacă un rol important. De

exemplu, datele lui Cattell arată că 80 % din inteligenţă (factorul B) şi 80 % din timiditate vis-
a-vis de spiritul aventuros (factorul II) pot fi datorate factorului genetic. Cu acestea şi cu alte
trăsături, ereditatea a fost considerată ca o influenţă dominantă, o descoperire care 1-a
condus pe Cattell să argumenteze în favoarea unei înmulţiri selective pentru a se naşte o
populaţie mai inteligentă.

In general Cattell a concluzionat că 1/3 din personalitatea noastră este determinată genetic
şi 2/3 este determinată de influenţa factorului social şi de mediu.

Dezvoltarea personalităţii

Cattell a propus 6 etape în dezvoltarea personalităţii umane. Aceste etape acoperă întreaga
viaţă de la naştere la bătrâneţe.

Copilăria mică, durând de la naştere la 6 ani, este perioada formativă cea mai importantă în
dezvoltarea personalităţii. In timpul acestei perioade, copilul este influenţat de părinţi în
comportament şi efectuarea toaletei personale. Atitudinile sociale sunt formate ca şi ego-ul,
superego-ul, sentimentul de securitate sau insecuritate, atitudinea faţă de autoritate şi
posibila tendinţă spre nevropatie. Cattell nu a fost un urmaş al lui Freud, dar a încorporat
ideile lui conform cărora anii timpurii de viaţă sunt cruciali în formarea personalităţii şi
conflictele orale şi anale pot afecta personalitatea.

între 6 şi 14 ani, perioada copilăriei, sunt puţine probleme psihologice. Această etapă
marchează începutul atitudinii de independenţă faţă de părinţi şi o dezvoltare a identificării
cu egalii (cei de o vârstă cu el). Aceasta este urmată de o perioadă de dezvoltare mult mai
tulburătoare şi stresantă: adolescenţa, între 14 şi 23 ani. Incidenţa tulburărilor emoţionale şi
delicventei creşte în timpul acestei perioade. Oamenii tineri manifestă multe conflicte pe
drumul spre independenţă, afirmarea de sine, sex.

A patra fază a dezvoltării, maturitatea, este o perioadă de satisfacţie şi productivitate în

ceea ce priveşte cariera, căsătoria, familia. Personalitatea devine mai puţin „fluidă” şi mult
mai stabilă în comparaţie cu etapele anterioare, iar stabilitatea emoţională creşte. Cattell a
găsit puţine schimbări în ceea ce priveşte interesul şi atitudinile în această perioadă.

Maturitatea târzie cuprinde dezvoltări ale personalităţii ca răspuns la schimbările fizice şi

sociale. Sănătatea şi vigoarea pot slăbi după 50 ani, ca şi atractivitatea, iar sfârşitul vieţii este
previzibil. In timpul acestei perioade de obicei oamenii îşi reevaluează valorile personale şi
îşi caută o nouă identitate. Aceasta este o optică similară cu a lui Jung privitor la schimbările
de personalitate din perioada de mijloc a vieţii.
Bătrâneţea, etapa finală a vieţii, presupune adaptarea la pierderi – moartea soţului, rudelor,
prietenilor; cariera pierdută la pensionare, pierderea statutului social şi un sentiment de
singurătate şi insecuritate.

Imaginea Iui Cattell asupra naturii umane

Definiţia dată de Cattell asupra personalităţii arată punctul lui de vedere asupra naturii
umane. El a scris: „Personalitatea este cea care permite o predicţie a ceea ce o persoană va
face într-o situaţie dată.”

Pentru ca un comportament să fie previzibil trebuie să fie civilizat şi ordonat. Predicţia ar fi

dificilă fără constanţă, regularitate, consecvenţă. De exemplu, Cattell a scris că partenerul
poate prevedea de obicei cu o acurateţe considerabilă ce va face celălalt într-o situaţie dată,
pentru că comportamentul lui din trecut a fost consecvent şi ordonat. Astfel imaginea lui
Cattell asupra naturii umane dă puţin loc spontaneităţii, pentru că aceasta ar exclude
predictibilitatea. Deci voinţa liberă vis-a-vis de determinism, părerea lui Cattell pare a fi mai
mult de partea determinismului.

Cattell nu a numit nici un scop ultimativ şi necesar care domină comportamentul. Astfel nu
este loc pentru actualizarea sinelui sau altă formă ultimativă de împlinire care să ne tragă,
nu sunt nici conflictele universale sau cele instinctuale psihosexuale cele care să ne împingă
înainte. Totuşi Cattell a menţionat influenţa determinantă a primei perioade de viaţă şi a
copilăriei; dar nu avem impresia din scrierile lui Cattell că el crede că oamenii sunt prinşi de
forţele copilăriei şi sunt incapabili să modifice influenţa acestor forţe în timpul unei perioade
ulterioare de dezvoltare.

Punctul personal de vedere al lui Cattell asupra naturii umane este mai clar. In anii tinereţii,
el era optimist în ceea ce priveşte abilitatea noastră de a rezolva problemele înfruntând
societatea. A prezis că vom câştiga mai multe cunoştinţe despre mediul înconjurător şi
control asupra mediului. Oricum, realitatea nu a corespuns aşteptărilor lui Cattell şi
optimismul său a scăzut. El chiar a sugerat că natura umană şi societatea au regresat.

ALLPORT
Conform ideilor lui Allport, personalitatea „reprezintă organizarea dinamică în interiorul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină comportamentul şi gândirea
caracteristică a acestuia”. Allport este de părere că definiţiile scurte nu pot cuprinde
întreaga complexitate a conceptului de personalitate, de aceea a fost nevoie de elaborare.
Un sistem este „un complex de elemente” care are potenţialul pentru o activitate interactivă
comună. „Organizaţia dinamică” se referă la o influenţă reciprocă a forţelor interne ale unui
sistem integrat cu componentele sale strâns legate între ele. Activarea unuia dintre
componentele sistemului aduce după sine activarea celorlalte într-un mod ordonat.
Personalitatea iese la iveală într-o activitate integrată asemenea unei orchestre: dirijorul
face semn cu bagheta atenţionându-i pe violonişti să înceapă, aceştia ajung la o anumită
notă, încep tobele şi aşa mai departe până când toate componentele orchestrei sunt active.
Conceptul de „psihofizic” ne reaminteşte că „personalitatea nu este exclusiv de natură
mentală nici neurală fizică”. Organizarea sa atrage după sine „funcţionarea atât a psihicului
cât şi a fizicului într-o unitate şi nu pot fi separate una de alta”. Conceptul de „determinare”
se referă la faptul că „personalitatea este ceva care produce altceva”. Prin „comportament
şi gândire caracteristică” se înţelege faptul că activitatea şi cunoaşterea sunt unice fiecărei
persoane în parte.

Allport a avut grijă să diferenţiază personalitatea de alte entităţi psihice în aparenţă similare.
„Caracterul” este înlocuit câteodată cu termenul de „personalitate”. Personalitatea este
preferată caracterului dintr-un alt motiv. Când oamenii din S.U.A. se folosesc de cuvântul
caracter, cel mai adesea se referă la standardele morale ale cuiva. „O persoană cu caracter”
este o persoană cu o moralitate dreaptă. Deoarece ştiinţa şi morală sunt văzute ca fiind
compatibile nici mai mult nici mai puţin decât apa şi uleiul, termenul de caracter este evitat
şi este folosit cel de personalitate care nu are conotaţii morale. Allport notează despre
caracter, ce funcţionează moral, că este o preocupare îndreptăţită în studiul personalităţii.
Dar, când moralitatea sub forma caracterului este luată în considerare, ea reprezintă o parte
a personalităţii şi nu un înlocuitor al ei.

In viziunea lui Allport, trăsătura (de caracter) „este o structură neuropsihică având
capacitatea de a reda mulţi stimuli funcţional echivalenţi, şi de a iniţia şi orienta formele
echivalente (pline de înţeles) ale comportamentului”. In termeni mai simpli, o trăsătură
„orientează” o persoană să reacţionează la elemente similare dar nu identice ale mediului
(stimuli) de cele mai multe ori în acelaşi fel. „O persoană ostilă” defineşte o categorie de
stimuli a căror influenţă asupra oamenilor este diferită. Oameni diferiţi îşi manifestă
ostilitatea în diferite moduri. Dar, indiferent de formele de manifestare, răspunsurile
similare sunt solicitate şi de un context exterior. Dacă acest context este o petrecere
formală şi persoana ostilă este oaspete, reacţia indicată este să se calmeze acea persoană
indiferent ce statut are. Pe de lată parte, Allport va fi primul care va zice că un context diferit
va determina un răspuns diferit la stimuli funcţionali echivalenţi. într-o creşă neatenţia faţă
de fiecare copil este ostilă celorlalţi copii, restricţia fizică putând fi necesară. Allport a
propus următoarele caracteristici pentru trăsătura de personalitate: are mai mult decât o
existenţă nominală; este mai generală decât o obişnuinţă; este dinamică sau cel puţin
determinată în comportament; poate fi stabilită empiric; este numai relativ independentă
de alte trăsături; nu este sinonimă cu judecata morală sau socială; poate fi observată atât în
lumina personalităţii care o conţine, cât şi în distribuţia ei în rândul populaţiei; faptele, sau
chiar obişnuinţele, care sunt inconsecvente faţă de trăsături, nu sunt o dovadă a inexistenţei
acestora.

Există câteva implicaţii ale acestor caracteristici. în primul rând este evident că Allport are
convingerea că oamenii au trăsături. în al doilea rând, trăsăturile de personalitatea nu sunt
produse de funcţionalităţi imorale. în al treilea rând, trăsăturile pot determina
comportamentul. în al patrulea rând, inconsecvenţele sunt reale dar nu înseamnă că
trăsăturile nu există. Comportamentul asociat cu „bunătatea” poate fi nepotrivit cu unele
situaţii pentru că numai anumite situaţii necesită „bunătate”. Inconsecvenţa poate fi
aparentă pentru că diferite comportamente pot manifesta „bunătate” în diverse
circumstanţe chiar în interiorul aceluiaşi context extern (uneori trebuie să fii dur pentru a fi
bun). în al cincilea rând, trăsăturile sunt mai generalizate decât obişnuinţa. O obişnuinţă
este foarte specifică, ca de exemplu aceea de a nu vorbi în timpul mesei (de a nu vorbi „cu
gura plină”). O trăsătură, prin contrast, este mai întinsă ca înţeles, mai generală, mai
variabilă. „Politeţea”, este o trăsătură care subsumează „a nu vorbi în timpul mesei”. Pentru
că se subordonează, „a nu vorbi în timpul mesei” poate fi suspendată în interesul mai mare
al „politeţii”, dacă musafirii vorbesc în timpul mesei, gazda va abandona această obişnuinţă
pentru a fi politicoasă cu musafirii. în al şaselea rând şi criticând teoria lui Allport, trăsăturile
se pot referi la fenomene diferite dar similare.

Trăsăturile comune „sunt acele aspecte ale personalităţii prin respectarea cărora
majoritatea oamenilor aparţinând unei culturi date pot fi avantajos comparaţi”. Evident,
Cattell şi Allport au fost de acord în ce priveşte „trăsătura comună”, dar Allport nu a
accentuat aceste trăsături. S-a referit la ele când a redus importanţa „dimensionalismului”,
distribuind pe fiecare de-a lungul dimensiunilor câtorva trăsături comune. Pentru Allport,
dispoziţia personală (D.p.) este o trăsătură care este unică pentru fiecare individ în parte.
D.p. înseamnă aproximativ acelaşi lucru ca şi termenul lui Cattell de „trăsătură unică”, în
cartea sa din 1961, Allport are grijă să folosească termenul de „trăsături comune” referindu-
se la trăsăturile pe care toţi oamenii le posedă, dar în diferite grade şi d.p. când se referă la
trăsături specifice. Ciudat este că, pe timpul când a scris în 1966 cea mai rodnică lucrare,
folosise din greşeală termenul „trăsătură” cu referire la ambele categorii. Poate că în cele
din urmă a propus că cititorii erau familiarizaţi cu teoria lui şi ştiau că de cele mai multe ori
când a folosit cuvântul „trăsătură” s-a referit la d.p. Dispoziţiile personale pot varia în
funcţie de cât de apropiate sunt de miezul personalităţii unui individ. O dispoziţie personală
cardinală este constantă şi remarcabilă în viaţa unei persoane. Un curent ce desemnează o
dispoziţie personală cardinală pe care o persoană o posedă este adesea alegerea noastră ca
singurul capabil să descrie acea persoană. Nume ale unor personaje istorice sau fictive sunt
adesea folosite pentru a ne referi la trăsături cardinale: narcisist, sadic, creştineşte, Don
Juan. Mai mulţi termeni obişnuiţi se pot referi la dispoziţiile personale cardinale: „a fi ca un
fulg”, imoral, realist, sobru, superficial, nesuferit. O dispoziţie personală principală este una
din intrările în lunga listă a trăsăturilor folosite pentru a rezuma personalitatea unui individ.
Notăm dispoziţiile personale principale când scriem o scrisoare de recomandare pentru o
persoană. Cutare este meticulos, generos dar timid şi morocănos. Şi mai departe de miezul
personalităţii sunt dispoziţiile personale secundare, dispoziţii care sunt „mai puţin evidente,
mai puţin generalizate, puţin consistente… puţin solicitate să acţioneze… şi mai mult
periferice”. De aceea, o persoană poate fi din când în când de ajutor, neobosit de hazlie,
ocazional melodramatică prin asta afişând dispoziţia personală secundară. Din păcate, orice
termen poate fi folosit pentru a defini oricare din cele trei tipuri de dispoziţie personală.
Allport a ţinut să sublinieze că nu este o graniţă distinctă între un tip de predispoziţie
personală şi următorul.

Dezvoltarea personalităţii

Allport a dedicat o mare parte a scrierilor sale. dezvoltării personalităţii faţă de majoritatea
teoreticienilor. în particular, el a valorificat noţiunea de „sine” şi şi-a dorit să arate cum
evoluează de-a lungul dezvoltării. Precum majoritatea teoreticienilor despre dezvoltarea
personalităţii – Freud şi Sullivan – Allport este un teoretician al stadiilor. în una dintre cele
mai importante lucrări scrise ale sale, Allport (1961) dedică un capitol noţiunii pe care el o
numeşte „simţul Eu-lui” formal etichetat „proprium”, „eu aşa cum mă simt şi mă cunosc …
eul ca “obiect” al cunoaşterii”.

A descris următoarele stadii de dezvoltare:

1. Copilăria timpurie, primul stadiu, nu implică nici un sentiment al Eu-lui. Bebeluşii iniţial
sunt iresponsabili se pare ei însuşi de mediul lor.. Sunt, conştienţi dar nu sunt conştienţi de
sine. Dacă un copil unic ia un obiect, degetele şi obiectul sunt unul şi acelaşi lucru. Dacă se
răneşte la picior nu îşi dă seama că el şi-a provocat durerea. Se contopeşte cu mama şi
fuzionează. Mai târziu, cum deprinderile motorii ajută copilul să se descurce în această fază
timpurie, el se târăşte de jur împrejur şi loveşte în obiecte. în acest fel, el învaţă că sunt
lucruri care nu sunt .părţi ale corpului său; devine conştient de obiectele „de afară” dintr-o
altă lume. Oricum, încă nu ştie că este distinctă şi diferită de cealaltă lume.
2. Eul corporal. Cel mai primitiv predecesor al Eu-lui merge de-a lungul celei de-a doua părţi
a primului an. Copiii arată semne ale unui eu corporal, sănătăţii ce emană din muchi,
încheieturi, tendoane, ochi, urechi şi aşa mai departe. Frustraţiile legate de organism, cum
ar fi un deget scrântit, foame nepotolită, contribuie de asemenea la aprecierea Eu-lui
corporal. Eul corporal devine fundaţia Eu-lui şi rămâne cu noi pentru totdeauna. Oricum ar
fi, este observat numai în condiţii neobişnuite.
3. Identitatea de sine. Eul corpului este numai primul capitol din povestea Eu-lui. Emigrând
de-a lungul celui de-al doilea an din viaţă, al treilea stadiu al lui Allport este identitatea de
sine, continuitatea Eu-lui în trecut, şi viitor care rezultă din procesul de memorie. „Astăzi îmi
amintesc câteva din gândurile de ieri, şi mâine îmi voi aminti câteva din gândurile de ieri şi
azi, şi sigur că sunt gândurile aceleiaşi persoane ale mele”. Pentru că toţi ne schimbăm de-a
lungul timpului, chiar şi ca adulţi, acest sentiment al continuităţii este esenţial pentru simţul
Eu-lui. învăţarea limbajului fundamentează abilitatea de a aprecia continuitatea. Cuvintele
sunt cea ce îşi aminteşte cineva şi care îl asigură că astăzi este aceeaşi persoană ca şi ieri. Cel
mai important dintre acestea este numele copilului, un cuvînt care serveşte drept o ancoră
de care corabia identităţii de sine este legată.
Stima de sine. Dacă eul corporal este temelia Eu-lui şi identitatea de sine cadrul său, câţiva
pereţi şi un acoperiş trebuie ridicate. Stima de sine a fost tradusă literar ca „stima în care
cineva se menţine pe sine”. Allport este mai specific: stima de sine este mândria în profesia
cuiva şi în realizările sale. în timpul celui de-al treilea an, ce-1 de-al patrulea stadiu al lui
Allport, una dintre exclamaţiile favorite ale copilului este „Lasă-mă pe mine!”, „Eu” a evoluat
dincolo de corp şi de simţul continuităţii către un sentiment al instrumentalităţii – abilitatea
de a manipula cu succes mediul înconjurător. „Pot să fac” implică „Sunt ceea ce pot să fac,
nu mă diminua făcând în locul meu”. Această mândrie insistentă de a face ceva pentru sine,
se potriveşte cu ruşinea de a face alţii ceva pentru el. Născut odată cu stima de sine este
fratele său geamăn negativismul. Extinderea Eu-lui simţul corpului, al continuităţii şi al
mândriei este o mare parte din structura Eu-lui nostru, dar nu include şi cel mai important
element al mediului, ceilalţi oameni. în timpul celui de-al cincilea stadiu al lui Allport, cuprins
între 4 şi 6 ani, copilul îşi dezvoltă un al patrulea aspect al Eu-lui, o componentă egocentrică.
Copiii cred că Moş Crăciun şi chiar Dumnezeu există ca să îi servească pe ei. Această
extindere a Eu-lui se lărgeşte încât să includă toate aspectele semnificative ale mediului,
inclusiv oameni, acum, familia şi şinele sunt una. Sunt ca o conştiinţă extremă care poate
ataca copilul.
5. Imaginea de sine. Strâns legat de relaţia cu ceilalţi este al cincilea aspect al sinelui care ia
naştere în al cincilea stadiu. Imaginea de sine este compusă din speranţele şi aspiraţiile care
se dezvoltă din percepţie şi aşteptare pe care ceilalţi le au de la ei. Părinţii spun despre copil
că este „cuminte” sau „obraznic”, „deştept” sau „prost”. Trebuie să facă asta, să facă aia, să
fie aşa, să fie altfel. Pentru a descoperi dacă îşi dezvoltă propria-i imagine de sine, copilul
compară aşteptările celorlalţi referitoare la modul cum ar trebuie să se comporte şi
comportamentul actual.
6. Operatorul raţional. In timpul celui de-al şaselea stadiu (de la 6 la 12 ani) imaginea de sine
continuă să se dezvolte şi un nou aspect ia naştere: operatorul raţional, simţ al sinelui care
nu numai că este în stare să rezolve probleme, dar de asemenea le poate raţionaliza în capul
său şi vine cu soluţii logice. Operatorul raţional este asemănător cu „ego”-ul lui Freud. El
încearcă să satisfacă eficient cererile organismului (id), ale mediului înconjurător şi ale
societăţii (superego). Cum operatorul raţional se dezvoltă, copiii devin capabili să
gândească.

7. Lupta de sine. în timpul celui de al şaptelea stadiu – adolescenţa, individul continuă să-şi
dezvolte imaginea de sine şi experimentează o nouă căutare, o identificare de sine. Acum
identitatea de sine se focalizează spre a lega imaginea adolescentului de cea a viitorului
adult. Un adolescent se poate întreba „Cum pot fi adult şi totuşi să rămân eu?”.
Continuitatea trebuie susţinută în faţa unei tranziţii majore de la o fază a vieţii următoare.
Societatea face prea puţine pentru a rezolva dilema adolescenţilor. Se pot încorpora în
armată, dar în mod legal nu pot să-i ia. Pot vota, dar nu pot păstra o slujbă aproape nicăieri.
Aşadar, adolescenţa experimentează revoltându-se, stau afară până târziu, beau, sunt activ
sexual, tot timpul sperând că restricţiile părinţilor lor asupra activităţii îi vor ajuta să se
definească. Vor să devină adulţi, dar simultan să fie fideli personalităţii lor de acum.
Când gândurile se orientează către o profesie adultă, o altă componentă a sinelui intră în
scenă, lupta proprie, planuri pentru viitor prin fixare a unui lung şir de scopuri, în timpul
adolescenţei, oamenii ajung să realizeze că succesul în viaţă va depinde de planurile dinainte
făcute. Pentru a implica această luptă de sine efectiv, ţelurile trebuie să fie centrate
rezonabil în virtutea abilităţilor umane. Mai devreme, ar fi putut avea visuri de a deveni o
vedetă de cineva sau un faimos atlet, Acum pentru a fi matur, scopurile trebuie să’ fie
realiste şi însoţite îndeaproape de un plan care să conducă la atingerea lor. în adolescenţă,
indivizii se află într-o „criză de identitate”. Ei încearcă să-şi găsească propria identitate
„departe” de părinţii lor. Adolescenţii încearcă să înlăture ideea ca părinţii şi societatea au o
forţă asupra lor şi să se construiască ei înşişi. în acest moment, conştiinţa se mută din afara
sinelui în interior. Acum, stima de sine este susţinută de acţiunea de a face ce e „bine”.
Imaginea de sine include aspiraţiile spre a face ceea ce trebuie făcut şi lupta proprie se
compune din planuri de a fi cinstiţi, buni şi altfel spus o persoană ce merită a fi luată în
seamă; Cum adolescenţa trece la maturitate, oamenii numai săvârşesc fapte bune pentru a
evita o conştiinţă răzbunătoare, ci pentru a lupta activ pentru scopuri preţioase ce vor
susţine o imagine de sine matură.

8. Etapa adultă Adulţii funcţionează independent de motivaţiile copilăriei. Ei funcţionează în

mod raţional în prezent şi îşi elaborează în mod conştient propriul stil de viaţă.

Domeniul studiului personalităţii a devenit o parte importantă a psihologiei ştiinţificeodată

cu apariţia lucrării lui Allport: „Personalitatea: O interpretare psihologică" (1937).In teoria
lui G. Allport, conceptul de trăsătură joacă un rol foarte important.Teoria sa are un caracter
electic, autorul considerând personalitatea ca fiind
individul uniccaracterizat printr-o funcţionalitate dinamică.
G. Allport nu este de acord cu Freud în următoarele privinţe:el consideră că rolul
inconştientului a fost mult exagerat;-el nu crede ca forţele de natură inconştientă joacă un
rol însemnat în viaţa unui adult matur şi normal;-afirmă că subiecţii sănătoşi funcţionează
mai ales la nivel conştient si raţional, controlândmajoritatea forţelor care le motivează
comportamentul;-funcţionarea inconştientului este semnificativă mai ales la
nevrotici.Allport nu consideră că trecutul este cel care stăpâneşte prezentul. Oamenii nu
sunt prizonierii conflictelor şi experienţelor clin copilărie, ei fiind influenţaţi într-o măsură
mult mai marede situaţiile prezente.
De asemenea, G. Allport s-a opus studierii personalităţii pe baza unor cazuri clinice. Spre
deosebirede Freud, care a conceput un continuum între normal şi patologic, Allport a
postulat o delimitare foarteclară între normal si patologic, considerând că subiecţii cu
tulburări psihice funcţionează la un nivel infantil. Nevroticii, copiii sau animalele nu pot fi
comparaţi cu adulţii normali şi ca atare, studiile realizate peastfel de subiecţi nu se pot
generaliza. Poate că, cea mai însemnată contribuţie pe care a adus-o Allport lateoria
personalităţii constă în accentul deosebit pe care acest autor îl pune pe ideea de unicitate a
fiinţeiumane, unicitate definită în termenii trăsăturilor psihice.G. Allport afirmă deci că
personalitatea nu este o noţiune cu caracter" general sau universal, ci este particulară,
specifică fiecărui individ.
Natura personalităţii: caracterul conştient, evoluţia şi unicitatea
Allport a trecut în revistă 50 de definiţii diferite ale personalităţii, înainte de a-şi elabora
propria definiţie, care sună astfel:„Personalitatea reprezintă organizarea dinamică a
sistemelor psihofizice, organizare ce determinăun mod caracteristic de gândire şi de
comportament" (Allport, 1961, p. 28; cit.Schultz, 1986, p. 197).Să analizăm conceptele
caracteristice acestei definiţii.
Organizare dinamică:
autorul este de părere că personalitatea se află în continuă modificare şidezvoltare care are
însă un caracter organizat (nu haotic). Forma de organizare se modifică odată cu
aspectelespecifice ale personalităţii.Termenul de psihofizic înseamnă că personalitatea este
compusă din trup şi psihic care acţioneazăîmpreună, ca un tot unitar.Conceptul se referă la
aspectul activ al personalităţii care pune în acţiune şi dirijeazăaspectele diferite ale gândirii
şi comportamentului.De asemenea, definiţia lui Allport presupune şi faptul că tot ceea ce
face sau gândeşte individul îi este
caracteristic
acestuia, ca persoană unică, diferită de ceilalţi.Allport argumentează existenţa caracterului
unic al personalităţii prin faptul că omul este produsulatât al eredităţii cât si ai mediului.
Ereditatea oferă materialul brut care este apoi modelat de mediu.Materialul brut este
reprezentat în concepţia lui Allport de aspectele fizice, inteligenţă şi temperament
(careimplică tonalitatea emoţională generală).G. Allport este de părere că în studiul
personalităţii trebuie să fie abordat cazul
individual.
Aceastăabordare poartă numele de abordare
idiografică.
Ea se deosebeşte de abordarea nomotetică, care studiazăgrupuri mari de subiecţi şi pe baza
datelor obţinute caută să stabilească legi valabile pentru toţi oamenii. Deşi pune accent pe
unicitate, Allport este, în acelaşi timp, de acord că, în ciuda unicităţii, există similitudiniîntre
oamenii aparţinând aceleiaşi culturi, aceleiaşi grupe de vârstă, sex, ocupaţie etc.Un alt punct
de vedere îmbrăţişat de Allport se referă la faptul că el vede personalitatea ca fiind un
proces discret (discontinuu). El consideră că nu există un continuu între personalitatea
adultului şi cea acopilului. Personalitatea copilului are un caracter predominant biologic,
primar, în timp ce personalitateaadultului funcţionează mai mult la nivel psihologic.
Trăsăturile de personalitate
Allport defineşte trăsăturile de personalitate ca fiind nişte predispoziţii de a răspunde într-o
manierăsimilară la anumite tipuri de stimuli.
Caracteristicile trăsăturilor
sunt următoarele:
 © Trăsăturile de personalitate au o existentă reală. Ele nu reprezintă doar constructe
teoretice menite săexplice comportamentul, ci există în interiorul fiecărui individ.
 ©Trăsăturile reprezintă cauza comportamentului, ele dirijându-i cursul. Ele nu sunt
puse în evidenţă doar ca răspuns la anumiţi stimuli ci, mai mult, ele direcţionează
căutarea unui anumit tip de stimuli.
 © Existenţa trăsăturilor poate fi demonstrată în mod empiric, prin observarea
comportamentuluisubiectului, comportament analizat în timp. Coerenţa şi constanţa
comportamentului pun în evidenţă prezenţa unor trăsături.
 © Trăsăturile nu sunt separate în mod rigid între ele. Deşi reprezintă caracteristici
diferite, ele se potinterpătrunde, unele corelând semnificativ cu altele (exemplu:
agresivitatea corelează cu ostilitatea).
La începutul carierei sale, Allport a făcut distincţia între trăsături individuale, specifice unei
persoane şi trăsăturicomune unui număr de indivizi aparţinând unei culturi. Mai târziu,
Allport şi-a revizuit terminologia,denumind trăsăturile comune prin termenul simplu de
trăsături,iar trăsăturile individuale le-a denumit dispoziţii personale.
Pentru a facilita denumirea trăsăturilor de personalitate, Allport a oferit o listă de 18 000
de termeni înlimba engleză (exemplu: dominanţă, supunere, nevrozism, conformism,
masculinitate, feminitate etc). Allportface distincţia între trăsături, habitudini si
atitudini.Habitudinile au sferă mai restrânsă decât trăsăturile, sunt inflexibile şi implică un
răspuns specific la unanumit stimul. Un număr de habitudini pot fuziona formând o
trăsătură sau o
dispoziţie personala
(exemplu:habitudinile de a se spăla pe mâini, pe dinţi etc. pot forma o trăsătură care este
curăţenia).
Allport subliniază că este, uneori, dificil de realizat diferenţa dintre trăsătură şi atitudine.
Astfel, de pildă, patriotismul, autoritarismul sau extraversia pot fi considerate atât ca
trăsături, cât şi ca atitudini.Totuşi, în majoritatea situaţiilor, putem realiza această distincţie:

 atitudinile au totdeauna un obiect de referinţă specific;

 atitudinile îmbracă totdeauna un aspect pozitiv sau negativ (sunt pro sau contra
ceva), deci implică oevaluare.
Allport distinge trei categorii de trăsături:
a) Trăsături cardinale,
au un caracter general şiinfluenţează puternic toate aspectele vieţii individului. Ele domină
viaţa acestuia (exemplu: şovinism,sadism).Allport le denumeşte ca fiind un fel de pasiuni
care guvernează existenţa individului.
b) Trăsături centrale:
sunt trăsături pe care le posedă fiecare individ în număr redus (între 5 şi 10).Ele descriu
comportamentul unui individ (sunt cele care se trec într-o caracterizare).
c) Trăsături secundare:
sunt mai puţin evidente (de regulă, spune Allport, le cunosc doar prietenii apropiaţi)

Structura motivelor proprium-ului (ego-ului unic) va determina modul în care noi percepem
lumeadin jurul nostru. Procesele perceptive şi cognitive sunt înalt selective, subiectul
selecţionând din multitudineastimulilor ambianţei acei stimuli care sunt relevanţi pentru
sistemul de interese şi valori al persoanei.Autonomia funcţională a proprium-ului reprezintă
un proces de organizare internă care contribuie lamenţinerea sentimentului eu-lui unei
persoane.G.Allport arată că modul în care autonomia funcţională a proprium-ului
organizează personalitatease poate explica prin intermediul a trei principii:
a)Principiul organizării nivelului de energic.
Noile motive sau vechile motive latente vin lasuprafaţă pentru a consuma energia psihică în
exces, energie care altfel poate să se exprime într-unmod distructiv.Exemplu: o femeie ai
cărei copii au părăsit locuinţa constată că are prea multă energie care ar trebuicanalizată
spre noi interese şi motive.
b)Principiul măiestriei şi competenţei:
se referă la nivelul înalt la care persoana preferă să-şi satisfacămotivele.G. Allport afirmă că
un adult normal este motivat să acţioneze cat mai bine şi mai eficient pentru a-şi îmbunătăţi
nivelul de măiestrie şi competenţă.
c)Principiul structurării motivelor proprium-ului.
Motivele proprium-ului (ego-ului) nu suntindependente unele de altele, ci formează o
structură caracteristică ego-ului, structură în cadrulcăreia ele sunt cognitive în jurul ego-ului,
păstrând acele elemente care contribuie la evoluţia ego-ului şi rejectându-le pe celelalte.
Acest proces de organizare şi structurare internă acţionează îndirecţia consistenţei şi
integrării personalităţii.G. Allport este de părere că nu orice comportament sau motiv uman
poate fi explicat prinintermediul principiului autonomiei funcţionale a motivelor.
El arată că există unele comportamente care nu se supun principiului autonomieifuncţionale
a motivelor. Acestea sunt:
©Comportamentele rezultate în urma trebuinţelor biologice: nevoile de apă, somn, hrană
etc.
©Acţiunile reflexe ( clipit, reflex rotulian, procese fiziologice).
©Elemente ce ţin de zestrea ereditară: particularităţi fizice, inteligenţă,
temperament,sănătate.
©Deprinderi, unele având caracter funcţional iar altele neavând nici un fel de
valoaremotivaţională.
©Comportamente ce depind de o întărire primară şi care devin discontinui în
absenţaîntăririi (exemplu: un copil care nu mai merge în vizită la vecini pentru că nu mai
primeşte prăjituri).
©Comportamente infantile şi fixaţii: se referă la adulţii care continuă să pună în
acţiunecomportamente şi conflicte de tip infantil.
© Comportamente nevrotice: se referă la acele comportamente legate de
existenţaanumitor incidente în copilărie, comportamente care încetează să se producă
atunci cândrespectivele incidente sunt conştientizate.
©Sublimarea se referă la situaţia în care un anumitmotiv real este sublimat, luând forma
altui motiv.
Proprium-ul sau ego-ul unic
Proprium-ul este termenul propus de Allport pentru a înlocui termenii de
ego
sau
self,
Proprium-ul include toate aspectele personalităţii care sunt distinctive şi vitale pentru
viaţaemoţională a individului.Aspectele caracteristice ale proprium-ului sunt unice pentru o
anumită persoană, fac ca persoana să fie diferită de orice altă persoană şi ele sunt cele care
reunesc percepţiile, atitudinile siintenţiile unui individ într-un tot unitar.
G. Allport descrie stadiile dezvoltării proprium-ului, stadii ce se dezvoltă până la
maturitateaindividului.
Eul corporal:
Stadiile 1-3 se dezvoltă în primii ani de viaţă. în aceste stadii, copiii devinconştienţi de ei
înşişi şi de existenţa lor şi încep să realizeze distincţia între propriul lor corp şi
obiecteleambianţei.
Identitatea eului:
Copiii realizează faptul că identitatea lor
rămâne
aceeaşi indiferent deschimbările care au loc.
Auto-stima:
Copiii învaţă să se mândrească cu realizările lor.
Extensiunea eului:
Este vorba de etapele care au loc între 4 şi 6 ani. In această etapă copii ajung sărecunoască
obiectele şi persoanele care fac parte din lumea lor.
Imaginea de sine:
Copiii dezvolta imaginea de sine actuală şi idealizată şi devin conştienţi de faptulcă satisfac
sau nu satisfac expectaţiile parentale.
Eul ca o dinstanţă raţională:
Această etapă se dezvoltă între 6 şi 12 ani. In această fază copiii încep săutilizeze logica în
soluţionarea problemelor cotidiene.
Constituirea proprium-ului:
Această etapă se dezvoltă în adolescenţă. In această perioadă tinerii îşiformulează scopuri şi
planuri pe termen lung.
Etapa adultă:
Adulţii normali şi maturi funcţionează independent de motivaţiile copilăriei. Eifuncţionează
în mod raţional în prezent şi îşi elaborează în mod conştient propriul stil de viaţă.
Personalitatea în copilărie
Allport consideră că între personalitatea adultului şi a copilului există o dihotomie şi nu
uncontinuum.
Teoriile lui MASLOW
Nevoile şi motivaţiile – iată două dintre atributele specifice fiinţei umane, care ne definesc şi
ne diferenţiază. Sunt două din lucrurile care te pot face să rămâi un om obişnuit toată viaţa
sau să devii lider.
De-a lungul vremii numeroşi psihologi au încercat să explice ‘misterele’
comportamentului uman în funcţie de aceste două atribute. Unul dintre primii care au
realizat o ‘ierarhizare’ a acestora a fost Abraham Maslow. În 1954 el a încercat să sintetizeze
un mare număr de cercetări legate de nevoia şi motivaţia umană. Înainte de el, cercetătorii
se concentraseră separat pe factori biologici şi deprinderi moştenite pentru a explica ce
anume direcţionează şi susţine comportamentul uman.
Abraham Maslow a dezvoltat o teorie a personalităţii fiinţei umane ce a avut o influenţă
deosebită în mai multe domenii. Această largă influenţă s-a datorat în parte şi înaltului nivel
practic al teoriei sale. Mulţi oameni descoperă că e uşor de înţeles ce afirmă Maslow. Ei pot
recunoaşte în piramida sa unele caracteristici ale experienţei sau comportamentului lor.
Descoperă că sunt reale şi identificabile, doar că ei nu-şi puseseră niciodată problema în
acest mod până atunci.
Ierarhia nevoilor, conform lui Maslow, are 5 nivele. Haideţi să vorbim pe scurt despre ele.
1. Nevoi elementare biologice (fiziologice) : satisfacerea nevoilor de somn, respiraţie,
apă, alimente, căldură, adăpost, mişcare şi sex. Ele sunt cele mai puternice, întrucât dacă
sunt ameninţate, vor fi primele ce vor fi căutate pentru a fi satisfăcute. Sunt nevoi ce ţin
chiar de supravieţuirea noastră.
2. Nevoi de securitate, protecţie (casă, haine, unelte, siguranţă în caz de pericole). De
multe ori noi adulţii nu suntem foarte conştienţi de aceste nevoi (doar cand viaţa ne este
ameninţată sau în perioade de dezorganizare a vieţii). Însă copiii tind să dea deseori semne
de insecuritate şi au nevoie să se simtă în siguranţa.
3.Nevoi sociale, de apartenenţă la un grup : comuniune socială, comunicare, implicare în
rezolvarea problemelor sociale, participare la viaţa comunităţii al cărei membru eşti,
participarea la evenimentele sociale, nevoia de iubire şi afecţiune în cuplu şi din partea celor
apropiaţi
4.Nevoi de individualizare, de stimă şi recunoaştere : stima de sine, stima pe care o
primeşti de la alţii, nevoia de a fi ascultat şi înţeles, aprobarea şi recunoaşterea
competenţelor, meritelor şi valorii din partea altora ; uneori chiar nevoia de a fi important,
de putere, control, prestigiu, faima. Când ele sunt satisfăcute, persoana se simte
încrezatoare în sine şi valoroasă. Când aceste nevoi sunt ‘frustrate’, persoana se simte
inferioară, slabă, neputincioasă, lipsită de valoare.
5.Nevoia de auto-realizare : împlinirea visurilor şi scopurilor propuse, reuşită în viaţă,
hobby, activitatea de creaţie, conştientizarea rolului şi rostului nostru în lume, relaxare,
meditaţie, realizarea potenţialului maxim, crearea şi împlinirea destinului său înalt.
Există o relaţie de dependenţă între aceste 5 trepte. Atâta vreme cât nu ţi-ai satisfăcut
nevoile inferioare ierarhic de pe treptele unu şi doi, nu vei putea accede la sistemul
motivaţional dat de treptele superioare trei, patru şi cinci. Perceperea şi satisfacerea
nevoilor sociale, de individualizare şi de auto-realizare sunt condiţionate de satisfacerea mai
întâi a nevoilor de bază biologice şi de siguranţă. Nu numai că satisfacerea treptei 3, 4 sau 5
sunt trecute pe plan secund, în aşteptare, până se satisfac nevoile treptelor inferioare, dar
aceste trebuinţe superioare nici măcar nu sunt percepute sau conştientizate suficient. E clar
că nu îţi arde de viaţă socială, recunoaşterea meritelor pentru cine ştie ce proiect sau
crearea înaltă a propriului destin atâta timp cât nu ai ce mânca, eşti bolnav, nu ai casă sau o
relaţie satisfăcătoare.
Un comentariu : piramida este valabilă în special pentru oamenii din societatea
occidentală, care duc o viaţă considerată ‘normală’. La orientalii tradiţionali (nu cei
occidentalizaţi), în afara primelor 2 nivele comune, cel mai important nivel este al 5-lea (şi
asta e valabil şi la persoanele religioase).
Şi încă ceva : este foarte adevărat că în absenţa satisfacerii corespunzătoare a primelor
2 nivele nu reuşeşti să conştientizezi şi să te motivezi pentru celelalte. Dar dacă eşti ajutat şi
susţinut din afară să mergi direct la nivelul 5 vei reuşi să ţi le armonizezi pe toate celelalte 4.
Este ceea ce spunea şi Iisus : “Căutaţi întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte vi se vor da
pe deasupra”. Un alt mod de a spune că atunci când pui accent pe cine eşti tu cu adevărat,
pentru a te dezvolta pe tine însuţi, lucrurile de care ai nevoie vin către tine în mod automat.
Totuşi, nu e chiar uşor să te motivezi (tu sau altcineva) pentru a merge direct la acest nivel –
dar e calea cea mai rapidă !
Piramida oferă doar o perspectivă generală asupra nevoilor şi motivaţiilor umane.
Fiecare om este diferit şi se comportă diferit, în funcţie de potenţialul moştenit genetic şi de
influenţele mediului în care trăieşte (vezi aici). Atunci când potenţialul genetic este ridicat şi
mediul său este propice dezvoltării personale, persoana are toate şansele să ajungă un lider
autentic. Oricum, în acest caz e vorba şi de destin – şi aşa a fost în cazul tuturor marilor
personalităţi ale omenirii, din orice domeniu.
Modele clasice ale motivaţiei
Dea lungul timpului au fost elaborate mai multe modele teoretice referitoare la
motivaţie. A. H. Maslow recunoaşte existenţa a cinci categorii de trebuinţe /nevoi,
organizate ierarhic: trebuinţe fiziologice, trebuinţe de securitate, trebuinţe de apartenenţă,
trebuinţe de stimă şi trebuinţe de actualizare în timp ce C.P. Alderfer nu găseşte o ierarhie
strictă a trebuinţelor, comparabilă cu ce a lui Maslow clasificând trebuinţele în trei mari
clase: trebuinţe de existenţă, de relaţionare şi de dezvoltare. D. McClelland identifică trei
trebuinţe care se manifestă în strânsă legătură cu mediul de muncă (trebuinţele de
realizare, de afiliere şi de putere) în timp ce V. H. Vroom susţine, conform teoriei
expectativei, că oamenii aleg mai degrabă în mod raţional comportamente pe care le
estimează cele mai potrivite pentru a atinge obiectivele lor, funcţie efort, utilitate sau
valoare percepută a comportamentului. Spre deosebire de modelul lui Vroom, analizat din
perspectiva alegerii individuale şi raţionale a comportamentelor, modelul behaviorist se
situează într-o perspectivă a controlului comportamentelor prin manipularea consecinţelor
care îi sunt asociate. S. Adams, pornind de principiul disonanţei cognitive, propune
“teoria echităţii”, conform atunci când apare o situaţie de inechitate, individul va percepe
un dezechilibru şi va fi motivat să întreprindă o acţiune în scopul stabilirii echilibrului pe
care îl caută. F. Herzberg constată existenţa unei discontinuităţi între factorii care produc
satisfacţia şi cei ce produc insatisfacţia în muncă, teoria bifactorială susţinând
că satisfacţia în muncă este determinată numai de un anumit tip de factori (motivatori),
iar insatisfacţia este produsă de un alt tip de factori (de igienă). Acestea sunt câteva
dintre cele mai importante teorii „clasice” ale motivaţiei, lista putând continua şi cu
alte exemple (Constantin T, 2004).
2. 3. Preocupări recente în studiul motivaţiei
În ultimii ani deşi există numeroase studii legate de motivaţie, din punct de
vedere teoretic nu s-au mai făcut progrese remarcabile. Majoritatea acestor studii fie că
insistă pe identificarea relaţiilor dintre aspectele cognitive şi motivaţie, fie pe
aplicaţiile în care sunt exploraţi determinaţi ai motivaţiei sau consecinţe ale acesteia
pentru activitatea individuală sau organizaţională.
Din prima perspectivă, de exemplu, sunt utilizate concepte ca „accessibility”
(ca principiu cognitiv) sau „regulatory focus /fit”(ca principiu motivaţional), pentru a
ilustra determinarea complexă a conduitei umane (Higgins E.T. 2000; Spiegel S,
Grant-Pillow H., Higgins E.T. 2004). Din cea de a doua categorie sunt exemplare
studiile realizate din perspectiva Self Determination Theory, studii care insistă pe rolul
factorilor intrinseci (autonomie, competenţa şi relaţionare) în predicţia motivaţiei
pentru sarcină şi a ajustarea psihologică la locul de muncă (Ryan R. M., Deci E. L
2000; Deci E. L, ans all 2001). În schimb teoriile evaluării cognitive sugerează în
primul rând că factorii externi - ca recompensele materiale, termenele, supravegherea
sau evaluarea - tind să diminueze sentimentul autonomiei, să producă o schimbare a
cauzalităţii motivelor de la interne spre externe şi să submineze motivaţia intrinsecă.
(Gagne M, Deci E L., 2005).
O altă perspectivă teoretică particulară, cea luata de noi în calcul în analiza
persistenţei motivaţionale este cea a analizei funcţionale, conform căreia motivaţia în
muncă este cel mai bine reprezentată ca un proces care implică două sisteme
psihologice interdependente: alegerea scopului („goal choice”) şi efortul pentru
atingerea scopului („goal striving”) (Gollwitzer, 1990; Heckhausen, 1991; Kanfer şi
Hagerman, 1987; Kanfer, 1992, , 1999).
Primul sistem implică dezvoltarea unor intenţii sau scopuri /obiective. Acestea
reprezintă stări viitoare dorite de către individ şi faţă de care individul se simte
implicat. Alegerea scopului sau a obiectivelor afectează direcţia acţiunii.
percepţia individuală a situaţiei. Cel de al doilea sistem, efortul depus pentru atingerea
scopului, se referă la procese interne de autoreglare (incluzând auto-monitorizarea,
auto-evaluarea progresului personal şi autoreglarea reacţiilor în funcţie de acest
progres), care îl fac capabil pe angajat să investească timp şi efort pentru atingerea
scopului stabilit (în absenţa constrângerii reprezentată de şef şi /sau atunci când
întâmpină obstacole în atingerea scopului). Cercetări recente arată că efortul pentru
atingerea scopului („goal striving”) este legată de încrederea în forţele proprii, de
abilităţile /caracteristicile motivaţionale personale, de influenţa practicilor grupului de
muncă în care angajatul activează etc. (Constantin T, 2004).
Din perspectiva celor două sisteme prezentate, procesul motivării implică
două dificultăţi potenţiale ale motivării în organizaţii (Kanfer, R., 1999): (1) una la
nivelul angajamentului sau dispoziţiei angajaţilor de a adopta /interioriza obiectivele
organizaţionale (componenta “will do”, operaţionalizată de noi ca implicare
motivaţională) şi (2) alta la nivelul competenţelor angajaţilor de a susţine de-a lungul
timpului şi a persista în acţiunile direcţionate spre atingerea obiectivelor acceptate
(componenta “can do”, operaţionalizată de noi sub numele de persistenţă
motivaţională).

SURSE BIBLIOGRAFICE :
1. Ambrose, M. L., & Kulik, C. T. (1999), Old friends, new faces: Motivation research in the

1990's. Journal of Management, 25(3), 231-292.

2. Bandura, A. (1977). Self-Efficacy: Toward a Unifying Theory of Behavioral Change.

Psychological Review, 84:191-215.

3. Belschak F., Verbeke W. V. şi Bagozzi R. P., (2006), Coping With Sales Call Anxiety: The

Role of Sale Perseverance and Task Concentration Strategies, Journal of the Academy

of Marketing Science 2006; 34; 403

4. Campbell, A. (1981), The Sense of Well-Being in America: Recent Patterns and Trends,

New-York: Mac Graw Hill.

5. Castles J., (2004), Persistence and the Adult Learner: Factors Affecting Persistence in

Open University Students, Active Learning in Higher Education 2004; 5; 166;

6. Deci, E. L.m Gagne, M., (2005), Self-determination theory and work Motivation, in

Journal of Organizational Behavior 26, 331–362 (2005)

7. Deci E. L and all, (2001), P Need Satisfaction, Motivation, and Well-Being in the Work

Organizations of a Former Eastern Bloc Country: A Cross-Cultural Study of SelfDetermination, in

PSPB, Vol. 27 No. 8, August 2001 930-942

8. Deci, E. L., & Ryan, R. M., 2004, Self-Determination Theory; An Approach To Human

Motivation And Personality (http://www.psych.rochester.edu/SDT/index.html).

9. Constantin T. (2004), Evaluarea Psihologică a personalului, Editura Polirom, Iaşi, (290

p.).

10. Constantin, T., (2005), Motivaţia în învăţare, în „Să ne cunoaştem elevii”, Educaţia 2000+,

Bucureşti (52 – 64 pp.)

11. Dollan S. L. şi coalb, 1996, Psychologie du travail et des Organisations, Gaetan Morin

Éditeur, Montreal

12. Eysenck, H.J. (1953). The Structure of Human Personality. London: Methuen.

13. Eniola M. S. şi Adebiyi K., (2007), Emotional intelligence and goal setting _ an

investigation into interventions to increase motivation to work among visually

impaired students in Nigeria, British Journal of Visual Impairment 2007; 25; 249

14. Gayer, Harvey şi alţii, (1994), The ABC's of Persistence: Suggestions for Teachers To

Improve Students' Effort on Academic Tasks, Paper presented at the Annual

Convention of the National Association of School Psychologists (26th, Seattle, WA,

March 4-5, 1994).

15. Goldberg, L. R. (1990). An alternative ‘‘description of personality’’: The Big-Five factor

structure. Journal of Personality and Social Psychology, 59, 1216–1229.

16. Gollwitzer, P.M. (1990). Action phases and mind-sets. In E.T. Higgins & R.M. Sorrentino

(Eds.), Handbook of motivation and cognition: Foundations of social behavior (Vol. 2,

pp. 53-92). New York: Guilford Press.