Teoria Continuității

Continuitatea poporului roman constituie, din nefericire, și în prezent un subiect destul de

controversat. Adversarii continuități daco-românilor la nordul Dunării, care neagă autohtonia
românilor pe teritoriul pe care astăzi îl locuiesc, pornesc de la două premise, una că pe timpul lui
Aurelian întreaga populație romană a fost retrasă din Dacia în sudul Dunării și a doua că în secolele
următoare izvoarele antice, romane și bizantine, nu mai fac amintire de vreo populație daco-romană la
nordul Dunării, ci numai de popoare migratoare[1]. Pornind de la aceste premise, s-au format
principalele argumente ale adversariilor continuității, ramase relativ aceleași ale lui Roesler.

Primul argument ar fii acela că dacii au fost distruși ca popor în urma războaielor cu romanii. Se poate
dovedi neautenticitatea acestuia având în vedere situația similară din celelalte provincii romane, și
anume Galia și Spania, în cazul cărora nimeni nu a pus problema dispariției populației baștinașe din
cadrul acestora. Poporul dac era unul numeros, care beneficia de un nivel înalt de dezvoltare
economică, socială și culturală, și după cum afirmă M. Macrea „cu greu s-ar putea imagina [...] că ar fi
putut să dispară până la unul în cursul a două războaie, oricât de aprige și nimicitore ar fi fost ele, sau
după terminarea lor.”

În plus, romanii aveau beneficii în a nu extermina, ci a păstra populația dacă, pentru a o folosi la
expluatarea bogățiilor teritoriului cucerit. Pe lângă aceste argumente logice există și dovezi certe care
arată că dacii nu au fost distruși complet. Este, mai întâi, mărturia lui Cassius Dio care arată că la
începutul razboiului din 105 – 106 mulți daci au trecut de partea romanilor. Afirmația sa este
confirmată de 7 scene de pe Columna lui Traian care înfățișază acte de supunere a dacilor.[2] Alte
dovezi sunt izvoarele scrise în care apar o serie de nume dacice (Brasus, Costas ș.a.) și nume romane
și dacice (Valeria Dula, Aurelius Denzi), acest fenomen dovedind modul cum se desfașura procesul de
romanizare.

Un al doilea argument împotriva continuității este acela că Dacia nu a putut fii romanizată într-un timp
atat de scurt. Dacii întrețineau relații cu romanii mult înaintea cuceririi provinciei de către aceștia.
Aceste relații sunt ilustrate de numeroase tezaure monetare care dovedesc intense schimburi
economice între daci și romani în secolele II î.e.n. – I e.n. ca și de folosirea scrierii și a limbii latine
înainte de cucerirea romană.[3] Aceste aspecte ale relațiilor daco-romane au dus la o romanizare mult
mai ușor de realizat. Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul Daciei Traiane, are
loc romanizarea dacilor liberi, care au părtuns în interiorul fostei provincii romane, precum și a celor
care au continuat să trăiască la marginile ei, în regiunea Ardealului.[4] Concluzia este că Dacia a fost
romanizată efectiv, creându-se astfel populația daco-romană.

Adversarii continuitații au adus un al treilea argument și anume ideea că Aurelian a retras în anul 271
întrega populație în sudul Dunării. Retragerea aureliană a reprezentat doar retragerea armatei, a
funcționarilor și o parte a populației bogate. Marea majoritate a populației satelor și orașelor, plugari,
păstori, meseriași, mici negustori, descendenți direcți ai dacilor autohtoni romanizați și ai veteranilor,
au ramas pe loc.[5] Mărturiile dăinuirii populației daco-romane în veacurile de după Aurelian provin
atât din vechile centre urbane ale provinciei, cât și din așezăriile rurale, unele cunoscute încă din epoca
romană, altele nou întemeiate în aceste vremuri.[6] Descoperirile arheologice dovedesc că vechile
orașe ale Daciei continuă să dăinuiască și după retragere. Alte dovezi ne sunt oferite și de studiul
circulației monetare și al compoziției unor tezaure monetare. În lumina acestor mărturii existența
populației daco-romane pe teritoriul fostei provincii Dacia nu poate fi contestată.

Având la bază aceasta idee, ia naștere o alta, și anume aceea că poporul și limba română s-au format la
sudul Dunării. Unul dintre argumentele aduse de R. Roesler și de partizanii săi în favoarea ideei
formării poporului român în sudul Dunării a fost existența unui fond lexical comun în limbile albaneză
și română. Acesta a fost combătut de B.P.Hasdeu și Fr. Miklosich care au arătat că este vorba de un
fond lexical comun, traco-iliric, dacii fiind traci, iar albanezii iliri. S-a pus în discutuție și asemănarea
dialectelor daco-roman și cel macedo-român. În opinia unor filologi asemănarea se datorește faptului
că macedonii au coborât în locurile pe care le ocupă astazi prin secolele VIII, IX, X, de prin părțile
dunărene, ceea ce explică asemanarea celor două dialecte.[7]

În concluzie se poate spune că teoria roesliană, nu poate fi considerată ca o teorie bazată pe analiză
științifică și obiectivă a datelor de ordin arheologic, istoric și lingvistic. În schimb toate argumentele
pledează pentru respingerea acestei teorii simpliste, care în mod cu totul de neînțeles caută să fixeze
patria românilor, nu acolo unde toate premisele o așează, adică în Dacia.[8]

Note
[1] Mihail Macrea, Viața în Dacia Romană, Editura Științifică, București, 1969, p. 469

[2] Nicolae Stoicesu, Continuitatea Românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, Bucureși, 1980,
p.92

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Constantin C. Giurescu, Transilvania în istoria poporului român, Editura Humanitas, București,
1967. P.35

[6] Mihail Macrea, op. cit., p. 470

[7] Nicolae Stoicescu, op. cit., p.138

[8] Apud, Nicolae Stoicescu, op. cit., pp. 146 – 147