UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALATI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

RELAŢII PUBLICE, COMUNICARE , PROTOCOL

Cadru didactic
Lector drd. DOINA LIVIA STANCIU

Galaţi
2006
Capitolul I - NOŢIUNEA DE COMUNICARE
1. Concepte şi orientări specifice
1.1. Comunicare – Comunicaţie – Informaţie
1.2. Comunicarea - un fenomen complex
2. Tipurile şi teoriile comunicării
2.1. Tipurile comunicării
2.2. Comunicarea verbală şi nonverbală
2.3. Comunicarea interumană şi de grup
3. Canalele comunicaţionale
3.1. Mass-media
4. Deontologia mijloacelor de comunicare
4.1. Principii şi valori
5. Comunicarea: artă sau ştiinţă ori artă şi ştiinţă?
5.1. O ştiinţă
5.2. O artă
5.3. Magia comunicării
Capitolul II - TEHNICI DE INFORMARE PUBLICĂ
1. Caracteristicile unui fapt de presă
2. Ştirea de presă
.3.Comunicatul de presă
4. Articolul de presă
5. Campania de presă
6. Interviul
7. Conferinţa de presă
8. Briefing-ul de presă
9. Vizita la redacţie
10. Vizita ziariştilor la sediul organizaţiei (,,ziua uşilor deschise”)
11. Opinia publică
11.1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale opiniei publice
11.2. Noţiunile de opinie şi public tipuri de public
11.3. Formarea şi stimularea opiniei publice
11.4. Rolul mijloacelor de informare în masă în formarea opiniei publice
Capitolul III - INTERVIUL
1.Ce este interviul?

1
2. Scopul interviului
3. Structura unui interviu
3.1. Întrebarea directă sau întrebarea cu răspuns închis.
3.2. Ordonarea întrebărilor
5.Tipurile de interviuri
6. Interviurile de presă
7. Interviul pentru angajare. Pregătirea pentru interviu.
7.1. Culegerea de informaţii
7.2. Atitudini şi moduri comportamentale în cadrul interviului
CAPITOLUL IV
DISCURSUL - UNITATE A COMUNICARII
4.1 Diversele acceptiuni ale notiunii de ,,discurs"
4.2 Genurile de discurs
4.2.1 Discursul judiciar
4.2.2 Discursul politic
4.3 Speciile discursului
4.4 Analiza discursului
4.4.1 Par tile discursului

2
 Capitolul I - NOŢIUNEA DE COMUNICARE

1. Concepte şi orientări specifice

Comunicarea (de la termenii latini comunicatio, communis), semnifică, încercarea
de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţiii, idei, atitudini, de a
le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele.
Ch. U. Larson întelege prin comunicare procesul stabilirii unei comuniuni sau
identităţi de reflecţii, idei, concepţii, între emiţătorul mesajului şi receptorul mesajului
prin intermediul unui canal de comunicaţie.
Este un concept de bază în sociologie şi psihologia socială, unde se utilizează în
diferite accepţiuni:
a) procesul prin care individualităţile observă stimulii şi reacţionează în grade
diferite la perceperea lor;
b) mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă;
c) toate simbolurile gândirii, împreună cu mijloacele de conservare şi propagare a
lor;
d) comunicarea socială, definită fie ca expresie generală pentru a desemna toate
formele de relaţii sociale în care există o participare conştientă a indivizilor şi
grupurilor, fie ca raporturi personale comportând o comuniune sau fuziune a
conştiinţelor.
Vom opera cu acest termen înţelegându-l ca proces în care un emiţător (E) numit şi
sursă de comunicare, transmite un mesaj (M) sau un repertoriu de mesaje (Rm) ce
cuprinde conţinuturi comunicaţionale prin intermediul unui canal (C), către un receptor
(R), numit şi destinatar, audienţă sau public, respectiv cel ce primeşte mesajul.1
Mesajul, inţeles ca ansamblu al semnelor transmise de emiţător este vehiculat prin
intermediul unul canal comunicaţional, care reprezintă suportul material al comunicării.
Mediile comunicaţionale – radio, televiziune, cinema, teatru, presă, suporturi
magnetice, Internet, casete, cărţi etc, formează suporturile de bază ale comunicărilor
umane, în care informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic, folosind
mai mult sau mai puţin tehnica de specialitate. Semnificaţia atribuită mesajului de
către receptori se numeşte decodificare.
În procesul de trasmitere sau retransmitere a mesajului (feed-back), pot interveni
unul sau mai multe elemente perturbatoare care influenţează fenomenele de învăţare
sau reînvăţare specifice receptorului şi apoi acţiunile acestuia. Astfel comunicarea se
transformă în participare, devenind comunicare participativă, adică acţiunea de a face
un individ sau un organism să participe la experienţa de viaţă a unui alt individ sau
organism.
O comunicare între două persoane este completă atunci când acestea înţeleg
două semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la acelaşi sistem de
decodificare. Mai multe persoane care comunică formează un lan de comunicare sau
o reţea de comunicare.2
Orice comunicare poate decurge direct între emiţător şi receptor sau indirect prin
intermediul mijloacelor sau mediilor comunicaţionale.
Comunicarea este procesul ai cărui factori se intercondiţionează reciproc. Pot fi
imaginate trei modele ale comunicării:
1. liniar (comunicarea este unidirecţională);
2. interacţional (comunicarea este bidirecţională);

1
Ch. U. Larson, Persuasiunea, receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pp. 24-34.
2
F. Dessart, Abordarea comunicaţională a unei reinnoiri a relaţiilor internaţionale, în Revista română de studii
internaţionale, anul XXVI, nr. 3-4, mai-august, 1992, pp.193-209.

1
 3. tranziţional (emiţătorul şi receptorul mesajului joacă roluri permutabile,
alternative pe toată durata comunicării).
Concluzionând, comunicarea poate fi:
a. directă sau indirectă;
b. unilaterală sau reciprocă;
c. privată sau publică.
Combinarea primelor patru tipuri de comunicare de la literele a) si b), poate naşte
alte patru forme de comunicare – cele mai intâlnite, de altfel:
1. reciprocă directă (faţă în faţă);
2. reciprocă indirectă sau interactivă (prin intermediul radioului, telefonului);
3. unilaterală directă (într-o conferinţă);
4. unilateral indirectă (prin intermediul discului, suporturi magnetice în mişcare,
filmului, scrisorii, e-mail-ului).
După tipuri de activităţi umane, J. L. Aranguren deosebeşte o comunicare:
obişnuită (comună), ştiinţifică şi / sau tehnică, de noutăţi, publicitară, pedagogică,
estetică, socială, economică, politică, religioasă etc.
1.1. Comunicare – Comunicaţie – Informaţie
Comunicaţia reprezintă transmiterea unor idei, atitudini, sentimente prin intermediul
unui canal de comunicaţie, deci mijlocit.
Comunicarea de masă se adresează mai multor indivizi fiind o comunicare
publică. După unii cercetători comunicarea de masă reprezintă un caz particular (cu
caracteristici proprii) al comunicării umane, care poate fi raportat prin analiza
canalelor, a tipurilor de conţinuturi difuzate, a limbajelor specifice, precum şi a modului
de receptare.
Comunicarea de masă reprezintă un transfer de informaţie, prin intermediul unui
mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaţie; ea facilitează atât circulaţia socială a
informaţiei, cât şi denaturarea şi standardizarea ei. Astfel, comunicarea de masă
funcţionează ca un agent de întărire a valorilor şi atitudinilor existente.3 Dicţionarul de
Sociologie4 subliniază că în cazul comunicării de masă, acelaşi emiţător dispune de
posibilităţi de transmitere a aceluiaşi, mesaj la un număr foarte mare de receptori
potenţiali. Aceste posibilităţi sunt oferite de mijloace tehnice de comunicaţie de masă
(mass-media), respectiv presă, radio şi televiziune.
Informaţia (de la latinescul informo, -are, care înseamnă „a da formă, a fasona, a
face cunoscut, a pune la curent”) este definită ca:
• ansamblu de date, ştiri, indici etc, ce modifică starea internă a sistemului
receptor, determinându-i o anumită reacţie de răspuns în raport cu un anumit
obiect (sistem) denumit sursă;
• resursă de abilităţi care modifică mentalităţi;
• nevoie a creierului, formă de bază a nutriţiei psihice, cu funcţii
importante în realizarea cunoaşterii şi afirmării omului ca fiinţă sociabilă;
• ansamblul activităţilor, instituţiilor şi efectelor care au ca obiect, primirea,
transmiterea, alegerea şi prezentarea faptelor considerate ca semnificative
pentru viaţa socială;
• măsura a ceea ce este nou, imprevizibil în mesaj.
Informaţia e partea cea mai comunicabilă a realităţii şi de aceea poate trece foarte
uşor de pe o substanţă pe alta, ceea ce face posibil ca substanţe diferite să poată
aduce informaţii diferite.
3
J. L. Aranguren, Sociologie de l’information, L’Univers de connaissances, Paris, Hachette, 1967,
Cap. III, pp.42-46.
4
C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1987, p. 125.

2
 Încă din 1949 „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” proclamă dreptul
omului la informare şi comunicare (art.19). Cu toate acestea, în prezent, difuzarea
informaţiei se face în mare măsură în sens unic, plecând de la câteva centre situate
mai ales în ţările dezvoltate, care au instituit un real monopol asupra informaţiilor şi
ştirilor de actualitate care reflectă, în general, preocupările, aspiraţiile şi modelele
culturale ale societăţilor de unde sunt difuzate.
Comunicarea la orice nivel, e schimb de informaţii. Informaţia a devenit azi un factor
de putere iar concentrarea mijloacelor de informare este un proces cu consecinţe
politice.
Sociologia comunicării şi sociologia comunicaţiei sunt ramuri de graniţă ale
sociologiei şi informaţiei, alături de sociologia informaţiei, sociometria comunicării,
estetica informaţională, psihologia informaţională etc.
1.2. Comunicarea - un fenomen complex
Comunicarea este un proces pe cât de complex, pe atât de sensibil, prin care un
emiţător doreşte să-şi facă acceptat mesajul de către un receptor. Poate fi vorba de
prezentarea unui nou produs, a unei valori tradiţionale sau a unui act normativ
(perspectiva informaţională), de a le face acceptate (perspectiva atitudinală) sau de a
le face adoptate (perspectiva comportamentală).
Astfel, înainte de a cumpăra un produs nou, trebuie să îl cunoaştem, să îl dorim şi,
în sfârşit, să luăm decizia de a-l achiziţiona. Pentru ca acest lucru să se întample,
trebuie ca receptorul mesajului să-i recunoască emiţătorului competenţa în domeniul
vizat şi să-i acorde destulă încredere pentru a-i asculta şi accepta mesajul. În caz
contrar, ca urmare a fenomenului de expunere selectivă, mesajul va fi evitat, ignorat.
Televiziunea stabileşte o relaţie aparte între comunicarea mediatizată şi cea
cotidiană, relaţie care modifică sensibil interacţiunile cotidiene, fără însă ca aceste
două categorii să se reducă una la cealaltă. Generalizarea progresivă a folosirii
tehnicilor şi tehnologiilor de comunicare a condus şi la obligativitatea comunicării
devenită condiţie de supravieţuire, accentuând diferenţele şi introducând
competitivitatea. Diversele categorii de actori sociali mimează, astăzi, antrenând chiar
o dispariţie a mesajului însuşi din comunicarea umană (a funcţiei poetice şi expresive)
în favoarea funcţiei fatice şi ludice. Căutarea contactului şi efectele de credinţă au
devenit esenţiale în schimburile umane.
Se poate vorbi, cum spune Bernard Miège, despre apariţia unui nou model
comunicaţional5 în curs de formare prin dezvoltarea excesivă a tehnicilor şi
tehnologiilor de comunicare.
Acest model ar pune accent pe modalităţile interactive, mediatizarea schimburilor
sociale, pe informatizarea care ar elimina parţial interacţiunile directe, individualizarea
practicilor şi transformarea datelor schimbate în mărfuri.
Acest „model de comunicare” nu se aplică numai interacţiunilor umane, ci şi a
relaţiilor dintre uman şi non-uman, de aceea este preferabil să adoptăm expresia
„activitatea comunicaţională”. Aceasta se situează în centrul instituirii raporturilor
sociale, pragmatica fiind sursa generării socialului. Deci, spaţiul public reprezintă locul
de derulare a unor acţiuni comunicaţionale.

2. Tipurile şi teoriile comunicării

2.1. Tipurile comunicării
În cadrul comunicării întâlnim mai multe variabile: rolurile de emiţător, de receptor,
mesajul, canalul de comunicare etc, care dezvoltă influenţe asupra procesului ca atare.
Propunem astfel, următoarele criterii de clasificare:

5
B. Miège, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 76.

3
 1. Mijlocirea comunicării: directă sau indirectă. După canalul de comunicaţie
care mijloceşte comunicarea poate să existe:
- comunicare audio ( tv., aparat video, videotelefon, Internet);
- comunicare video (tv., aparat video, tv. prin cablu etc);
- comunicare scrisă (carte, presă scrisă, scrisori, e-mail);
- comunicare artistică (teatru, film, muzică, arte plastice).
Canalul de comunicaţie reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. Ca
determinante principale amintim:
- presupune o coerenţă de comunicare între emiţător şi receptor;
- este principalul spaţiu pentru factorii perturbatori.
Potrivit opiniei membrilor unui grup de sociologi în comunicare, există patru canale
de comunicare:
- Canalul in formă de „X” (denumit şi „stea”), este cel mai centralizat canal. Persoana
situată în centru este percepută drept lider, dar, pentru membrii grupului situaţi mai
departe de centru, acesta este canalul de comunicare cel mai puţin satisfăcător.
- Canalul în formă de cerc reprezintă cealaltă latură: astfel acesta reprezintă cea mai
descentralizată formă de structurare a canalelor de comunicare, dar astfel devine şi
cea mai puţin eficientă, grupul posedând un grad crescut de neorganizare.
- Canalul „reţea” include posibilitatea unei participări majore a tuturor membrilor
grupului. Deşi conducătorul grupului este greu de distins de către membri, aceştia din
urmă au un nivel de satisfacţie ridicat; totuşi dacă există o presiune (de exemplu, cea a
timpului) pentru rezolvarea unei sarcini acest canal include o posibilitate destul de
mare de a se divide în canale de tip „stea”.
- Canalul în formă de „Y” sau canalul în formă de lanţ, permite o slabă interacţiune a
membrilor şi se pretează, de asemenea, la rezolvarea unor sarcini simple şi directe;
satisfacţia membrilor tinde a se situa pe un interval între puţină şi medie.
2. Sensul şi contextul comunicării:
Sensul poate fi unilateral sau reciproc.
Contextul reprezintă cadrul în care comunicarea se produce. În ce priveşte
contextul fizic, incidenţa sa asupra comunicării este evidentă. În legătură cu contextul
psihologic (de exemplu, cel creat de către un emiţător în timpul unei povestiri, şi legat
direct de mesaj, context imaginativ, dar care se întrepătrunde cu cel real, oferind
elemente de autenticitate comunicării), lucrurile sunt mult mai nuanţate; acest context
poate să depindă, într-o măsură mult mai ridicată, de factori comunicaţionali sau de
structuri comunicaţionale.
Iată câteva dintre ele:
- proximitatea (persoanele care se găsesc una în apropierea celeilalte au o frecvenţă a
posibilităţii de interrelationare şi de comunicare sensibil mărită în comparaţie cu cele
aflate la distanţă). La această dimensiune trebuie să mai adăugăm că extinderea fără
precedent a posibilităţilor de comunicare tinde să reducă din acestă distanţă (de
exemplu, telefonia, sistemul Internet) şi să ofere conotaţii noi, extinse conceptului de
proximitate;
- similaritatea este, la rândul ei, un important facilitator al comunicării. Astfel, cei care
se află în aceleaşi împrejurări sociale, care au interese, credinţe, activităţi şi scopuri
comune, permit o mai accentuată probabilitate comunicaţională.
- apartenenţa la grup: intercomunicarea este mai prezentă în interiorul grupului decât
între grupuri, deoarece în primul caz statusurile şi rolurile sunt mai clar definite,
acestea modelând fluxul comunicaţional.
3. Numărul receptorilor:
În funcţie de numărul receptorilor, comunicarea poate fi: privată sau publică;
individuală sau socială (interpersonală, interumană, de grup, de masă – cu sensuri

4
separate pentru fiecare termen). „Massa – scrie Jose Ortega Y Gasset9 – este omul
mediu, este calitatea comună, ceea ce aparţine tuturor şi fiecăruia, este omul atât cât
el nu se diferenţiază de ceilalţi oameni.” Comunicarea de masă este cea care se
adresează omului de masă – cel care poate fi concomitent atât emiţător cât şi receptor
multiplu al unei comunicări efectuate cu o anumită conformitate. ”Conştiinţa acestei
conformităţi eliberează omul atomizat de neliniştea sa şi-l face om de masă”.
Comunicarea de masă vizează un public de masă, nediferenţiat, în timp ce
comunicarea personalizată se adresează unui public-ţintă bine definit. Aceasta nu
înseamnă că activităţile de comunicare de masă sunt lipsite de ţintă, însă ele vizează
mai degrabă grupuri mari – definite sau nu – de persoane, faţă de alte tipuri de
comunicare.
Principalele tipuri de comunicare de masă sunt următoarele:
- Relaţiile publice care urmăresc crearea unui sentiment de încredere şi
simpatie între o organizaţie şi publicurile acesteia. În acest scop se apelează la diferite
modalităţi de atragere a atenţiei mass-media sau a publicului respectivei organizaţii. În
opoziţie cu publicitatea comercială, relaţiile publice încearcă să obţină spaţiu gratuit în
presă. Relaţiile publice utilizează ca prim instrument relaţiile cu presa, precum şi orice
manifestare de tipul aniversărilor, vizitelor unor oficialităţi, inaugurărilor, lansărilor de
produse etc.
- Relaţiile cu presa se referă la toate legăturile pe care o organizaţie le
poate stabili cu mass-media; aceste relaţii au drept scop promovarea în rândurile
publicului-ţintă, prin canalele mediatice, a activităţii organizaţiei, a punctelor sale de
vedere şi a persoanelor sale. Este vorba, astfel, de toate acţiunile care încearcă să
atragă atenţia presei. Aceste acţiuni pot îmbrăca diverse forme dintre care cele mai
importante sunt: comunicatele de presă, conferinţele de presă, întâlnirile şi briefing-
urile.
- Activitatea de lobby, aceasta constituie o parte a vastului domeniu al relaţiilor
publice, însă ele se referă la zona relaţiilor guvernamentale şi administrative.
Organizaţiile folosesc relaţiile publice şi relaţiile cu presa pentru a crea o opinie publică
favorabilă punctului lor de vedere în faţa instanţelor publice, dar şi aşa-numitul lobby,
un tip special de demers care are drept scop să influenţeze deciziile publice. Activitatea
de lobby este reglată şi legalizată de o legislaţie care obligă organizaţiile să dezvăluie
cine le reprezintă, precum şi legile sau normele pe care doresc să le modifice,
împreună cu sumele de bani pe care sunt dispuse să le investească pentru a-şi atinge
scopurile.10
- Propaganda, specificul ei rezultă din faptul că ea încearcă să impună o
anumită idee. Ceea ce o diferenţiază de relaţiile publice este mai degrabă modul în
care este construit discursul, decât modalitatea în care acesta este transmis.
Propaganda constituie o abordare care vrea să inducă în minţile oamenilor o filozofie
de viaţă, un mod de a gândi. În acest sens, ea depăşeşte ideea de pură difuzare a
informaţiei deoarece ea încearcă în mod deschis şi prin toate mijloacele să determine
publicul-ţintă să împărtăşească ideile promovate. Propaganda presupune un anumit
număr de reguli care-i sunt proprii. Propaganda este interesată doar de rezultatele
finale, astfel, nu ezită să utilizeze demagogia, minciuna, manipularea faptelor pentru a-
şi impune ideile. Ea se rezumă la orice tentativă de a forţa un public să adere la o
cauză.
- Publicitatea – spre deosebire de tehnicile precedente, aceasta implică un cost
de achiziţie a spaţiilor de presă scrisă sau de antenă (în cazul audiovizualului). Acest
lucru înseamnă că organizaţia alege instituţia de presă, mesajul pe care vrea să-l
9
J. Ortega Y Gasset, La revolte des masses, Paris, Stock, 1961, p. 50.
10
B. Dagenais, Campania de relaţii publice, Editura Polirom, Bucureşti, 2003, pp. 107-109.

5
transmită şi momentul sau poziţia pe care le doreşte. Dacă, în cazul relaţiilor publice,
mijloacelor de informare li se propun ştiri, iar modul în care ele sunt tratate este decis
de instituţiile de presă, în publicitate, organizaţiile sunt cele care deţin controlul; pentru
aceasta ele trebuie să plătească. Există publicitate comercială, instituţională, socială,
de conferire a prestigiului, de susţinere, de argumentare pro şi contra unei poziţii.
Publicitatea poate servi la atragerea atenţiei asupra produsului, serviciului sau cauzei,
pentru stimularea încrederii în obiectul sau ideile promovate ori pentru declanşarea
deciziei de cumpărare sau adeziune.
- Comunicarea directă – în ceea ce priveşte obişnuinţa publicului de a urmări
emisiunile de televiziune, se înregistrează din ce în ce mai pregnant un fenomen
particular. Pe de altă parte, companiile care difuzează reclame au constatat că, prin
intermediul televizunii, se adresează unui public mult prea diferenţiat, motiv pentru care
tot mai multe firme optează pentru comunicarea directă, adică adresarea directă către
publicul ţintă. Două tehnici le stau la dispoziţie: promovarea şi publicitatea directă.
Promovarea se face la locul de vânzare, unde publicul este provocat să guste sau să
încerce produsul ce îi este oferit. Publicitatea directă constă în a scrie direct ţintei sau
în a-i telefona pentru a-i propune produse sau servicii.
4.Perenitatea comunicării:
Comunicarea este:
- verbală (efemeră); comunicarea verbală limitează distanţele spaţio-temporale, iar
comunicarea scrisă în lipsa expresiei acustice a partenerilor, poate spori posibilităţile
de interpretare eronată a mesajului transmis.
- scrisă (permanentă); în cadrul comunicării permanente, în funcţie de suportul de
stocare, deosebim: comunicare prin intermediul hârtiei, benzii video, disc, C.D., floppy
disk, computer etc.
Tipuri aparte de comunicare:
a. Comunicarea impersonală şi anonimă, în care emiţătorul nu este clar precizat, nici
chiar receptorul. De exemplu, tradiţiile, obiceiurile, folclorul.
b. Comunicarea blocată produsă ca urmare a limitării accesului la informaţie,
considerat un drept inalienabil şi fundamental al individului. Există şi sunt
promovaţi factori de blocare: tehnici, politici şi umani.11
2.2. Comunicarea verbală şi nonverbală
1. Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită de comunicare.
Acest fel de comunicare o însoţeşte pe cea verbală, definindu-se în relaţie cu aceasta
într-un mod aparte, în sensul spirijinului pe care ea îl furnizează prin elementele de
întărire, nuanţare şi motivare a mesajului.
Dacă ne referim la întregul concept de comunicare, aceasta a fost experimentată
de către toate popoarele lumii în procesul de devenire culturală şi educaţională .
Referindu-ne la comunicarea verbală, aceasta tinde să-şi redefinească statutul,
păstrând însă multe dintre determinantele educative tradiţionale; într-adevăr, modul de
expunere publică a unui mesaj (cu incidenţa directă pe activizarea metodelor
expozitive ca prelegerea, cursul magistral ş.a.) nu a suferit schimbări de structură, ci
mai degrabă avem de-a face cu o flexibilizare şi o înregimentare mai extinsă a acestuia
în interiorul unor metode şi tehnici extrem de variate. Putem, astfel, să alcătuim o listă
de atribute care pot să ne sugereze unele principii ale comunicării, caracteristice în
mod aparte comunicării verbale:
- comunicarea verbală presupune un mesaj; mesajul trebuie să includă (bazele, pe
care receptorul să-şi fundamenteze înţelegerea) elemente de actualitate, interes şi
motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de legătură între părţile
sale principale, claritate şi coerenţă internă etc.;
11
B. Dagenais, op.cit., pp. 69-83.

6
- comunicarea verbală presupune oferirea unor suporturi multiple de înţelegere a
acestui mesaj: cel mai important este cel iconic susţinut de materiale adiţionale care
fac inteligibil şi credibil mesajul; pe de o parte; şi, pe de altă parte, de concordanţă
dintre mesajul verbal şi cel nonverbal, acesta din urmă văzut aici în rolul lui de întărire;
- comunicarea verbală este circulară şi permisivă, în sensul că permite reveniri asupra
unor informaţii, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul;
- comunicarea verbală este puternic influenţată de situaţie şi ocazie (acelaşi mesaj
poate fi receptat diferit de aceeaşi receptori în funcţie de dispoziţia motivaţională,
factori de stres şi oboseală, condiţii favorizante sau nu ale contextului comunicării);
- comunicarea verbală este puternic influenţată de caracteristicile individuale ale
emiţătorului (o persoană care este un orator bun va fi receptat într-o masură mai
extinsă ca bine pregătit de către ceilalţi);
- comunicarea verbală posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a comunica),
aleatoriului (comunicarea verbală oferă o mare proporţie de elemente întâmplătoare) şi
nelimitării (adică este practic nelimitată).
Comunicarea verbală are în centrul demersului său limbajul. Acesta este definit de
mai multe atribute, dintre care trei sunt extrem de importante: claritatea, energia (atunci
când ascultătorul experimentează sentimente de emoţie, urgenţă şi putere) şi
însufleţirea. Autorii vorbesc despre câteva obiective care trebuie urmărite atunci când
ne referim la comunicarea verbală, subsumate în două direcţii de acţiune:
a. captarea atenţiei şi creşterea înţelegerii;
b. folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonimiilor, comparaţiilor, demonstrarea
utilităţii.
Undeva, la graniţa dintre verbal şi nonverbal, regăsim elementele de ton, ritm,
fluenţă a vorbirii pe care emiţătorul le manifestă în momentul transmiterii mesajului
(numite şi paralimbaj).
2. Comunicarea nonverbală
Vorbind despre comunicarea nonverbală, deosebim şi aici importanţa unor principii
generatoare:
- comunicarea nonverbală este determinată cultural;
- - mesajele nonverbale pot să se afle în conflict cu mesajele verbale;
- mesajele nonverbale sunt în mare măsură inconştiente;
- canalele nonverbale sunt importante, în comunicare sunt atitudini;
Sintetizând aceste direcţii, putem regăsi în practică incidenţa unor funcţii ale
comunicării nonverbale:
- comunicarea nonverbală are menirea de a accentua pe cea verbală; astfel, se poate
întări prin anumite elemente de mimică sau de gestică importanţa unei anumite părţi
din mesaj din ceea ce se transmite celorlalţi;
- comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală;
- comunicarea nonverbală poate să contrazică anumite aspecte ale comunicării
verbale; atunci când, de exemplu, trebuie să efectuăm o critică, un zâmbet care
contravine aspectului negativ al mesajului verbalizat poate să instaureze o atmosferă
pozitivă şi relaxantă care să facă – aparent paradoxal - critica mai eficientă în
urmărirea scopurilor acesteia privind schimbări comportamentale la nivelul persoanei
criticate;
- o altă funcţie a comunicării nonverbale este aceea de a regulariza fluxul
comunicaţional şi de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate;
- comunicarea nonverbală reactualizează înţelesul comunicării verbale, dând astfel
posibilitatea receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn aflat în
„spatele” unei afirmaţii;

7
- în sfârşit, putem spune chiar că elemente ale comunicării nonverbale (de exemplu,
atunci când printr-un gest liderul grupului îi indică unui membru să răspundă) se
interferează în comunicarea verbală.
În practică distingem variate tipuri de comunicare nonverbală.
Cercetătorii Baron şi Byrne14 prezintă în continuare patru canale de bază în
comunicarea nonverbală:
1. Expresiile feţei – autorii îl citează pe oratorul roman, Cicero, potrivit căruia
„chipul este oglinda sufletului”, în acest mod oamenii din diferite colţuri ale globului au
expresii faciale similare atunci când exprimă diferite emoţii: surpriză, frică, bucurie etc.;
2. „Limbajul” ochilor – este interesant de amintit aici disconfortul încercat la
discuţia cu cineva care poartă ochelari cu lentile întunecate deoarece se pierde
accesul la un număr mare de informaţii rezultate ale interacţiunii dintre noi şi acea
persoană. O serie de cercetători în comunicare susţin ideea potrivit căreia contactul
vizual serveşte la patru funcţii majore: regularizează fluxul informaţional, monitorizează
feedback-ul, exprimă emoţiile şi indică natura relaţiilor interpersonale;
3. „Limbajul” trupului - reprezintă o sursă importantă de informaţii.
4. Contactul fizic – ne poate sugera un evantai destul de larg de factori care
conduc la afecţiune, dependenţă, agresivitate, dominanţă în interrelaţionările
persoanelor cu care venim în contact, definind statusul acestora.15
La cele enunţate mai sus, mai putem adăuga şi un anume limbaj al timpului inclus
tot în rândul comunicării nonverbale. De exemplu, pauzele sau tăcerea reprezintă
astfel de modalităţi de utilizare a timpului în comunicare.
2.3. Comunicarea interumană şi de grup
Comunicarea interumană şi de grup reprezintă una din cele mai des întâlnite
forme de comunicare. Ca atare, diverşi cercetători i-au acordat o deosebită atenţie.
Încă din 1948, A. Bavelas a propus un model matematic pentru înţelegerea structurii de
comunicare în grup, subliniind că toate fenomenele vieţii de grup sunt direct şi unic
determinate de diversele proprietăţi ale reţelei de comunicare.
În 1950, Leon Festinger şi colaboratorii săi au studiat procesul de comunicare în
grup în interacţiune cu alte procese psihologice şi sociologice complexe.
În ţara noastră, dintre cercetătorii care au studiat cu succes acest tip de
comunicare, îl putem numi pe Corneliu Mircea.16
Operând în segmentul delimitărilor conceptuale, un important instrument de lucru
regăsim la Corneliu Mircea care spune că „pentru ca o colectivitate de indivizi să fie
consideraţi un grup, ei trebuie să aibă un număr de interacţiuni”, iar pentru Moles,
grupul reprezintă „două sau mai multe persoane care interacţionează între ele în
asemenea manieră încât fiecare persoană influenţează şi este influenţată de fiecare
cealaltă persoană”.
În procesul de interacţiune umană putem identifica mai multe stadii posibile,
stadii dezvoltate sub două paradigme de evoluţie: reunirea – cuprinzând etapele de
formare şi dezvoltare a relaţionărilor – şi separarea - care vizează etapele de pierdere
a coeficientului de relaţionare până la dispariţia acestuia.
REUNIREA:
1. Iniţierea – în această etapă, oamenii se iniţiază unii pe alţii în arii diferite, îşi
verifică credinţele şi atitudinile; se fac primele aprecieri reciproce. Cei care vin pentru
prima dată în contact nu pot forma imediat o echipă eficientă deoarece atenţia le este

14
R. Baron, D. Byrne, Social Psychology-Understand Human Interaction, Allyn and Bacon Inc., New York, 1987,
p. 7.
15
A. Moles, op. cit., pp. 80-100.
16
C. Mircea, Inter-comunicare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, Colecţia
“Psyche”, p. 63.

8
divizată pe două câmpuri de acţiune – pe de o parte, au de rezolvat în comun o
sarcină, pe de altă parte, trebuie să interrelaţioneze cu ceilalţi, ceea ce presupune un
efort mult mai mare din partea lor. De aceea, o importanţă deosebită o au exerciţiile de
„spargere a gheţii”. Aceste exerciţii îşi propun dezvoltarea unui climat relaxant şi pozitiv
în cadrul grupului format.
2. Experimentarea – persoanele dezvoltă mai mult efort în a căuta experienţe şi
interese comune; totul este general, relaxat şi necriticabil. În această etapă apare
nesitatea unor activităţi comune între partenerii de echipă, activităţi care să
depăşească cadrul non-sarcină al jocurilor de „spargere a gheţii”, dar care să se
păstreze tot în intervalul dezvoltării unor activităţi centrate pe celălalt mai degrabă
decât pe sarcină ca atare. Ceea ce trebuie remarcat este că se pot folosi tehnici ca:
interviul reciproc, tehnica interpretării de roluri etc.
3. Intensificarea – în această etapă echipa petrece mai mult timp împreună,
participanţii încep să-şi spună lucruri personale despre famile şi prieteni. Totodată ei
încep să-şi împărtăşească frustrările, imperfecţiunile şi prejudecăţile, ceea ce
dovedeşte că a crescut simţitor încredertea în echipă. Îşi vorbesc pe nume de alint,
dezvoltă prescurtări în modul de a vorbi, coduri personale şi glume pe care le înţeleg
numai ei. Adevărul capătă mare importanţă în cadrul discuţiilor.
4. Integrarea – cei din afara echipei se aşteaptă să-i vadă împreună. Fac mai multe
lucruri împreună, au mulţi prieteni comuni. Fiecare membru în parte este capabil într-o
mare măsură să prezică şi să explice comportamentul altui membru. Această etapă
conturează deja atingerea unui grad de coeziune ridicat în grup; echipa lucrează
extrem de eficient împreună, membrii au roluri bine definite şi acceptate în grup, echipa
lucrează sistemic.
5. Obligaţiile reciproce – în acest stadiu se fac câteva angajamente formale; este
greu ca vreunul dintre membrii echipei să o părăsească în favoarea alteia. Evoluţia
spre un nou stadiu depinde de toţi membrii echipei; în acelaşi timp, deoarece se
investeşte o doză limitată de energie în intensitatea relaţiilor cu cei din jur, de obicei
echipele se situează undeva în stadiul doi sau trei.
SEPARAREA:
1. Diferenţierea – în acestă primă etapă a celei de-a doua paradigme de evoluţie,
apare focalizarea nu pe ceea ce-i apropie pe membrii echipei, ci pe ceea ce-i desparte,
pe elementele de diferenţă dintre ei. Aceste diferenţe, uneori necunoscute şi tolerate
anterior prezentei etape, devin punctele centrale pentru discuţii şi argumentări.
Coechipierii îşi găsesc arii de interes noi şi vorbesc din ce in ce mai puţin despre asta
în cadrul echipei respective.
2. Superficializarea – din ce în ce mai puţină informaţie este schimbată de către
membrii echipei. În acest stadiu, fiecare punct de conflict în interrelaţionările multiple
din grup pare mai sigur să fie reprimat în topicul discuţiei, pentru a se evita certurile.
Conversaţia devine superficială, de observat că în acest moment, turnura negativă a
interrelaţionărilor se mai poate schimba. Membrii echipei aflaţi în acest stadiu al relaţiei
îşi acoperă problemele de relaţionare: îşi dezvoltă o mască pentru cei situaţi în afara
echipei.
3. Stagnarea - este un tip de inactivitate în relaţionările din interiorul echipei.
Membrii acesteia se limitează strict la relaţionările cerute pentru realizarea sarcinii; în
acelaşi timp se simt frustraţi de inabilitatea lor de a comunica între ei aspecte negative.
Întinderea acestei stări în timp depinde şi de alţi factori ca, de pildă, „recompensele” pe
care membrii le pot primi din partea liderului de grup dacă se rezolvă corect sarcinile.
4. Evitarea şi terminarea – în această etapă partenerii de echipă încearcă să evite;
în cazul în care se păstrează mai departe echipele respective, membrii refuză

9
interrelaţionările; uneori conflictul este transformat într-un conflict cu liderul de grup
respectiv.
Cele două stadii prezentate până acum sunt un continuum extrem de flexibil şi
adaptabil, în sensul că anumite etape pot să fie incluse în altele, importanţa lor poate
scădea până la a deveni subetape pentru alte stadii sau dimpotrivă. Chiar dacă
delimitarea lor în timp este dificilă şi trecerea de la una la alta poate fi anevoios de
remarcat şi utilizat.
În practică, există situaţii în activitatea grupului în care răspunsurile nu sunt nici
evidente, nici uşor de introdus în categorii absolute; de aici dificultatea opţiunii unui
anumit membru poate fi o sursă importantă pentru o decizie de confirmare a opiniei
sale la alegerile grupului (de exemplu, dacă majoritatea unui grup preferă o excursie la
munte, în locul uneia la mare, nu putem să denumim această judecată ca fiind una
corectă sau falsă; însă un membru care ar opta, în plan personal, pentru excursia la
mare, dar care adoptă valorile grupului, îndeplineşte un act complex de conformare la
normele şi modul de dezvoltare a vieţii grupului respectiv).
Grupul exercită o anumită presiune asupra membrilor săi în încercarea de a
menţine şi dezvolta unitatea şi o anumită omogenitate internă; acest mecanism poate
furniza grupului un important grad de coeziune, dar poate să conţină şi forme cu o
deschidere negativă.
2.4. Comunicare şi persuasiune
Premisele nonverbale ale persuasiunii se aseamănă cu cele culturale, în sensul că
ambele sunt însuşite pe cale culturală şi funcţionează în cadrul culturilor şi între
acestea. Diferenţa majoră dintre premisele culturale şi cele nonverbale se reflectă în
prezenţa ultimelor la un nivel scăzut de conştientizare, nefiind uşor de sesizat.
Există mai multe canale nonverbale prin care pot fi comunicate o multitudine de
înţelesuri. Cercetătorul specializat în teoria comunicării, Dale G. Leathers a identificat
nouă astfel de canale, inclusiv expresia feţei, mişcările ochilor, comunicarea corporală,
proxemica, aspectul fizic, intonaţia vocii, timbrul şi volumul ei, şi, în sfârşit, comunicarea
tactilă.17
1. Expresia feţei, afişarea afectelor şi comportamentul ochilor
Primele canale nonverbale de transmitere a unui mesaj sunt expresia feţei,
denumită uneori şi „afişarea afectelor” şi comportamentul ochilor. El susţine că faţa este
cea mai importantă sursă de informaţie nonverbală. Mimica este familiară şi prompt
remarcată, iar nuanţele subtile ale expresiei feţei provoacă diferenţe semantice foarte
mari.
Oamenii folosesc adesea, corect sau greşit, fizionomia ca mijloc de apreciere a
personalităţii, considerând frunţile înalte ca semn al inteligenţei, buzele subţiri drept
expresie a conştiinciozităţii, nasul borcănat ca dezvăluind înclinaţiile bahice, iar ochii
foarte apropiaţi de nas, gradul redus de inteligentă. Astfel, au fost identificate zece
categorii ori clase generale de expresii ale feţei: dezgust, fericire, interes, tristeţe,
uimire, dispreţ, furie, surpriză, hotărâre şi frică.
După modalitatea de a privi, Leathers a descoperit şase funcţii. Una este funcţia
atenţiei, indicată de o privire fixă reciprocă. Modul de a privi serveşte şi unei funcţii
regulatoare, indicând începerea şi terminarea unei conversaţii. Când un vorbitor aruncă
o privire spre o altă persoană ori spre auditoriu, faptul este, de obicei, interpretat ca un
semnal că un alt orator poate prelua cuvântul. Ochii servesc, de asemenea, unei funcţii
a puterii, ca de exemplu, în situaţiile în care un lider priveşte cu insistenţă publicul.
Privirea slujeşte şi o funcţie afectivă, indicând emoţii pozitive ori negative. Este bine
cunoscută privirea une persoane îndrăgostite. Ochii sunt folosiţi şi în formarea unei
17
D. Leathers, Successful nonverbal communication: Principles and applications, New York, Macmillan, 1986, pp.
12-17.

10
impresii, comunicând imaginea de învingător a cuiva sau absenţa stimei de sine. În
final, Leathers aminteşte funcţia persuasivă. Prin ochi exprimăm un comportament
cognitiv şi emoţional. Dăm impresia de gândire profundă, confuzie sau neatenţie. Ne
dezvăluim emoţiile de frică, mânie, fericire, tristeţe. Nu ne dăm seama câte mesaje
ascunse sunt deconspirate prin contactul vizual.19
2. Comunicarea prin intermediul corpului
Acest fel de comunicare are câteva dimensiuni, una fiind kinezica sau mişcările
fizice ale corpului, precum gesturile, ţinuta şi modul în care îşi foloseşte cineva trupul în
anumite contexte. Agenţii persuasivi autoritari doresc să îşi domine fizic şi perceptual
publicul. Ei afişează relaxare, dar şi o poziţie dreaptă a corpului, evitând întâlnirea
privirilor, înfăţişându-se într-o postură cât mai rigidă, evitând să gesticuleze.
Knapp identifică unele mişcări fundamentale ale capului, transmiţătoare de sensuri:
ridicarea capului în sus în semn de dispreţ, înclinarea capului şi încuviinţarea, fălcile
încleştate ori scuturarea capului în semn de negare. Există, bineînţeles, şi alte tipuri de
mişcări: strângerea puternică a pumnilor, punerea mâinilor în şolduri şi statul în picioare
degajat, cu picioarele mult depărtate.20
3. Comunicarea proxemică
Acest fel de comunicare se mai numeşte şi modalitatea de a utiliza spaţiul fizic. Din
acest punct de evdere există:21
Distanţa publică – acest tip de distanţă se întâlneşte frecvent în contextele publice în
care un vorbitor se adresează auditoriului de la o depărtare de 4,5-7,5 metri ori chiar
mai mare. Persuasiunea informală nu va da rezultate în astfel de situaţii. Agenţii
persuasivi care încearcă să fie informali într-o situaţie formală nu repurtează succese.
Distanţa socială ori formală – se foloseşte în situaţii formale, însă nu şi publice, adică,
de exemplu, în contextul unui interviu sau a unui raport prezentat comitetului director. În
acest caz, agentul persuasiv, deşi formal ca stil, nu are nevoie de tehnică oratorică.
Dinstanţa formală între agent şi persoana persuadată variază între 2 şi 3,5 metri.
Distanţa personală ori informală – doi colegi se pot servi de această distanţă pentru a
dezbate o problemă de interes reciproc. Comparativ cu situaţiile formale, comunicarea
este mult mai puţin structurată aici; atât agentul persuasiv cât şi cel persuadat sunt
degajaţi şi conlucrează adesea, atrăgând atenţia asupra dovezilor ori punându-şi
întrebări în privinţa lor sau solicitând lămuriri. În timpul nostru de cultură, distanţa
informală este de aproximativ 1-1,2 metri, adică permite, de exemplu, contactul vizual
cu profesorul dintr-un colţ al catedrei, spre deosebire de distanţa formală când te afli în
faţa acestuia.
Distanţa intimă – este folosită de oameni atunci când murmură ori îşi şoptesc declaraţii
de dragoste şi nu doresc ca altcineva să le audă spusele sau când sunt implicaţi într-o
discuţie „conspirativă” ori o altă conversaţie secretă. În astfel de contexte, persuasiunea
intervine sau nu; de obicei, receptorul nu are îndoieli cu privire la mesaj, el sau ea
aprobă din cap, dă curs sugestiei făcute ori răspunde la o întrebare adresată. Când
interlocutorii se află într-o astfel de relaţie intimă, ţelurile lor coincid mai mult ca sigur.
Distanţa se estimează ca fiind între 15 şi 45 centimetri.
4. Aspectul fizic
În opinia lui Leathers, aspectul fizic înseamnă mult mai mult decât un aspect îngrijit
şi îmbrăcăminte corespunzătoare. De pildă, susţine că unele caracteristici ale feţei mai
mari decât este normal sunt apreciate ca neatrăgătoare.

19
D. Leathers, op. cit., p 23.
20
M. L. Knapp, Nonverbal communication in human interaction, New York, Holt, Rinehart & Winston, 1978, pp.
56-67.
21
E. T. Hall, The Silent Language, Garden City, New York, Doubleday, 1959, pp. 40-57.

11
 Knapp se referă şi la alte studii interesante consacrate aspectului fizic. De exemplu,
femeile cu o frumuseţe înnăscută au tendinţa de a sta în primele rânduri şi fac
numeroase comentarii pe durata orelor de curs. De obicei obţin şi note mai mari. Ele au
şanse sporite în acţiunea de persuadare a publicului masculin, comparativ cu cele
neatrăgătoare.22
Leathers consideră frumuseţea corpului un alt element al aspectului fizic. Sursele
sale indică aspectul zvelt şi fragil ca un punct forte de atracţie feminină, în vreme ce
dimensiunile taliei şi ale şoldurilor se corelează invers cu gradul de atracţie. „Eroina
chic”, un recent curent în modă, promovează modele feminine atrăgătoare, dar cu o
înfăţişare palida, fadă. În ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, umerii laţi şi un trunchi
musculos în formă de trapez se corelează cu atractivitatea. Tot el a descoperit, de
asemenea, că atractivitatea se află în strânsă legătură cu imaginea de sine; dacă tu
însuţi ai o părere bună despre tine, te va preocupa gândul de a avea un aspect îngrijit şi
îţi vei păstra corpul într-o formă fizică bună.
Hainele şi alte accesorii, ca de exemplu, bijuteriile, contribuie la propriul aspect fizic.
Dau o notă de originalitate şi ne spun ceva despre personalitatea celui care le poartă.23
5. Comunicarea artefactuală
Oamenii îşi împodobesc căminele cu obiecte – artefacte – simbolizând
personalitatea lor. Ne gândim numai la puzderia de obiecte din preajma ori de pe biroul
nostru, din maşină sau de acasă. Aranjarea obiectelor este, de asemenea, simbolică:
anumiţi oameni îşi păstrează lucrurile pe birou într-o dezordine cumplită, alţii sunt
pedanţi, astfel încât, fiecare creion e bine ascuţit şi hârtiile stau în teancuri perfect
orânduite. Cultura noastră ne-a deprins să reacţionăm în moduri specifice la
manifestarea artefactuală a celorlalţi şi la felul în care oamenii utilizează obiectele.
Modelele de reacţie constituie premise pentru persuasiune.
Tipul obişnuit de cosmetizare artefactuală se dezvăluie prin obiectele din jurul
agentului persuasiv în contextul transmiterii mesajului. De exemplu, în cazul rostirii unui
discurs în public, steguleţele şi insignele contribuie la succesul sau la eşecul final al
tentativei persuasive. Hainele sunt un alt gen de artefact. Îmbrăcămintea transmite
semnale despre felul în care sunt oamenii în realitate, despre convingerile lor şi ceea ce
reprezintă ei (de exemplu, uniforma unui ofiţer sau hainele preoţeşti).
Obiectele personale din jurul agentului persuasiv exemplifică un alt tip de artefact.
De exemplu, atunci când intrăm în cabinetul unui medic şi vedem pe pereţi numai
diplome – nici un obiect de artă. Acest tip de artefacte simbolizează tipul de
persuasiune cu care intrăm în contact. În acest caz, profesional, la obiect şi probabil
descriptiv, iar biroul unui profesor de la facultate poate fi un caz abstract şi probabil
informal.
Obiectele de mari dimensiuni, precum piesele de mobilier, transmit, de asemenea
semnale. Agenţii care interpun între ei şi public un pupitru vor angaja, o modalitate
formală de comunicare. În cazul în care păşesc în afara pupitrului sau se plimbă în timp
ce vorbesc, pot fi consideraţi mai informali. Mesajele artefactuale variază în funcţie de
culturi şi de subculturi.
6. Comunicarea vocală
Ni s-a întâmplat de multe ori să nu recunoaştem vocea celui care ne-a apelat la
telefon. Leathers observă că semantica sunetelor ne influenţează reacţia la mesajului
agentului persuasiv. Câţiva dintre factorii identificaţi de el includ volumul ori intensitatea,
înălţimea tonului, viteza emisiei, calitatea vocală, claritatea pronunţării, tipul de intonaţie
şi pauzele din vorbire. Toate acestea ne ajută să recunoaştem vocea de la telefon. Mai
important este faptul ca factorii vocalici ne influenţează în acţiunea de persuadare la
22
M. L. Knapp, op. cit., pp. 100-104.
23
D. Leathers, op. cit., pp. 43-47.

12
care suntem supuşi şi ne oferă adesea indicii cu privire la agenţii persuasivi, emoţiile,
obiectivele şi sinceritatea lor.
Vorbitorii monotoni plictisesc audienţa şi pierd mult din forţa persuasivă. O voce prea
ascuţită conotează entuziasm; alteori una prea joasă şi încordată indică furia.
Rapiditatea vorbirii poate sugera încredere sau nervozitate. Calitatea vocală oferă alte
sugestii; de exemplu, vocile feminine având respiraţia tăiată indică mediocritate şi
simplism, iar cele similare masculine semnalează un caracter efeminat. Ţipetele sau
vocile încordate denotă stres şi îngrijorare. Nazalizarea este adeseori asociată cu
înfumurarea. Persoanele cu o pronunţie defectuoasă ori greoaie, îşi pierd în general,
din credibilitate şi eficacitate.
Knapp semnalează câteva studii ale unor cercetători care precizează că oamenii
identifică anumite stereotipuri doar pe baza indiciilor vocale. Stereotipurile includ
caracteristici precum: masculin – feminin, vârstă, entuziasm – apatie, frumuseţe –
urâţenie. El se referă de asemenea, la investigaţiile ce au descoperit următoarele
corelaţii: vorbirea precipitată la bărbaţi indică tinereţe şi o fire artistică; vocea feminină
subţire denotă nesiguranţă socială, fizică şi emoţională, iar nazalizarea conotează
indiferenţă atât la bărbaţi cât şi la femei.24 Iată că una dintre caracteristicile dominante
ale persuasiunii orale: receptorii trebuie să acorde foarte multă atenţie calităţilor vocale
ale comunicării venite din partea unui agent persuasiv.
7. Comunicarea tactilă
Unul dintre cei mai importanţi transmiţători de mesaje nonverbale este simţul tactil,
prin felul şi durata atingerii reciproce. Ştim că nou-născuţii au absolută nevoie să simtă
atingerea cuiva şi să fie îmbrăţişaţi. Suntem conştienţi că necesitatea nu descreşte pe
masură ce înaintează în vârstă, dar numărul şi durata acestor atingeri se diminuează în
timp.
În utilizarea atingerii există diferenţe în funcţie de gen. Femeile comunică în acest
mod mai des cu bărbaţii. De fapt, o femeie obişnuită recurge la atingeri aproximativ de
douăsprezece ori pe zi, iar un bărbat obişnuit de numai opt ori zilnic. În cadrul culturii
occidentale, contactele tactile dintre bărbaţi se rezumă de obicei la o strângere de mână
ori o bătaie de palmă pe spate.
Regulile folosirii atingerii sunt asociate în general cu doi factori: ce parte a corpului
este atinsă şi caracteristicile demografice ale persoanelor aflate în contact (vârstă, gen,
clasă socială, statut). El notează că umerii, capul şi braţele sunt cel mai des atinse
conform cercetărilor efectuate, alte zone reprezentând mai mult sau mai puţin limite de
interdicţie pentru atingerea în public, şi că atingerile sunt mai frecvente printre
minoritari. Cercetările demonstrează că agenţii persuasivi care îi ating pe cei care
încearcă să-i persuadeze, înregistrează cel mai mare succes.
Atingerea pare un bun mijloc de transmitere a tipurilor speciale de persuasiune
emoţională, precum empatia, căldura şi încurajarea. În unele religii, atingerea cu mâna
este câteodată creditată drept cauză a convertirilor sau a vindecărilor.25

Unele atingeri sunt interzise, fiind considerate tabuuri: atingerea persoanelor străine;
atingerea care provoacă durere, de exemplu, aceea a unei zone a corpului arsă de
soare; atingerea interferând cu alte activităţi sau cu o conversaţie; mişcarea prin care
sunt daţi la o parte alţii; atingerea utilizată pentru a sublinia un aspect negativ.
8. Dialectul
Dialectul sau modalitatea cuiva de a pronunţa ori utiliza cuvintele reprezintă o
frontieră culturală şi indică adesea statutul socio-economic sau locul de unde este

24
M. L. Knapp, op. cit., p. 109.
25
D. Leathers, op. cit., pp. 44 – 46.

13
originară persoana. Dialectele se studiază sub aspect cultural. Ele pot comunica multe
lucruri despre noi şi influenţează, de asemenea, persuasiunea.
2.4. Conflictul – dimensiunea esenţială a comunicării
Termenul de conflict provine din latinescul „conflictus”, desemnând „lovirea
împreună cu forţă” şi implicând prin aceasta „dezacorduri şi fricţiuni între membrii
grupului, interacţiune în vorbire, emoţii şi afectivitate”.
Înainte de a vorbi despre conflict trebuie văzut de unde porneşte acesta. Astfel
putem utiliza patru perspective de analiză, fiecare dintre acestea aflându-se în relaţie
directă cu un anumit aspect privitor la procesul conflictului:
1. Condiţiile anterioare (de exemplu, sărăcia resurselor pentru realizarea unei
anumite sarcini poate produce conflict în cadrul unei echipe);
2. Stările afective (stresul, tensiunea, ostlilitatea, anxietatea);
3. Stările şi stilurile cognitive ale indivizilor;
4. Existenţa „comportamentului conflictual” – în practică e mai greu de întâlnit un
astfel de comportament, el fiind o sumă a mai multor influenţe ale unor variabile ca:
situaţia, partenerul, tipul de relaţie care există între comunicatori etc.
Utilizând aceste perspective se înţelege prin conflict un proces care începe când o
parte percepe că cealaltă parte a fost frustrantă în raport cu ea.
Odată conflictul început el trebuie rezolvat. Rezolvarea se referă la „dobândirea de
soluţii care satisfac toate cerinţele aparentelor forţe de conflict”. Există trei elemente
importante în rezolvarea conflictului, după autorul american D. Leathers28: simptom,
proces şi conţinut, acestea fiind susţinute de trei perspective majore în ceea ce
priveşte sistemul strategiilor conflictului: confruntarea, evitarea şi rezolvarea. În ceea
ce priveşte confruntarea, se face cu costurile celeilalte părţi; evitarea se face cu costuri
din partea noastră, pe când rezolvarea problemelor presupune deopotrivă cheltuieli şi
beneficii pentru toate părţile implicate care încearcă împreună să rezolve conflictul.
Înaintea dezvoltării strategiilor de rezolvare a conflictelor, sunt mai utile cele de
prevenire a conflictului. Aceste strategii pot conţine:
o focalizarea pe obiective, cu încercarea evitării conflictelor pe obiective;
o producerea unor sarcini stabile, bine structurate şi acceptate de întregul grup;
o facilitarea comunicărilor;
o evitarea situaţiilor câştig-pierdere;
o utilizarea unor elemente aparţinând strategiilor de moderare a activităţii.
Conflictul este o componentă naturală a lucrului în grupurile mici. Dacă nu este bine
condus, conflictul poate produce rezultate negative şi performanţă slabă grupului.
Dacă este bine condus, conflictul poate conduce la sporirea comunicării de grup la
explorarea mai profundă a problematicii respective şi la optimizarea întregii
performanţe.
În ceea ce priveşte strategiile de rezolvare a conflictelor trebuie spus că în practică
se porneşte de la sesizarea unor situaţii care pot produce conflicte şi care pot fi
delimitate drept cauze ale acestora, dar care conţin în interiorul acestora şi direcţii de
rezolvare.
Ca strategii ineficiente în rezolvarea unui conflict enumerăm:
- nonacţiunea
- „traiectoriile” administrative
- secretizarea conflictului
- „culpabilizarea” persoanei
Diversitatea situaţiilor din practică oferă un repertoriu extrem de vast şi de
nuanţat al problematicii referitoare la conflict. În continuare vom analiza două dintre
modalităţile eficiente de rezolvare a conflictelor şi anume negocierea şi medierea.
28
D. Leathers, op. cit., p. 67.

14
 A. Negocierea:
Termenul de negociere desemnează procesul care se utilizează pentru a satisface
necesităţile atunci când ceea ce se doreşte e controlat de alţii. „Negocierea este
procesul în care două sau mai multe părţi, având obiective comune şi conflictuale,
dezbat posibilităţile unui eventual acord”29. Goodall spune că pentru a reduce efectele
negative ale conflictului se recomandă un stil de comunicare cunoscut sub denumirea
de negociere30. Ţinta acestui stil de comunicare este:
o cunoaştere diferenţelor de opinie;
o formarea unei definiţii a situaţiei focalizate mai mult pe obiectivele comune
decât pe dorinţele sau cerinţele individuale;
o dezvoltarea mai multor abilităţi de prezentare a argumentelor şi dezvăluire a
motivelor şi a soluţiilor probabile.
În practică există şase etape ale negocierii:
1. Pregătirea negocierii (cu trei subetape: stabilirea obiectivelor negocierii;
evaluarea cazului celeilalte părţi; evaluarea punctelor tari şi a celor slabe);
2. Elaborarea unei strategii.
3. Începerea negocierii include debutul propriu-zis şi stabilirea a ceea ce se va
discuta.
4. Clarificarea poziţiilor celor două părţi, cu trei componente:
- obţinerea informaţiilor prin întrebări deschise, închise, ipotetice;
- testarea argumentelor şi poziţiilor;
- folosirea intervalelor de timp şi a amânărilor.
5. Negocierea, cu trei etape:
- obţinerea concesiilor;
- depăşirea impasurilor;
- încercarea de a obţine un acord.
6. Încheierea negocierilor unde trebuie să existe un acord şi asigurarea aplicării lui.
Nu este lipsită de importanţă atmosfera pozitivă a încheierii negocierii deoarece trebuie
aplicată o strategie de tipul câştig-câştig care deschide punţi de colaborare şi de
comunicare viitoare.
Se observă deci că negocierea posedă extinse posibilităţi de utilizare în sensul
reconstrucţiei şi consolidării problemelor care îmbracă o formă conflictuală în
mecanismul perturbării, pentru a se obţine ulterior o nouă echilibrare, un proces
cognitiv important.
B. Medierea:
În ce priveşte medierea conflictelor, este important de ştiut că părţile aflate în
dispută pot să devină dependente de mediator. Pentru a putea preîntâmpina acest
lucru, trebuie găsite modalităţi de dezvoltare a părţilor şi aptitudinilor de mediere şi a
strategiilor de comunicare constructivă.
Legat de etapele propriu-zise ale medierii, trebuie urmărite liniile de forţă ale paşilor
ce urmează:
- posibilitatea unei table pentru a întocmi harta conflictului şi aspectele importante ale
problemei;
- stabilirea orarului de lucru, a rolului mediatorului şi a procedeelor de bază;
- observarea dacă părţile sunt dispuse pentru un dialog primar;
- verificarea dacă toată lumea a înţeles bine regulile;
- focalizarea după caz, pe viitor sau pe trecut;
- asigurarea că părţile participă în mod egal;

29
D. Hellriegel, J. Slocum, R. Woodman, Organizational Behaviour, West Publishing Co. U.S.A., 1992, Cap. II.
30
J. D. Goodall, Intergroup Education – Methods and Materials, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, 1968, pp.
119-121.

15
- rezumarea punctelor-cheie sau îndemnarea părţilor s-o facă;
- oferirea de pauze de gândire;
- clasificarea şi validarea diferenţelor;
- stabilirea acordurilor şi păstrarea unui timp suficient pentru sesiunile de evaluare şi
concluzionare.
Uneori există un pachet de probleme sau o reţea de cauze în spatele unei
probleme, iar conflictul reprezintă doar vârful aisbergului; de aceea, atunci când
focalizăm discuţia doar pe o problemă sau pe cauza generatoare de conflict, avantajele
ar consta în aceea că părţile pot să-şi definească foarte clar poziţia în raport cu
aceasta. Trebuie reţinut că rezolvarea cu succes a problemelor simple poate crea o
stare de spirit benefică pentru realizarea şi a celorlalte probleme.
Mediatorul poate introduce noi perspective asupra problemelor. O tehnică
interesantă este utilizarea unei secvenţe de brainstorming în rezolvarea conflictului; pe
lângă faptul că acesta pune părţile în ipostaza de a gândi, creativ privind propria
problemă, el priveşte chiar găsirea posibilă a unei soluţii neaşteptate.
Această tehnică a medierii, poate fi folosită nu doar în mod direct, ci şi prin punerea
a două grupuri în conflict aparent şi ajutarea lor să depăşească acel conflict prin noi
achiziţii în problematica propusă de mediator.

16
 3. Canalele comunicaţionale
3.1. Mass-media
Mass-media reprezintă un astfel de canal comunicaţional şi totodată şi o tehnică de
influenţare a publicului, doar că trebuie găsit canalul mediatic pentru acest public. Orice
tehnică poate folosi diverse mass-media, însă fiecare familie dintre acestea îşi
păstrează caracterul unic şi nu poate fi înlocuită perfect de o alta. Există patru mari
familii de mass-media tradiţionale pe care se grefează o serie de mijloace de informare
netradiţionale.
Instituţiile de comunicare de masă tradiţionale posedă avantajul că permit atingerea
simultană a unui mare număr de persoane. De exemplu, unele emisiuni de televiziune
sunt urmărite de milioane de oameni. Din acest motiv, costul presupus de adresarea
către fiecare dintre acele persoane nu este foarte mare. Dacă în relaţiile publice, costul
absolut este aproape nul – deoarece este suficient ca o personalitate să participe la un
talk-shaw pentru ca mesajul să plece către public - în publicitate, costul absolut poate fi
foarte ridicat, chiar dacă se apropie de minim în cazul fiecăreia dintre persoanele vizate.
„Mass-media nu constituie un scop în sine şi nu dau vitalitatea unui grup; ele
servesc drept suport pentru acţiunea unui grup care posedă propria sa vitalitate”.35 În
continuare vom trece în revistă câteva canale mediatice.
1. Presa scrisă – se împarte în publicaţii cotidiene, săptămânale şi lunare. Unele
se prezintă sub formă de ziar, altele ca reviste. Unele sunt gratuite, altele sunt plătite.
O parte a lor se adresează unui public larg, cum e cazul cotidienelor, iar altele au ţinte
foarte bine definite, cum este cazul ziarelor specializate pe anumite domenii (Revista
poliţiei, Pescarul amator etc.) sau tematice (decoraţiuni interioare, grădinărit etc.).
Unele au acoperire naţională, altele au acoperire regională sau locală.
a. Ziarele – pentru specialiştii în relaţii publice şi pentru plătitorii de reclame,
cotidienele săptămânale reprezintă instrumente importante datorită unor caracteristici
specifice.
- flexibilitatea temporară – contrar situaţiei revistelor, care necesită săptămâni
de pregătire şi producţie, cotidienele sunt accesibile în 24 de ore, şapte zile pe
săptămână.
- flexibilitatea spaţială – publicaţiile nu sunt limitate din punct de vedere al
spaţiului, aşa cum se întâmplă cu radioul şi televiziunea, unde segmentele orare ale
programelor sunt fixe; de la o zi la alta, ziarele îşi pot modifica numărul de pagini, ceea
ce le permite să accepte toate informaţiile pertinente, într-o cantitate destul de mare.
- flexibilitate editorială – într-un ziar există pagini tematice, cronici şi texte ample
de analiză a unor subiecte, care permit izolarea şi înscrierea unui mesaj într-un context
editorial adecvat. Aceste rubrici oferă posibilitatea de adresare către un grup-ţintă
foarte bine definit, rezervându-i acestuia secţiuni speciale.
- public atent – contrar radioului şi televiziunii, cotidianul solicită toată atenţia din
partea cititorului, captivându-l complet. Presa scrisă prezintă şi un avantaj asupra
mediilor electronice, deoarece publicaţiile rămân la dispoziţia publicului tot timpul.
- efectul vizual – în publicitate ziarele permit prezentarea produselor în imagini.
Culoarea dă naştere unui efect vizual deosebit de puternic, stimulând o rată crescută
de memorare a reclamelor. Ea duce cota de atenţie a cititorilor faţă de mesaj până la
50 de procente.
b. Revistele – au un public-ţintă mai bine delimitat, din acest motiv se sţie deja
domeniul care interesează publicul. Au o calitate sporită, dată de utilizarea fotografiilor
şi ilustraţiilor, folosirea culorilor în cele mai diverse nuanţe şi combinaţii. Aşa se face că
revistele dau o anumită aură de nobleţe subiectelor tratate, prezentându-le ca

35
J. Saucier, Guide d’utilisation des médias, Les Publications du Québec, Québec, 2000, p. 8.

17
fenomene deosebite, originale şi ieşite din comun. Spre deosebire de cotidian, aceasta
tratează informaţia cu mai multă deschidere şi în profunzime.
2. Radioul – reprezintă un canal mediatic mai special. Particularitatea sa este dată
de faptul că se adresează unui număr restrâns de ascultători. Publicul adoptă, în
general, un post de radio care este preferatul său şi faţă de care dezvoltă o anumită
fidelitate. Spre deosebire de presa scrisă, radioul şi televiziunea dau naştere unui
fenomen deosebit, acela al apariţiei documentariştilor. Toate emisiunile informative
sunt pregătite de persoane care au sarcina de a căuta informaţii şi subiecte de interes
pentru public, precum şi interlocutori capabili să le explice. Radioul este un mijloc de
comunicare instantaneu, orientat spre spectacol şi marcat de conceptul transimisiei în
timp real.
În opoziţie faţă de ziare şi posturile de televiziune, staţiile de radio se adresează,
fiecare, unui segment de populaţie bine definit, mai ales în localităţile unde există mai
mult de un singur post de radio. Radioul este totodată un canal mediatic deosebit de
eficient în a atinge grupurile mobile ale populaţiei, în special tinerii. Flexibilitatea
radioului şi rapiditatea cu care informaţia este pusă în eter, constitutie alte avantaje.
Radioul este canalul mediatic de acoperire a marilor evenimente, a imediatului.
3. Televiziunea – este un canal mediatic spectacular, care deţine o însemnată
putere de seducţie. Ea asociază imaginea, sunetul, mişcarea, textul, muzica. Este
vorba de un mijloc de comunicare complet, care, prin montajul imaginilor, poate
provoca sentimente şi trăiri puternice. Televiziunea îşi împarte timpul de emisie
între diferitele forme de conţinut: ştiri, filme, sport, divertisment etc. Ea atinge
simultan mase de indivizi, ceea ce o califică prin excelenţă, drept un mediu cu largă
acoperire. Televiziunea este un canal mediatic deosebit de căutat, iubeşte
imaginile. Acest mediu constituie un excelent mijloc de mobilizare şi de atragere a
popularităţii. Datorită acoperirii sale, dar şi efectelor indirecte de influenţare a
publicului, televiziunea reprezintă canalul mediatic principal pentru orice efort de
atingere a unui anumit public-ţintă. Cu siguranţă, ea este cel mai important
instrument de construire a imaginii unei personalităţi, a unui produs sau a unei
cauze.
4. Afişajul – presupune orice formă de comunicare prin intermediul ... afişului36.
Aici se încadrează panourile de reclamă, posterele de pe şi din interiorul autobuzelor,
afişele din staţiile de metrou, cele din vitrinele magazinelor, din sălile de aşteptare, de
pe taxiuri etc. Avantajul afişului este că, odată instalat, el devine un factor de
influenţare permanentă a publicului. Inconvenientul acestui mediu rezidă din faptul că
instalarea afişelor necesită un timp relativ lung. După televiziune, afişul constituie un
excelent mijloc de acoperire masivă a publicului şi de stimulare a recunoaşterii unui
produs, unui serviciu sau unei idei, deoarece efectul său vizual atrage privirea.
5. Alte mijloace de comunicare – această categorie priveşte toate suporturile
publicitare care nu se încadrează înce le patru mari familii de mass-media descrise mai
sus. Există o serie de mijloace netradiţionale cum ar fi: Paginile Aurii; altele sunt mai
noi, cum ar fi publicitatea de pe taxiuri, coşuri de gunoi, baloane, ouă, băncile din
parcuri sau cărţile poştale. Cu ajutorul mijloacelor netradiţionale, sursele de mesaje
caută să atingă indivizii care „scapă” celor tradiţionale. Mijloacele de comunicare
informatizate sunt folosite din ce în ce mai mult de către tot mai mulţi oameni, de
exemplu, Internetul care devine din ce în ce mai popular. Paginile web, reclamele ce
însoţesc site-urile, vânzările prin Internet constituie o serie de modalităţi noi de atingere
a unui public-ţintă dificil de contactat.
3.2. Publicul – receptor al comunicării umane

36
Ch. U. Larson, op.cit., pp. 176-180.

18
 Publicul se defineşte ca un ansamblu de persoane aparţinând unor categorii cu
niveluri socio-culturale analoge şi care, ca urmare a unui interes comun, asistă la
acelaşi gen de spectacole, conferinţe, citesc jurnale şi cărţi de un tip asemănător, o
grupare socială unită prin legături psihice.37
Publicul reprezintă un grup mai mult sau mai puţin omogen din punct de vedere al
nivelului de pregătire, vârstei, statusului social, unui mediu de comunicaţie de masă. În
analiza interacţiunii dintre emiţătorii de mesaje şi public, ar trebui pornit de la poziţia pe
care aceşti poli ai oricărui proces comunicaţional o deţin în câmpul social, de aici
rezultând sistemul lor de interese.
Publicul reprezintă ţinta procesului de comunicare. Persoanele care compun
publicul îşi pot face cunoscute opiniile, ideile, folosind mass-media, relaţiile
interpersonale fiind astfel ineficiente pentru a genera efecte transformative suficient de
puternice în rândul publicului. Acesta este însă supus influenţelor perturbatoare de tot
felul, de la sugestia subtilă până la manipularea grosolană şi vizibilă, servind grupurile
cu valoare semnificativă în viaţa politică, precum şi curentele de opinie din variate
domenii ale vieţii sociale. Există o diferenţiere pe vârste a publicului, ce decurge din
caracteristicile psihologice respective, precum şi o întreagă industrie mass-media
destinată diferitelor categorii de public. Graţie acestei industrii publicul este influenţat,
stratificat şi abil manevrat. Indivizii şi grupurile care compun publicul sunt apoi actorii
diferitelor transformări economice, sociale, politice şi culturale.
Factorii care determină influenţarea publicului sunt:
1. sursa de difuzare a mesajelor;
2. mesajul comunicat;
3. mijlocul de difuzare;
4. înşişi subiecţii.
Comunicarea poate fi socotită una din caracteristicile importante ale grupurilor,
alături de autoorganizare, conformitate, consens, eficienţă etc. În receptarea şi
transmiterea mesajelor, liderul grupului are o mare influenţă, comunicarea facilitată de
acesta fiind mult mai rapidă şi mai eficientă. În grup se mai receptează mesaje de la
indivizii cu status înalt, privilegiat, recunoscut şi nu se receptează mesaje decât greu
sau deloc de la indivizii cu status scăzut, modest. În cadrul grupului se manifestă şi
fenomenul de „contagiune socială”, prin care mesajele se transmit de la un individ la
altul, în cadrul grupului, răspândindu-se apoi în întreg grupul şi generând reacţii de
grup.
Cum este şi firesc, în cadrul unui grup, liderul are un status privilegiat, înalt şi, ca
urmare, influenţa lui în receptarea mesajului se va face simţită. La nivelul grupului,
conducerea şi influenţarea sunt în funcţie de comunicare care poate fi:
a. orizontală – între membrii grupului, care au acelaşi status sau un status
asemănător. Comunicarea orizontală poate fi unidirecţionată sau reciprocă;
b. verticală – între persoane diferite din punctul de vedere al statutului lor.
Comunicarea verticală poate fi ascendentă sau descendentă.
Influenţa liderului în receptarea mesajului este şi în funcţie de stilul de conducere al
lui. Cele mai cunoscute stiluri de conducere sunt stabilite de K. Lewin39 şi
colaboratorii săi. Acestea sunt : autoritar, democratic şi laissez-faire
Cel mai bine perceput pe termen scurt, în situaţii limită sau urgente, ca influenţă în
receptarea mesajului este stilul autoritar; pe termen lung şi fără motivaţie pentru
membrii grupului, liderul autoritar îşi pierde din influenţă asupra receptării mesajelor,
fiind respins de membrii grupului. În cazul acestui stil, liderul ia singur deciziile şi îşi
exercită puterea discreţionar. Acest stil de conducere este agresiv sau perceput ca
37
J. Maisonneuve, La dynamique des groupes, Paris, Presse Universitaire de France, 1981, pp. 53-54.
39
K. Lewin, Psychologie dynamique, Paris, Press Universitaires de France, 1959, pp. 196-227.

19
agresiv şi poate genera un climat de dezinteres, apatie, indiferenţă ca urmare a
mesajelor transmise de acest tip de lider.
Stilul democratic, în care liderul se consultă cu ceilalţi membri ai grupului,
generează un climat de participare, de cooperare şi colaborare, după transmiterea
mesajului; este cel mai favorabil exercitării influenţei liderului. Liderul democratic poate
fi „democratic autentic”, „democratic binevoitor” sau „democratic fals”, are o capacitate
de reacţionare bună, dar receptarea mesajelor sale este minimă, adesea simulată.
Stilul laissez-faire, este cel în care liderul nu se implică prea mult în activitatea
grupului; neavând legături de comunicare foarte strânse cu membrii grupului, liderul nu
favorizează fenomenul de influenţă în receptarea mesajelor. Liderul de acest tip este
foarte greu sau deloc perceput de membrii grupului, iar de multe ori influenţa acestuia
este mimată, simulată de membrii grupului.
Ca urmare, la nivelul grupului, influenţa liderului este foarte mare dacă acesta
adoptă un stil potrivit în momentele adecvate sau poate fi foarte mică în caz contrar.
Un lider care posedă „inteligenţa socială” va avea totdeuna influenţă asupra receptării
mesajelor de către membrii grupului. Spre deosebire de liderii formali, liderii informali
aleşi de grup, au o mai mare influenţă în receptarea mesajelor transmise către membrii
acelui grup.
Influenţa liderului în receptarea mesajului depinde şi de gradul în care acesta
cunoaşte pe membrii grupului, trăsăturile lor de personalitate, trăsăturile grupului,
condiţiile în care se efectuează comunicarea.
3.3. Conţinuturi comunicaţionale
Conform Dicţionarului de Sociologie40 orice comunicare este centrată pe un mesaj,
adică pe un ansamblu de informaţii prezentate într-o formă simbolică. Cantitatea de
informaţii dintr-un mesaj este invers proporţională cu redundanţa sa. Cu cât mesajul
transmis într-o unitate dată de timp sau într-o secvenţă de comunicare conţine o
cantitate mai mică de informaţie, cu atât redundanţa este mai mare. Cea mai
economicoasă formă de codificare a unui mesaj se poate dovedi o piedică pentru
receptarea adecvată, întrucât creşte ponderea interpretărilor sau înţelesurilor variabile
investite în cursul receptării şi se accentuează distanţa sintre intenţionalitatea
mesajului şi ceea ce este efectiv receptat. Având în vedere calităţile receptării,
emiţătorul trebuie să elaboreze decizii optime de structurare a mesajelor în termenii
gradului său de redundanţă şi ai asamblării şi utilizării codurilor. Repetarea insistentă a
comunicării aceloraşi mesaje faţă de aceleaşi persoane produce o saturare a recepţiei
exprimată prin indiferenţa faţă de mesaje, un grad înalt de conformism aparent şi o
căutare compensatorie de mesaje provenite din alte surse.
Limbajele de comunicare reprezintă grupări de sensuri şi semnificaţii, sub formă de
simboluri – verbale, picturale, plastice, mimice – care formează comunicarea însăşi.
Codurile de comunicare sunt convenţii prin care realitatea desemnată se transformă
în semne purtătoare de sensuri şi semnificaţii. Aceste coduri de comunicare pot fi
clasificate în limbi (naturale) şi limbaje (artificiale, formale).
Emiţătorul şi receptorul unui mesaj dispun, în mod obişnuit de un vocabular diferit,
rareori identic, de cuvinte şi noţiuni. Cel al emiţătorului trebuie să fie mai mare, calitativ
şi cantitativ decât vocabularul receptorului. În interesul eficacităţii şi inteligibilităţii
comunicării, emiţătorul trebuie să se adapteze nivelului de înţelegere al recpetorului
care, va putea să descifreze din comunicare transmisă, numai ceea ce corespunde
vocabularului său. Dacă informaţia transmisă conţine prea multe cuvinte şi noţiuni care
nu apar în repertoriul propriu receptorului, atunci ea îşi pierde efectul. Dacă, pe de altă
parte, emiţătorul de informaţii se adaptează complet la nivelul anumitor receptori de

40
C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, op. cit., pp. 124-125.

20
informaţii, nivelul transmiterii poate fi considerat ca primitiv, iar scopul acesteia,
neatins. Această situaţie se numeste paradoxul nivelului.
A. Moles41 clasifică mesajele în două mari categorii: sonore şi vizuale. Mesajele
sonore la rândul lor sunt constituite din: vorbire, muzică, zgomot (limbajul lucrurilor);
mesajele vizuale sunt alcătuite din: mesajul simbolic al textului imprimat; mesajul
formelor naturale sau artificiale; mesajele artistice.
M. Eliade42 se ocupă, într-unul din primele sale studii de limbajele secrete, care nu
trebuie confundate cu „tabu”-urile lingvistice, în pofida polivalenţei simbolice pe care o
posedă: Iniţiativa particulară, imaginaţia personală, raporturile sociale dintre indivizii
unui grup uman închis – cauze care colaborează în mare măsură la crearea limbilor
speciale şi a argourilor – nu intervin decât într-un mod cu totul secundar în cazul
limbajelor secrete.
Edmond Nicolau43 vorbeşte de un limbaj al neuronilor, precum şi de limbaje umane
care pot fi: limbi naţionale şi limbajele programate, artificiale, create de om.
Limbajul uman (limba) este purtător al tradiţiilor milenare dar şi instrument
indispensabil al gândirii, instituţie colectivă ale cărei reguli se impun indivizilor.
Limba este utilizată în comunicare în manieră indirectă, necontrolată, ca mijloc şi
instrument de reprezentare a structurii logice a frazei. Modalităţile de exprimare a
sensului în limbile naturale pot să aparţină unor niveluri diferite: limbaje ale diferitelor
clase sociale, limbaje profesionale şi tehnice, metalimbaje, toate având un conţinut
subiectiv – obiectiv şi emoţional. Ansamblul proprietăţilor limbilor naturale face ca ele
să fie improprii operaţiilor de tip formal; pentru a atinge acest scop s-au construit
limbaje artificiale care permit să se opereze asupra expresiilor cu precizie adecvată.
Limbajele naturale sunt apanajul semanticii lingvistice, concrete, empirice, care se
ocupă de conţinutul semnelor şi al combinaţiilor acestora.
Literatura de specialitate a înregistrat până în prezent mai multe tehnici pentru
analizarea unui mesaj:
a. psihologice – urmăresc pentru ce şi cum comunicăm, ce este semnificatul pe
care-l creăm în procesul de comunicare, mecanismul psihic al acestei operaţii;
b. lingvistice – analizează ce este un cuvânt, care sunt relaţiile între formă şi
sens, raporturile între cuvinte, cum îşi asigură cuvintele funcţia lor de noţiuni
primare ale limbajului, care sunt regulile ce păstrează semnificaţia;
c. sociologice – determinarea semnului de către contextul social, relaţiile lui cu
realitatea.
În comunicarea umană, semnificantul se distanţează de semnificat, înlesnind
transmiterea unui număr infinit de mesaje; sau, aşa cum susţine I. Balin44: „Limba nu
se reduce la un cod, ci este un agregat de coduri, în ea sunt reprezentate toate tipurile
de semne şi toate formele de semnificare”. Omul utilizează în plus, „empatia – cod al
comunicării civilizatoare”.
Stilistica expresiei reprezintă studiul valorilor stilistice ale mijloacelor de expresie –
nuanţe afective, volitive, estetice, didactice care colorează semnificaţia unui mesaj.
Valorile stilistice ale unui mesaj pot fi expresive (ţin de sentimente, dorinţe, caracter,
temperament, origine socială) şi impresive (ţin de intenţii deliberate).
Ion Biberi45 atenţionează asupra importanţei supravegherii expresiei conţinute într-
un mesaj subliniind că: stilul este un rod al muncii perseverente; disciplina minţii este o

41
A. Moles, op. cit., p. 372.
42
M. Eliade, Limbajele secrete, extras din Revista Fundaţiilor Regale, nr. 3 (ianuarie-martie), 1938, Imprimeria
Naţională, Bucureşti, pp. 3-4.
43
E. Nicolau, Limbaj şi strategie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 98-106.
44
I. Balin, Originea şi funcţiile limbajului natural, în Revista Academica, an V, nr. 4/ 1995, p. 11.
45
I. Biberi, op. cit., pp. 116-148.

21
condiţie esenţială a comunicării verbale; lipsei de siguranţă în mânuirea lexicului îi
corespunde folosirea unor clişee în comunicare; efectul hilar poate rezulta din
neatenţie, confuzie sau dezordine a gândirii, dar şi dintr-o elaborare imperfectă a
mesajului; particularităţile stilistice ale fiecărui mesaj se regăsesc şi în tehnica
elementară a expresiei, în punctuaţie şi ortografie.
Metoda de lucru care conduce la rigoarea comunicării vorbite şi scrise, este numită
de acelaşi autor, „supravegherea expresiei”.
Singura metodă capabilă să procedeze la analiza simultană a caracteristicilor
mesajului şi contextului social în care acesta este emis o constituie analiza de conţinut.
Prin asocierea unor tehnici ca observaţia dirijată şi nedirijată, ancheta pe bază de
chestionar, analiza de conţinut sporeşte interpretarea semnificaţiilor unui mesaj şi a
naturii polisemice a semnului lingvistic.
4. Deontologia mijloacelor de comunicare
4.1. Principii şi valori
Scopul mijloacelor de comunicare nu poate fi doar acela de a câştiga bani, nici
acela de a fi libere: libertatea este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Scopul este
acela de a avea medii care să se pună în slujba cetăţenilor. În Occidentul industrializat
mijloacele de comunicare particulare s-au bucurat de libertate politică foarte mult timp
şi totuşi deseori au oferit servicii deplorabile46.
În acest caz ar trebui ca, dimpotrivă, toate mijloacele de comunicare să fie supuse
controlului din partea statului? Experienţa comunismului şi a fascismului în secolul al
XX-lea nu a înlăturat nici pe departe neîncrederea seculară faţă de stat. Există, însă,
temerea că s-ar produce o manipulare absolută a informaţiilor şi a divertismentului.
Este evident că o libertate absolută a mijloacelor de comunicare ar fi intolerabilă:
are dreptul oricine să lanseze apeluri la crimă sau la ură rasială? Iată că este de la sine
înţeles că mijloacele de comunicare nu ar fi putut fi plasate în mâinile statului. Toate
democraţiile lumii sunt de acord că media trebuie să fie libere, însă nu în totalitate.
În ţările anglo-saxone, există prea multă încredere în mecanismele pieţei de
garantare a unor servicii de calitate ale mass-media, însă în ţările latine există prea
multă încredere în justiţie. Cele două sunt indispensabile, însă periculoase. Fără a o
respinge nici pe una, nici pe cealaltă, este necesară găsirea de mijloace
complementare, iar acest instrument ar putea fi deontologia.
În ceea ce priveşte domeniul mass-media, aceasta presupune un ansamblu de
principii şi reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de regulă în colaborare cu
utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populaţie.
Dintre instituţiile democratice, jurnalismul are ceva excepţional, şi anume puterea sa,
care nu se bazează pe un contract social, pe o delegare făcută de popor – prin alegere
sau prin numire, pe baza unui document sau prin votarea unei legi care impune norme.
Pentru a-şi păstra prestigiul şi independenţa, mijloacele de comunicare trebuie să-şi
asume o primă responsabilitate: să deservească bine populaţia.
Deontologia lor nu ţine de justiţie, nici chiar, la limită, de moralitate, dacă luăm acest
termen în sens direct. Nu este vorba de a fi mijloace de comunicare plicticoase şi
oneste, ci de a asigura o funcţie socială majoră.
Evident, deontologia nu se practică decât în regimurile democratice. Cine nu crede
în capacitatea indivizilor umani de a gândi în mod independent, de a-şi conduce viaţa,
exclude dintr-o dată autocontrolul.
Mijloacele de comunicare fac parte din sistemul social foarte complex al ţărilor
moderne şi din numeroasele subsisteme ale acestuia. Ansamblul acţionează ca un
enorm organism viu: fiecare element depinde de altele. Este suficient să existe un
subsistem defect pentru ca mecanismul să nu funcţioneze corect. Astfel se explică
46
E. Nicolau, op. cit., pp. 108-110.

22
faptul că, până şi în regimul liberal, autonomia mijloacelor de comunicare este limitată.
Într-o mare măsură, acestea sunt şi acţionează după cum le dictează trecutul, cultura,
economia ţării, ceea ce vor conducătorii economici şi politici ai societăţii; ceea ce
doresc consumatorii şi cetăţenii, adică toţi locuitorii.
În plus, trebuie să avem în vedere tripla natură a mijloacelor de comunicare, mai
ales când vorbim de deontologie. Fiind totodată industrie, serviciu public şi instituţie
politică, mijloacele de comunicare sunt de o mare ambiguitate.

Efectele mass-media. Funcţiile mijloacelor de comunicare, în lumea noastră sunt,

în mod indiscutabil, importante. Şi cum li se atribuie adesea puteri imense, ele sunt
acuzate - de la dreapta şi de la stânga, de către cei puternici şi de către cei umili, de
bătrâni şi de tineri – de toate relele societăţii moderne.
Se poate enunţa principiul: comunicarea în masă are efecte. Acela pe care îl
poate avea asupra copiilor constituie unul dintre subiectele multor cercetări din
domeniul ştiinţelor sociale. Şi nu mai există îndoială: în funcţie de conţinut, pot
determina apariţia unor efecte pozitive sau negative. În general, se admite faptul că
mijloacele de comunicare în masă pot exercita o influenţă puternică, pe termen lung,
dacă mesajul este omogen şi, mai ales dacă urmează calea pe care o doresc şi
bebeficiarii.
Mijloacele de comunicare au, indiscutabil, o influenţă considerabilă, furnizând
informaţia şi stabilind ce eveniment şi care persoane sunt importante. De altfel, se
întâmplă ca simpla publicare a unei informaţii să declanşeze o acţiune a puterilor
politice înainte chiar ca utilizatorii să reacţioneze. Incontestabil este şi faptul că mass-
media stabilesc şi ordinea de zi a societăţii: ele nu pot dicta oamenilor cum să
gândească, dar pot decide la ce se vor gândi. Oamenii îşi formează singuri o opinie
despre subiectele care îi interesează şi, de altfel, opinia majorităţii se impune adesea
mijloacelor de comunicare în masă, în special celor comericale.
Astfel a renăscut convingerea celor care contează pe utilizatori pentru a cere şi a
obţine dovada că mijloacele lor de comunicare în masă respectă deontologia, îşi
controlează calitatea şi oferă servicii bune.
Valori umane. Drepturile şi obligaţiile sunt inseparabile. Fiinţa umană este înclinată
să ceară drepturi fără a evoca obligaţiile care le însoţesc, mai ales în zilele noastre,
mai ales în Occident. Or, deontologia se preocupă tocmai de obligaţii. Ea presupune
faptul că libertatea şi responsabilitatea sunt inseparabile. Ca orice religie sau filosofie,
formulează reguli care trasează anumite reguli libertăţii fiecăruia şi care fixează
obligaţii pentru fiecare individ. Aceste reguli decurg dintr-un ansamblu de principii
morale. O fiinţă umană adoptă aceste principii pentru că ele corespund viziunii pe care
o are despre semenii săi şi despre univers şi sunt conforme ideilor sale despre
societate.
Dacă există o valoare asupra căreia toţi oamenii se pot pune de acord aceasta este
supravieţuirea speciei., destinul planetei. Oricare ar fi ideologia lor, fie că au sau nu o
credinţă religioasă, această preocupare trebuie să-i anime pe toţi. Ei sunt acum mai
ameninţaţi ca niciodată. Duşmanul l-au descoperit: este vorba de ei înşişi. Toţi trebuie
să se simtă responsabili. Se întâmplă, din fericire, ca oamenii să împărtăşească în mod
general anumite valori pe care se bazează morala socială: respectul faţă de viaţa
umană, preocuparea de a nu face rău nimănui în mod inutil, promovarea dreptăţii şi a
drepturilor omului, democraţia.
Pentru a ghida comportamentul indivizilor, de-a lungul secolelor au fost formulate
importante precepte morale. Astfel, Aristotel recomandă să se urmeze întotdeauna o
via media între două excese opuse. Pentru Kant, fiecare posedă un simţ moral,
determinarea de a face ceea ce este bine; conform acestui „imperativ categoric”, un act

23
moral este un act care poate fi generalizat. Şi pentru Stuart Mill, utilitaristul, trebuie
întotdeauna să căutăm cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de oameni.50
Libertatea de expresie. Toate statele lumii au ca ideal proclamat să asigure
fiecăruia dintre cetăţenii lor „respectarea drepturilor omului” În practică, individul nu
dispune de nici unul dintre aceste drepturi dacă nu posedă unul dintre ele: acela de a
cunoaşte. Prima vocaţie a profesionistului din mass-media este aceea de a exercita
libertatea de a comunica în vederea informării oamenilor cu privire la observaţiile sale
asupra lumii înconjurătoare. Această libertate este unul dintre drepturile umane numite
absolute deoarece corespund nevoilor vitale. Fără comunicare nu există societate, deci
nu există o supravieţuire îndelungată a individului.
Instaurarea unei dictaturi laice sau teocratice, monarhice sau coloniale, burgheze
sau proletare este însoţită întotdeauna de suprimarea cuvântului şi a presei. Aceasta a
devenit deci atât un semn cât şi un factor al democraţiei. Nu este inutil să repetăm:
dacă este adevărat că nu există libertate reală fără limite, în schimb, nu poate exista
libertate fără responsabilitate. Profesionistul are nevoie de libertate faţă de stat şi, de
asemenea, are nevoie de o libertate „economică”: fără un salariu decent, se sustrage
cu dificultate corupţiei.
„Orice individ are dreptul la libertate de opinie şi de exprimare, ceea ce implică
dreptul de a nu fi hărţuit pentru opiniile sale şi pe cel de a căuta, de a primi şi de a
răspândi, fără limitări de frontieră, informaţiile şi ideile, prin intermediul câtorva mijloace
de expresie existente”: acesta este art. 19 din Declaraţia Internaţională a Drepturilor
Omului, votată de ONU în 1948.
De-a lungul secolelor, „libertatea presei” a fost de multe ori înţeleasă ca un drept al
fiecărui cetăţean. Libertatea cuvântului nu poate fi înţeleasă numai ca o absenţă a
interdicţiei, de care profită doar o minoritate infimă. Ea trebuie să se transforme în
dreptul de a comunica, pentru toţi.
Comunicarea fiind o nevoie esenţială a fiinţei umane, „dreptul la comunicare” se
impune: dreptul recunoscut indivizilor, grupurilor şi naţiunilor de a face schimb de
mesaje de orice fel prin orice mijloc de expresie. Şi, în consecinţă, obligaţia pentru
colectivitate de a furniza mijloacele de realizare a acestui schimb. Dreptul la educaţie
nu ar însemna mare lucru dacă nu ar fi şcoli, nici dreptul la sănătate fără spitale.

5. Comunicarea: artă sau ştiinţă ori artă şi ştiinţă?

5.1. O ştiinţă
Comunicarea este întâi de toate un demers. Demersul are la bază o logică simplă.
Dacă dorim să convingem pe cineva să-şi schimbe comportamentul, obiceiurile sau
ideile, trebuie să-i adresăm mai întâi un mesaj pe care să-l accepte şi să-l înţeleagă.
Pentru a pregăti acest mesaj, trebuie integrat într-o strategie. De exemplu, înainte
de realizarea unui mesaj publicitar de 30 de secunde, înainte de a concepe un afiş sau
un pliant, trebuie să ştim ce dorim să spunem, cui vrem să ne adresăm şi de ce
respectiva persoană este cea căreia dorim să-i vorbim. Acestea sunt obiectivele ce
trebuie determinate în raport cu un public-ţintă dat.
Comunicarea este esenţială, de exemplu, în a concepe un plan de campanie de
relaţii publice, care înseamnă construirea unui lanţ logic de operaţiuni în care fiecare
etapă este strâns legată de cea care îi precedă şi de cea care îi urmează. Alegerea
acţiunilor ce trebuie întreprinse şi a instrumentelor de relaţii publice necesare se face
de obicei după, şi nu înaintea acestui demers.
Comunicarea este, în acelaşi timp, un instrument, un ajutor. Aşa cum cuvântul
reprezintă un vehicul pentru gândire, comunicarea este un instrument aflat în serviciul
organizaţiilor. În ceea ce priveşte comunicarea, există un enunţ de bază, pe care
50
J. C. Bertrand, op.cit., pp. 179-190.

24
considerăm util să-l reamintim: ceea ce primează este cunoaşterea realităţilor. Este
suficient să dăm exemplul unei descoperiri ştiinţifice sau al unei prevederi legislative.
Câtă vreme ele nu sunt cunoscute, vor rămâne inoperante, inexistente, oricât de
importante ar fi.
Comunicarea este fondată întotdeauna pe principiul necesităţii ca realitatea să fie
cuoscută pentru a fi percepută ca atare, nefiind suficientă existenţa ei, pur şi simplu.
Revenind la planul de campanie de relaţii publice şi privind mai în profunzime,
observăm că a-l realiza reprezintă un act ştiinţific, din mai multe puncte de vedere.
a. Demersul în sine. În primul rând trebuie aplicată o metodă riguroasă, logică şi
raţională. În acest sens, abordarea de tip ştiinţific permite evitarea erorilor. Conceperea
unui plan de campanie reprezintă un demers intelectual, realizat cu toată rigoarea
posibilă. Înseamnă a şti să descompui o realitate în elementele sale de bază, astfel
încât să permită accentuarea aspectelor considerate pozitive şi ocultarea celor
negative, precum şi eliminarea opoziţiilor şi rezistenţei publicului faţă de adoptarea unui
produs sau a unei idei. Orice se poate vinde, cu condiţia să faci acest lucru în mod
corect, însă nimeni nu este obligat să cumpere. Trebuie deci să ştim să convingem.
Planul tebuie să funcţioneze ca un mecanism bine reglat. Trebuie să ştim să
adresăm întrebările potrivite, să discernem situaţiile de elucidat, astfel încât soluţia să
se impună de la sine.
Un plan de campanie reprezintă aplicarea unei metode de planificare, care
urmează câteva abordări omologate. Este similar cu modul de construire a unui referat
ştiinţific, de decupare a realităţii, aşa cum se procedează în cazul disertaţiilor.
Oricare ar fi situaţia, pentru a avea garanţia caracterului profesional al intervenţiei
sale şi pentru optimizarea şanselor de succes, practicianul trebuie să folosească o
abordare metodică, să găsească tehnicile şi instrumentele adecvate, să stabilească un
plan riguros de analiză. Planul de campanie de relaţii publice este deci rezultatul unui
demers raţional58.
El se concretizează într-un document în care sunt prezentate cele mai bune
modalităţi de abordare şi îndeplinire a obiectivelor propuse. De aceea, el constituie o
etapă prealabilă esenţială realizării activităţilor de relaţii publice. Întâi se realizează
planul, apoi se execută. Astfel, pentru un grup, acţiunea de a atrage atenţia autorităţilor
asupra unei preocupări sau, invers, pentru autorităţile publice, semnalarea către
cetăţeni a unei probleme necesită un timp de reflecţie care va permite găsirea celei mai
bune abordări. Planul de campanie este, aşadar, un instrument de reflecţie. Ca urmare
a lui se pun în aplicare măsurile concrete propuse.
Avem de-a face deci cu o activitate care necesită o anumită rigoare, resurse de
timp şi o metodă specifică. Fiecare plan de campanie de relaţii publice este unic, însă
fiecare are nevoie de aceeaşi rigoare şi de aplicarea aceloraşi etape în dezvoltarea sa.
b. Teoria. Există în ştiinţele comunicării un anumit număr de teorii interesante care
permit o mai bună alegere a strategiilor de relaţii publice. Astfel, teoria circulaţiei
informaţiei pe două paliere a demonstrat că, adesea, liderii de opinie sunt influenţaţi de
mesaj, ei fiind aceia care se substituie marelui public. Astfel, s-a observat că e mai bine
să căutăm să venim în contact cu lideri, decât cu ansamblu publicului.
Teoria numită agenda setting demonstrează că, atunci când mass-media tratează
un anumit subiect, acela poate deveni parte a preocupărilor publicului, chiar dacă
indivizii nu-şi însuşesc şi modul în care l-au prezentat mass-media. Toate persoanele
care obţin un interviu la televiziune, de exemplu, sunt remarcate mai mult pentru faptul
că au apărut la TV, decât pentru ceea ce au spus în faţa camerelor de luat vederi.
Teoria spiralei tăcerii ne arată că indivizii au tendinţa de a nu-şi exprima
preferinţele, opţiunile şi gândurile deoarece simt că acestea ar putea fi interpretate
58
B. Dagenais, op.cit., pp. 87-90.

25
greşit de către cei din jur. Or, la un moment dat, toată lumea are aceeaşi părere despre
ceva, dar preferă să tacă, gândindu-se că ceilalţi nu o împărtăşesc. Această spirală a
tăcerii este ruptă la un anumit moment dat, de un gest, o declaraţie sau un eveniment.
Teoria refluxului condiţionat, născută din cercetările lui Pavlov, demonstrează că
repetarea unui stimul, însoţit de aceeaşi acţiune, provoacă în cazul unui individ
obişnuinţa de a aştepta această acţiune în momentul în care stimulul este prezent.
Astfel, câteva note muzicale pot duce cu gândul imediat la un anume produs.59
Teoria percepţiei selective demonstrează că un individ are tendinţa de a se expune
mai mult anumitor mesaje şi că mai multe persoane care vin în contact cu aceleaşi
mesaje nu le percep la fel. Astfel, fiecare individ va citi din ziar numai unele articole,
neglijându-le pe altele.
În fine, teoria disonanţei cognitive arată că, în faţa unei informaţii care vine în
contradicţie cu modul său de a gândi, individul are tendinţa de a-şi proteja echilibrul
său interior adoptând diferite atitudini, printre care şi aceea de a respinge complet
ideea care îl deranjează.
Astfel, numeroasele teorii din ştiinţele comunicării sunt de mare ajutor atunci când
întocmim planuri, în special teoriile care privesc circulaţia informaţiei, schimbările de
comportament, predispoziţiile psihologice ale indivizilor, evoluţia opiniei publice.
Putem, de altfel, să realizăm planuri de campanie de relaţii publice fără să
cunoaştem toate aceste teorii. Dar, atunci când vizăm schimbări importante în
comportamentul clienţilor noştri, este esenţial să înţelegem toate procesele de
învăţare, adaptare şi alegere ale indivizilor, văzuţi ca membri ai unor grupuri.
c. Tehnicile de lucru. Folosirea sondajelor pentru cunoaşterea opiniei publicului
faţă de un produs, un serviciu sau o idee, reprezintă o metodă ştiinţifică. Încrederea în
fler este apanajul improvizaţiei sau artei.
Diferitele metode de anchetă, de sondaj sau de analiză a faptelor şi a gesturilor
consumatorilor, permit descrierea realităţilor complexe într-o manieră ştiinţifică. Aceste
abordări sunt recunoscute ca atare în ştiinţele sociale.
5.2. O artă
Dacă ar exista un singur mod de alcătuire a unui plan, am putea deosebi
campaniile bune de cele rele. Dar, dincolo de reguli şi tehnici, există inclusiv o latură
artistică, pe baza căreia se poate diferenţia o campanie reuşită de una eşuată.
Fiinţa umană nu este nici robot şi nici maşină. Ea ascunde moduri de
comportament care dau măsura misterioasei naturi a omului. Anumiţi indivizi sunt
dotaţi în mod deosebit pentru a percepe această specificitate, aplicând soluţii practice
pe care doar simpla folosire a tehnicilor raţionale nu le lasă să se intrevadă. Este
nevoie deci de un melanj între artă şi ştiinţă pentru a concepe o campanie de succes.
O campanie considerată excepţională doar pentru că toată lumea a observat-o poate fi
un dezastru, dacă nimeni nu cumpără produsul respectiv sau nu este atras de ideea în
cauză. Pe de altă parte, au fost şi sunt campanii care par fără efect, la prima vedere,
dar care obţin rezultate interesante pentru cei ce le folosesc.
Ca urmare a acestei combinaţii între artă şi ştiinţă, ne găsim în faţa următoarei
probleme: ori de câte ori se va dori să se creeze un plan de campanie de relaţii
publice, va exista întotdeauna un individ, pentru care strategia folosită nu va funcţiona,
pentru care ideile promovate nu vor avea efect. Este dificil să se găsească un consens,
doarece unii dintre noi îşi bazează deciziile pe anumite date ştiinţifice, iar alţii, pe
impresii şi intuiţii. Astfel, trebuie să ştim să decidem şi să ne asumăm riscurile
evaluând avantajele şi inconvenientele fiecărei strategii.
De asemenea, trebuie să ţinem seama de faptul că se lucrează diferit cu partizanii
unei abordări ştiinţifice, faţă de cei care preferă punctul de vedere artistic.
59
M. L. DeFleur, S. Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 54.

26
 Planificatorii de strategii, care activează în interiorul sau în exteriorul organizaţiei,
nu se prea înţeleg cu oamenii de creaţie. Aşteaptă de la aceştia din urmă, miracole,
deşi le prezintă într-un mod savant toate datele problemei. Sau, mai mult, îi consideră
ca fiind excelenţi „ambalatori”, dar lipsiţi de conţinut. Este vorba de conflictul dintre
planificatorii de strategii şi creatorii de imagini.
De exemplu, în vederea organizării unei strategii de relaţii publice pentru un
congres internaţional al numismaţilor, adepţii abordării raţionaliste vor face studii
despre intenţiile consumatorilor, despre cunoştinţele lor de numismatică, despre
interesul lor pentru o atare expoziţie.
Dincolo de organizaţia care-şi urmăreşte ţelurile proprii, dincolo de produs, de
serviciu sau de ideea propusă, dincolo de receptorul mesajului şi de percepţiile sale
foarte speciale, trebuie să ne gândim la rolul unic jucat de creatorul mesajului. În
majoritatea cazurilor cercetarea este esenţială, iar imaginaţia trebuie să se pună în
serviciul său.
Consilierul de relaţii publice devine în acest context un veritabil alchimist, pentru că
el trebuie să găsească, de-a lungul acestor multiple relaţii, calea spre succes. El
trebuie să ştie să navigheze la frontiera dintre artă şi ştiinţă şi să le îmbine perfect la
nevoie. Acest lucru i-a făcut pe Brochand şi Lendrevie să spună despre comunicare că
este şi artă şi stiinţă. Este nevoie, aşadar:
- să lucrăm cât mai riguros posibil;
- să lăsăm creatorilor un cât mai mare spaţiu de manevră. De fapt, a gândi în
sunet şi imagine, adică „a concepe în trei dimensiuni”, presupune o abordare complet
diferită de scriitură. Trebuie găsită simbioza între creatorul de imagini şi cel care se
ocupă de ambianţa sonoră.
Succesul unei campanii reuşite constă adesea într-o idee genială pe care toată
lumea o va reţine. De exemplu, publicitatea firmei Benetton nu dă publicului nici o
informaţie cu privire la produsul pe care îl vinde compania, nici despre filosofia
comercială a acesteia. Este vorba despre o publicitate provocatoare, cu implicaţii
sociale, a cărei intenţie nu este de a-i face pe oameni să se gândească la
complexitatea relaţiilor umane, ci de a-i determina să vorbească despre reclamele
firmei Benetton60.
Trebuie să ne amintim că atunci când un produs se diferenţiază doar cu puţin de
celelalte, e nevoie ca în jurul acestuia să fie creat un „zgomot comunicaţional”.
Totodată, Dumas precizează: „Comunicarea este artă dificilă pentru că ea
presupune numeroase elemente – pentru început, persoane care pot juca rolul de
emiţători, de mediu de comunicare sau de receptori ai mesajului. Comunicarea
presupune, prin urmare, prezenţa evenimentelor în jurul cărora să putem comunica, fie
că sunt percepute fizic sau prin imagini ori mesaje. În sfârşit, comunicarea nu este
posibilă decât în cadrul unui sistem simbolic, fie că este vorba de un limbaj formal,
vorbit ori scris sau de un cod nonverbal. Marea varietate a acestor elemente indică
deja, de la început, complexitatea fenomenului comunicării.”61
5.3. Magia comunicării
Chiar dacă putem descompune procesul în părţile sale componente pentru a-l
cunoaşte mai bine, trebuie totuşi să admitem că produsul final este învăluit în mister.
De exemplu, cum am putea explica admiraţia exagerată a consumatorilor pentru
obiecte inutile ca hoola hoop odinioară sau pentru jocurile video de astăzi.62
Operează aici magia comunicării. E vorba de întâlnirea cerere cu oferta sau cu
enigmaticul răspuns al unui public considerat de noi blazat, dar care îşi revine atunci

60
B. Dageanis, op.cit., pp. 127-130.
61
M. Dumas, La méthode des relations publiques, Éditions Commerce, Montréal, 1971, pp. 144-154.
62
B. Dagenais, op. cit., pp. 58-60.

27
când ne aşteptăm mai puţin. Pentru că există un anume mister care înconjoară puterea
comunicării, mister pe care experţii îl simt, dar sunt incapabili să-l folosească aşa cum
cred de cuviinţă.
Pe lângă aceste mistere, există şi utopiile comunicării. A crede că prin recurgerea la
comunicare se poate rezolva orice, se pot controla toate crizele, se poate seduce orice
public şi se pot impune toate produsele înseamnă să subestimăm importanţa deciziei
personale a cetăţeanului sau consumatorului.
Există o serie de elemente care ne permit să descifrăm această magie.
1. Realitatea insuficient cunoscută. Prin structura ei, o organizaţie are nenumărate
preocupări: distribuţia produselor, calitatea acestora, profitul, concurenţa,
reglementările legale, atmosfera de lucru din interiorul organizaţiei, relaţiile ei cu
angajaţii, tentativele de fuzioare etc.
Relaţiile publice nu fac întotdeauna parte din activităţile de bază ale organizaţiei şi
nu sunt considerate de primă importanţă. Într-adevăr, ele se află deseori mai jos faţă
de alte nevoi ale organizaţiei. Astfel, pentru unele organizaţii, comunicarea nu este în
realitate nici utilă, nici a priori necesară, cu atât mai puţin magică.
2. O necesitate evidentă. În încercarea de a-şi îndeplini obiectivele, fiecare
organizaţie sfârşeşte prin a-şi da seama că are nevoie de comunicare. Când profiturile
scad, se spune că este nevoie de publicitate. Când concurenţa devine foarte vizibilă,
se face apel la publicitate pentru a o contracara. Când consumatorii se plâng, se
folosesc relaţiile publice sau publicitatea pentru a câştiga din nou simpatia acestora.
Când guvernul se implică în defavoarea organizaţiei, se recurge la comunicare, la
activitatea de lobby, la relaţiile publice. Când angajaţii protestează, se apelează la
comunicarea internă. Şi când un plan nu funcţionează bine, se admite că nu s-au făcut
toate eforturile necesare pentru a se identifica rădăcinile problemei. Astfel, mai
devreme sau mai târziu, fiecare organizaţie trebuie să îşi dea seama că e necesar să
comunice cu clientul său pentru a supravieţui.
3. Misterul comunicării. Înainte de orice, relaţiilor publice li se cere să îndeplinească
un anumit rol, poate chiar să umple un spaţiu gol. De fapt, atunci când au epuizat toate
mijloacele obişnuite de soluţionare a unei probleme, se recurge la „magicienii”
comunicării. Ei trebuie atunci să creeze, pornind de la nimic, o imagine, o forţă, o
mişcare ireversibilă.
Comunicarea trebuie să devină o parte a activităţilor de gestionare a organizaţiilor;
însă ea este folosită ca ultimă soluţie, atunci când s-a încercat tot ce se putea face şi
nimic nu a funcţionat. În aceste circumstanţe speciale, există adesea tendinţa de a
manifesta neîncredere în propriile departamente de relaţii publice, apelându-se la o
firmă de consultanţă.
Această situaţie se explică, printre altele, şi prin puterea magică atribuită
comunicării. Iar această magie este întreţinută de poveştile de succes, pe care le
prezintă foarte bine unii autori despre relaţiile publice, despre activitatea de lobby,
despre publicitate. Citind despre performanţele realizate în domeniul relaţiilor publice,
ajungem să credem cu adevărat în eficacitatea deosebită a acestora. Ele există, fără
îndoială, dar nu se întâlnesc aşa de des cum ar fi de dorit. Trebuie să ne amintim că
activităţile de comunicare nu sunt arme magice, ci formează un ansamblu de abordări,
instrumente şi mijloace capabile să aibă un anume efect asupra unui public-ţintă, la un
anumit moment dat.
4. Erorile din activităţile de comunicare. Trebuie, totuşi, să menţionăm că activităţile
de comunicare se văd astfel învestite cu puteri foarte mari, atribuindu-li-se în acelaşi
timp şi cele mai mari virtuţi, deşi, dacă ceva nu funcţionează bine, sunt imediat
blamate.

28
 Ori specialiştii în comunicare nu şi-au dus la îndeplinire sarcinile, ori treaba a fost
prost făcută. Adesea, iniţiatorii unei reforme ample, care nu a fost acceptată de public,
pot fi auziţi spunând că nu au ştiut să „vândă” proiectul populaţiei sau că nu au explicat
îndeajuns diferitele faţete ale programului etc. Specialiştii în comunicare cad adesea
victimă acestor situaţii. Martore sunt, de altfel, schimbările frecvente în relaţiile dintre
agenţiile de publicitate sau firmele de relaţii publice şi organizaţiile nemulţumite de
activităţile de comunicare care le-au fost propuse.
Şi astăzi, mesagerul veştilor rele este sacrificat, atunci când organizaţia se simte
ameninţată. Mai mult, s-au văzut situaţii în care consilierii pe probleme de comunicare
au fost obligaţi să demisioneze din cauza unei erori apărute în funcţionarea
organizaţiei. În aceste situaţii, apare uneori reflexul de a acuza activităţile de
promovare a produsului, mai curând decât să se pună întrebarea dacă publicul este
interesat de produsul în sine.
5. Erorile de percepţie. Desaulniers prezintă trei percepţii false asupra activităţilor
de comunicare:
„Prima eroare: credinţa că activităţile de comunicare posedă o putere nelimitată
asupra oamenilor. În realitate, ele nu sunt eficiente decât în contextul aplicării lor
corecte, respectându-se anumite condiţii.
A doua eroare: credinţa că realizarea proiectului de comunicare poate fi
încredinţată oricui ştie să vorbească sau să scrie. Activităţile de comunicare fac apel la
un proces complex în cursul căruia intervin o serie de decizii a căror justeţe rezultă din
cunoaşterea unei anumite teorii, utilizarea modelelor potrivite şi adunarea de informaţii
pertinente.
A treia eroare: confuzia dintre mijloacele şi obiectivele comunicării. În această
privinţă, practicienii sar adesea de la o problemă formulată sumar la alegerea
mijloacelor: ei propun, imediat, un comunicat de presă, o vizită-turneu, o apariţie
televizată.”

29
 Capitolul II - TEHNICI DE INFORMARE PUBLICĂ

1. Caracteristicile unui fapt de presă

Pentru delimitarea domeniului ,,tehnicilor de informare publică” va trebui să luăm
în seamă definiţia dată de dicţionar2 a termenului ,,tehnică”: ,,Totalitatea procedeelor
întrebuinţate în practicarea unei meserii, a unei ştiinţe, etc.”
Nu orice eveniment constituie un fapt de presă, nu orice întâmplare are valoare
pentru un mijloc de informare. Pentru a intra în atenţia presei, un eveniment trebuie să
întrunească anumite caracteristici, iar specialistul de relaţii publice trebuie să cunoască
şi el aceste caracteristici, pentru a putea discerne cu deplin profesionalism care anume
lucruri ar putea trezi interesul mass-media şi care trebuie lăsate deoparte.
Este suficient ca un eveniment oarecare să aibă una sau câteva dintre trăsăturile
ce vor fi enumerate mai jos pentru a avea şansa să devină fapt de presă. Prin urmare,
un fapt de presă se caracterizează prin următoarele însuşiri3:
1. Actualitate - evenimentele actuale îi interesează pe cititori, deci şi pe editori, în
mai mare măsură decât evenimentele perimate. Oamenii vor să ştie ce este nou, aşa se
şi explică, în parte, interesul sporit pe care ei îl acordă televiziunii şi radioului, care sunt
mai rapide în difuzarea ştirilor de actualitate, în defavoarea presei scrise. Ca urmare,
specialistul de relaţii publice nu trebuie să se aştepte ca informaţiile perimate pe care le
furnizează presei să fie publicate vreodată; cel mult, ele pot constitui material
documentar pentru vreunul din ziarişti.
2. Proximitate - oamenii sunt mult mai interesaţi de lucrurile care se întâmplă în
imediata lor apropiere. Informaţiile care au culoare locală prezintă mai mult interes,
deoarece evenimentele petrecute în imediata apropiere sunt susceptibile să influenţeze
direct, într-o măsură mai mare sau mai mică viaţa oamenilor.
3. Consecinţe - oamenii sunt interesaţi de felul în care un eveniment i-ar putea
afecta prin consecinţele sale. Acest lucru explică faptul că de multe ori, ştiri cu caracter
economic apar în deschiderea telejurnalelor şi radiojurnalelor: evenimentele cu caracter
economic nu sunt interesante prin ele însele, ci prin consecinţele pe care le antrenează.
4. Conflict - ştirile care prezintă un element de confruntare se bucură de interes,
deoarece este vorba de o măsurare a forţelor între oameni sau între om şi elementele
naturale, de mediu. Acest caracter conflictual face ca ştirile care se referă la război,
lupte, înfruntări cu forţele natură, cazuri în justiţie, alegeri, competiţii sportive, crime să
aibă o mare căutare.
5. Bizarerie - orice lucru neobişnuit, ciudat, comic va atrage interesul oamenilor. O
ilustrare plastică a rolului bizareriei în a da valoare unui fapt de presă este în
binecunoscuta definiţie ,,populară” conform căreia ,,dacă un câine muşcă un om, acest
lucru nu constituie un fapt de presă; în schimb, dacă un om va muşca un câine, acest
lucru constituie un fapt de presă”. Specialistul de relaţii publice trebuie, totuşi, să
cântărească cu multă atenţie urmările pe care le-ar putea avea difuzarea unei ştiri
bazate pe elemente de bizarerie, fiindcă acestea ar putea afecta negativ imaginea
organizaţiei sale sau intimitatea ori securitatea unor membri ai organizaţiei.
6. Sex - ştirile ce implică elemente cu conotaţie sexuală sunt întotdeauna
interesante, nu numai atunci când prezintă delicte sexuale, ci şi când relatează despre
confruntări între sexe, boli venerice, emanciparea femeilor, copii crescuţi de un singur
2
DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române - ediţia a-II-a, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1998.
3
Coman Mihai - Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare - Editura Polirom, laşi,
1999, p. 37.

30
părinte, femei care desfăşoară activităţi specifice bărbaţilor (femei-militar, femei care
lucrează pe macara, femei-boxer, femei-bodyguard) sau invers (bărbaţi aflaţi în
concediu pentru creşterea copilului). În difuzarea unei ştiri care implică elemente de
sex, specialistul de relaţii publice trebuie să fie atent şi să evite formulări care ar putea
constitui un afront sexual, cum ar fi caracterizarea femeilor drept ,,reprezentante ale
sexului slab” sau afirmaţia că ,,în acest sector de activitate femeile fac o treabă la fel de
bună ca şi bărbaţii”.
7. Sentimente — elementele de ordin sentimental, simpatie, dragoste, ură,
tristeţe, mânie, gelozie, frică, prietenie, constituie un element de interes pentru presă şi
pentru consumatorii de presă, atât prin ele însele, cât şi prin consecinţele lor. Prin
urmare, specialistul de relaţii publice va putea utiliza pentru presă ocazii, ca de pildă,
faptul că un membru al organizaţiei a depăşit cu succes o serie de împrejurări
potrivnice. De asemenea, atunci când membri ai organizaţiei proprii sau ai comunităţii
locale se confruntă cu situaţii tragice, exprimarea publică a compasiunii şi a voinţei de a
da ajutor constituie elemente care atrag interesul presei şi, implicit, al opiniei publice.
8. Proeminenţă - informaţiile despre personalităţi importante ale vieţii publice, vor
avea întotdeauna întâietate în ceea ce priveşte difuzarea prin mass-media. Preşedinţii
de stat, oamenii politici importanţi, vedetele vor apărea în ziare şi la ştiri aproape zilnic.
În această privinţă, specialistul de relaţii publice trebuie, totuşi, să cântărească atent
fluxul de informaţii difuzate către mass-media cu privire la una sau mai multe
personalităţi din organizaţia sa; suprasaturarea redacţiilor cu informaţii despre aceiaşi
oameni poate crea dezinteres sau, mai rău, poate duce la suspiciunea de,.cult al
personalităţii”.
9. Suspans - ştirile cu elemente de suspans sunt la fel de atractive ca povestirile
cu implicaţii misterioase; astfel, faptul că, cu ani în urmă, mai mulţi americani au fost
luaţi ostatici în Irak a constituit ,,capul de afiş” al ştirilor de presă vreme de 400 de zile.
La fel, ştirile despre oameni dispăruţi într-un accident naval, despre căutarea oamenilor
prinşi sub dărâmături în urma unui cutremur sau a unei explozii, despre căutarea unor
turişti rătăciţi pe munte, a unor militari dispăruţi pe durata acţiunilor de luptă, etc., vor
prezenta interes pentru mass-media.
10. Progres - relatările conţinând elemente de progres îi fascinează pe oameni.
Ştirile despre invenţii, descoperiri şi tehnologii noi care ar putea afecta într-un fel sau
altul viaţa oamenilor - mai ales viaţa lor de zi cu zi - vor fi căutate de mass-media.
În funcţie de elementul de interes pe care îl prezintă un fapt de presă, precum şi
de profilul diferitelor mijloace de informare, este posibil ca un eveniment anume să fie
relatat pe larg în unele ziare/emisiuni, în timp ce altele, îl vor ignora.
Acest lucru nu trebuie să constituie o surpriză pentru specialistul de relaţii publice4.
2. Ştirea de presă
O definiţie empirică afirmă că ştirea de presă este ,,orice lucru nou pe care îl înveţi
astăzi şi pe care ieri nu-l ştiai.” Alte definiţii, la fel de empirice, caracterizează ştirea de
presă drept ,,informaţie care poate fi utilă” sau „ ceva ce te poate ajuta să faci faţă
împrejurărilor”.
Conform unei lucrări avizate5, ştirea de presă poate fi definită ca ,,text succint de
agenţie, de ziar, de radio, de televiziune, care reprezintă o primă avizare a unui fapt
socialmente semnificativ”.

4
George David, op. cit, p. 232-234.
5
Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbâie - Mic dicţionar de jurnalism - Fundaţia Rompres,
Bucureşti, 1998, p. 112

31
 Ştirea de presă reprezintă modalitatea cea mai la îndemână pentru difuzarea
informaţiilor de actualitate (evenimente care tocmai s-au petrecut, care sunt în
desfăşurare sau care urmează să aibă loc în viitorul apropiat). Ea este destinată
exclusiv publicării şi, de obicei, este preluată şi difuzată ca atare de mass-media
interesată.
În ceea ce priveşte durabilitatea lor în timp, specialiştii deosebesc două tipuri de
ştiri6:
a. Ştiri perisabile din punct de vedere temporal (hard news), care prin urmare
trebuie publicate cu prioritate:
a1. ştiri despre accidente.
a2. ştiri politice sau de afaceri la nivel înalt.
a3. urmări ale unor fenomene naturale.
b. Ştiri ceva mai durabile (soft news), care pot fi relatate şi după trecerea unei
anumite perioade de timp fără să-şi fi pierdut atractivitatea şi care, de regulă, sunt
incluse în reportaje, relatări, foiletoane şi alte asemenea genuri publicistice
neîncorsetate de factorul timp:
b1. ştiri despre hobby-uri ale unor persoane.
b2. creaţii artistice sau ştiinţifice.

O ştire de presă trebuie să răspundă următoarelor întrebări: Cine? Ce? Unde? De

ce ?Cum?. Pentru a răspunde acestor întrebări şi pentru a respecta regula ,,piramidei
inversate”, ştirea se structurează în trei părţi: introducerea, cuprinsul şi încheierea7 .
1. Introducerea - este partea cea mai importantă a ştirii, deoarece ea trebuie să
răspundă, în cât mai puţine cuvinte (aproximativ 30), la cât mai multe dintre cele şase
întrebări. Ea constituie un rezumat al ştirii, dând cele mai importante informaţii ale
acesteia.
În selectarea întrebărilor cărora trebuie să li se răspundă în introducere, în primul
rând se determină ordinea importanţei acestora.
În marea majoritate a cazurilor cine? ce? sunt cele mai importante întrebări; la
întrebarea cine? se va răspunde mai întâi dacă subiectul (persoană, grup de persoane,
organizaţie, naţiune, etc.) este bine cunoscut opiniei publice, iar aceasta manifestă
interes special pentru el; se va răspunde mai întâi la întrebarea ce? atunci când
acţiunea prezintă mai mult interes pentru opinia publică decât persoanele implicate.
Întrebările când? şi unde? localizează evenimentul în timp şi spaţiu. De obicei,
răspunsul la aceste întrebări se găseşte tot în introducere.
Întrebarea de ce? se referă la cauzele evenimentului, iar răspunsul la ea se poate
găsi fie în introducere, fie în cuprins.
Întrebarea cum? se referă la împrejurările în care s-a petrecut evenimentul, la
modul de desfăşurare al acestuia. Răspunsul se poate găsi în introducere, dar cel mai
adesea el este situat în cuprins.
2. Cuprinsul - detaliază informaţiile despre subiectul, acţiunea, cauzele şi
împrejurările evenimentului. Astfel în cuprins se găsesc informaţii privind:
a. Numele şi prenumele persoanei (persoanelor) implicate, organizaţia căreia
aparţin aceste persoane şi funcţiile îndeplinite de ele; denumirea organizaţiei care
constituie subiectul ştirii.
b. Fapte secundare legate de evenimentul relatat pe scurt în introducere.
c. Afirmaţii ale diferitelor surse (cu citarea acestora) referitoare la subiect,
acţiune, cauze, împrejurări, posibile evoluţii, etc.
6
Cristina Coman – Relaţii publice şi Mass-media – Editura Polirom, laşi, 2000, p. 80.
7
Cristina Coman, op. cit., p. 81.

32
 d. Explicaţii detaliate ale unor afirmaţii (date) din introducere.
e. Corelări ale evenimentului relatat cu evenimente anterioare sau ulterioare.
Regula ,,piramidei inverse” se respectă şi în redactarea cuprinsului, informaţiile
fiind relatate în ordinea descrescătoare a importanţei lor pentru opinia publică.
Cuprinsul oferă, în majoritatea cazurilor, răspunsurile la întrebările cum? şi de ce?8 .
3. Încheierea - cuprinde informaţii mai puţin importante, dar pe care autorul le
consideră utile pentru opina publică. Aceste informaţii detaliază, de obicei, răspunsurile
date în introducere şi în cuprins la cele şase întrebări sus —amintite. Dacă este cazul,
editorul poate renunţa la difuzarea informaţiilor din încheiere.
În redactarea unei ştiri de presă, se ţine seama de următoarele reguli9 :
a. Ştirea se structurează pe paragrafe scurte (de regulă, nu mai mult de cinci
rânduri) fiecare paragraf exprimând o singură idee. Concizia dă mai multă claritate
textului. Amănuntele inutile nu fac decât să estompeze mesajul pe care dorim să-1
transmitem. În redactarea ştirii se utilizează limbajul comun, accesibil publicului larg.
Folosirea jargonului profesional, a prescurtărilor, a stilului birocratic sunt total
contraindicate. Cu cât exprimarea este mai simplă, mai clară şi mai apropiată de ceea
ce vrem să transmitem cu adevărat, cu atât efectul asupra destinatarilor va fi mai
puternic.
b. Claritatea, logica şi simplitatea trebuie să fie regulile esenţiale în redactarea de
materiale destinate difuzării publice.
c. Ştirea trebuie să aibă un titlu scurt (un cuvânt) şi, în final, numele autorului;
înainte de a difuza ştirea, se verifică temeinic dacă au fost ortografiate corect numele
persoanelor, localităţilor, organizaţiilor, etc.
d. O dată redactată, ştirea de presă trebuie verificată minuţios din punct de vedere
al corectitudinii formale şi de fond, al acurateţei. Corectitudinea unui document difuzat
de o anumită organizaţie spune multe despre reputaţia pe care ea o are sau vrea să şi-
o construiască. Aşadar, specialistul de relaţii publice va trebui ca, în final, să verifice o
serie de elemente ale ştirii de presă, astfel încât acestea să nu conţină erori10:
1. Faptele - trebuie evitată orice eroare în ceea ce priveşte relatarea faptelor
propriu-zise, de aceea este bine ca autorul să verifice de cel puţin două ori informaţiile
pe care le-a obţinut, data, ora, locul, împrejurările în care s-a produs un eveniment,
participanţii, numele şi funcţiile exacte ale acestora, adrese sau numere de telefon care
urmează să apară în ştire, toate aceste lucruri trebuie verificate temeinic înainte de a fi
difuzate.
2. Corectitudinea gramaticală şi ortografică - nu toate redacţiile au oameni şi timp
pentru a corecta greşelile de acest fel făcute de cei care furnizează informaţii. De multe
ori, informaţiile sunt preluate ca atare sau sunt supuse doar unei prelucrări foarte
sumare. Prin urmare, autorul trebuie să verifice, cu dicţionarul şi cu îndreptarul
ortografic şi ortoepic în mână, orice cuvânt care nu-i este familiar, orice expresie asupra
corectitudinii căreia are dubii, orice construcţie gramaticală de care nu este prea sigur.
De asemenea, trebuie verificată corectitudinea denumirilor geografice, etc.
3. Cifrele - cele mai frecvente greşeli apar în cazul cifrelor, care sunt trecute cu
vederea la corectură. Prin urmare, o eroare de dactilografiere care adaugă sau omite un
0 (zero), de pildă, poate avea uneori consecinţe dramatice.
4. Corectitudinea exprimării (stilul) - evitarea cacofoniilor, a tautologiilor, a
repetiţiilor, a construcţiilor frazate lipsite de subiect sau de predicat, a prescurtărilor şi a

8
George David, op. cit, p. 238.
9
Cristina Coman, op. cit., p. 82.
10
George David, op. cit., p. 240.

33
elementelor de jargon cu care publicul nu este familiarizat trebuie să constituie o
preocupare deloc neglijabilă a specialistului de relaţii publice care redactează o ştire de
presă.
5. Injuriile (calomnia) - trebuie evitate cu desăvârşire construcţiile cu potenţial
injurios sau calomnios, deoarece acestea pot genera chiar acţiuni în justiţie din partea
celui care a fost subiect al afirmaţiei injurioase. Astfel, propoziţia ,,Vasile Ionescu este
un hoţ” trebuie eliminată din textul unei ştiri de presă dacă ea apare acolo sub această
formă; în locul ei, trebuie introdusă o formulare bazată strict pe fapte, de genul ,,Vasile
Ionescu a fost arestat de poliţie sub acuzaţia că a furat un televizor din biroul şefului
său”.
6. 1ncluderea informaţiilor de fond - cel la care va ajunge în final ştirea de presă
trebuie să aibă elementele necesare pentru a putea judeca în cunoştinţă de cauză
evenimentul relatat.
7. Deplinătatea - autorul ştirii de presă trebuie să caute să răspundă la toate
întrebările pe care le-ar putea pune cititorul/ ascultătorul/ telespectatorul.
8. Obiectivitatea - opiniile personale, presupunerile, speculaţiile autorului nu-şi au
locul în relatarea unui fapt de presă. Ele pot fi redate doar atunci când sunt atribuite
unor persoane implicate în evenimentul relatat. Astfel, autorul nu poate scrie că ,,Elevul
Constantin Ionescu a făcut o lucrare excelentă la olimpiada de matematică”
deoarece aceasta este o opinie a sa, şi , prin urmare, o abdicare de la regula
obiectivităţii.
9. Imparţialitatea - atunci când este vorba de o chestiune controversată, autorul
trebuie să reproducă argumentele tuturor părţilor implicate în controversă. In caz
contrar, va exista suspiciunea că, în realitate, autorul face jocurile uneia dintre taberele
care se confruntă11 .
3.Comunicatul de presă
Specialistul de relaţii publice consideră comunicatul de presă un mijloc simplu şi
eficace, cu ajutorul căruia se transmite presei o informaţie despre organizaţie, în
speranţa că mesajul va ajunge la publicul căruia îi este adresat. Pentru a fi publicat,
comunicatul trebuie să conţină o informaţie în măsură să prezinte o noutate sau să
prezinte un anume interes pentru o categorie importantă de public. Comunicatul nu are
nimic în comun cu reclama: acesta este un mesaj plătit al cărui conţinut şi ale cărei
condiţii de apariţie sunt controlate de cel care l-a comandat12.
Jurnaliştii sunt cei care hotărăsc dacă, ce va fi făcut public sau nu, stabilind
totodată dacă va fi difuzat integral sau parţial, trunchiat sau dacă va fi rescris.
Pentru ziarişti, comunicatul de presă este un ,,instrument de lucru de referinţă” în
cazul în care furnizează informaţii despre subiecte care vor face obiectul unor materiale
mai ample (reportaje, anchete, interviuri) sau ,,un proces finit” în cazul în care este
publicat direct, fără a declanşa un efort suplimentar de documentare din partea
redacţiei. Principalele criterii de evaluare a importanţei unui comunicat sunt, pentru
jurnalişti, noutatea informaţiei, interesul pe care acesta l-ar avea pentru publicul ziarului,
al revistei sau al postului şi calitatea redactării textului (care ar trebui să fie tot mai
apropiată de scriitura jurnalistică).
Comunicatul de presă are următoarele caracteristici:
a. Este un enunţ sau un document transmis oficial către organizaţie sau de către o
persoană.

11
George David, op. cit., p. 240-242.
12
Cristian Florin Popescu , Radu Bâlbâie, op. cit, p. 87.

34
 b. Transmite o informaţie legată de o idee, de un serviciu, de un produs, de un
eveniment, de o situaţie, de o informaţie care poate interesa populaţia sau un grup bine
determinat al ei.
c. Este redactat în mod special pentru presa de informare, în scopul publicării şi
difuzării lui.
d. Este întotdeauna un document scris13.
Comunicatul de presă aduce la cunoştinţa mass-mediei producerea recentă a unui
eveniment, înştiinţarea că se va produce un eveniment în viitor, aduce informaţii
suplimentare despre un eveniment deja relatat în presă, etc.
Primind comunicatul de presă, reprezentanţii mass-media pot:
■ să utilizeze informaţia suplimentară cuprinsă în comunicat;
■ să ia parte ei înşişi la evenimentele anunţate în comunicat;
■ să iniţieze acţiuni proprii de cunoaştere aprofundată a evenimentelor relatate.
În procesul de pregătire a unui comunicat de presă, specialistul de relaţii publice
trebuie să ţină cont de unele reguli, care pot fi exprimate sub forma unor întrebări:
■ Subiectul comunicatului are valoare ca ştire de presă?
■ Cui îi este adresat comunicatul ?
■ Comunicatul respectă structura formală cerută unui asemenea document ?
■ Comunicatul răspunde la cele şase întrebări (sau cel puţin la patru dintre ele:
cine? ce? unde? când?).
■ Comunicatul a fost transmis la cele mai potrivite mass-media pentru a putea
ajunge la publicul-ţintă vizat ?
■ Conţinutul comunicatului a fost coordonat cu ceilalţi membri şi acceptat de
conducerea organizaţiei ?
■ Există o copie a comunicatului care să fie păstrată ca înregistrare ?
Comunicatul trebuie să aibă un titlu şi o introducere interesante, în caz contrar,
riscă să treacă neobservat.
Redactarea comunicatului de presă se face urmând aceleaşi reguli ca şi la
redactarea ştirii de presă şi utilizând aceeaşi tehnică a ,,piramidei inverse”. În plus,
comunicatul de presă trebuie să mai conţină următoarele elemente14:
■ Data, ora şi locul difuzării;
■ Organizaţia de la care provine comunicatul;
■ Menţiunea dacă acel comunicat este ,,pentru difuzare imediată” sau poate fl
difuzat începând cu o anumită dată(oră);
■ Numele persoanei care poate da informaţii suplimentare şi modul cum poate fi
ea contactată (telefon, fax, e-mail, etc.);
■ Un titlu, astfel conceput încât să stimuleze interesul reporterului sau al
editorului care îl va citi;
De obicei, comunicatul de presă se redactează în scris şi se transmite prin fax, e-
mail sau (mai rar) prin poşta clasică sau curier15.
□ Clasificarea comunicatelor de presă
1. După criteriul absenţei sau prezenţei unei luări de poziţie, comunicatul de presă
poate fi:
a. Comunicatul de informare - prin intermediul căruia se transmit invitaţii, informaţii
simple sau statistici.

13
Cristina Coman, op. cit, p. 85-86.
14
Cristina Coman, op. cit, p. 87.
15
George David, op. cit., p. 243-244.

35
 b. Comunicatul de tip persuasiv — prin intermediul căruia se transmite o opinie
sau o poziţie: o contestare, o dezminţire sau o acuză.16
2. După conţinutul difuzat distingem mai multe tipuri de comunicate de presă:
a. Comunicatul invitaţie - este folosit pentru a invita jurnalişti să participe la un
eveniment organizat de instituţia în numele căreia este transmis; acesta poate fi o
conferinţă de presă, o inaugurare, o vizită, o altă manifestare publică. Comunicatul
trebuie să indice cu precizie tema evenimentului, numele organizaţiei, participanţii,
momentul şi locul acţiunii, traseul şi unele detalii legate de locul de întâlnire.
Comunicatul invitaţie se transmite presei cu aproximativ două săptămâni înaintea
evenimentului anunţat.
b. Comunicatul de reamintire - dublează comunicatul de invitaţie, având rolul de a
readuce în memoria jurnaliştilor evenimentul anunţat anterior. Pe acest comunicat se
trec, la loc vizibil, acele cuvinte despre care precizează clar că este vorba de o revenire
şi de o reamintire a unui anunţ anterior; de asemenea, se includ câteva informaţii care
atrag atenţia ziariştilor asupra subiectului sau a temei acţiunii. Acest tip de comunicat se
transmite astfel încât să ajungă în redacţii cu două-trei zile înaintea evenimentului
respectiv.
c. Comunicatul - anunţ - comunicatele din această categorie au rolul de a face
cunoscută o activitate publică ce urmează să aibă loc: expoziţie, manifestări sportive,
vernisaje, inaugurări, etc. Scopul acestui comunicat este ca, prin intermediul mass-
media, să informeze publicul asupra evenimentului şi să-l îndemne să participe; în plus,
el urmăreşte să stârnească interesul jurnaliştilor şi să-l determine să prezinte în presă
acel eveniment.
d. Comunicatul statistic — aceste tip de comunicat conţine date statistice recente
privitoare la organizaţie sau la sferele ei de interes. Pentru că oferă întotdeauna
un element de noutate, statisticile apar ca genul de informaţie cel mai uşor de difuzat:
orice cifre sau date comparative bine ,,îmbrăcate” pot face foarte uşor obiectul unei ştiri.
e. Comunicatul de informare - este cel mai utilizat mijloc de transmitere a
informaţiilor prin intermediul comunicatelor. Cel mai adesea el se referă la
evenimentele care au loc în cadrul unei organizaţii: lansarea unui nou produs sau
serviciu, inaugurarea unui obiectiv, anunţarea numirii noului preşedinte.
f. Comunicatul politic - scopul acestui tip de comunicat este câştigarea unor
avantaje politice şi a unei imagini favorabile pentru o anumită persoană din
conducerea organizaţiei.
g. Comunicatul oficial - acest comunicat provine de la autorităţile politice sau
administrative, el poate fi însă difuzat şi de instituţiile ale căror decizii pot avea
repercusiuni directe asupra populaţiei (de exemplu, un anunţ al SNCFR prin care
publicul este informat în legătură cu o creştere a preţului la biletele de călătorie).
h. Comunicatul de luare de poziţie - acest tip de comunicat reprezintă un mod de
manifestare a atitudinii unei organizaţii faţă de o anumită problemă. El poate lua mai
multe forme:
■ de contestare în cazul în care o organizaţie anunţă o decizie sau o luare de
poziţie faţă de o realitate cu care nu este de acord;
■ de provocare când organizaţia acuză sau denunţă o realitate anume;
■ de clarificare când organizaţia aduce precizări şi nuanţează anumite afirmaţii
referitoare la activitatea ei;
■ de rectificare când organizaţia corectează anumite informaţii sau aserţiuni care
aduceau prejudicii imaginii ei.

16
George David, op. cit., p. 247.

36
 i. Comunicatul pentru radio şi televiziune - cuprinde informaţii pregătite pentru
difuzarea prin canalele electronice; comunicatele respective sunt mult mai scurte
(maxim două-trei paragrafe), astfel încât să poată fi utilizate direct în emisiunile
informative ale radioului şi televiziunii şi să se integreze în intervalele de timp limitate pe
care le implică asemenea emisiuni17.
4. Articolul de presă
Articolul de presă este mai uşor şi, în acelaşi timp, mai dificil de scris decât ştirea
sau comunicatul de presă. Este mai uşor de scris pentru că nu necesită neapărat
respectarea tuturor constrângerilor ce privesc redactarea unei ştiri sau a unui
comunicat, precum regula ,,piramidei inverse” sau a celor şase întrebări esenţiale.
Totodată, el este mai dificil de redactat, deoarece de această dată autorul are deplina
libertate şi responsabilitate în alegerea formei de exprimare, cu condiţia să transmită
mesajele dorite, pe care să le înzestreze cu un impact cât mai mare asupra publicului -
ţintă vizat.
În activitatea sa, specialistul de relaţii publice trebuie să caute şi să fructifice
ocaziile de a scrie nu numai ştiri şi comunicate de presă despre organizaţia sa, ci şi
articole. Acestea produc un efect favorabil asupra imaginii organizaţiei, deoarece
publicul acordă, de obicei, o mai mare credibilitate informaţiilor preluate din mass-
media. Articolele pot fi scrise atât pentru mass-media independentă, cât şi pentru
instrumentele de comunicare internă ale organizaţiei: ziarul de întreprindere, presa
departamentală. De asemenea, trebuie menţionat că, dacă în presa de informare
generală sunt căutate mai ales articolele legate de politică, economie, sănătate şi sport,
presa specializată oferă mult mai multe ocazii pentru organizaţiile sau persoanele
interesate de un anumit domeniu sau care constituie o autoritate profesională în
activitatea pe care o desfăşoară. Apariţiile în presă sunt cel puţin la fel de benefice
pentru imaginea organizaţiei ca şi publicarea de reclame plătite, condiţia de bază pentru
asemenea apariţii este să fie oneste, obiective şi echilibrate, adică să elimine
suspiciunea de reclamă mascată.
Termenul ,,articol” este generic, el fiind atribuit oricărui text ce apare în presa
scrisă. Prin urmare, sub această denumire globală vom întâlni genuri publicistice
precum ancheta, comentariul, cronica, editorialul, eseul, foiletonul, reportajul, etc.
Trebuie menţionat, de asemenea, că un articol poate fi de sine stătător sau poate
constitui un episod al unui serial, cum ar fi, de exemplu, un serial despre istoria
olimpismului în România18.
Pentru a scrie un articol de presă, autorul trebuie, în primul rând, să identifice cele
şase întrebări consacrate în ziaristică (cine? ce? când? unde? cum? de ce ?). El are
însă mai multă libertate în tratarea răspunsurilor la aceste întrebări, în organizarea şi
prezentarea lor.
Dacă ştirea şi comunicatul de presă intră în categoria ,,hard news” (ştiri perisabile)
articolele intră, în general, în categoria ,,soft news” (ştiri durabile). În funcţie de genul
abordat, un articol poate relata evenimente cu caracter aventuros, incidente bizare,
experienţe neobişnuite, istorii sentimentale sau spirituale, aspecte de sezon.
În scrierea unui articol, pentru alte publicaţii decât cele destinate comunicării
interne, specialistul de relaţii publice trebuie să ţină cont de câteva reguli generale19:

17
George David, op. cit., p.248.
18
Cristian Florin Popescu, Radu Bâlbâie- Mic dicţionar de jurnalism - Fundaţia Rompres,
Bucureşti, 1998,p. 38
19
George David, op. cit., p. 246-247.

37
 a. Ca şi în cazul ştirii sau al comunicatului de presă, orice articol trebuie să aibă o
introducere, un cuprins şi o încheiere. Este adevărat că acestea nu trebuie să fie
identice cu cele utilizate în cazul ştirii sau al comunicatului, autorul având deplina
libertate de a decide cum trebuie să înceapă, să continue şi să sfârşească articolul său,
important este ca acesta să aibă, totuşi, un cap şi o coadă.
b. Trebuie respectată lungimea indicată de editor: o pagină, 300 de cuvinte, etc.
De asemenea, articolul trebuie să se încadreze în maniera de prezentare a publicaţiei,
în stilul său editorial.
c. Dacă începutul articolului nu este suficient de convingător, cititorii vor renunţa la
a-l mai citi în favoarea altor ştiri.
d. Obiectivitatea este foarte importantă. De asemenea, referirile prea insistente la
produsele propriei organizaţii nu sunt indicate, cu excepţia cazului în care editorul
publicaţiei a cerut expres acest lucru.
e. Materialul trebuie dactilografiat la două rânduri şi cu spaţiu suficient în partea
stângă a paginii, pentru a permite efectuarea corecturilor redacţionale.
f. La articol trebuie adăugate fotografii ale autorului, precum şi ale produsului
despre care este vorba (în caz că articolul se referă la un produs) sau alte fotografii
care ar putea fi utile în ilustrarea articolului. Fotografiile trebuie să aibă explicaţii, iar
numele autorului trebuie însoţit şi de funcţia (poziţia) acestuia.
g. Dacă autorul ,,oficial” este altcineva, specialistul de relaţii publice trebuie să se
asigure că acesta a văzut articolul înainte de a fi trimis spre publicare şi că a fost de
acord cu conţinutul20.
5. Campania de presă
Conform unui dicţionar de specialitate21, campania de presă este ,,o acţiune
constantă a unei instituţii de presă / a mass-mediei, care constă în accentuarea pentru
o vreme a unei atitudini / opinii în legătură cu un fapt, cu bunul mers al unei instituţii.”
Rezultatul campaniei de presă este realizarea unui curent de opinie în favoarea
sau împotriva unei anumite chestiuni. De cele mai multe ori însă, impactul sau
rezultatele sunt greu de anticipat şi de controlat. Cu toate acestea, ca regulă generală,
atunci când o campanie de presă are ca obiectiv slujirea binelui public, rezultatul ei va
fi, mai devreme sau mai târziu, benefic societăţii. În caz contrar, când prin campaniile
de presă se urmăresc de fapt scopuri diversioniste, avem de-a face cu utilizarea acestei
tehnici de informare publică în domenii ca propaganda şi dezinformarea.
Specialistul de relaţii publice al unei organizaţii poate desfăşura campanii de
presă, în cazul existenţei presei de întreprindere (departamentale) din cadrul
organizaţiei.
Campaniile pot aborda diferite teme de interes pentru publicul intern, cum ar fi, de
exemplu, preocuparea organizaţiei pentru creşterea eficienţei activităţii sale. 0
campanie de presă este, de obicei, la îndemâna organizaţiilor puternice, care au
resurse pentru a susţine o activitate şi care, în plus, reprezintă o ţintă constantă a
interesului public.
Astfel, de pildă, Ministerul Educaţiei şi Cercetării poate declanşa o campanie de
presă, care să fie sprijinită de majoritatea mass-media, pe tema eliminării drogurilor din
şcoli.
Pentru ca o campanie de presă să aibă succes, trebuie cointeresate mass-media
de toate genurile. Cointeresarea se poate face prin furnizarea unor subiecte legate de
tema propusă pentru campanie. Pentru aceasta, organizaţia iniţiatoare a campaniei
trebuie să aibă un plan detaliat, care să cuprindă obiectivele urmărite prin declanşarea

20
George David, op. cit., p. 247.
21
Cristian Florin Popescu; Radu Bâlbâie, op. cit., p. 29.

38
acesteia, publicul-ţintă vizat, acţiunile concrete ce urmează să fie desfăşurate în diferite
momente, resursele umane, materiale şi financiare necesare pentru finalizarea fiecărei
acţiuni, responsabilităţi ce revin diferitelor departamente; mesaje specifice de transmis
prin intermediul fiecărui tip de mass-media, modalităţi de evaluare periodică şi de
corectare a planului atunci când este necesar.
O campanie de presă trebuie sprijinită pe fapte concrete, pe realităţi palpabile. În
caz contrar, acţiunea va eşua încă de la început, pentru că mass-media nu va fi
interesată în relatarea unor lucruri care nu pot fi sprijinite de realităţi.
6. Interviul
Interviul este acea conversaţie planificată şi controlată între două sau mai multe
persoane care are un anumit scop, cel puţin pentru unul dintre participanţi, şi în cursul
căreia ambele părţi vorbesc şi ascultă pe rând. Întâlnirile întâmplătoare pe culoare, în
lifturi, pe străzi sau oriunde în altă parte pot conduce la conversaţii, dar nu pot fi
considerate interviuri ca atare, pentru că definiţia mai sus prezentată foloseşte noţiunile
de scop, planificare şi control a conversaţiei22.
■ Scopul interviului poate fi unul specific şi anume selectarea pentru un loc de
muncă, ascultarea unei cereri, analiza activităţii, etc. Toate interviurile vor avea ca
obiective: obţinerea de informaţii, transmiterea lor şi clarificarea informaţiilor. În esenţă,
obiectivul general al interviurilor constă în schimbul de informaţii.
Dacă ştirea de presă şi comunicatul de presă reprezintă forme active de difuzare a
informaţiilor, în care iniţiativa aparţine posesorului acestora, interviul este o formă
pasivă, în care intervievatul răspunde întrebărilor ziaristului. Pentru ziarişti, interviul
(verbal, scris, pentru radio sau televiziune) reprezintă atât o formă de prezentare a
informaţiilor, cât şi un mijloc de documentare proprie.
Specialistul de relaţii publice răspunde atât de interviurile pe care le acordă el
însuşi, cât şi de pregătirea persoanelor din organizaţia sa, solicitate de către
reprezentanţii mass-media.
În funcţie de specificul mass-media pentru care este acordat, interviul poate fi:
- pentru presa scrisă;
- pentru radio;
- pentru televiziune.
Interviul pentru presa scrisă se poate desfăşura, fie sub forma unei discuţii
înregistrate pe bandă audio, pe care apoi ziaristul o prelucrează pentru publicare, fie
prin remiterea întrebărilor scrise, la care intervievatul urmează să răspundă tot în scris,
fie la telefon (lucru valabil şi în cazul interviurilor pentru radio).
În ceea ce priveşte radioul şi televiziunea, în funcţie de pregătirile prealabile pe
care le poate face intervievatul, se consideră că există trei tipuri de interviuri23:
a) Interviul spontan - în care nimic nu este pregătit dinainte, iar intervievatul nu
ştie, decât cel mult, tema generală care urmează să fie abordată.
b) Interviul pregătit - în care toate întrebările şi răspunsurile sunt pregătite în
prealabil, de cele mai multe ori chiar în scris şi în care atât ziaristul, cât şi
intervievatul urmează cu stricteţe ,,scenariul” ce a fost pregătit. Avantajul constă în
faptul că vor fi expuse exact lucrurile stabilite dinainte şi considerate ca fiind importante;
în schimb, de cele mai multe ori devine evident dezavantajul creat de faptul că se
citeşte sau se repetă ceva exersat în prealabil, lucru care duce la dispariţia
spontaneităţii şi a naturaleţei, creând o atmosferă artificială.

22
Coman Mihai - Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare - Editura Polirom, Iaşi,
1999, p. 50.
23
George David, op. cit, p. 249.

39
 c) Interviul semi-spontan - în care ziaristul şi intervievatul stabilesc în prealabil
întrebările (tipurile de întrebări) care vor fi puse. Intervievatul îşi poate pregăti astfel în
minte răspunsurile. Ca urmare, de obicei răspunsurile sunt mai complete decât în cazul
interviurilor spontane şi nu mai au aerul artificial întâlnit în cazul interviurilor pregătite.
În pregătirea unui interviu şi în desfăşurarea acestuia, specialistul de relaţii publice
(persoana intervievată) trebuie să parcurgă următoarele etape24:
1) Obţinerea de informaţii despre ziarist şi mijlocul său de informare (acestea pot fi
obţinute direct de la ziarist sau pot fi un rezultat al unor activităţi anterioare de
cercetare): numele ziaristului, numărul de telefon, experienţa ca ziarist, activitatea
anterioară, subiectul pe care doreşte să-l abordeze, întrebări concrete, reputaţia
publicaţiei/postului respectiv, domenii de preocupări, arie de circulaţie, audienţă,
termene de închidere a ediţiei, orice alte informaţii considerate ca necesare.
2) Determinarea persoanei ce urmează să fie intervievată: dacă aceasta este
disponibilă, dacă cunoaşte temeinic subiectul propus de către ziarist, dacă este
antrenată pentru contactele cu mass-media, dacă a mai avut astfel de experienţe, dacă
este capabilă să se exprime clar, coerent, fluent, în termeni generali, fără utilizarea
jargonului profesional.
3) Determinarea locului (în special în cazul interviurilor pentru televiziune): locul
ales trebuie să fie potrivit cu tema interviului, să fie curat, bine aranjat, să nu conţină
elemente de distracţie (elemente care să distragă atenţia ziaristului/telespectatorului de
la tema interviului: telefoane care sună, computere sau instalaţii care execută operaţii
complexe, acţiuni secundare sau grupuri de persoane, etc.); iluminarea trebuie să fie
corespunzătoare şi să existe locuri unde ziaristul şi intervievatul să se poată aşeza dacă
este nevoie.
4) Determinarea regulilor da bază şi acceptarea lor de către părţi.
5) Stabilirea conduitei în timpul interviului: intervievatul trebuie să stea drept, cu
capul sus (pentru menţinerea permanentă a contactului vizual cu ziaristul), cu
picioarele sprijinite pe podea (este admisă şi poziţia picior peste picior, dar numai dacă
intervievatul este orientat cu faţa către ziarist); în cazul interviurilor televizate, ţinuta
vestimentară trebuie să fie corectă, pălăria (şapca, căciula) nu este
recomandată, dar, dacă trebuie purtată, aceasta trebuie dată uşor spre ceafă, pentru a
nu acoperi faţa; dacă interviul are loc într-un studio de televiziune, intervievatul trebuie
să accepte machiajul preliminar.
6) Cunoaşterea tehnicilor de relaxare recomandate înainte de interviu: respiraţie
profundă şi rară, contractarea şi relaxarea muşchilor începând de la picioare înspre
partea superioară a corpului, scuturarea mâinilor pe lângă corp; este contraindicat
consumul cafelei înainte de interviu, deoarece provoacă uscarea gurii şi a gâtului; apa
este recomandată; intervievatul trebuie să se gândească, atunci când răspunde, la o
persoană anume căreia îşi imaginează că îi vorbeşte; de asemenea, intervievatul
trebuie să fie convins de faptul că, oricum, ştie mai multe lucruri decât ziaristul despre
subiectul respectiv.
7) Întocmirea unei liste prealabile de întrebări şi răspunsuri (întrebări pe care ar
putea să le pună ziaristul şi răspunsurile adecvate): în deschiderea interviului, este
recomandat ca intervievatul să facă o declaraţie iniţială, în care să răspundă la întrebări
ca: cine? ce? unde? când? cum?; din lista cu întrebări posibile nu trebuie să lipsească,
în primul rând, cele considerate neplăcute de genul: de ce s-a mai întâmplat aşa ceva
înainte? cine este responsabil? ce s-a făcut pentru prevenirea unei astfel de situaţii?
care este mesajul către cei afectaţi? care este costul/întinderea pagubelor, etc.

24
George David, op. cit., p. 249-252.

40
 8) Pregătirea din timp şi exersarea mesajelor de transmis pe timpul interviului:
siguranţa activităţilor desfăşurate de organizaţie; compasiunea faţă de cei afectaţi (în
caz că există persoane afectate de pe urma activităţilor organizaţiei); admiterea
greşelilor, performanţele personalului organizaţiei şi ale echipamentelor sale, etc.
Intervievatul trebuie să ştie în permanenţă că scopul său este acela de a livra opiniei
publice mesajele sale despre organizaţia sa, nu de a face jocul realizatorului,
răspunzând la întrebările acestuia ca la rechizitoriu: obiectivul intervievatului, aşadar, nu
este de a răspunde neapărat la întrebări, ci de a utiliza întrebările pentru a-şi lansa
propriile mesaje. Mesajele trebuie să fie concise (nu mai mult de 24 de cuvinte)
formulate în termeni simpli şi să se bazeze pe construcţii pozitive.
9) Pregătirea finală: stabilirea şi exersarea tehnicilor de livrare a răspunsului
(variaţia de ritm, pentru menţinerea interesului ascultătorilor; utilizarea pauzelor pentru
sublinierea unor amănunte importante, siguranţa tonului, vorbirea măsurată, relaxată,
prietenoasă; vocabularul de utilizat, cu evitarea prescurtărilor şi a jargonului profesional;
dozarea energiei în expunere, astfel încât volumul să nu dispară la sfârşitul frazei,
frazele să fie scurte; evitarea pauzelor stânjenitoare şi a utilizării unor cuvinte ca ,,ăăă”,
,,de”, ,,păi”, ,,mda”, etc.), exersarea tehnicilor de a răspunde la întrebări; controlul
comportamentului (atitudinea politicoasă, modestă, rezonabilă, deschisă, sigură de
sine, controlul temperamentului, evitarea atitudinilor de îngâmfare, aroganţă,
ostilitate).
10) Obţinerea feed-back-ului privind desfăşurarea interviului; feed-back imediat
(cu ziaristul: determinarea necesarului de informaţie suplimentară, corectarea erorilor
de documentare); cu intervievatul (impresia acestuia despre modul cum a decurs
interviul, ce mesaje au fost transmise, sugestii de îmbunătăţire pentru viitor); feed-back
intermediar (cum a fost reflectat interviul în mijlocul de informare respectiv); feedback
pe termen lung (învăţăminte ce trebuie reţinute, dacă sunt necesare corectări ale
informaţiei apărute în presă, păstrarea înregistrării interviului).

□ Reguli de bază ale interviului

Stabilirea regulilor de bază în cazul contactelor cu reprezentanţii mass-media
reprezintă o cerinţă elementară a activităţii profesioniste de relaţii publice, mai ales în
domeniul informării publice.
Aceste reguli de bază nu sunt nimic altceva decât ,,regulile jocului”. Adică
drepturile şi obligaţiile fiecăruia dintre participanţii la interviu, stabilite de la bun început
şi pe care, o dată stabilite, fiecare parte se obligă să le respecte.
Printre aceste reguli de bază care trebuie stabilite în cazul unui interviu se numără:
■ data, ora şi locul în care urmează să aibă loc interviul;
■ durata interviului. De regulă, 30 de minute sunt suficiente pentru desfăşurarea
unui interviu;
■ subiectul (subiectele) interviului, eventual şi întrebările care vor fi puse (cel
puţin, întrebările esenţiale);
■ eventuala participare şi a altor persoane la interviu, identitatea acestora;
■ întrebările la care nu se va putea răspunde pe parcursul interviului;
■ avertizarea ziaristului ca, pe parcursul interviului, să nu se aventureze în spaţii
tendenţioase sau în atacuri la persoană, deoarece, în acest caz, interviul va fi întrerupt;
■ anunţarea de la bun început a reporterului că va fi făcută şi o înregistrare
proprie a interviului (în cazul în care există posibilitatea de înregistrare).
7. Conferinţa de presă
Conferinţa de presă este una din cele mai complexe activităţi desfăşurate în
relaţiile mass-media. Ea se organizează cu ocazia unor acţiuni majore, de anvergură,

41
care suscită un înalt grad de interes din partea opiniei publice. Se pot distinge două
tipuri de conferinţe de presă:
a) Conferinţă de presă dirijată - are o anumită tematică stabilită din timp, începe
cu o declaraţie iniţială, după care ziariştii pun întrebări (legate , cel puţin teoretic, de
subiectul în discuţie). Avantajul acestui tip de conferinţă este acela că oferă
organizatorului un management eficient al evenimentului, rezultatele fiind
previzibile, iar pregătirile fiind simple.
b) Conferinţă de presă liberă — în care întrebările ziariştilor pot aborda o gamă
largă de teme. Acest tip de conferinţă are avantajul de a atrage mai mulţi ziarişti, însă
necesită o experienţă îndelungată, deoarece un asemenea eveniment este dificil de
condus, iar rezultatele sunt greu de prevăzut25.
De regulă, o conferinţă de presă este necesară:
■ pentru a participa la un eveniment de interes major pentru mass-media;
■ pentru a focaliza atenţia presei asupra unui obiectiv;
■ pentru a economisi timp, preîntâmpinând un număr mare de
interviuri individuale;
■ pentru a furniza simultan, mai multor mass-media, date despre un eveniment, un
proiect, etc.;
■ pentru a evita acuzaţiile de favoritism sau de părtinire în relaţiile cu mass-media.
Pentru pregătirea conferinţei de presă, specialistul de relaţii publice trebuie să
efectueze următoarele activităţi26:
1. Să se asigure că subiectul propus pentru conferinţă prezintă interes pentru
mass-media. Nu întotdeauna ceea ce este important pentru o organizaţie este
important şi pentru presă.
2. Să facă demersurile necesare pe lângă conducerea organizaţiei pentru a
susţine utilitatea organizării unei conferinţe de presă.
3. Să stabilească sala în care va avea loc conferinţa. Aceasta trebuie să fie
suficient de încăpătoare pentru aproximativ 30-40 de persoane, să fie dotată cu scaune
şi mese pentru ziarişti, cu surse de energie electrică pentru echipele posturilor de radio
şi televiziune, cu microfoane şi mijloace de amplificare, cu mijloace tehnice pentru
prezentarea materialelor auxiliare (aparatură de proiecţie, sisteme
computerizate, etc.).
4. Să stabilească ora la care începe conferinţa, ţinând cont de termenele de
închidere ale ediţiei diferitelor publicaţii. Intervalul cel mai propice pentru conferinţe de
presă este în prima parte a zilei, între orele 10-14.
5. Să pregătească o declaraţie iniţială de maximum 5 minute, care urmează să fie
prezentată de către cel care ţine conferinţa şi care trebuie să-i familiarizeze pe ziarişti
cu subiectul propus. Această declaraţie iniţială poate fi ilustrată şi cu materiale auxiliare
(grafice, scheme, fotografii, prezentări multimedia sau pe computer).
6. Să pregătească o listă cu întrebări şi răspunsuri posibile. Să prezinte această
listă persoanei care urmează să ţină conferinţa, să repete cu aceasta modul de livrarea
a răspunsurilor.
7. Să desemneze un conducător (,,maestru de ceremonii”) al conferinţei. În cele
mai multe cazuri, acest conducător este chiar specialistul de relaţii publice, atunci când
nu este el însuşi una dintre persoanele ce urmează să răspundă ziariştilor. El trebuie să
facă prezentarea persoanei (persoanelor) care susţine conferinţa, trebuie să gestioneze

25
Cândea R.M.. Cândea D. - Comunicare managerială aplicată - Editura Expert, Bucureşti, 1998.,
p.97.
26
George David, op. cit, p. 256-258.

42
întrebările ziariştilor, să vegheze la respectarea regulilor de bază stabilite pentru acea
conferinţă şi comunicate din timp ziariştilor (subiecte care pot fi abordate, limitele de
timp, neutilizarea telefoanelor mobile pe timpul conferinţei, prezentarea ziariştilor cu
menţionarea mass-media cărora aparţin, etc.) şi să prezinte concluziile conferinţei.
8. Să pregătească, dacă este cazul, dosare (mape) de presă pentru toţi ziariştii
participanţi, care să conţină: textul declaraţiei iniţiale; biografiile celor care susţin
conferinţa (atunci când este cazul); materiale ajutătoare cu privire la subiectul
conferinţei (inclusiv fotografii sau chiar înregistrări audio-video); materiale pentru
documentarea de profunzime a ziariştilor cu privire la subiectul abordat.
9. Să ia măsuri pentru procurarea de băuturi răcoritoare, cafea, apă, eventual
gustări uşoare, care să fie în cantităţi suficiente pentru ziariştii participanţi la conferinţă.
10. Să anunţe mass-media din timp (cu două-trei zile înainte) despre data, ora,
locul şi subiectul conferinţei. De obicei, acest anunţ se face printr-un comunicat de
presă difuzat tuturor mass-media, evitându-se atitudinea părtinitoare, anunţarea
preferenţială; în preziua conferinţei, această invitaţie trebuie reînnoită telefonic.
11. Să desemneze o persoană care urmează să înregistreze pe un tabel ziariştii,
la intrarea în sala pentru conferinţă şi să le înmâneze dosarele (mapele de presă).
12. Să se îngrijească pentru prezenţa, pe durata conferinţei, a unei echipe de
intervenţie ( sau cel puţin măcar a unei persoane care să poată asigura acest rol): un
mânuitor al aparaturii de amplificare, un responsabil cu luminile şi cu sursele de energie
electrică, o persoană care să distribuie cafelele, răcoritoarele, apă, etc.
13. Să pregătească persoana (persoanele) care urmează să susţină conferinţa.
Pe timpul desfăşurării conferinţei de presă, pentru ca aceasta să se desfăşoare cu
succes, trebuie să se ţină cont de următoarele reguli27:
a) Persoanele care susţin conferinţa de presă trebuie să fie prezente în sală la ora
anunţată, nu mai târziu. O întârziere dovedeşte lipsă de respect faţă de auditoriu şi
creează deja o stare de animozitate în rândul ziariştilor.
b) Dacă este necesar, înainte de începerea conferinţei, persoanele care vor
susţine conferinţa pot face unele exerciţii de relaxare.
c) Cel care conduce conferinţa de presă prezintă persoana sau persoanele care
vor susţine conferinţa şi anunţă regulile de bază care vor trebui respectate (limitele în
timp ale conferinţei, limitări privind numărul de întrebări pe care poate să-l pună o
singură persoană, recomandarea de a închide telefoanele mobile şi de a nu fi folosite
pe timpul conferinţei).
d) Cel care susţine conferinţa sau o altă persoană desemnată special prezintă
declaraţia iniţială, în care se fac referiri sintetice la subiectul (subiectele) conferinţei.
După această prezentare, se dă cuvântul ziariştilor, pentru a-şi expune întrebările.
e) Atunci când se dă răspuns la o întrebare, în răspuns nu se va face nici o
menţiune a numelui ziaristului care a întrebat. Acest fapt face imposibilă preluarea
răspunsului de către posturile de radio şi televiziune, el fiind deja particularizat pentru o
anume persoană.
f) Răspunsurile trebuie să fie clare şi concise (de obicei un răspuns nu trebuie să
se întindă pe o durată mai mare de 30 de secunde).
g) Persoana care răspunde la întrebări nu trebuie să intre în dialog om – la - om
cu nici un ziarist. Ca şi personalizarea răspunsurilor, acest fapt constituie o ofensă la
adresa celorlalţi ziarişti, care vor fi puşi în postura de a-şi pierde timpul, asistând la un
dialog care nu-i priveşte şi nu-i interesează. Dacă, totuşi, acel ziarist insistă în cererea
lui, i se va sugera posibilitatea unui dialog separat după conferinţă.

27
Cristina Coman, op. cit, p. 112

43
 h) Pe timpul desfăşurării conferinţei de presă este indicat să se utilizeze materiale
ilustrative; în alegerea acestora, trebuie să se ţină seama de faptul că ele trebuie să fie
vizibile şi pentru camerele de televiziune.
i) Pe timpul desfăşurării conferinţei, persoanele care susţin conferinţa trebuie să
repete şi să accentueze mesajele cuprinse în declaraţia iniţială, pentru a asigura
transmiterea lor efectivă. Mai ales dacă la conferinţă participă echipe de televiziune sau
de radio, aceste mesaje trebuie repetate destul de frecvent, deoarece la radio şi
televiziune nu vor fi reproduse, de obicei, decât fragmente foarte scurte din declaraţii,
iar comunicarea este într-adevăr efectivă atunci când reuşim să transmitem opiniei
publice măcar unele dintre mesajele noastre.
k) Cel care conduce conferinţa trebuie să dea cuvântul ziariştilor care au întrebări
în ordinea solicitărilor făcute. De asemenea, el trebuie să anunţe din vreme apropierea
sfârşitului conferinţei, prin formulări ca: ,,mai avem timp pentru două întrebări...”; ,,mai
avem timp pentru o întrebare...”; ,,aceasta este ultima întrebare”.
l) Conferinţa de presă nu trebuie să dureze prea mult. De obicei, ea se desfăşoară
în limite cuprinse între 30 şi 60 de minute.
m) O dată planificată şi anunţată, o conferinţă de presă nu va fi anulată, chiar dacă
în sală vor fi prezenţi doar doi ziarişti.
8. Briefing-ul de presă
În multe privinţe, briefing-ul de presă este asemănător conferinţei de presă.
Deosebirile de bază constau în faptul că în cadrul briefing-ului se supune discuţiei un
singur subiect, de o complexitate mai restrânsă decât în cadrul conferinţei, precum şi în
durata mai scurtă a briefing-ului. În ceea ce priveşte limitele subiectului abordat în
cadrul briefing-ului, precizarea de la bun început şi respectarea limitelor acestuia
constituie o regulă de bază28.
Dacă pentru o organizaţie există mai multe solicitări pe aceeaşi temă din partea
mai multor mass-media, acest fapt este un indiciu că ar fi oportună organizarea unui
briefing de presă. Specialistul de relaţii publice trebuie să analizeze cu grijă această
propunere, deoarece briefing-urile de presă nu sunt foarte agreate de ziarişti, din cauza
uniformităţii lor, rezultate din limitarea la un singur subiect bine definit29.
De obicei, un briefing poate fi organizat în cazul unor evenimente neplăcute din
viaţa organizaţiei, când există riscul ca acestea să fie greşit prezentate şi interpretate în
presă. În desfăşurarea unor evenimente complexe, care au o anumită întindere în timp
(catastrofe naturale, operaţiuni de salvare, accidente majore, fluctuaţii puternice ale
acţiunilor, etc.), organizarea unor briefing-uri de presă la intervale scurte de timp, de
îndată ce evoluţia evenimentelor o cere, este ceva foarte obişnuit şi, mai ales, foarte
indicat; tocmai de aceea, briefing-urile sunt organizate mai ales în cazul crizelor
mediatice în desfăşurare, cu scopul de a împrospăta informaţiile oferite ziariştilor în
funcţie de evoluţia crizei. Cu toate acestea, subiectul unui briefing poate fi şi un
eveniment pozitiv, dacă organizatorii consideră că acesta prezintă interes pentru presă.
Briefing-ul de presă are două părţi: declaraţia iniţială; formularea întrebărilor şi a
răspunsurilor.
Declaraţia iniţială va fi prezentată de persona care susţine briefing-ul.
Prezentarea declaraţiei iniţiale nu trebuie să depăşească 5 minute.

28
Paul Marinescu - Managementul instituţiilor de presă din România. Teorie, practică, studii de caz
–Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 179.
29
Popescu Cristian Florin, Bâlbâie Radu , op. cit., p. 26.

44
 Un exemplu destul de eficient de declaraţie iniţială poate fi întocmit după
următoarea structură30:
1. Introducere
■ Persoana care susţine briefing-ul îi salută pe participanţi, după care se
prezintă, spunându-şi numele complet, precum şi funcţia sa în cadrul
organizaţiei;
■ Se prezintă scopul briefing-ului, adică limitele subiectului care va fi abordat;
■ Se precizează celelalte reguli de bază propuse ziariştilor pentru desfăşurarea
briefing-ului.
2. Cuprins (organizat, de obicei, în ordine cronologică şi căutând să răspundă la
întrebările cine? ce? unde? când ?cum? de ce?);
■ Se precizează concret subiectul briefing-ului;
■ Se furnizează date despre eveniment, despre persoanele implicate, despre
urmări, etc.;
■ În cuprins nu se includ mesaje de transmis opiniei publice, ci numai
informaţiile ca atare.
3. Încheiere
■ Se precizează din nou subiectul briefing-ului, aşa cum a fost el formulat în
cuprins, pentru ca ziariştii să poată înţelege cu exactitate despre ce a fost vorba;
■ Se formulează o concluzie cât mai neutră sau, dacă este posibil, chiar una
pozitivă (se transmit mesajele dorite);
■ Se solicită întrebări din partea ziariştilor.
Partea rezervată întrebărilor şi răspunsurilor se limitează. de regulă la durata de
15 minute. De asemenea, aşa cum s-a spus deja, persoana care susţine briefing-ul
trebuie să refuze (în mod politicos, desigur) să răspundă la întrebările care nu au
legătură cu subiectul comunicat tuturor în declaraţia iniţială31.
9. Vizita la redacţie
Vizita la redacţie are şi ea multe asemănări cu conferinţa de presă. Deosebirea
principală constă în locul unde se desfăşoară aceasta: sediul unei redacţii.
Vizita la redacţie este prilejuită de evenimente importante şi complexe (instalarea
în funcţie a unui nou conducător al unei organizaţii de interes pentru opinia publică,
înfiinţarea unei organizaţii noi, etc.). Ea urmăreşte realizarea unei înţelegeri şi apropieri
reciproce între organizaţia respectivă şi mass-media, precum şi furnizarea de informaţii
despre rolul şi misiunile organizaţiei.
Specialistul de relaţii publice este cel care face demersurile necesare şi medierea
între conducerea redacţiei şi conducerea organizaţiei sale pentru planificarea vizitei. De
asemenea, el face parte din echipa care va efectua vizita la redacţie, acordând
coechipierilor săi asistenţa de specialitate.
Pe timpul vizitei, membrii echipei sosite la redacţie, răspund întrebărilor formulate;
în formularea răspunsurilor, trebuie să se ţină seama că toate informaţiile furnizate pot
apărea în presă cu atribuire directă. Răspunsurile date de echipa sosită în vizită sunt
completate, de obicei, cu oferirea unor dosare de presă, care să faciliteze
documentarea de fond a ziariştilor din redacţia vizitată cu privire la organizaţia
respectivă32.

30
George David, op. cit., p. 261.
31
Coman Mihai - Societatea cucerită de comunicare - Editura Polirom, laşi, 2000, p. 122.
32
Coman Mihai - Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare - Editura Polirom, laşi,
1999, p. 159.

45
 În planificarea şi organizarea vizitelor la redacţii, specialistul de relaţii publice
trebuie să evite cu stricteţe crearea unor relaţii preferenţiale cu anumite mass-media,
deoarece în acest caz, organizaţia sa va fi percepută ca având o poziţie partizană în
competiţia din lumea presei.
10. Vizita ziariştilor la sediul organizaţiei (,,ziua uşilor deschise”)
Vizitele la sediul organizaţiei, destinate unor grupuri de ziarişti, reprezintă o
modalitatea foarte eficace de prezentare a rolului, misiunilor şi specificului respectivei
organizaţii, deoarece în cadrul lor ziariştii pot vedea ,,pe viu” cum se desfăşoară
anumite activităţi, cum acţionează membrii organizaţiei, care sunt condiţiile în care
aceştia îşi desfăşoară activitatea, cum funcţionează tehnica şi echipamentele acesteia,
etc.
Vizitele organizate pentru ziarişti la sediul organizaţiei permit atingerea a două
obiective33 :
a) Crearea de ocazii pentru apariţia în presă a unor relatări pozitive.
b) Punerea în temă a ziariştilor cu privire la specificul organizaţiei. Vizite ale
ziariştilor pot fi organizate în ocazii ca:
■ Aniversarea unor momente importante din activitatea organizaţiei.
■ Lansarea unei noi activităţi importante (un produs nou, o doctrină nouă, un nou
concept de organizare a activităţii, etc.).
■ O sărbătoare religioasă cu semnificaţii speciale pentru organizaţie, etc.
Activităţile pe care trebuie să le efectueze specialistul de relaţii publice pentru
pregătirea vizitei sunt34 :
■ Să realizeze un plan privind modul de desfăşurare al vizitei.
■ Să propună conducerii organizaţiei data de desfăşurare, activităţile care vor fi
prezentate ziariştilor, traseul de desfăşurare, persoanele care vor fi implicate în
desfăşurarea vizitei.
■ Să participe efectiv la pregătirea vizitei sub toate aspectele.
■ Să anunţe din timp mass-media.
■ Să propună şi să organizeze pregătirea prealabilă a persoanelor din organizaţie
care vor fi implicate în contacte cu ziariştii.
■ Să planifice şi să pregătească personalul de însoţire pentru grupul de ziarişti,
dacă se preconizează participarea în număr mare a acestora.
■ Dacă este cazul, să pregătească dosare de presă pentru ziarişti.
■ Să aibă în vedere pregătirea unei încăperi în care, dacă pe timpul vizitei apare
necesitatea organizării unui briefing de presă, să poată fi desfăşurată o asemenea
activitate.
Personalul de însoţire se selectează din cadrul organizaţiei. La selectarea şi
instruirea personalului de însoţire se au în vedere următoarele cerinţe35:
■ Însoţitorii trebuie să dea dovadă de politeţe faţă de ziarişti, să fie cooperanţi,
deschişi, să anticipeze nevoile ziariştilor.
■ Însoţitorii trebuie să asigure legătura dintre ziarişti şi personalul organizaţiei;
însoţitorii nu difuzează ei înşişi informaţii decât în măsura în care pot face acest lucru în
nume propriu şi pe răspundere proprie;
■ însoţitorii trebuie să cunoască foarte bine traseul de urmat şi regulile de bază
stabilite pentru ziarişti; ei se preocupă de acompanierea ziariştilor pe traseul stabilit
prealabil.

33
Coman Mihai, op. cit., p. 160.
34
George David, op. cit, p. 264.
35
George David, op. cit., p. 265.

46
 11. Opinia publică
11.1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice ale opiniei publice
În studiul relaţiilor publice ne întâlnim adesea cu noţiunea de ,,opinie publică”. În
ceea ce priveşte activitatea de relaţii publice, se poate spune că opinia publică este în
acelaşi timp o cauză şi un efect al aceleiaşi activităţi. Astfel, în primul caz, o opinie
publică puternică afectează într-un fel sau altul deciziile conducerii unei organizaţii. În al
doilea caz, un obiectiv bine definit al celor mai multe programe şi strategii de relaţii
publice îl reprezintă influenţarea opiniei publice, deci schimbările în opinia publică
produse în acest mod, sunt un efect al activităţii de relaţii publice.
Termenul de ,,opinie” îşi are originea etimologică în lat. ,,opinio” derivat din verbul
,,opinari”, care are sensul de a ,,crede”; aşadar opinia, inclusiv opinia publică, nu este
altceva decât o aprecierea subiectivă a unei probleme care, de cele mai multe ori,
constituie subiect de controversă36.
După unii autori, opinia publică constituie ,,o componentă esenţială a vieţii sociale
şi este compusă dintr-un complex de procese psihosociale , supuse unor determinări şi
condiţionări multiple”. Cunoaşterea lor are importanţă atât pentru sesizarea şi
exploatarea mecanismelor sociale, pentru înţelegerea acţiunilor grupurilor, maselor, cât
şi pentru conturarea unor programe de acţiune socială şi elaborarea de prognoze cu
caracter social. ,,Fiind unul din fenomenele psihosociale de masă, acelea ale căror
efecte sociale sunt cele mai întinse şi cele mai manifeste, opinia publică se manifestă
ca un important mijloc de reglementare a conduitelor şi relaţiilor sociale, ca factor de
apreciere, al diferitelor fenomene şi totodată ca un veritabil stimulator al acţiunii
sociale”37.
Opiniile nu apar decât în interacţiunea dintre o persoană şi o alta, dintre o
persoană şi un grup, şi de asemenea, au un rol în interacţiunea socială. Ele aparţin
întotdeauna. indivizilor şi, ca atare, exprimă personalitatea acestora, iar manifestarea
lor într-un context social care le face posibile, le dă o semnificaţie aparte şi le întăreşte.
La nivel general, opiniile reprezintă o expresie a societăţii în care sunt formulate.
Potrivit lui J. Stoetzel, opiniile aparţin, deopotrivă, domeniului de activitate al
psihosociologiei şi sociologiei.
Căutând să definim conceptul de opinie publică, trebuie să luăm în considerare o
serie de elemente care dau contur şi consistenţă acestei noţiuni.
Astfel, unii autori38 apreciază că ,,opinia publică exprimă punctul de vedere unic
condiţionat, nu de tabere opuse în cadrul aceluiaşi clan, ci de convergenţă în ceea ce
priveşte conţinutul părerilor”. Acest lucru este adevărat, deoarece la nivel naţional există
partide politice cu orientări opuse şi care emit o serie de păreri exprimate în doctrine,
ideologii, etc., însă opinia publică nu se divide după criterii sociale; în anumite privinţe
ea este unică pentru cea mai mare parte a populaţiei.
Este cunoscut faptul că opinia publică este o formă de manifestare a conştiinţei
oamenilor şi se defineşte prin caracterul generalizat al aprecierilor, al părerilor enunţate,
însumând astfel, valori cognitive, ca şi convingeri morale, ce se manifestă în conduite,
în relaţiile de convieţuire socială. Opinia publică este un fenomen de masă, dovedit de
faptul că oamenii, în acţiunile lor, sunt nevoiţi să ţină seama de opinia publică,
asemănată adeseori cu o ,,forţă publică”, ce nu îşi găseşte nicăieri corespondent.

36
George David, op. cit., p. 64.
37
Jean Stoetzel - Sondajele de opinie publică - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.
3-5
38
A. Bondrea- Opinia publică, democraţie şi statut de drept - Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1996,p. 35.

47
 În altă ordine de idei, putem afirma că opinia publică este specifică unui anumit tip
de societate apărut pe parcursul istoriei. Astfel, opinia publică poartă amprenta modului
de viaţă, structurii sociale şi economice din perioadele antice, medievale sau capitaliste,
cu tot cortegiul lor de forme de manifestare.
De altfel, Aurelian Bondrea, în lucrarea citată afirma că: ,,.,.nu există opinie publică
,,în general” în afara şi deasupra acestei realităţi în continuă mişcare, ceea ce
înseamnă că opinia publică reflectă în ultimă instanţă, natura şi tendinţele societăţii
date”.
Acest lucru presupune că opinia publică este un factor de configurare al relaţiilor
care se stabilesc între cetăţeni, pe de o aparte, şi guvernanţi, pe de altă parte.(
Noţiunea de guvernanţi exprimă totalitatea funcţionarilor din sistemul organelor statului,
cuprinzând atât puterea legislativă, cât mai ales puterea executivă şi judecătorească).
Din punctul de vedere al celui ce studiază dimensiunea socială a relaţiilor publice
în care unul din elemente îl constituie o instituţie a statului, opinia publică apare ca un
veritabil factor care le dă contur. Ca urmare a faptului că societatea este compusă din
grupuri diversificate care opinează în maniere diferite, opinia publică va fi stratificată,
mergând de la exigenţă absolută până la toleranţă maximă, în raport de ceva sau
cineva. Cel care desfăşoară activitatea de relaţii publice într-o instituţie a statului va
trebui să găsească un răspuns într-o chestiune esenţială: care este contribuţia
mijloacelor de informare în masă, a grupurilor formale şi informale, a liderilor acestor
grupuri la formarea şi menţinerea opiniei publice, îndeosebi atunci când opinia se
urmăreşte a fi creată sau canalizată împotriva ordinii de drept, împotriva respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului? Va fi un real folos opinia publică
orientată împotriva comportamentelor deviante, întrucât la aceasta aderă un număr
mare de oameni. Funcţionarul statului îi va angrena pe aceştia într-o structură de relaţii
sociale, dar şi de prietenie, în scopul răspândirii spiritului democratic de ordine39.
În strânsă legătură cu opinia publică este şi un alt factor care configurează relaţiile
publice în care sunt implicate instituţii (organizaţii) aparţinând statului. Este vorba de
stabilitatea şi toleranţa socială. Acţiunea acestui factor este deosebit de stimulatoare
pentru un larg cadru al relaţiilor respective.
Stabilitatea şi toleranţa socială sunt noţiuni ce exprimă fenomene sociale aflate în
interdependenţă. Lipsa de toleranţă în vechiul regim s-a repercutat atât în conduita
individului, cât şi în relaţiile interumane, în calitatea şi nivelul relaţiilor dintre organele de
stat şi publicul larg. Acest fapt a dus la înstrăinarea regimului şi la înlocuirea cu statul de
drept; în acest tip de stat temeiul stabilităţii, al ordinii de drept este, evident, legea.
Aplicarea ei este obligatorie în raport cu fapta comisă, dar aceasta nu presupune
rigiditatea faţă de individ. Toleranţa este dată de o stare de echilibru în sufletul
cetăţeanului în relaţiile cu ceilalţi, cu societatea, cu statul.
Manifestarea toleranţei este expresia faptului că legea e de partea omului, nu
împotriva sa. O asemenea atitudine plină de înţelegere pentru om îl apropie de
instituţiile statului şi va spori încrederea în ele. Dar a fi tolerant nu înseamnă a fi
îngăduitor cu cei care au comis deja încălcări ale legilor, nu înseamnă a fi inegal în
soluţii în raport cu faptele comise; ea presupune, în mod cert, capacitatea de a înţelege
şi accepta, în anumite limite, unele oscilaţii, o anumită nesiguranţă temporară a unor
persoane de a-şi controla riguros comportamentul, de a se încadra în cerinţe - ceea ce
nu înseamnă acceptarea abaterii de la rigoarea comportamentului în raport cu gradul
cel mai înalt de corectitudine. Desigur, chiar şi toleranţa trebuie cât de cât normată în
raport cu fiecare individ în parte. Toleranţa nu înseamnă, deci, indiferenţă, nepăsare,
39
Stancu Şerb şi Colectiv - Relaţia cu publicul - Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1995, p.
52.

48
inactivitate ci un mod elastic de a fi în raporturile cu semenii, de a stabili relaţii
democratice cu cei din jur, în scopul asigurării stabilităţii şi echilibrului unei convieţuiri
sociale şi civilizate în cadrul normelor democratice.
În fine, o ultimă caracteristică a opiniei publice este aceea că ea reprezintă un
fenomen istoric, care prinde contur în funcţie de condiţiile economice şi social-politice
ale perioadei pe care o parcurge.
Ţinând seama de modul în care se formează, de impactul deosebit pe care îl are
asupra vieţii societăţii, apreciem că opinia publică poate fi considerată drept o forţă
deosebită, a cărei cunoaştere se impune.
Aurelian Bondrea defineşte opinia publică40: ,,o categorie sociologică prin care se
exprimă ceea ce este general, comun în gândirea, atitudinea şi acţiunile practice ale
oamenilor faţă de rezolvarea diferitelor probleme de interes general ale vieţii politice,
economice şi sociale: opinia publică se formează în raport cu interesele sau
comunitatea de interese a mai multor categorii sociale, faţă de diferitele evenimente şi
probleme ale vieţii sociale”.
11.2. Noţiunile de opinie şi public tipuri de public
Pentru a defini noţiunea de opinie publică, trebuie făcută distincţia între opinia
publică propriu-zisă şi opinia exprimată în public. Opinia personală exprimată în public
trebuie să primească girul inteligenţei colective a comunităţii, pentru a deveni opinie
publică.
Opinia publică apare, deci, ca un arbitru, ca o conştiinţă de sine, ca un fel de
tribunal lipsit de putere juridică, dar de temut.
Se pot distinge diferite grade de opinie, după cum aceasta exprimă o judecată
probabilă, o posibilitate sau un adevăr.
Opinia este divizată. Atunci când ea tinde să devină unanimă şi când opoziţia tinde
să dispară, ea se transformă într-o credinţă profundă, într-un mit.
Unii autori afirmă că pot distinge patru forme de opinie41:
1. opinie clar exprimată, căreia i se face o largă publicitate;
2. părere verbală exprimată în şoaptă, părere ce îmbracă o formă de tipul
zvonurilor;
3. aprobarea generală sau referendumul;
4. referendumul cu vot obligatoriu.

Concluzionând, apreciem că opinia publică reprezintă o părere, o credinţă sau o

realitate expusă în public şi căreia nu este nevoie neapărat să i se dea girul
colectivităţii.
Opinia angajează doar persoana care a vehiculat-o şi constituie un mod de
manifestare specific fiecărui individ integrat în viaţa socială.
Sub aspectul noţiunii de ,,public” există mai multe accepţiuni. Publicul poate fi
constituit în întreaga naţiune, de un grup social distinct, o mulţime structurată sau de
către câteva persoane.
Este adevărat faptul că ,,public” poate însemna, în anumite condiţii, chiar întregul
popor. Este cazul opiniilor publice care se formează în legătură cu noţiunile de ţară,
naţiune, integritate teritorială, demnitate naţională42, etc.
Conform clarificării făcute de James E. Grunig43 există trei tipuri de public:

40
A. Bondrea, op. cit, p. 43.
41
Şerb Stancu, op.cit., p. 97.
42
Şerb Stancu, op. cit, p. 98-99.

49
 1. publicul latent - acele grupuri care se confruntă cu o problemă ca rezultat al
acţiunilor unei organizaţii, dar care nu reuşesc să recunoască singure acea problemă;
2. publicul conştient - acele grupuri care realizează singure că există o problemă;
3. publicul activ - acele grupuri care nu numai că sesizează problema, dar fac ceva
în legătură cu ea. La rândul lui, publicul activ poate fi împărţit în trei categorii:
a) public pentru toate problemele - publicul care este activ în toate problemele
ce afectează o organizaţie. Un exemplu este acel public care se opune din principiu
organizaţiei şi, prin urmare, încearcă să zădărnicească toate acţiunile acesteia. Aşa
sunt organizaţiile antinucleare, de pildă, care se opun activităţii tuturor companiilor
implicate în utilizarea de materiale nucleare, indiferent de rezultatul benefic al acţiunilor
acestora.
b) public pentru o singură problemă - publicul care este activ doar într-o singură
problema sau într-un număr restrâns de probleme. Aşa sunt. de exemplu, activiştii
campaniei de salvare a balenelor. Ei nu se opun unei organizaţii în sine, ci doar
activităţilor contrare punctului de vedere asupra ocrotirii balenelor; în fapt, ei pot fi
sprijinitori de nădejde ai unei organizaţii, dar oponenţi hotărâţi faţă de una sau unele
activităţi ale acesteia, ca de exemplu, participarea directorilor de companii la
achiziţionarea de acţiuni ale companiilor în condiţii mai avantajoase faţă de restul
salariaţilor.
c) public pentru probleme fierbinţi - publicul implicat în dezbaterea unei chestiuni
,,spinoase”, de larg interes şi care de obicei se bucură de o prezentare în mass-media.
Un exemplu poate fi campania împotriva deţinerii de câini ce aparţin unor rase
periculoase.
Pe lângă aceste tipuri de public, Grunig mai defineşte încă o categorie: publicul
apatic, care de fapt nu este preocupat de nici o problemă şi care, la urma urmei, din
punctul de vedere al studierii opiniei, nici nu poate fi considerat un public. Cu toate
acestea, unii teoreticieni ai relaţiilor publice susţin că acest public este o grupare ce
trebuie să stârnească interesul practicienilor, deoarece oricine din această categorie
este un potenţial subiect interesat într-o problemă dată.
Când o organizaţie sau publicul ei se comportă în aşa fel încât celălalt partener în
relaţie suferă o influenţă, atunci apare o problemă. Publicul este o creaţie a unor situaţii
specifice şi a problemelor sau împrejurărilor pe care ele le cauzează. Prin urmare, nu
există o ,,situaţie” în general sau un ,,public” în general. Această constatare ne permite
să definim publicul unei organizaţii din două puncte de vedere:
■ mai întâi, un public este definit prin luarea în considerare cu foarte mare atenţie
exact a acelor indivizi care vor fi afectaţi de strategiile şi activităţile acelei organizaţii;
■ în al doilea rând, prin studierea mediului în care acţionează organizaţia, avem
posibilitatea să identificăm grupurile sau organizaţiile ale căror opinii şi
comportamente vor afecta în mod semnificativ organizaţia.
În mod ideal, un program de relaţii publice, ar trebui să se adreseze chiar
persoanei sau persoanelor a căror opinie personală este supusă opiniei publice şi, deci,
a comportamentelor grupului. Comunicarea directă cu aceste persoane este însă
rareori posibilă, aşa că va trebui să comunicăm cu publicul cheie, adică acela care este
cel mai afectat de o problemă dată. Pentru a putea comunica eficient cu ele, trebuie să
determinăm:
■ cine face parte din acest public specific fiecărei probleme date;
■ care sunt cele mai bune mijloace de comunicare cu persoanele (grupurile)
respective.
43 nd
G. E. Grunig, T. Hunt - Managing Public Relations - Holt, Rinechart and Winston, 2 edition,
1992, p.115.

50
 11.3. Formarea şi stimularea opiniei publice
Formarea opiniei publice depinde de formarea - în prealabil – a unor opinii
individuale; aşadar, pentru a obţine o schimbare a opiniei publice în sensul dorit,
specialistul trebuie să acţioneze în realitate asupra opiniilor individuale.
Specialistul de relaţii publice trebuie să influenţeze opinia publică în anumite
chestiuni referitoare la organizaţia sa; el trebuie, mai întâi, să stabilească ce fel de
comportamente vrea să obţină în urma activităţii sale de relaţii publice. 0 dată stabilite
comportamentele dezirabile, urmează definirea căilor prin care pot fi influenţate în
sensul dorit, deoarece modificarea acestora, poate antrena schimbarea
comportamentului. Prin urmare, acţiunea de influenţare cerută specialistului de relaţii
publice se manifestă doar la nivelul opiniilor, deoarece atitudinile şi credinţele pot fi
afectate cu din ce în ce mai multă dificultate.
Pentru aceasta există trei căi principale de influenţare a opiniei publice44:
1. Conservarea opiniei publice favorabile: indivizii care deja sunt alături de
organizaţia noastră nu mai trebuie convinşi; singurul lucru pe care-1 avem de făcut este
ca din când în când să le dăm atenţia cuvenită, pentru a preveni erodarea opiniei
favorabile şi pierderea sprijinului lor.
2 Cristalizarea opiniei publice latente sau neformate: aceasta este principalul
câmp de bătălie pentru toţi acei care încearcă să influenţeze opinia publică într-un fel
sau altul. Într-o campanie electorală, de exemplu, cei mai mulţi bani sunt cheltuiţi pentru
a-i atrage pe cei indecişi într-o tabără sau alta. Prin urmare, şi pentru specialistul de
relaţii publice aceasta este o cerinţă foarte importantă, deoarece aici, în rândul
indecişilor, sunt mulţi suporteri potenţiali, a căror transformare în suporteri reali nu
necesită decât o campanie de informare bine condusă.
3. Neutralizarea opiniei publice: această activitate este cea mai dificilă, pornind de
la premisa că schimbarea unor opinii în contrariul lor nu este la îndemâna oricui. Cel
mai bun efect pe care putem să-l obţinem prin activitatea de relaţii publice, este de
obicei să neutralizăm aceste opinii ostile şi în consecinţă, să atenuăm sau să eliminăm
manifestările comportamentale ostile organizaţiei noastre, generate de aceste opinii.
Aproape orice subiect asupra căruia trebuie să decidă puterea legislativă sau
executivă poate fi un subiect public dacă există un număr semnificativ de persoane
interesate în această privinţă. Atitudinile lor sunt adeseori simulate sau fortificate din
exterior de anumite organizaţii-un ziar care desfăşoară o campanie împotriva sau în
sprijinul unei chestiuni, un grup de presiune, o organizaţie guvernamentală sau oficială,
etc.
O dată ce o problemă este delimitată ca fiind de interes public, un număr oarecare
de oameni vor începe să-şi formeze opinii despre ea. Dacă opiniile sunt exprimate
public de către un număr suficient de indivizi, începe să apară o opinie publică despre
acel subiect, discuţia publică a unei chestiuni este o condiţie neapărat necesară pentru
cristalizarea unei opinii publice.
Numărul persoanelor care îşi vor forma o opinie despre o problemă, precum şi
tipul de opinie pe care şi-o vor forma, depind, pe de o parte, de cunoştinţele, atitudinile
şi valorile lor preexistente; pe de altă parte, depind de situaţiile specifice în care se află
fiecare în mod individual; în fine, ele mai depind şi de un număr de factori de mediu.
În ceea ce priveşte cunoştinţele şi atitudinile preexistente, deseori este
surprinzător să constatăm că multe persoane nu sunt informate cu privire la probleme
majore şi, prin urmare, nu au nici o atitudine în această privinţă.
În fine, valorile au o importanţă considerabilă în ceea ce priveşte determinarea
posibilităţii ca oamenii să-şi formeze opinii asupra unei chestiuni anume.

44
George David, op. cit., p. 72-73.

51
 Factorii de mediu, la rândul lor, joacă un rol important în formarea atitudinilor şi
opiniilor. Cea mai cuprinzătoare este influenţa mediului social imediat: familia, prietenii,
vecinii, locul de muncă, biserica, şcoala. De regulă, indivizii îşi modelează atitudinile în
conformitatea cu cele predominante în grupurile sociale cărora le aparţin45.
Grupurile de presiune (interes) joacă şi ele un rol important în formarea şi
dezvoltarea opiniei publice cu privire la problemele care sunt relevante pentru ele
însele. Aceste grupuri pot fi interesate de chestiuni politice, economice sau ideologice şi
adesea acţionează prin intermediul mass-media, precum şi pe cale orală, în încercarea
lor de a influenţa atitudinile.
Liderii de opinie (membri ai unui grup, ale căror afirmaţii, păreri, etc. sunt
respectate de către ceilalţi membri) joacă şi ei un rol major în definirea chestiunilor
importante şi în influenţarea opiniilor individuale cu privire la acestea. Liderii politici, de
exemplu, pot face o problemă naţională dintr-o chestiune relativ necunoscută, dacă ei
consideră că trebuie să atragă atenţia asupra acesteia. În acest demers, popularizarea
unor simboluri sau a unor sloganuri este foarte eficientă şi utilizată pentru influenţarea şi
uniformitatea opiniilor.
Liderii de opinie nu trebuie confundaţi cu figurile proeminente din viaţa publică.
Pentru specialistul de relaţii publice, este foarte importantă depistarea liderilor locali de
opinie şi comunicarea cu ei, deoarece aceştia pot influenţa în mod hotărâtor acceptarea
şi neacceptarea organizaţiei de către grupul respectiv. De regulă, membrii unui grup nu
receptează nemijlocit mesajele care le sunt adresate, ci prin intermediul liderilor lor de
opinie.
În consecinţă, se poate spune că opinia publică mai este supusă, de asemenea, şi
unor influenţe complexe, rezultate din interacţiunea tuturor factorilor enumeraţi mai sus,
precum şi a unor factori conjuncturali şi care, împreună, au o contribuţie substanţială în
formarea şi schimbarea opiniei publice în legătură cu un anumit subiect.
11.4. Rolul mijloacelor de informare în masă în formarea opiniei publice
,,Trăim într-o lume în care volumul, diversitatea, viteza şi libertatea de circulaţie a
informaţiei reprezintă indicatori de bază ai stadiului de dezvoltarea a unei societăţi.
Aceşti factori au ajuns să exprime, într-o relaţie de directă proporţionalitate,
performanţele economice ale statului, precum şi gradul lor real de democraţie”46.
Reputatul psiholog Alvin Toffler apreciază că astăzi, dar mai ales în viitor,
informaţia este net predominantă, chiar dacă de-a lungul istoriei, forţa represivă şi banul
au avut întâietate47.
Se poate afirma, fără posibilitatea de a greşi, că în epoca actuală nu se poate
vorbi de opinie publică fără a avea în vedere mass-media, ca principal factor de
transmitere a informaţiei către public, cu posibilităţi nelimitate de influenţare sau de
formare a acesteia.
Din punct de vedere istoric, inventarea tiparului şi punerea sa la dispoziţia omenirii
a constituit o primă formă moderna de influenţare a opiniei publice. Cantitatea de
informaţie care ajungea la public era cu mult mai mare decât în cazul comunicării
verbale sau prin scris.
Extraordinara invenţie a lui Marconi, radioul, aducea o primă breşă în monopolul
transmiterii informaţiei deţinut până atunci de presa scrisă. Deşi impactul apariţiei
45
Cristina Coman - Relaţii publice. Tehnici de comunicare cu presa - Editura All, Bucureşti, 1999,
p. 179.
46
Ion Bucheru - Fenomenul televiziune - Editura Fundaţiei ,,România de Mâine”. Bucureşti, 1997,
p. 50.
47
Alvin Toffler - Puterea în mişcare - Editura Antet Bucureşti, 1995, p. 27.

52
acestui ,,copil minune” care a fost radioul era formidabil, se poate spune că, o vreme,
cele două mijloace de informare în masă au coexistat şi, uneori s-au întrepătruns.
Însă atât presa scrisă, cât şi radioul, au primit o lovitură extraordinara o dată cu
apariţia televiziunii. Această nouă etapă avea să consfinţească apariţia unui nou canal -
audiovizualul.
Dezvoltarea televiziunii, dar şi a radioului, a fost explozivă, iar impactul asupra
celorlalte mijloace de informare în masă a fost pe măsură.
Posibilităţile oferite de televiziune fac din aceasta un element fundamental în
dinamica formării opiniei publice.
Nu mai puţin adevărat este şi faptul că anumite persoane sau grupuri, care deţin
controlul acestui mijloc de informare, au reuşit să-l transforme într-o armă deosebit de
eficace în controlul mulţimilor sau al unor structuri sociale. Exemplul cel mai elocvent
este transmisia şi conducerea evenimentelor din decembrie 1989 din România cu
ajutorul televiziunii publice.
Din punctul de vedere al formării opiniei publice, complexul mass-media este
principala verigă; în viaţa economică şi socială a ţării, acest complex devine din ce în ce
mai important, cu atât mi mult cu cât societatea informatizată pe care o creăm a ajuns
aproape la apogeu, iar la orizont se prefigurează o nouă provocare - robotizarea.
Pentru analiza acestui fenomen, ne vom opri asupra principalelor forme de abatere
de la informarea exactă, strict obiectivă, încercând să definim persuasiunea,
manipularea. dezinformarea, intoxicarea.
l. Persuasiunea este acţiunea prin care autorul de mesaj pledează pentru o idee
sau o teză, încercând să acrediteze o opinie. Operaţiunea nu conţine o intenţie
negativă, nu are nimic reprobabil în sine, dovadă fiind chiar actul justiţiei, care
recunoaşte şi include în structura sa pledoaria, adică încercarea de a pune în lumină,
prin argumentaţii, faptele ce susţin un punct de vedere.
2. Manipularea reprezintă varianta malefică a persuasiunii şi se caracterizează
prin apariţia intenţiei negative, prin încălcarea normelor deontologice, prin
ascunderea, trunchierea sau deformarea cu bună ştiinţă a faptelor obiective,
transformă mesajul într-o minciună, totală sau parţială48. Ceea ce dă forţă deosebită
actului manipulator prin audiovizual este credinţa omului în ceea ce ,,a văzut cu ochii
lui”; de aceea chiar o campanie concertată de presă (scrisă) nu prea are multe şanse
de a contracara manipularea televizată. Formele sub care se întâlneşte manipularea,
de regulă, sunt:
a. manipularea punctuală - printr-un mesaj anume - este opera unei emisiuni.
b. manipularea semi-punctuală - o serie de emisiuni pe o anumită temă, intră în
politica unei redacţii sau a unui departament.
c. manipularea de durată - prin orientarea constantă într-o anumită direcţie a
postului respectiv49.
Un mesaj manipulator se poate realiza printr-o serie de procedee, dintre care:
a. Folosirea posibilităţilor montajului (se elimină în special elementele esenţiale
definitorii), transformarea negaţiei în afirmaţie prin ciupirea din imagine şi sunet a unui
,,nu”, etc.
b. Folosirea unor elemente incompatibile în alcătuirea mesajului, tocmai ca
sinteza să nu se producă, astfel sunetul şi imaginea se contrazic.
c. Folosirea paginaţiei - un eveniment foarte important este ,,împins” spre sfârşitul
emisiunii informative, prezentându-se în deschidere fapte minore, lipsite de importanţă.

48
lon Bucheru, op. cit, p 16.
49
lon Bucheru, op. cit, p.118.

53
 d. Folosirea omisiunii - cea mai eficientă metodă de manipulare - constă în
ocolirea premeditată şi refuzul prelungit de reflectare a unei anumite realităţi50.
Manipulatorul procedează astfel încât falsul să nu poată fi depistat, iar iluzia de
corectitudine să fie perfectă.
3. Dezinformarea reprezintă suprimarea brutală a oricărei obiectivităţi,
abdicându-se, uneori, chiar şi de la elementarele precauţii de credibilitate, astfel putând
deveni prohibitive fapte, fenomene sociale, politice, economice, culturale, zone
geografice, persoane, curente de gândire, etc. iar atunci când sunt prezentate,
interpretarea acestora se face după criteriile impuse de putere51.
Forma prin care se exercită preponderent dezinformarea este cenzura, aceasta
reprezentând împărţirea semnalelor realităţii în indifuzabile şi nedifuzabile, după criterii
politice.
Cenzura nu trebuie confundată cu viza profesională firească pentru optimizarea
finală a mesajului, prin prevenirea pericolului de subiectivism pătimaş sau de
distorsionare a comunicării din nepricepere, comoditate, insuficientă informare. etc.
4. Intoxicarea constă în suprasaturarea opiniei publice cu informaţie falsă, în
blocarea canalelor de comunicare cu mesaj mincinos distorsionat, fie pentru a pregăti
(sau deruta) opinia publică pentru o lovitură de proporţii, fie pentru a discredita un mesaj
corect, previzibil şi aşteptat; astfel, publicul va fi ,,anesteziat” pentru a accepta o
diversiune majoră sau va fi făcut neîncrezător, şi chiar ostil, în faţa unui adevăr ce
urmează a i se comunica52.
Prin presa scrisa, lon Bucheru, foloseşte următoarele tehnici pentru
dezinformare:
a) Selectarea ştirilor - criteriile de selecţionare aparţin celor care au deja o
anumită inf1uenţă în structurile sociale şi o vor face în funcţie de interesele care sunt
lezate.
b) Orientarea ştirilor - prin emiterea unor componente ale mesajului iniţial.
c) Plasarea ştirilor - pagina pe care apare o ştire contribuie la aducerea acesteia în
atenţia opiniei publice sau la aruncarea ei în anonimat.
d) Influenţarea prin titluri, selecţia fotografiilor şi explicaţiile care le însoţesc pot
afecta semnificativ atitudinea publicului.
e) Editorialul - poate contribui nu numai la afirmarea unei personalităţi, ci şi la
transformarea ei în lider de opinie al publicului care împărtăşeşte punctul de vedere al
editorialului respectiv.
f) Producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase prin:
■ Dozajul savant de jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună (primele
determină mai uşor acceptarea celorlalte);
■ Prezentarea unui contra-adevăr neverificabil din cauza lipsei de martori;
■ Slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică,
Plecând de la faptul că în fiecare grup există diferenţe între indivizi din punct de
vedere al comunicării, o dezinformare eficientă prezintă drept valori sociale
fundamentale fie valori care-i sunt favorabile sursei, fie cele marginale în raport cu
interesele publicului căruia i se adresează.

50
lon Bucheru, op. cit, p 119
51
lon Bucheru, op. cit, p.121.
52
lon Bucheru, op. cit, p. 122.

54
 Capitolul III - INTERVIUL

1.Ce este interviul?

Interviul este acea conversaţie planificată şi controlată între două sau mai
multe persoane care are un anumit scop, cel puţin pentru unul dintre participanţi,
şi în cursul căreia ambele părţi vorbesc şi ascultă pe rând. Întâlnirile întâmplătoare
pe culoare, în lifturi, pe străzi sau oriunde în altă parte pot conduce la conversaţii,
dar nu pot fi considerate interviuri a atare, pentru că definiţia mai sus prezentată
foloseşte noţiunile de scop, planificare şi control a conversaţiei. Pentru a fi
eficient, un interviu trebuie să aibă un scop, să se realizeze conform unei
planificări şi să permită o interacţiune controlată.

2. Scopul interviului
Scopul interviului poate fi unul specific şi anume selectarea pentru un loc
de muncă, ascultarea unei cereri, analiza activităţii etc. Toate interviurile vor avea ca
obiective: obţinerea de informaţii, transmiterea lor şi clarificarea informaţiilor.
În esenţă, obiectivul general al interviurilor constă în schimbul de informaţii; în
funcţie de scopul lor, interviurile se pot clasifica
- după transmiterea informaţiilor ca fiind interviuri între profesor şi elev,
interviuri ziaristice, etc.;
- după identificarea schimbărilor de comportament şi de convingeri
(vânzări, educaţie, consulting, aprecierea performanţelor); după rezolvarea
problemelor sau deciziilor (interviuri pentru angajare, medicale, consultanţă,
proceduri de rezolvare a cererilor, discuţii părinţi - profesori);
- după cercetarea şi descoperirea de noi informaţii ( î n cercetările
academice, programe sociale, cercetarea pieţei, sondaje de opinie, interogatorii
de poliţie sau critică literară).

3. Structura unui interviu

Contrar opiniei generale, interviurile care au succes nu au loc întâmplător. Cei
care intervievează, precum şi cei care sunt intervievaţi, sunt persoane instruite pentru
acest tip de activitate, deoarece calităţile care se cer în acest caz nu sunt neapărat
înnăscute. Ele se instruiesc până când devin capabile să-şi îndeplinească rolul,
folosindu-se de un bun raţionament. Unele interviuri necesită o pregătire bună a
intervievatului şi a celui care intervievează, dar aceasta nu este o regulă generală.
Tipul de conversaţie implicat de interviuri împiedică acel tip de planificare detaliată,
posibilă pentru o discuţie în public.
Totuşi, cel puţin unul dintre participanţi va analiza cu grijă câteva întrebări
uzuale "de ce?, cine? unde şi când?, ce?, cum?", chestiuni premergătoare unui
interviu. Indiferent de scopul interviului, este esenţial ca deschiderea să fie făcută
cu grijă, pentru că de relaţia stabilită în primele minute va depinde foarte mult
succesul acestuia. Fără a răpi foarte mult timp, veţi avea nevoie să stabiliţi un
raport interpersonal şi să precizaţi conţinutul principal al interviului. Evident,
deschiderea va depinde de natura interviului şi va fi imposibil să acoperiţi toate
posibilităţile. Totuşi este esenţial, oricare ar fi alegerea, să fie dirijată cu sinceritate
pentru a nu-1 dezamăgi pe intervievat.
Căile de a începe un interviu:
- rezumă problema (din punctul de vedere al intervievatului sau/şi al celui care
intervievează). Această metodă e utilă când intervievatul cunoaşte vag
problema;

55
 - explică modul în care tu (cel care intervievează) ai descoperit problema.
Sugerează partenerului să discute cu tine. Acest lucru va ajuta să se
stabilească faptul că problema este comună şi încurajează o discuţie
cooperantă, obiectivă;
- cere un sfat sau un ajutor privind o problemă specială. Aceasta trebuie să fie
o cerere sinceră, altfel va părea un truc şi te va pune în dezavantaj;
- sugerează avantajele persoanei intervievate, care rezolvând problemele
acceptă propunerea ta. Cel care acordă interviul trebuie să fie sincer şi
corect faţă de persoana intervievată;
- începe cu fapte neobişnuite care solicită interes; este mai ales util în urgenţe
şi când persoana intervievată este mai apatică;
- fă referire la puncte de vedere cunoscute de către persoana intervievată
într-o anumită problemă.
- enunţă numele persoanei care te-a îndrumat către acest interviu. Este foarte
util când ai o cale de intrare pentru a cunoaşte persoana ce intervievează.
Prezentarea trebuie să fie discutată, iar persoana să fie respectată fără să profiţi
de recomandarea altei persoane;
- prezintă compania, firma sau grupul pe care îl reprezinţi. Acest fapt ajută la
creşterea prestigiului tău. De asemenea trebuie să existe un pretext pentru
vizita ta;
- solicită-i acordarea a 10 minute sau 30 de minute din timpul său. Fii la
obiect şi foarte clar;
- pune întrebări. Ele pot fi directe, în vederea obţinerii unei aprobări sau
indirecte. Aceste întrebări obligă persoana care intervievează să răspundă
şi automat să se implice.
Partea principală a unui interviu trebuie rezervată întrebărilor şi
răspunsurilor, pentru găsirea unor soluţii la probleme şi a încercărilor de a convinge
persoana intervievată să accepte ideea sau produsul tău. Este recomandabil să se
afecteze 95% dintr-un interviu de 30 de minute pentru această fază. În majoritatea
interviurilor, scopul persoanei care intervievează este mai degrabă de a conduce
discuţia decât de a interoga. Modul în care el pune întrebările şi în care vorbeşte şi
ascultă, influenţează direct starea persoanei intervievate, influenţând rezultatul
interviului. De aceea este important să se cunoască tipul întrebărilor de bază şi cum
se folosesc. O clasificare a tipurilor de întrebări ar putea fi următoarea:
3.1. Întrebarea directă sau întrebarea cu răspuns închis.
Acest fel de întrebare permite persoanei intervievate o foarte mică sau
inexistentă libertatea de a-şi alege răspunsul.
Avantaje: când răspunsurile la o problemă bine definită sunt specifice, atunci
întrebările directe sunt cel mai adesea folosite. Pentru a căuta fapte obiective sau date
biografice trebuie să cerem răspunsuri orientate pentru a le compara cu ale altor
persoane intervievate.
Dezavantaje: prin limitarea răspunsurilor, persoana intervievată nu este
încurajată să discute. Interviul bazat exclusiv pe acest tip de întrebări este rece, fără
acţiune şi face ca persoana intervievată să se simtă interogată mai degrabă decât
consultată, invitată să discute sau să dezvolte un subiect.
Întrebări bipolare sau întrebări da/nu. Dacă persoana doreşte să limiteze
răspunsurile potenţiale dincolo de limitele deja impuse de întrebările directe, ea
poate pune întrebare bipolară care limitează răspunsurile la una sau două
răspunsuri posibile, sau simplu da/nu.

56
 Avantaje: de fapt întrebările bipolare sunt o altă formă a întrebărilor
directe şi au aceeaşi utilitate. Folosite cu un anumit scop, ele pot furniza şi
scoate rapid la iveală o anumită informaţie.
Dezavantaje: răspunsurile sunt prea limitate faţă de natura întrebărilor. Când
sunt folosite incorect, ele forţează persoana intervievată să dea răspunsuri extrem
de confuze şi ambigue. O persoană intervievată dispusă să colaboreze, poate
răspunde cu sinceritate trecând peste limitele întrebării, însă o persoană lipsită de
încredere, va fi inhibată de un tip de întrebare şi va fi incapabilă să dezvolte un
răspuns. Persoana ce intervievează trebuie să fie conştientă de aceste obstacole.
Întrebarea dirijată. Acest tip de întrebare induce un răspuns categoric sau
aşteptat de persoana intervievată. Întrebările dirijate orientează, ghidează
persoana intervievată pentru a răspunde adecvat. În general, aceste întrebări sunt
formulate prin negaţie: "nu-i aşa că....?, nu credeţi că …?". De obicei, se primesc
răspunsuri afirmative sau în orice caz, este clar că se doreşte obţinerea unui da.
Avantaje: întrebările dirijate solicită un răspuns afirmativ; acest procedeu poate fi
modalitatea de acţiune pentru omul de afaceri. Dacă acesta foloseşte o serie de astfel de
întrebări, el poate orienta răspunsurile interlocutorului astfel încât acesta să-i accepte
ideea sau produsul. Utilizate cu subtilitate, - întrebările dirijate - pot fi foarte eficiente când
interviul are drept scop convingerea celuilalt.
Dezavantaje: acest tip de întrebări folosite agresiv sau fără discernământ pot face
ca persoana intervievată să se simtă constrânsă şi ofensată.
Întrebarea cu răspuns sugerat. Uneori acestea indică răspunsul dorit de
către persoana care intervievează.
Avantaje: în anumite situaţii, acest tip de întrebări fac cunoscute
sentimentele şi opiniile reale ale persoanelor. Totuşi ele sunt folosite atunci când
persoana care
intervievează încearcă să descopere abilităţile persoanei intervievate, rezistenţa la
încercările de a fi orientată, cât şi capacitatea de a-şi menţine propriile opinii şi
reacţiile
candidatului la stress.
Întrebarea cu răspuns deschis. Spre deosebire de întrebările
anterioare acest tip de întrebări permite persoanei intervievate maximum de
libertate în răspuns. Aceste întrebări încep de obicei cu "de ce, ce, cum, unde?".
Avantaje: aceste întrebări selectate cu grijă pot dezvălui o mare parte
din atitudinile, credinţele sau motivele unei persoane fără a fi orientată.
Dezavantaje: deşi întrebările deschise pot furniza persoanei ce
intervievează un ghid asupra abilităţilor intelectuale şi profesionale ale candidatului,
ele nu oferă posibilitatea selectării informaţiilor utile folosind prea mult timp pentru
obţinerea lor.
Întrebări ajutătoare. Acest tip de întrebare vine în sprijinul candidatului,
mai ales în situaţii de "blocaj mental" sau de neînţelegere a mesajului.
Avantaje: întrebarea ajutătoare ajută intervievatorul să fie prompt şi să
sprijine răspunsurile candidatului.
Dezavantaje: persoana ce intervievează ar trebui să nu acorde prea mult
timp de gândire sau să influenţeze răspunsul candidatului.
Întrebarea oglindă. Aceasta reflectă recepţia răspunsurilor date de
intervievat, funcţionând ca o oglindă pentru ambii participanţi la interviu sau rezumă
diferitele afirmaţii ale candidatului.
Avantaje: acest tip de întrebare este unul dintre cele mai eficiente moduri de a
realiza o comunicare reală. Persoana intervievată răspunde şi reacţionează la mesaj
imediat şi permite persoanei ce intervievează să verifice gradul său de înţelegere.

57
Aceste două avantaje întrunesc capacitatea de a asculta pe perioada interviului şi
ajută să se promoveze o atmosferă de lucru, de încredere reciprocă.
Dezavantaje: prezintă un real pericol atunci când se pun "cuvinte în gura"
persoanei intervievate.
Întrebarea de probă. Acest tip de întrebări se utilizează atunci când din
răspunsul iniţial dat la o întrebare lipseşte un detaliu sau se impune necesitatea unei
alte întrebări. Întrebările de probă încep deseori cu "de ce ?", aceasta fiind o
întrebare utilă prin ea însăşi, pentru ca persoana ce intervievează să nu o întrerupă pe
cea care vorbeşte şi să-şi continue discuţia.
Avantaje: pentru a pune în evidenţă mai multe detalii - exemple, ilustrări
explicaţii pentru a încuraja persoana intervievată să continue, pentru a face trecerea
de la general la particular, revenind la schema prestabilită a interviului când se abate
de la aceasta, pentru a încuraja persoana intervievată să atingă punctele specifice
mai degrabă decât să generalizeze.
Dezavantaje: folosite agresiv sau prea insistent acest tip de întrebări pot face
ca persoanele intervievate să se simtă anchetate.
Întrebarea ipotetică. Sunt utile întrebările ipotetice pentru a determina dacă
persoana intervievată poate face faţă în situaţii legate de modul de efectuare a muncii
sau pentru a descoperi dacă ideile sale vor putea fi puse în practică.
Avantaje: se utilizează pentru a descoperi atât prejudecăţile intervievatului cât
şi stereotipiile, atitudinile, credinţele şi valorile sale.
Dezavantaje: dacă situaţia imaginară este prea îndepărtată de realitate, va
releva prea puţin despre persoana intervievată şi este mai probabil ca persoana
care intervievează să fie evaluată prin inversarea rolurilor.
3.2. Ordonarea întrebărilor
Ţinând seama de tipul de întrebări pe care îl vei folosi, la fel de important este
şi ordonarea întrebărilor din interviu. Dacă se începe cu întrebări generale, de
principiu, trebuie să se continue cu întrebări din ce în ce mai specifice. Aceasta
este o ordonare "pâlnie". Ordonarea "pâlnie întoarsă" începe cu întrebări
specifice cu final închis şi continuă cu întrebări mai generale cu răspuns deschis.
Ordonarea "tunel" reprezintă o serie de întrebări similare. Acest tip de ordonare este,
în particular, potrivită când se urmăreşte obţinerea de răspunsuri specifice la fiecare
întrebare separată.
5.Tipurile de interviuri
În selecţia resurselor umane pot fi folosite diferite tipuri de interviuri după cum
urmează:
- structurate;
- nondirective sau nestructurate;
- mixte;
- comportamentale;
- sub stress.
Interviurile structurate se bazează pe câte un set de întrebări
predeterminate, întrebările sunt formulate înainte ca interviul să înceapă şi se pun
fiecărui solicitant. Acest gen de întrebări măreşte credibilitatea interviului, dar nu
permite intervievatorului să dezvolte un răspuns interesant, neobişnuit.
Interviurile nondirective sau nestructurate permit intervievatorilor să
dezvolte întrebările pe parcursul discuţiei. Scopul este stimularea solicitantului de a
vorbi deschis despre el însuşi şi, în felul acesta, de a-1 înţelege mai bine. Din
păcate această metodă este lipsită de credibilitatea interviurilor structurate
pentru ca fiecărui solicitant i se pun întrebări diferite. În plus un astfel de interviu
poate scăpa din vedere discutarea aspectelor cheie ale abilităţilor candidaţilor.

58
 Interviurile mixte folosesc o combinaţie de întrebări structurate şi
nestructurate. Întrebările structurate furnizează o bază informaţională ce
face posibilă compararea candidaţilor, iar cele nestructurate contribuie la
înţelegerea mai profundă a acestora şi evidenţierea diferenţelor dintre ei.
Interviurile comportamentale se bazează pe câte o problemă sau situaţie
ipotetică, la care solicitantul este rugat să dea soluţii. Sunt evaluate atât
răspunsurile cât şi modul de abordare. Validitatea acestei tehnici depinde de
măsura în care problema prezentată spre rezolvare se potriveşte cu cele din
postul vacant respectiv. In timpul interviului se vor nota nu numai răspunsurile
date de candidaţi dar şi reacţiile lor.
O altă clasificare a interviurilor poate fi făcută după anumite domenii de
activitate. Astfel se pot distinge interviurile de presă, de afaceri, de angajare, etc.
Toate acestea sunt diferite ca mod de interpretare, deşi scopul lor comun este
acela de a se obţine informaţii.
Din sfera interviurilor mai fac parte:
Interviul de informare. Acesta serveşte la culegerea datelor în vederea
rezolvării unei probleme anume sau pentru documentare. Este folosit de manageri
pentru a investiga cauzele unor deficienţe, de experţi pentru a studia anumite
atitudini ale angajaţilor, de reporteri pentru a scrie un material, etc.
Interviul de evaluare. La acesta participă un manager şi un subordonat,
după ce managerul şi, eventual, subordonatul au completat o fişă de evaluare.
Obiectivul interviului este acela de a constata realizări, dar şi de a depista
eventuale neconcordanţe între cerinţele şi rezultatele reale. Acest gen de interviu
se foloseşte şi în vederea elaborării pentru întocmirea unor planuri care să aibă ca
rezultat îmbunătăţirea activităţii subordonatului.
Interviul de admonestare. Se organizează atunci când, prin comportamentul
său, un angajat a încălcat politica firmei atât de grav, încât acest fapt face
necesară o
întâlnire oficială, documentată. Spre deosebire de interviul de evaluare, în cadrul
căruia este necesară exprimarea punctului de vedere al angajatului, în cursul
interviului de admonestare, comunicarea se face într-un singur sens. Angajatului
i se spune ce ar trebui să facă pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul şi ce
consecinţe are
nerespectarea acestor recomandări.
Interviul de consiliere. Se practică pentru a veni în sprijinul unui
angajat, ale cărui probleme personale îi afectează activitatea. Interviul de
consiliere nu înseamnă
numai oferirea unor sfaturi. Dacă cel care conduce interviul este o
persoană cu experienţă, va şti că majoritatea oamenilor au răspunsurile la
problemele care îi
frământă ascunse undeva într-un colţ al conştiinţei lor şi ceea ce le lipseşte este,
mai ales, şansa despre a vorbi deschis despre problemele lor.
Interviul de părăsire a instituţiei. Acest interviu reprezintă o categorie
specială de interviu de informare, care ar trebui să se regăsească în sistemul
de resurse
umane al oricărei instituţii. Angajaţilor care îşi anunţă intenţia de a părăsi instituţia
li se cere să aibă o întrevedere cu un specialist în domeniul resurselor umane, care,
prin intermediul unei baterii de întrebări bine gândite, le solicita opinia
referitoare la condiţiile de lucru din cadrul respectivei instituţii. Angajaţii care
părăsesc o instituţie
din proprie iniţiativă sunt, în general, sinceri în comentariile pe care le

59
fac şi sunt dispuşi să dezvăluie informaţii care ar putea îmbunătăţi situaţia colegilor
lor.
Interviul de selecţie sau de angajare. Este utilizat pentru a completa
datele deja cunoscute din curriculum vitae şi din recomandările puse la
dispoziţie de către candidat. Cu cât poziţia ierarhică este mai înaltă, cu atât devine
mai important interviul. Pentru funcţii de conducere se organizează două sau
mai multe interviuri.

6. Interviurile de presă53
De cele mai multe ori, în presă, indiferent ca este vorba despre cea scrisă
sau cea audio-vizuală, interviul poate semăna cu o conversaţie. În realitate nu este
vorba despre aşa ceva pentru ca atât intervievatorul, în speţă, ziaristul, cât şi
persoana intervievată, denumită generic sursă, cunosc motivele pentru care se află
faţă în faţă.
Primul urmăreşte chiar şi prin utilizarea unor simple glume să obţină
informaţia necesară, iar celălalt ştie că se află în postura de intervievat tocmai pentru
că jurnalistul nu doreşte altceva decât să intre în posesia unei anumite informaţii utile
în elaborarea unui material jurnalistic.
De multe ori, intervievarea este cât se poate de deschisă şi directă, dar există
şi situaţii dificile. Acestea pot fi întâlnite atunci când persoanele aflate în faţa unei
discuţii de genul interviului devin incomode sau tratează tema interviului cu
circumspecţie, ori sunt evazive şi chiar ostile în cazul în care subiectul adus în discuţie
este de natură să deranjeze anumite interese ale persoanei intervievate. Interviul de
presă ca şi alt gen de interviu comportă un anume set de reguli care nu este în mod
neapărat necesar, dar care ajută la realizarea unui interviu cât mai corect şi în acelaşi
timp cât mai bogat în informaţii. Acest set de reguli poate viza anumite aspecte cum
ar fi:
- Cunoaşterea de către ziarist a modului în care trebuie să arate articolul,
astfel încât să ştie ce informaţii să obţină. Întotdeauna, înainte de intervievare,
jurnalistul trebuie să cunoască ce informaţii esenţiale vrea să obţină de la o sursă,
înainte de interviu, acesta ar putea să se gândească la forma finală pe care o
poate lua articolul şi, în consecinţă, la informaţiile de care are nevoie. De
asemenea, ziaristul trebuie să reflecteze asupra formei articolului şi în timpul
interviului pentru că noile informaţii pe care le-ar obţine ar putea modifica materialul
publicistic. De recomandat este ca, în timpul interviului, intervievatorul să-şi noteze
indicii sau cuvinte - cheie care au rol de aide-memoire. Practic, acestea au avantajul
că întrebările pot deveni mai incisive eliminându-se şi efortul de a contacta din nou
sursa pentru a completa ceea ce s-a omis în timpul interviului.
- Documentare cât mai temeinică. Înainte de discuţia cu persoana care este
intervievată, este necesar să se afle cât mai multe despre persoana respectivă,
despre subiectul interviului şi despre orice altceva ce ar putea fi relevant în obţinerea
informaţiilor. Printre altele, acest fapt poate determina înţelegerea anumitor noţiuni
ştiinţifice precum şi evitarea inducerii în eroare din cauza conţinutului copleşitor de
informaţii.
- Utilizarea unor întrebări simple. De regulă, întrebările simple se referă la:
cine, ce, unde, când, cum, de ce. Dacă se primesc răspunsuri satisfăcătoare la
aceste întrebări, documentarea de bază va fi aproape gata. În documentarea privind
anumite evenimente, cea mai mare grijă trebuie să fie aceea de a construi o
cronologie a celor întâmplate. Acest lucru contribuie la posibilitatea jurnalistului

53
Rondall, D., Jurnalistul universal-Ghid practic pentru presa scrisă, Ed. Polirom, Iaşi, 1998

60
de a derula în minte aproape cu exactitate evenimentul, astfel încât să nu existe
goluri de informare.
În cazul multor subiecte de tip incident, oamenii care sunt intervievaţi sunt
chiar acei care au luat parte în mod direct la eveniment. Puţini dintre ei vor avea
deprinderea de a povesti coerent ce s-a întâmplat deoarece aceştia sunt în stare de
şoc sau tulburaţi de ceea ce s-a petrecut. Aşa că, atunci când se ajunge la obţinerea
de detalii importante, trebuie urmărit ca persoanele intervievate să fie oarecum
calmate şi să se încerce obţinerea de informaţii cât mai concludente în vederea
realizării unui material cât mai realist.
- Verificarea cu atenţie a numelor şi funcţiilor. Chiar dacă pare plictisitor,
verificarea cu atenţie a numelor şi funcţiilor este esenţială, deoarece este
jenant ca ziaristul, atunci când ajunge în redacţie pentru a-şi scrie materialul, să
constate că nu ştie să scrie un anume nume sau că nu cunoaşte funcţia persoanei
care a fost intervievată de către acesta. Aşadar, pentru preîntâmpinarea unor
asemenea situaţii nedorite, este necesar să se solicite surselor atât redarea
numelor şi a funcţiilor cât şi a adreselor şi numerelor de telefon.
- Expunerea modului în care s-a înţeles situaţia de către ziarist pentru a se
evita existenţa unor dubii.
- Evitarea întrebărilor - clişeu. A întreba o persoană care a fost implicată într-o
tragedie " Cum vă simţiţi ?" este ca şi cum i s-ar sugera un răspuns - clişeu sau un
refuz de a mai răspunde la alte întrebări.
- Ascultarea răspunsurilor. Este evident că de cele mai multe ori ziaristul
să fie preocupat de formularea următoarei întrebări sau de notarea răspunsului,
încât să nu înţeleagă cu adevărat semnificaţia lucrurilor pe care le aude. Şi astfel
se întâmplă că la zece minute după ce a fost intervievată o persoană să constaţi
importanţa sau absurditatea unei declaraţii ieşite din comun.
- Recapitularea la sfârşit a răspunsurilor. În limita posibilităţilor este de dorit
ca jurnalistul să se mai uite încă o dată peste notiţele luate împreună cu cei intervievaţi
atât pentru verificarea cifrelor cât şi pentru lămurirea unor eventuale neclarităţi. Acest
proces are două scopuri: descoperirea unor goluri de informare neremarcate de la
început şi încercarea de a mai obţine şi alte informaţii de la intervievat.
Mulţi oameni sunt intimidaţi de jurnalişti. Aceasta nu pentru că i-ar considera
înspăimântători ca fiinţe umane, ci pentru că nu sunt obişnuiţi să aibă de-a face cu
presa. Primul lucru pe care trebuie să-1 facă reporterul când are de-a face cu
persoane incomode este adesea să le convingă măcar să vorbească. Când face acest
lucru, el trebuie să adopte o atitudine jovială, prietenoasă, să vorbească despre
dreptul publicului de a afla informaţiile pe care le deţine.
Numai că este posibil ca persoana să nu dorească să vorbească şi atunci
ziaristul se află în postura de apela la o metodă în urma căreia să obţină ceea ce
doreşte. Dacă, până la urmă, oamenii acceptă să vorbească, următorul lucru la care
trebuie să se gândească ziaristul este de a-i face pe aceştia să se simtă în largul lor.
Pentru a fi sigur că poate obţine ceea ce îl interesează, reporterul trebuie să fie
atent la alegerea cu mare atenţie a locului şi modului în care va discuta cu sursa.
Importantă este şi prima impresie pe care o va face atât persoana intervievată cât şi
invers asupra interlocutorului. Dacă interviul se face în persoană este recomandat a
nu se scoate imediat caietul cu notiţe pentru a nu fi intimidat intervievatorul şi, de
asemenea, important este să nu se direct cu întrebarea esenţială.
7. Interviul pentru angajare. Pregătirea pentru interviu.
Interviul este pasul cel mai important pe care îl ai de făcut atunci când vrei să
obţii un loc de muncă. După ce ai trimis CV-ul şi scrisoarea de intenţie eşti probabil
chemat la interviu. Este o întâlnire în care trebuie să îl convingi pe potenţialul tău

61
angajator că eşti persoana cea mai potrivită pentru compania respectivă.
Întâmpină intervievatorul cu un zâmbet larg şi cu o strângere firească de mână. Fii
prietenos şi plăcut. Vorbeşte clar, direct şi politicos. Obiectul interviului este să
impresionezi atât prin personalitatea ta, cât şi prin calificarea pe care o ai astfel încât
să ţi se ofere postul.
Fii atent la gesturi şi la cuvintele pe care le foloseşti. Aşează-te pe scaun după ce ai
fost invitat să o faci. Stai cu spatele drept şi priveşte interlocutorul în faţă. Ascultă cu
atenţie ceea ce ţi se spune. Nu fuma şi nu mesteca gumă, chiar dacă intervievatorul
pare să fie de acord cu aceasta. Nu lăsa ca următorii factori negativi să iţi
pericliteze poziţia în obţinerea postului dorit: o ţinută neîngrijită o atitudine agresivă
sau plictisită, incapacitatea de a îţi exprima gândurile clar, dicţie proastă sau
greşeli gramaticale, lipsa de entuziasm, lipsa încrederii în propriile forţe, interes major
pentru recompense, lipsa de maturitate, criticarea foştilor şefi sau colegi, lipsa
întrebărilor despre companie sau despre post, atitudine persistentă, de genul "Ce
puteţi face pentru mine?".
În timpul interviului, trebuie să ai o atitudine pozitivă. Când răspunzi la
întrebări, vorbeşte în termeni buni despre tine, experienţele pe care le-ai avut despre
foştii tăi şefi.
Interlocutorul tău va dori să ştie totul despre tine aşa încât răspunde prompt dar
complet la întrebările care ţi se pun. Fii pregătit să "vinzi" cât mai multe calităţi pe
care le ai şi care se pot transforma în beneficii pentru companie obicei, cel în faţa
căruia te vei prezenta la interviu vrea să afle mai multe despre tine decât întreabă în
mod clar.
Întotdeauna anumite întrebări ascund de regulă altele. Fii deci tot timpul în
gardă şi nu îţi lăsa slăbiciunile să se reliefeze. Trebuie să ştii să îţi vinzi marfa. Nu uita
că pentru o scurtă perioadă de timp intervievatorul este "duşmanul" tău şi nu
trebuie să te găsească "descoperit”. Gândeşte-te la ce vrea de fapt să afle el şi dă-i
răspunsurile pe care le aşteaptă.
Dacă nu ai înţeles o întrebare roagă ca aceasta să fie repetată înainte de a
răspunde. Ia-ţi timpul necesar de gândire pentru a formula răspunsul.
Referindu-te la activităţi trecute, arată cum au sprijinit ele activitatea firmei în
care ai lucrat; raportează-te la rezultate măsurabile şi concentrează-te asupra
punctelor tale forte.
Întreabă-1 pe cel care te intervievează despre îndatoririle şi responsabilităţi care le
implică poziţia pe care ai dori să o ocupi.
Nu întreba despre salariu, vacanţe, concedii sau alte avantaje până când nu
face o ofertă fermă; nimic nu poate deranja mai mult decât discutarea salariului
înainte de a discuta responsabilităţile postului.
Cele mai multe companii oferă beneficii competitive - nu lăsa impresia că
preocuparea ta majoră este aceea de a munci cât mai puţin indiferent de ce ţi se
oferă.
Fii tot timpul conştient că trebuie să îi vorbeşti celui care te intervievează cu
convingere, accentuând părţile tale bune, chiar dacă eşti nevoit să admiţi că ai şi
defecte.
Dacă în discuţie apar probleme personale pe care preferi să nu le discuţi şi
care ştii că nu îţi vor afecta lucrul în noua companie, ocoleşte răspunsurile cu
eleganţă. Nu eşti dator să dai o explicaţie despre viaţa ta personală atât timp cât nu
are nici o legătură cu viitorul tău loc de muncă. Există totuşi firme care oferă
formulare de angajare în care eşti întrebat ce persoane cunoşti deja în cadrul
companiei, dacă da în ce relaţii sunteţi etc.

62
 Fii tot timpul conştient că răspunsul tău poate duce la respingerea
formularului înainte ca tu să ajungi la interviu. Dacă nu cunoşti pe nimeni e O.K..
Dacă totuşi prietenul tău lucrează la societatea respectivă, întrebă-1 care e
politica firmei în legătură cu relaţiile dintre angajaţi. Se poate ca firma respectivă să
considere că nu vei putea fi destul de eficient dacă prietenul tău lucrează acolo, în
funcţie de ce afli, completează formularul astfel încât să ajungi la interviu.
Toţi intervievatorii buni ştiu că trăsăturile şi caracteristicile personale ale
unui angajat sunt la fel de importante ca şi aptitudinile sale.
Acum, că ştii ce te întreabă intervievatorul în timp ce îţi zâmbeşte politicos,
vei şti exact ce şi cum să îi povesteşti despre tine 54 .
Încearcă întâi acasă să gândeşti ce ai putea răspunde la întrebări de acest tip.
Arată cât eşti de motivat, cât de mult îţi doreşti să ocupi postul pentru care
probabil eşti cea mai bună persoană.
Dacă ai puncte slabe e bine să le recunoşti. Trebuie să fii conştient că,
dacă minţi referitor la ceva ce de fapt nu ştii să faci, acest lucru va fi descoperit
devreme sau mai târziu şi e foarte posibil să îţi pierzi slujba de abia obţinută.
7.1. Culegerea de informaţii
Informaţiile generale sunt relativ uşor de obţinut. Ele includ informaţii
referitoare la postul pentru care este intervievat candidatul şi la companie.
Informaţiile generale referitoare la companie cuprind date asupra tipului
activitate, a produsului său, a mărimii, a amplasării sediului central, al
filialelor, a rapoartelor financiare etc.
În cazul unei companii publice, aceste informaţiile le poţi obţine din
majoritatea bibliotecilor; poţi cere companiilor să ţi le trimită înainte de interviu sau,
în cazul în care cunoşti pe care cineva lucrează în compania respectivă, i-ai putea
cere să-ţi furnizeze toate datele pe care le doreşti. În cazul unei companii private,
aceste informaţii sunt mai greu de obţinut. Nu le vei găsi la bibliotecă, iar datele
financiare sunt confidenţiale. Dar de cele mai multe ori chiar şi cea mai mică firmă
privată î-ţi trimite informaţiile generale pe care le-ai cerut. Revederea, înainte de
interviu a materialului referitor la companie îţi aduce unele avantaje. Vei face o
impresie bună asupra reprezentantului companiei dovedind că ţi-ai rezervat timp
pentru a afla lucruri despre ei. Pentru aceasta va trebui să abordezi tema
respectivă în timpul interviului, punând câteva întrebări revelatoare.
Deşi informaţiile despre companie sunt semnificative pentru realizarea unei
imagini generale asupra stabilităţii sale, a standardului de dezvoltare şi a situaţiei
financiare, nu au, de obicei impact la fel de mare în continuare, când vei primi
oferta de angajare şi vei fi pregătit să decizi asupra companiei ca loc de muncă.
Informaţiile de specialitate sunt mai greu accesibile, dar extrem de folositoare
pregătirii pentru interviu. Aceste date sunt cele care-ţi spun ceea ce se întâmplă de
fapt în spatele scenei.
Cunoscând informaţii de specialitate referitoare la slujbă, vei putea să anticipezi
întrebările care-ţi vor fi puse, să pregăteşti răspunsurile şi să-ţi formezi propriul
set de întrebări. Dacă ai posibilitatea de să obţii aceste informaţii înainte de
interviu este foarte bine, dacă nu le vei afla, probabil, la interviu. Pentru a obţine
aceste informaţii foarte necesare va trebui să mergi dincolo de prezentarea oficială a
slujbei astfel încât să înţelegi care sunt adevăratele cerinţe ale companiei pentru

54
NEUMAN, Helen - Arta de a găsi o slujbă bună, pag. 132, Ed. Business Tech
International Press SRL, Bucureşti, 1994

63
postul respectiv. Apoi va trebui să te pregăteşti să comunici cu reprezentantul
companiei într-o manieră care să te evidenţieze pe tine ca soluţie la problema lor.
Nu este nimic nesincer aici, informaţiile pe care le vei furniza vor fi precise, oneste,
dar vor fi strategic organizate într-o manieră care să răspundă priorităţilor companiei.
7.2. Atitudini şi moduri comportamentale în cadrul interviului
Intrarea pe scena interviului reprezintă prima impresie fizică. În primul
minut de contact faţă în faţă, reprezentantul companiei îşi va face prima
impresie. Decizia pe care o va lua se bazează pe reacţia personală a acestuia
faţă de prezenţa ta. Înseamnă că vei primi oferta de slujbă numai pentru că "arăţi
minunat”. Există cu siguranţă alţi factori importanţi care influenţează decizia de
angajare. Cu acestea, se spune că dacă prima impresie este negativă, probabil că
nu vei reuşi să obţii oferta chiar dacă dispui de pregătirea necesară slujbei.
Înfăţişarea generală trebuie să fie atractivă, adecvată, cuviincioasă, sănătoasă,
dinamică şi originală. Trebuie să ştii să te prezinţi ca o persoană calmă şi sigură pe
sine. Aceste lucruri le comunici prin aspectul şi limbajul corpului tău. Poţi spune
lucruri despre încrederea în sine şi imaginea unei persoane judecând după cum se
poartă şi, de ce nu, chiar şi după locul unde candidatul alege să lucreze. Astfel:
- O poziţie verticală, dreaptă, cu umerii traşi în spate, va ajuta imaginea
oricărei persoane.
- Strânsul mâinii cu hotărâre conferă fermitate persoanei respective, în cazul
bărbaţilor cât şi în cazul femeilor, strânsul mâinii demonstrând
încredere.
- Strânsul mâinii trebuie acompaniat de un zâmbet plăcut şi de un contact
vizual, care este bine să rămână prezente pe tot parcursul interviului.
- Pe durata interviului staţi drept pe scaun, cu picioarele alăturate. Poziţia
capului puţin înclinată spre cel din faţă comunică nerăbdare, atenţie, interes.
Îmbrăcămintea pe care o porţi la interviu trebuie să aibă acelaşi rol ca al ramei
pentru un tablou. Rama îţi îndreaptă discret ochii către pictura pe care o încadrează cu
scopul de a te concentra asupra operei de artă. Hainele, asemeni ramei, nu trebuie să
atragă atenţia asupra lor, ci asupra individului care le poartă. De aceea îmbrăcămintea
trebuie să fie discretă, potrivită pentru a atrage atenţia asupra ta şi, totodată, să nu
ofenseze. Evită hainele fanteziste, exceptând cazul când candidezi pentru un post de
actor. Îmbracă-te conservator. Poartă haine care se potrivesc atmosferei, care nu
atrag atenţia asupra lor, ci te lasă pe tine, individul, să captezi interesul. Nu
este necesar ca hainele să fie scumpe. Indiferent de situaţia financiară, oricine
îşi poate permite să se îmbrace potrivit pentru un interviu.
Bunul simţ îţi cere să eviţi mirosurile puternice la interviu. Atât femeile cât şi
bărbaţii trebuie să evite folosirea parfumurilor, a loţiunilor după ras sau a pudrei şi
a machiajului parfumat. Multe persoane sunt alergice la parfum iar cel mai rău lucru
din lume este să participi la un interviu la care reprezentantul companiei nu se
mai poate opri din strănutat, iar ochii i se umezesc din cauza parfumului tău. Poţi fi
sigur că întrevederea ta se va termina curând dacă crezi astfel de probleme persoanei
cu care te întâlneşti.

CAPITOLUL IV
DISCURSUL - UNITATE A COMUNICARII

64
4.1 Diversele acceptiuni ale notiunii de ,,discurs"

Lingvistica ultimelor decenii a manifestat o adeziune crescandă faţă de cel de-

al doilea termen al cunoscutei dihotomii limba - vorbire55 , reclamand constituirea asa-
numitei lingvistici a vorbirii sau printr-o interpretare de mare fineţe, a conceptului de
vorbire a lingvisticii discursului.
Dihotomia de mai sus devenită clasică a fost supusă unei priviri critice de
catre Eric Buyssens (1967) care a mentinut termenul limba opunându-i însă termenul
discurs prin care înţelege ,,combinaţiile in care subiectul vorbitor utilizeaza codul limbii
in vederea exprimarii gandirii sale personale"; Buyssens rezerva termenului de vorbire
sensul de ,,mecanism psihofizic care-i permite sa exteriorizeze aceste combinatii". Prin
urmare, discursul ,,e infatisat ca inlantuire cu scopuri semnificative a unor cuvinte din
langue".
,,A. H. Gardiner (1989) pleaca si el de la distinctia limba - discurs, dar in sens
invers: incepe cu discursul pentru a descrie limba. Dupa el discursul este o activitate
umana declansata in general de un eveniment particular sau stimul prin care un locutor
comunica cu un interlocutor utilizand semnele verbale organizate dupa un cod comun."
In aceasta opozitie, limba este considerata un ansamblu finit, relativ stabil,
iar discursul este inteles ca loc al creativitatii, al contextualizarilor imprevizibile ce
confera noi valori unitatilor limbii.
Desi discursul a fost studiat inca de retorica antica, mai cu seama pentru
finalitatile sale persuasive, abia actuala sa abordare primeste valente demonstrabile
stiintific pe calea sugestiilor diferitelor ştiinte umaniste şi sociale ca: sociolingvistica,
psiholingvistica, neoretorica, stilistica, poetica, semiotica, teoria contextului, teoria
comunicarii si teoria actelor de limbaj, aceasta din urma ca reflexie filozofica a
supralimbajului, analiza discursului fiind recunoscuta ca un camp interdisciplinar deosebit
de vast.
Acceptiunea de mai sus a termenului de discurs a stat la baza demersurilor
semiotice asupra textului narativ venite din partea structurilor narative. De fapt, analiza
naratiunii prin prisma semnului lingvistic asa cum a fost el conceput de F. de Saussure
sau de L. Hjelmslev a contribuit la introducerea in circuitul terminologiei actuate a
cuvantului discurs. Dupa C. Serge, analiza textelor narative constituie un bun exemplu
pentru demonstrarea polivalentei semantice a termenului discurs. Spre exemplu, e de
amintit ca formalistii rusi opereaza cu termenul de fabula, aproximativ echivalent cu
datele esentiale ale unei naratii şi cu subiect echivalent cu discurs din teoria structurilor
narative de mai tarziu. Mai mult, V. B. Şklovsky considera istoria (adica fabula) ca
material preliterar, discursul (adica subiectul) fiind adevarata constructie estetica. Pe
aceasta linie Tz. Todorov (1966) acorda termenului de discurs din perechea istorie -
discurs frecventa in teoria structurilor narative sensul de mod de a face cunoscute
evenimentele de catre narator adica naratia asa cum se prezinta ea oricarui cititor.
O considerare a problemei pe baze lingvistice dar tot în limitele naratiei
apartine lui E. Benveniste (1970), care intelege prin discurs naratia la persoana intai,
spre deosebire de istorie, care e naratie la persoana a treia sau naratie apersonala.
Paralel cu aceste cercetari s-au mai vehiculat cateva sensuri ale notiunii de
discurs venind dinspre diverse demersuri mai mult sau mai putin cristalizate. Oricum
directia structuralistă acorda termenului discurs acceptiunea lui parole pentru motivul ca
parole este un act individual de vointa si inteligenta fiind oricand sinonimizat cu enuntare,
performanta, etc.

55
Corespondenta sintagmei in limba franceza este "langue - parole"

65
 Directia psiho-sistematica atribuie discursului sensul de activitate verbală
momentana realizata prin acte de vorbire in limitele impuse de limba. Discursul devine
acum locul de manifestare a efectelor de sens si a contextualizarilor.
Din punctul de vedere al teoriei enunţării intemeiata de E. Benveniste, discurs
inseamna eveniment verbal, utilizarea limbii de catre un locutor care are in fata sa un
receptor real sau virtual; discursul este rezultatul unor operatii enuntiative de ordin
subiectiv, de unde considerarea lui ca activitate discursiva. Discurs are poate cea mai
larga acceptie, deoarece orice denuntare presupune un locutor şi un alocutor in primul
rand functionand intentia de a-l influenta pe celalalt.
Distributionalismul italian prin Z. Haris (1952) concepe discursul ca o
secvenţă de faze, deci un nivel transfrastic pentru care pot fi formulate reguli de
concatenare si echivalare.
Prin urmare, pornind de la analiza structurilor narative cunoscute ca cercetari
ce au sesizat dificultatea circumscrierii conceptului de discurs s-a ajuns la o revendicare
a lui in varii reflectii teoretice asupra limbii in rezumat impunandu-se doua acceptii care
se intalnesc mai des :
A. discurs este o activitate lingvistica individuală (parole, enonciation,
performance) care impune studiul urmelor enuntarii in obiectul produs;
B. discurs înseamna activitate lingvistica cu caracter social bazata pe existenta
unor reguli (conventii normative care reglementeaza utilizarea regvlilor constitutive ale
unei limbi naturale)56.
4.2 Genurile de discurs

Studiul elocintei se imparte in trei parti: elocinta judiciara sau dikanikoi logoi,
elocinta demonstrativa sau epidictikoi logoi si elocinta politicd sau politikoi logoi.
Aceasta impartire este departe de a fi fixa, genurile nefiind forme preexistente
asemenea unor tipare. Discursurile judiciare sunt cele pronuntate sau scrise pentru a fi
debitate in fata unor instante judecatoresti, si ele erau de ordin privat. Reprezentantii de
seama ai acestui gen judiciar sunt Antifon, Andocide, Lisias şi Isaios. Discursurile
demonstrative sunt discursuri scrise in vederea sustinerii unei teze, de obicei politice. In
acest gen s-au distins Alcidamas si Isocrate. Discursurile politice dezvolta o tema cu
caracter politic, menita sa determine o anumita hatarare a Consiliului si poporului. Ele
au fost reprezentate cu stralucire de Demostene, Eschine, Licurg si Hiperide57.
Dupa cum se stie, discursul face parte incontestabil şi definitiv din dispositio
modelul oferit de aceasta structurare fiind considerat ideal, firesc şi logic. Abia
naratiunea moderna isi permite sa interpereze parti ale discursului, dar aceasta a pierdut
de mult timp legatura cu discursul clasic.
Retorica lui Aristotel distinge trei genuri de discurs analizate pe larg: genul judiciar,
genul deliberativ si cel demonstrativ sau epidictic. Protagoniştii acestor genuri sunt
oratorul şi auditoriul - acesta din urma fiind considerat scopul final al oricarui discurs.
Spre deosebire de unitatea din pragmatica, insa discursul retoric antic este
quasimonologal, oratorii impartind rar semantica discursului lor cu a auditoriului. Este

56
E. Dragoş, Introducere in pragmatica, Ed. Casa Cartii de Ştiinta, Cluj-Napoca, 2000, p. 52, 53, 54.
57
A. Marin, Pagini alese din oratorii greci, Editura pentru literatura, 1969, p. XXVII

66
 de altfel şi motivul pentru care retorica a propus mai ales un anumit tip de discurs care a
ramas neschimbat mult timp.
Cat priveste genul epic (demonstrativ cum îl numea Aristotel) acesta
oscileaza intre functional şi ornamental, devenind o forma civica şi o institute a vorbirii
avand functie sociala şi de civilitate, intarind normele moralitatii publice. In epoca
helenistica şi apoi la Roma acest gen de discurs se va dezvolta o data cu elocinta
oficiala. Retorica in viziunea lui Aristotel este un corpus de mijloace tehnice pentru a
persuada auditoriul si/sau a obtine caştigul intr-o cauza. De aceea triada retorica docere
(a instrui), movere (a Qmotiona),flectere (a placea) statea la baza oricarui discurs,
indiferent de gen. Gasim aici chintesenta activitatii discursive antice unde argumentatia
(replica rationala a demonstratiei in campul verosimilului, al probabilului), caracterul
oratorului (ethos) ca şi puterea lui de a genera pasiuni in auditoriu (pathos) aveau drept
scop satisfacerii scopului propus prin discurs intr-o vorbire eleganta şi convingatoare,
homo loquens trebuind sa acceada la statutul de homo eloquens, o treapta superior
construita prin instructie si exercitiu. Poate de aceea intelegerea limbii ca mijloc de
distinctie sociala in sens modern va marca traditia europeana dinspre greci şi latini şi tot
de aceea includerea retoricii intre disciplinele scolare care sa pregateasca prin exercitii
preparatorii (progynasmata) pe viitorii oratori s-a prelungit pana in preajma secolului
XX58.

4.2.1 Discursul judiciar

Inainte de a analiza fiecare din partile unui discurs (pledoarie), in care descrierea
faptelor joaca rolul important, trebuie sa aratam ca de la Quintilian incoace, toti autorii
care s-au ocupat de elocinta judiciara indica, cu unele variatii, aproape aceleasi calitati
generale pe care trebuie sa le indeplineasca un discurs (pledoarie). Astfel, Quintilian
cere ca pledoaria sa fie corecta, clara, unitara si artistica. Appelton vorbeşte de claritate,
ordine, simplitate, viata şi sobrietate, iar M. Garçon, de utilitate, justete, claritate si
naturalete pe linia prescriptiilor lui Platon şi Aristotel.
Pentru aceşti autori, ca si pentru multi altii, claritatea pare sa fie cea mai
importanta din aceste calitati. Avocatul nu trebuie sa uite ca este auxiliarul
(colaboratorul) justitiei, ca in acest scop el trebuie sa se faca bine inteles, sa se exprime
in termeni proprii, sa evite formulele vagi şi echivoce, sa elimine din exprimare
incidentele care ingreuneaza fraza, sa repete sub o alta forma ceea ce i s-a parut ca n-a
fost bine sesizat.
M. Garçon scria in aceasta privinta ca avocatul trebuie sa se faca accesibil celor
care il asculta, sa le evite pe cat posibil efortul, sa reuşeasca ca rationamentele, chiar
complicate, sa apara ca adevaruri evidente.
Şi autorul il da ca exemplu pe Henri-Robert, a carui abilitate consta in faptul ca
fiecare din argumentele sale se reducea la propozitii simple care pareau a nu suporta
contradictia. Foarte adese, faptele sunt complicate, iar expunerea lor clara impune o
anumita selectie, degajarea esentialului si neglijarea accesoriului. Printre calitatile pe
care M. Garçon le cere unei pledoarii figureaza si utilitatea, conditie prin care autorul
intelege subordonarea mijloacelor scopului urmarit şi, in primul rand, evitarea vedetismului,
preocuparea de a limita dezbaterea, la obiectul ei, de a alege bine argumentele pentru a
comunica judecatorilor convingerea in adevarul §i dreptatea cauzei sustinute si nu
aceea de a-şi asigura succesul prin punere in valoare a propriei personalitati.

58
E. Drago§, Op. cit., p. 6, 7.

67
 Necesitatea de a insufla viata pledoariei, decurge din nevoia de a convinge cu
privire la adevarul faptelor petrecute. Avocatul trebuie sa-şi evite monotonia pentru a
tine treaza atentia judecatorior, el trebuie sa nuanteze expunerea prin gest, fie prin
folosirea unor procedee retorice. Astfel inteleasa, calitatea pe care M. Garçon o cere
pledoariei este acelasi lucru cu ceea ce Appelton numeşte sobrietate, cu precizarea ca
aceste calitati impun astazi pledoaria scurta şi concentrata. Vorbind despre sobrietate,
se pune, firesc şi problema gesturilor pe care avocatul le face in cursul pledoariei. Şi de
acesta data nu exista o reteta generala in afara de aceea a obligatiei de a avea o tinuta
corecta. Nu trebuie, totuşi, uitat ca, pledoaria tebuie sa fie, prin definitie, combativa §i nu
academica, ca deci gesturile sunt obişnuite la bara. Gesturile trebuie sa fie insa in
concordanta cu stilul expunerii şi cu ideile pe care trebuie sa le sublinieze, fara
exagerare şi emfaza. Pledoaria trebuie sa formeze un tot in care tonul, frazele §i
gesturile sa armoneze, alcatuind o unitate omogena de natura sa conduca la acel
sfarşit comun, care este concluzia.
Cunoaşterea regulilor de constructie a unei pledoarii, studiul şi cunoaşterea
regulilor de retorica, a procedeelor oratorice elementare, permit rezolvarea rapida a
problemelor pa care le ridica pledoaria, evita pierderea de timp pentru inventarea de
mijloace de mult cunoscute şi, mai ales, savarşirea unor gre§eli care pot avea urmari
dramatice.
Un autor modern, care a consacrat mai multe lucrari acestor probleme, observa
cu drept cuvant, ca este o eroare sa se creada ca retorica este o metoda care,
constrangand pe creator la respectarea unor reguli stricte, ii franeaza elanul orator,
constituind pentru el o grea servitute. Dimpotriva, experienta marilor oratori a aratat sa
retorica permite punerea in valoare a calitatilor, corectarea defectelor şi dezvoltarea
dispozitiilor naturale.
De aceea, stapanirea artei pe care o reprezinta profesia de avocat presupune o
buna cunoastere a dispozitiilor si posibilitatilor naturale, o cultura generala care sa se
adauge cunoaşterii dreptului şi stapanirea tehnicii pledoariei.
Cultura generala şi cultura juridica temeinica constituie şi o conditie
indispensabila a improvizatiei, totdeauna necesara eel putin avocatului care ia cuvantul,
in aparare sau in replica.
Referindu-se la tot ce presupune, ca acumulare prealabila de cunoştinte, arta
improvizatiei, marele avocat Henri-Robert atragea atentia asupra faptului ca improvizatia
nu este, aşa cum sunt înclinati sa creada multi "un miracol intelectual spontan,
comparabil cu miracolul lui Moise care a facut izvorul sa ţâşneasca din stand, lovindu-le
cu batul". "In improvizatie - scrie Henri-Robert -izvorul nu ţâşneşte decat daca in prealabil
oratorul a ştiut sa acumuleze o bogatie ascunsa de vocabular, de imagini, de idei, de
cunoştinte insuşite".
Este insa neindoielnic ca analiza pledoariilor marilor avocati este un excelent
exercitiu pentru insuşirea acestui meşteşug. Cu evidenta conditia de a nu uita ca pledoaria
este rostita, ca dictiunea, arta de a pronunta, gesturile care o insotesc, reactia la
neprevazutul situatiilor, ii adauga calitati care nu se pot regasi in textul scris.
N-am putea incheia aceste consideratii fara a-l evoca pe Henri - Robert, marele
maiestru al oratoriei judiciare, care asemana elocventa cu pictura şi pentru ca trasatura
esentiala in care se concentreaza adevarul subiectului şi personalitatea autorului
presupune perfecta stapanire a propriei arte59.
In mod obişnuit, discursul, respectiv pledoaria propriu - zisa cuprinde patru parti:

59
Y. Eminescu, Pledoarii celebre: antologie de oratorie judiciara, Ed. Lumina Lex, Bucure§ti, 1994, p. 8.

68
 - Introducerea sau exordiul;
- Expunerea faptelor care se incheie cu enuntarea problemelor a caror rezolvare se
cere;
- Discutia sau analiza mijloacelor şi argumentelor in sprijinul tezei sustinute;
- Concluzia;
Orice pledoarie incepe, in principiu, printr-un preambul, printr-o introducere numita,
ca in orice discurs, exordiu, pe linia traditiei, inca de la Antifon, care i-a prevazut primul
utilitatea. Aceasta prima parte a pledoariei urmareste sa faca cunoscut, intr-o forma
sintetica, obiectul procesului, sa fixeze atentia judecatorilor şi, in acelaşi timp, sa creeze o
atmosfera favorabila cauzei clientului. Tonul si mijloacele folosite in acest scop vor varia
in functie de natura procesului şi de alte impejurari. Dar, in toate cazurile, exordiul trebuie
sa fie scurt. In general, procesele care pun in discutie probleme sociale permit o mai
mare varietate de mijloace. Uneori exordiul este patetic, alteori, este inlocuit cu o simpla
apostrofa, cum este, de exemplu, celebru exordiu a lui Cicero.
Exordiul este urmat de expunerea sau de naratiunea faptelor.
Autorii antichitati au precizat drept parti ale discursului inainte de naratiunea
faptelor şi propozitia sau expozitia si diviziunea sau impartirea; prima constand in
expunerea pe rand si lamurita despre ceea ce are sa se vorbeasca, iar diviziunea era
impartirea subiectului in partile lui principale si eventual subimpartiri. Astazi aceste parti au
devenit desuete, integrandu-se in naratiune, ca recomandare generala. Este foarte firesc
şi foarte frecvent cazul ca dupa ce am fixat obiectul procesului si am pregatit pe
judecatori prin mijloacele aratate mai sus, sa expunem faptele, asupra carora ei
urmeaza sa se pronunte. Aceasta este naratiunea. Este partea cea mai importanta a
discursului, a pledoariei pentru ca pregateşte, pune jaloanele discutiei. Expunrea
acestora, conform realitatii, nu contravine rolului activ al oratorului in sensul de a
renunta sa fie un simplu interogatoriu al faptelor şi a le nara fara nici un adaos,
descarcand intelesul acestora de orice stari emotive, fara a insufla o viata pledoariei.
Spre deosebire de naratiunea istorica, care se multumeste a expune faptele in
forma lor nuda (simpla) fara nici un adaos, decat a reda cu exactitate şirul intamplarilor
şi faptelor de care se preocupa, naratiunea retorica se constituie cu un adaos de natura
a aduce un spor in cunoastere, incat expunerea in forme artistice sub culorile cele mai
frumoase şi mai placute, sa impresioneze, sa cuprinda inimile şi sa cucereasca pe
auditor.
Efectele estetice şi forta de convingere a pledoariei depind, desigur, de talentul si
personalitatea oratorului, dar sunt intr-o foarte mare masura rezultatul unui me§tesug,
al unei maiestrii care se invata si care inlesneste efortul creator. Cunoaşterea regulilor
de constructii a unei pledoarii, structura compozitionala si intinderea acesteia, studiul şi
cunoaşterea regulilor de retorica, a procedeelor oratorice elementare, permit rezolvarea
rapida a probemelor pe care le ridica pledoaria, evita pierderea de timp pentru
inventarea de mijloace de mult cunoscute si savarsirea unor grave greşeli care pot avea
urmari dramatice.
Revenind la rolul activ al avocatului in prezentarea faptelor, asa cum observa
Cicero, el nu este facut sa invarteasa aceeasi piatra de moara a profesiei, nu este un
hamal sau un vaslas. De asemenea, el nu este un simplu povestitor al unor fapte
trecute. Pana si schimbarea tonului in nararea unui fapt poate duce la cu totul alta
situatie decat cea asteptata. De aceea, in expunere, oratorul (avocatul) va trebui sa stie
cum sa coboare tonul, sa varieze stilul, la fel, sa stie sa-si potriveasca mişcarile dupa
sensul cuvintelor.
Tonul emotiv, tonul taios, violent sau domol, linistit, in expunerea faptelor,
impresioneaza publicul si, intrebuintandu-l cu pondere, nu va denatura faptele, ci va
contribui la stabilirea adevarului.

69
 In general, expunere se face in ordinea cronologica a faptelor, fixandu-se cateva
date ca puncte de reper si inlaturand pe cele inutile ce obosesc atentia. Uneori
expunerea cronologica a faptelor trebuie evitata, pentru ca ar fi banala si obositoare. Se
recurge atunci la procedeul bine cunoscut, care consta in enuntarea, de la inceput, a
ultimului fapt, in ordine cronologica pentru a reveni apoi la aceasta ordine. Avantajul
procedeului recomandat, de altfel, inca de Quintilian, este de a trezi de la inceput
curiozitatea auditoriului care vrea sa afle cum şi de ce s-a petrecut faptul enuntat. Caci
naratiunea, dupa cum afirma iaraşi Quintilian, nu a fost nascocita numai cu scopul de a
informa pe judecator, ci, mai curand, pentru a-l face sa fie de aceeaşi parere cu noi. De
aceea, chiar daca nu va fi nevoie sa fie informal asupra faptei, ci numai sa fie influentat
intr-un anumit sens, naratiunea este necesara, pe care o vom justifica, spunand ca, "el
ştie - in mare - fapta, totuşi, ca nu-l sperie explicarea fiecarei situatii in parte". Expunerea
trebuie sa fie simpla, rapida, clara §i verosimila si sa nu fie amestecata cu discutia pentru
a nu crea o confuzie inutila.
Argumentarea se va constitui astfel, uneori pe un teren solid, dupa ce judecatorii
sau juriul va fi retinut situatia de fapt. Expunerea faptelor, nu numai ca trebuie sa fie
verosimila, teorie asupra careia am insistat in mai multe randuri, dar trebuie sa concorde
cu adevarul. Daca inlantuirea faptelor şi explicatia lor nu este caracterizata eel putin de
verosimil, bunul - simt este socat, iar puterea de persuasiune a avocatului scade. In
aceasta ordine de idei, avocatul trebuie sa dea o mare atentie evitarii si inlaturarii
contradictiilor. Cu toate acestea, realitatea trebuie, de mai multe ori, disimulata, tocmai
pentru ca judecatorii sa nu greseasca. Nu este vorba in aceste cazuri de abdicarea de la
adevar, ci tocmai de preintampinarea primejduirii acestuia face necesara activitatea in
cunoastere.
Daca invidia, influenta ar parea preconcepute si matorii falsi nu ar avea nici o
putere, aşa cum am relatat in alta parte, rolul elocintei ar fi redus şi ar consta aproape
numai din a trezi placere. Daca, dimpotriva, sufletele sunt nestatornice si adevarul este
primejduit, trebuie sa lupti punand in joe arta si, prin iscusinta, intocmai ca sofistii, pe
vremuri, fiind nevoie sa intrebuintezi toate mijloacele necesare. M. Gar9on observa, cu
drept cuvant, ca, uneori adevarul pare neverosimil, pentru ca situatiile reale sunt
extraordinare si surprinzatoare. El recomanda, in acest caz, nu omiterea, ci
prezentarea lor, cu observatia ca, desi greu de crezut, inconciliabile sau incoerente, ele
s-au petrecut totuşi si trebuie admise, cel putin provizoriu, ca ipoteze, urmand sa fie
confirmate §i explicate in cursul dezbaterilor.
Expunand faptele, avocatul trebuie sa ştie ca o face pentru a demonstra apoi o
anumita teza. El trebuie sa se faca bine inteles, sa puna in lumina evenimentele - cheie
§i sa nu ascunda faptele nefavorabile, nu numai pentru ca etica profesionala cere acest
lucru, dar si pentru ca este sigur ca ele nu vor fi uitate de adversar. Uneori faptele si
evenimentele complexe se intrepatrund şi se contrazic. Arta avocatului va fi sa le expuna
in asa fel, meat inlantuirea lor sa fie clara §i logica, prin inlaturarea contradictiei si
degajarea principalului de aparente si obscur.
Alteori expunerea trebuie sa fie o reconstituire completa a unor evenimente care, in
parte eel putin, raman ipotetice. Ipoteza totuşi, poate constitui un punct de plecare §i in
masura in care presupunerea este verificata, conduce la date, aprecieri sigure.
Reconstituirea faptelor trecutului conduce la o verificare si analizare a lor de pe pozitiile
prezentului. Legatura dintre trecut şi actualitate este opera prezenteismului in rescrierea
faptelor. Aceasta nu inseama a considera un fapt altfel decat s-a desfasurat el in trecut.
Noile date previn desfăşurarea lor in trecut, adaugate modului de apreciere a
prezentului le confera mai multa exactitate.
Expunerea faptelor trebuie sa fie insotita, in general, de motivarea lor
psihologica. "Trebuie descrise, zice M. Garçon, in acelaşi timp cu actele, gandurile celui

70
 care a actiona, cu ezitarile scrupulele acestuia, revenirile si decizile sale". Tonul trebuie
sa se lege cat mai logic posibil fara ca ceva sa ramana inexplicabil. Este necesar ca
sentimentele si reactiile actorilor sa explice in mod rational faptele şi gesturile lor.
Expunerea faptelor reprezinta cea mai importanta parte a pledoariei, miezul care
impreuna cu discutia privind mijloacele de dovada in vederea demonstrarii admise, cel
putin provizoriu, ca ipoteze, urmand sa fie confirmate şi explicate in cursul dezbaterilor.
Expunand faptele, avocatul trebuie sa ştie ca o face pentru a demonstra apoi o
anumita teza. El trebuie sa se faca bine inteles, sa puna in lumina evenimentele - cheie
şi sa nu ascunda faptele nefavorabile, nu numai pentru ca etica profesionala cere acest
lucru, dar si pentru ca este sigur ca ele nu vor fi uitate de adversar. Uneori faptele si
evenimentele complexe se intrepatrund şi se contrazic. Arta avocatului va fi sa le expuna
in asa fel, încat inlantuirea lor sa fie clara şi logica, prin inlaturarea contradictiei si
degajarea principalului de aparente si obscur.
Alteori expunerea trebuie sa fie o reconstituire completa a unor evenimente care, in
parte eel putin, raman ipotetice. Ipoteza totuşi, poate constitui un punct de plecare şi in
masura in care presupunerea este verificata, conduce la date, aprecieri sigure.
Reconstituirea faptelor trecutului conduce la o verificare si analizare a lor de pe pozitiile
prezentului. Legatura dintre trecut şi actualitate este opera prezenteismului in rescrierea
faptelor. Aceasta nu inseama a considera un fapt altfel decat s-a desfasurat el in trecut.
Noile date previn desfaşurarea lor in trecut, adaugate modului de apreciere a
prezentului le confera mai multa exactitate.
Expunerea faptelor trebuie sa fie insotita, in general, de motivarea lor
psihologica. "Trebuie descrise, zice M. Garçon, in acelaşi timp cu actele, gandurile celui
care a actiona, cu ezitarile scrupulele acestuia, revenirile si decizile sale". Tonul trebuie
sa se lege cat mai logic posibil fara ca ceva sa ramana inexplicabil. Este necesar ca
sentimentele si reactiile actorilor sa explice in mod rational faptele şi gesturile lor.
Expunerea faptelor reprezinta cea mai importanta parte a pledoariei, miezul care
impreuna cu discutia privind mijloacele de dovada in vederea demonstrarii unei teze şi
argumentarea constituie coloana vertebrala a retoricii in mod general şi al actului retoric
in mod special. Ea apare ca un lung monolog a carui monotonie trebuie evitata prin
diferite mijloace care sa retina atentia auditoriului si in special, prin variatii de stil si de
ton care sa dea vioiciune si culoare acestui monolog.
Marii creatorii ai barei folosesc adesea, in acelaşi scop, stilul direct, interogatia
sau scurtele digresiuni care ofera anumite pauze atentiei obosite.
In expunerea faptelor, deci, in naratiune, trebuie sa se oglindeasca adevarul
inainte de a fi demonstrat. In afara de claritate, concizie şi verosimil, o naratiune trebuie
sa fie evidenta, decenta si conforma adevarului. Intr-un discurs toate trebuie sa fie pe
cat posibil conforme cu morala si demne; evidenta in naratiune este, intr-adevar, o mare
calitate, pentru ca adevarul trebuie nu numai spus, ci oarecum scos in evidenta in fata
ochilor. Unii autori considera claritatea daunatoare, sub motiv ca in anumite cauze
adevarul trebuie camuflat (disimulat); acest fel de a judeca este ridicol, caci cine
disimuleaza expune falsul drept adevar, opunand scopului retoricii care este descoperirea
adevarului, contrariul sau, adica falsul.
Naratiunea va fi verosimila inainte de toate daca mai intai consultam propria
noastra ratiune, pentru a nu spune nimic potrivnic a ceea ce este firesc, iar expunerea
faptelor sa corespunda realitatii60.
Expunerea trebuie sa se incheie, in principiu, cu formularea clara a problemelor
care vor forma obiectul discutiei si care se deduc logic din naratiunea

60
Dr. Gh. Guler, Op. cit, p. 95.

71
faptelor. In oratorie, ca si in istorie si literatura, judecata celor competenti coincide cu
judecata publicului mare; aplauzele publicului nu aprecierile retorilor fac succesul
oratorilor. Concluzia: limbajul oratorului in expunerea faptului trebuie sa fie limbajul
tuturor si sa fie in acelaşi timp artistic şi ales. Unui continut stiintific trebuie sa-i
corespunda o forma artistica. Aceasta dubla exigenta este caracteristica stilului clasic
pentru retorica.

4.2.2 Discursul politic

Analiza retorica a discursului politic işi are sursele de inspiratie in aceste

considerente. Conceptul central al analizelor noastre este eel de putere, fiindca este la
indemana simtului comun sa constate ca discursul politic este modul de manifestare
simbolica a relatiei de putere. De altfel, nu o data discursul politic a fost asociat cu un
"discurs al puterii". Din acest punct de vedere, discursul politic se deosebeşte radical de
eel filosofic: primul este dominat de o functionalitate practica si sta sub semnul unui
pragmatism nedisimulat: este un instrument prin care se urmareşte cucerirea puterii de
catre grupul de putere care il pune in actiune, eel de-al doilea se complace in intimitatea
unor functii teoretice care nu odata işi cauta un public adecvat si ales, in niasura sa
pretuieasca mai mult spontaneitatea de gand si profunzimea de idei decat obtinerea
unui iluzoriu si efemer succes.
Pornim, deci, de la adevarul ca relatia de putere este atotstapanitoare in acest
domeniu, ca fiecare individ sau grup angajat in relatiile de putere ce functioneaza intr-un
cadru organizat urmareşte sa ajunga in situatia de purtator al puterii, dar nu oricum şi
prin orice mijloace, ci numai prin acelea care asigura legitimitatea puterii61 . De aici
importanta - ce poate parea uneori exagerata - pe care grupurile de putere o acorda
formelor proprii de manifestare discursiva in raport cu alte grupuri de putere sau in
raport cu aceia care au capacitatea de a acorda legitimitate. Nu trebuie sa ne lasam
inselati de aparente. Legitimitatea puterii nu este data de calculul cantitativ al optiunilor,
acesta este doar punctul final al unei activitati mult mai cuprinzatoare in care se
angajeaza grupurile de puteri, activitati in care rolul discursivitatii (sub diversitatea
formelor sale) este primordial. Legitimitatea inseamna o incercare de explicatie in fata
electoratului, o disputa dialogal - polemica purtata cu contracandidatul, un raspuns
documentat la o interpelare, o negociere profitabila cu partenerii sociali.
Ne dam seama de rolul imens al discursivitatii in zona politicului si de enorma
responsabilitate care apasa pe umerii unui asemenea tip de discurs. El ar putea sa
aduca la putere tiranii, sa inlature de la putere personalitati ademenitoare, sa orienteze
optiuni şi strategii, intr-un cuvant sa influenteze in mod constant intreaga existenta si
functionalitate a comunitatii. Şi istoria este martora fideia ca fiecare dintre aceste
posibilitati si-au facut loc in realitate. Daca, metaforic vorbind, din pricina discursului
filosofic n-a murit nimeni, din pricina discursului politic s-au naruit destine, s-au curmat
sperante, au disparut comunitatii intregi.
De unde acest imperativ al legitimarii puterii prin intermediul discursivitatii? Din
faptul ca orice relatie de putere se manifest! in perimetrul intereselor grupurilor si

61
In viziunea noastra, fundamentul legitimitatii puterii este unul de ordinul discursivitatii.

72
indivizilor si influenteaza dinamica satisfacerii acestor interese in functie de structura
relatiilor de putere instaurate.
De aici rezulta şi natura ideologica a discursului politic concretizata in situatia
ca un astfel de discurs este purtatorul intereselor, aspiratiilor, optiunilor grupurilor de
putere care il pun in circulatie si care reprezinta (sau ar trebui sa reprezinte, sau au
iluzia ca reprezinta) anumite segmente de mai mare sau mai mica amplitudine ale
societatii.
Din relatiile sale privilegiate cu puterea, din natura ideologica pe care nu a
disimulat-o niciodata, din contingentele specifice cu adevarul si cu valorile -si nu numai
din ele - rezulta o fizionomie aparte pentru acest gen de discurs, fizionomie care este
data de o serie de caracteristici care il individualizeaza in diversitatea formelor
discursivitatii: ambiguitatea internationala (este unul din putinele discursuri caruia
ambiguitatea ii mareşte şansele de a-şi atinge scopurile de a influenta si determina la
actiunea legitimarii o plaja cat mai ampla de receptor!), caracterul disimulant al
mesajului (este unul din putinele discursuri-daca nu chiar singurul - in care suntem
siguri ca ceea ce se spune nu coincide niciodata cu intentiile adevarate cu ceea ce se
face, intotdeauna va ramane ceva ascuns judecatii receptorului, micile sau marile
secrete ale politicii!), tonalitatea imperativa in relatia sa speciala cu publicul receptor
(este unul din putinele discursuri care nu se multumeşte cu intelegerea mesajului, nu
este satisfacut nici chiar de convingerea auditoriului in legatura cu opiniile grupului de
putere pe care il reprezinta, ci cere mai mult: actiunea receptorului in vederea
legitimarii), sub stratul explicit polemic care da şi forta unui asemenea discurs
(exponent al intereselor si aspiratiilor unui grup de putere, discursul politic intra in
confruntare cu discursurile alter grupuri de putere care reprezinta interese divergente şi de
aici tenta lui evident polemica).
In privinta libertatilor de actiune, trebuie sa recunoastem ca discursul politic
beneficiaza de o amplitudine problematica fara precedent in perimetrul discursivitatii
ceea ce ii confera posibilitati sporite de influentare a auditoriului.
Alte tipuri de discurs nu au acest avantaj: discursul ştiintific nu poate vorbi
despre orice, ci se margineste la o anumita tema (in functie de ceea ce vrea sa
"demonstreze" locutorul), discursul religios nu poate vorbi despre orice (mai mult, el e
chiar destul de limitat din punct de vedere al problematicii) şi chiar discursul filosofic pe
care il credem de maxima amplitudine problematica are anumite teme preferate pe care
le urmareşte cu obstinatie62 .
O zona a constrangerilor a discursului politic vine din relatia sa speciala cu
auditoriul. Ratiunea de a fi a discursului politic este in ultima instanta determinarea unei
actiuni favorabile din partea auditoriului. Aici intervine insa actul constrangerii din partea
receptorului: credibilitatea discursului in raport cu publicul caruia i se adreseaza este un
factor care structureaza şi restructureaza constructia unui discurs politic. Nimic nu se
impune daca nu beneficiaza de un minim de credibilitate. Or, atentia unui discurs care
urmareşte accesul grupului la putere trebuie sa fie indreptata şi spre satisfacerea
acestei exigente minimale a credibilitatii.63
In sfarşit, aliniamente ale constrangerii se manifesta şi din perspectiva
intereselor dominante pe care un discurs politic urmareşte sa le propage şi sa le
transpuna in fapt. Anumite idei care sunt in dezacord cu interesele urmarite nu pot fi
aduse in fata auditorului prin intermediul interventiei discursive (pentru ca indeplinirea
scopurilor ar fi afectat), anumite fapte şi situatii care sunt in concordanta şi sustin
interesele urmarite sunt aduse cu obstinatie in atentia receptorului. Fara indoiala, in
anumite limite, interesul este acela care "ordoneaza" constructia discursiva, atat din
62
C-tin Salavastru, Discursul puterii: Încercare de retorică aplicată, Ed. Institutul European, Iaşi, 1995, p. 18-24
63
Aceasta pentru ca exista şanse mai mari de îndeplinire a scopurilor.

73
punctul de vedere al continutului vehiculat, cat §i din punctul de vedere al mecanismelor
de constructie discursiva.
Impactul ordinii logice a discursului politic este amplificat prin intermediul ordinii
retorice pe care un astfel de discurs o propune. Spre deosebire de alte dicursuri,
discursul politic recurge adesea la artificii retorice pentru ca dincolo de faptul ca un astfel
de discurs ar trebui sa convinga, este neindoielnic ca el ar trebui sa şi placa publicului
receptor. Desigur, discursul politic nu e şi nici nu poate fi literatura, dar nici nu se poate
manifesta profitabil in afara satisfacerii unor minime exigente de ordin stilistic sau
expresiv. Analiza retorica vizeaza rolul sloganului in discursul politic, functiile
interogatiilor retorice in astfel de discursuri şi impactul pe care il poate avea prezenta
figurilor retorice asupra auditoriului. Exemplificari şi ilustratii clasice sau moderne vin sa
intregeasca §i sa intareasca imaginea retorica a acestui tip de discurs.
Discursul unui om politic trebuie sa respecte disciplina de partid64 care li cere o
anumita atitudine intr-o situatie concreta, trebuie sa-şi respecte convingerile, trebuie sa-
şi respecte interesele şi idealurile proprii, trebuie sa respecte promisiunile facute
electoratului, trebuie sa asigure succesul partidului (şi al sau) in viitoarele alegeri,
trebuie sa dovedeasca ataşamentul la interesele intregii natiuni, trebuie sa-i satisfaca pe
cei care il sustin.
Discursul politic nu urmareşte comunicare, ci o instaurare comuna de valori
asumate: utilizator - public, atita vreme cat autorul sau este profesionist, adica işi face
meseria, pe de alta parte, rigorile meseriei de politician cer o constanta distantarea
subiectului de propriile tensiuni afective care l-ar subiectiviza in sensul subordonarii
gandirii lucide diferitelor pulsiuni afectogene.
Alcineva pretinde ca discursul politic ar fi specia ale carei masaje au un continut
explicit politic şi "fac parte integranta din retelele de comunicare ale carei functii şi
semnificatii sunt esentialmente politice". Deficienta fundamentală a acestei defmitii e
considerarea discursului politic exclusiv in spatiul comunicarii. In fond, ce urmareşte
utilizatorul discursului politic? Foarte simplu: ca destinatarul sau sa actioneze imediat in
spiritul a ce spune el. Or, imediatitatea cere sau repeziciune de gandire, sau asumarea
functiei de subordonat intelectual. Aici utilizatorul devine circumspect: publicul poate fi
unul specializat şi omogen (parlamentul, senatul, un grup de competent! etc.) sau unul
nespecializat şi heterogen (studenti, mineri, o multime de simpatizanti , de curioşi etc.).
Acelaşi discurs politic cere o adecvare la public, dar nu numai sub aspectul figurilor
retorice, stilistice; pe scurt şi altfel zis, cere ca publicul sa creada, in acel moment, ceea ce
utilizatorul s-ar putea sau nu sa creada. In orice caz, utilizatorul politician da dovada de
naivitate, ca sa zicem aşa, daca urmareşte comunicarea. Ce urmareşte utilizatorul
discursului politic?
a) Stabilirea şi cristalizarea ideilor practice ale propriilor grupari politice;
b) Raspandirea, popularizarea ideilor politice ale grupului, organizatii pe care o
reprezinta fata cu un public oarecare; crearea unui colectiv cat mai larg in jurul
acestei idei;
c) Justificarea nevoii de putere sau a puterii detinute;
d) Valorificarea intuitiva a mesajului concomitent cu blocarea oricarui altui "advers".
Publicul discursului retoric politic poate fi:
a) Omogen şi competent. De aceea la utilizator va prevala persuasiunea, intentia de
comunicare;

64
Gh. Mihai, Retorica traditionala şi retorici moderne, Ed. All, Bucurejti, 1998, p. 15.

74
b) Publicul este neomogen, este destinatarul propagandei de partid, fata de care
aceasta trebuie sa fie limitata la foarte putine puncte si trebuie sa insiste pe acestea,
pana cand ultimul membru al publicului intelege ce se vrea sa inteleaga;
c) Publicul e general de o competenta precara;
d) Publicul neomogen, particular si competent (parlamaentul, de pilda).
A cere discursului politic sa nu manipuleze'este a-i cere sa renunte la principala
lui virtute. Nu aceasta e problema, ci sensul manipularii; caci neindoielnic, exista un sens
bun si unul mai putin bun, chiar.

4.3 Speciile discursului

Dupa intentia utilizatorului, discursul retoric este:

1. Persuasiv
2. Seductiv
3. Incitativ
Este persuasiv discursul retoric care vizeaza comunicarea (in ce cred eu launtric
sa crezi si tu launtric, prin mijlocirea sustinerilor mele la care aderi).
Este incitativ discursul retoric care vizeaza instalarea in public a unei tensiuni
emotionale suficiente sa se comporte cum ii sugereaza cuvantatorul. In (1) domina
dovedirea rezonabila care conduce la convingeri, in (2) domina dovedirea efectiva, care
conduce la comportamente aparent rezonabile, in (3) domina provocarea emotiilor care
conduce la reactii nerezonabile 65.
Desigur, acestea sunt clasele de discurs retoric, in abstracto; concret, un discurs
politic, de pilda, desi fundamental e deliberativ nu ocoleşte secventele demonstrative, de
lauda sau de critica a unor persoane, partide, aliante, a unor acte viitoare din perspectiva
altora, trecute s.a. La fel, discursul judiciar care slujeşte interesele persoanelor fizice sau
juridice, conform legilor in vigoare - lauda si critica, amplifica sau diminueaza, invoca
metafore, categorii, concepte, valori.
Ce urmareşte utilizatorul (retorul, autorul) in optica Retoricii? In functie de intentia sa:
sa intereseze cognafectiv, dovedind in cazul persuasiunii; sa intereseze afectogen,
atragandu-şi simpatia publicului, in cazul seductiei; sa starneasca emotii in cazul incitarii.
Consecinte:
a) cu cat diferenta de sensibilitate e mai mare in favoarea utilizatorului, cu atat
create reactia de raspuns prin comportament a publicului; dar aceasta consecinta nu e
valabila in nici un discurs seductiv scris, iar efectul ei in oralitatea incitativa indirecta e
fluctuant;
b) se cere ca sensibilitatea sa ramana constants pe toata durata discursului, regula
foarte greu de respectat de utilizator, fie din pricina unei constitutii fizice precare, fie din
pricina unei constitutii psihice labile, fie din ambele pricini (oboseala işi spune cuvantul si
sfarsitul discursului e pripit, oral sau scris);
c) exista o limita de detectie a sensibilitatii publicului dincolo de care e abuz
(retoricism), dincoace de care e insatisfactie; numim acesta limita, atinsa, blocaj retoric.
El apare frecvent in discursurile judiciare şi cele politico - diplomatice.

65
Gh. Mihai, Op. cit., p. 53.

75
 Traditia cere discursului retoric, pentru a fi eficient, trei calitati: sa placa, sa
instruiasca, sa determine asumari. Aceasta placere o da limbajul afectiv -evident, e
vorba de efectivitate concreta, adecvata la tema şi public, care evoca reprezentari,
dezlantuie emotii şi sentimente, impulsioneaza vointa, trezeste amintiri etc. Dar, deşi
mijloceşte, limbajul insuşi nu explica unele figuri retorice cu functii instructive cum ar fi
ironia, insinuarea sau aluzia.
Discursul retoric vizeaza sa:
a) insraureze, intareasca, slabeasca sau inlature opinii şi atunci este persuasiv;
b) formeze, intareasca, slabeasca sau inlature impresii şi atunci este eductiv;
c) provoace emotii şi atunci este incitativ.
Un discurs care incita la violenta nu apeleaza la argumente rationale, fiindca
acestea nu ar avea eficienta66. Un public numit dur este eel care adopta comportamente
directe, fara menajarea susceptibilitatilor altuia, cu scopuri egocentriste sau altruiste.
Totuşi, chiar şi acest public este sensibil la seductie, daca:
a) ii cultivam sentimentul superioritate fata de ceilalti;
b) il atragem in mistica unor legaminte secrete;
c) ii intretinem constiinta suferintei sa creada ca adevarul lui e un bine pentru ceilalti;
prin incitare ii amplificam disponibilitatea catre comanda, prin seductie, il inclinam
spre colaborare interesata, prin convingere ii atragem intelepciunea practica.

4.4 Analiza discursului

Pragmatica sau retorica moderna cum i se mai spune, pune accent pe faptul
ca discursul nu se reduce la o suita de fraze sau de enunturi, ci e o entitate aparte in
intregime, o unitate, un fenomen natural care necesita o analiza proprie, iar intentia
comunicativa globala a locutorului unui discurs este de baza in identificarea lui. Aceasta
preocupare a determinat aparitia analizei discursului - o reflectie ştiintiflca care are in
vedere ca anumite unitati lingvistice nu se pot analiza la nivel local şi ca discursul nu are
o structura compozitionala formata din unitati separate.
Elementelor care se decelau din analiza lui dispositio le corespund in analiza
moderna a discursului, conceptele de coeziune si de coerenta, cu marcile lor specifice.
De altfel, autorii A. Roboul şi J. Moeschler (1998) iau in custodie discursul si enuntul de
la baza lui si le considera pe amandoua fenomene pragmatice, intrucat enuntul e
intotdeauna interpretat relativ la un context. Cu alte cuvinte, enuntul e rezultatul enuntarii
ce variaza cu circumstantele şi locutorul. Interpretarea enunturilor trece prin doua faze,
una codica §i alta inferentiala, deci una legata de expresia lor lingvistica, iar cealalta de
supozitiile pe care le produce receptorul enuntului. Or, a interpreta un enunt inseamna a
atribui locutorului o intentie informativa, iar, daca acest proces se bazeaza pe faptul ca
atat locutorul, cat §i interlocutorul se preteaza mutual la anumite atitudini mutuale
(credinte, dorinte, intentii), atunci putem transfera acest proces, prin intentia globala si
discursului.

66
Gh. Mihai, Retorica traditionala §i retorici moderne, Ed. All, Bucure§ti, 1998, p. 55.

76
 Discursul astfel asumat devine o unitate independenta de lingvistica aşa cum
in retorica antica era mijlocul specific de manifestare a ei. Şi azi retorica e antrenata ca
instrument de analiza a discursurilor stereotipe. De exemplu, mass-media produce
mesaje construite dupa modele simple, aranjate dupa obiective precise (publicitate,
informare, propaganda, distractie). Sa amintim doar metafora publicitara care are un
impact serios asupra publicului, mai cu seama daca e dublata de imagine.
Daca analiza discursului a impus un concept, care sa introduca subiectul şi
situaţia de comunicare şi anume enuntarea atunci cand trebuie, aici trebuie sa aratam
ca, de-a lungul istoriei sale, retorica s-a manifestat ca un fel de teorie omogena a
enuntarii, deoarece se fundamenta pe unitati proprii pragmaticii, cum ar fi: subiectul,
auditoriul şi situatia de discurs. Azi, aceşti parametri poarta numele de orator, public,
tipuri de argumentare67.
In afara defmitiei lui E. Benveniste, dupa care enuntarea e punerea in functie
a limbii printr-un act individual de utilizare sau faptul locutorului prin care se produce
enuntul, O. Ducrot vede in enuntare, intocmai cum era conceputa baza discursului in
antichitate, un proces psihologic, ba chiar fiziologic care e la originea enuntului. ,,Ar
trebui sa admitem ca locutorii şi alocutorii ar fi centrul determinismelor psihologice sau
cognitive in care exista transcriptia sub forma de intentii exprimate de natura directa sau
subiacenta in fazele pe care le schimba."
Prin enuntare se realizeaza eel de-al doilea obiectiv al intentiei locutorului
(oratorului), şi anume intentia comunicativa (pe langa cea informativa amintita mai sus).
Aceasta face ca enuntarea sa functioneze ca act ce are ca scop mai putin faire savoir
cat faire croire, adica manipularea; cu alte cuvinte, locutorul manipuleaza auditoriul ca sa
adere la discurs.

4.4.1 Par tile discursului

Se remarca, in studiile de specialitate, ca tratatele de retorica antica au o

structura cvasiidentica, in care un loc de frunte il ocupa partile discursului. Acestea sunt:
a) exordiul (proemium) priveşte apropierea, captarea auditoriului68 ;
b) naratiunea (diegesis) cuprinde expunerea faptelor reale sau verosimile.
Nararea actiunilor poate imbraca forma unei povestiri legendare, a istoriei
sau a fictiunii. Scopul acestei parti este castigarea increderii auditoriului §i
incriminarea adversarului;
c) confirmatia (argumentatio) este modelul prezentarii argumentelor §i al
respingerii contraargumentelor adversarului;
d) peroratia (epilogus) cuprinde recapitulatio si indignatio, in care se face apel la
bunele sentimente ale judelui sau ale auditoriului in vederea definitivarii
deciziei. Naratiunea

Experienta este intotdeauna mai ,,generoasa" decat vestitele concepte abstracte,

generalizarile si principiile filozofice debitoare promise. Viata e un izvor nesecat de date,
mai apropiate de oameni decat eel care le-ar putea citi intr-o carte, inainte de a adormi...
Insuşi celebrul filozof american, Emerson, nu pierdea nici o ocazie de a-i asculta pe cei
din jur, oricare ar fi fost situatia acestora, chiar aparent modesta si banala, fiindca
spunea: ,,orice om poate sa ma invete ceva", cu conditia ca cele spuse sa fie scoase din

67
E. Dragos, op. cit, p. 7,8,9
68
Exordiul nu va mai fi tratat aici , fiin tratat anterior

77
experienta proprie. Nu exista, deci, nici un motiv ca sa situam publicul la un nivel de
inteligenta superior celui al lui Emerson!
Fondatorul uneia dintre cele mai vestite şcoli de comunicare verbala, Dale
Carnegie, care nu mai e in viata, facuse o ancheta ca sa cunoasca ce teme capteaza mai
ales atentia publicului. Acestea sunt cu totul revelatoare pentru necesitatea de a va
implica personal in expunere.
Anil tineri şi educatia (ca şi familia şi amintirile din copilarie). Sa nu şovaim sa
presaram in expunere propriile amintiri; cele care au ramas in memorie sunt destul de
puternice ca sa-i intereseze pe toti.
Greutatile inceputului. Oamenii sunt atra§i intotdeauna de reuşita altora, care le
dau idei! Atare teme, tratate fara emfaza, asigura succesul.
Hobby - uri şi ocupatii de timp liber. Entuziasmul cu care relatati despre
activitatile voastre preferate pentru timpul liber le va merge la inima ascultatorilor.
Cunoştintele de specialitate. Daca suntem specialist intr-un domeniu vom fi
respectati pentru aceasta, cu conditia de a şti cum sa adaptam la nivelul publicului
informatia noastra profesionala.
Experientele personale. Daca am trait un eveniment exceptional politic, artistic
sau de alta natura, am intalnit o persoana celebra sau am participat la ceva ieşit din
comun, experienta noastra va pasiona publicul.
O expunere convingatoare şi consistenta trebuie sa acopere persoanelor care o
asculta raspunsurile la intrebari pe care şi le pun, pe masura ce şi le pun. Cea mai buna
metoda este, deci, a le veni in intampinare.
Vrem sa informam?
Aceasta implica sa transmitem auditoriului date pe care nu le cunoastem. Atunci
calitatile esentiale ale expunerii trebuie sa fie claritatea, precizia, rigoarea, logica, ordinea
§i semnificatia analogilor.Sa evitam folosirea termenilor tehnici pe care nu-i cunoa§te
toata lumea si sa invatam sa utilizam materialul audio-vizual pus la dispozitie.

Vrem sa convingem?
Dorim, asadar, sa ne castigam auditoriul pentru cauza sau ideile dragi noua si pe
care le apreciem a fi cele mai bune. Atunci trebuie sa-l castigam prin sinceritate, prin
convingere si entuziasm, sa incercam sa obtinem raspunsuri afirmative la intrebarile pe
care le punem, sa-i aratam respect si simpatie, sa fim apropiati.
Vrem sa provocam reactii?
Este lucrul eel mai dificil, fiindca are o participare activa din partea auditoriului.
De data aceasta nu se mai pune problema de a recurge la strabuna metoda folosita in
toata lumea, de la Aristotel incoace: introducere, dezvoltare, concluzie. Nu, trebuie gasit
un nou mod de abordare, in functie de ce aşteptam de la persoanele de fata.
lata o metoda care s-a dovedit buna. Incepem cu evenimentul, adica un fapt
precis, ilustrand mesajul pe care dorim sa-l transmitem; apoi trecem la actiune, adica la
ceea ce asteptam concret si ,,material" de la public; terminam aratand avantajele pe
care le poate scoate el prin actiunea respectiva. Pentru a obtine un rezultat bun, trebuie
sa vorbim scurt, precis, ilustrativ, percutant, direct, provocand suspans. Asa e logic sa fie.
Vrem sa amuzam?
Este cu totul altfel de actiune, dar nici ea nu e deloc uşoara. De fapt, ce o sa
amuze pe unul, nu-i obligatoriu sa-l amuze şi pe altul. Umorul e ceva atat de subiectiv!
Totuşi, rasul este pretios, chiar si surasul, fiindca trezeste atentia, destinde atmosfera si
creeaza un climat de incredere. De aceea trebuie sa incercam sa-l provocam. Daca insa

78
stim precis ca nu avem talentul de a amuza, nu insistam prea mult; nu e nimic mai rau
decat glumele care cad in gol. Ori glumim in mod natural, ori nu glumim deloc69.

Argumentarea
Reprezinta un organism de la baza discursului implicat de enuntare, izvorat chiar
din reflectia acestuia. Se ştie ca reflectia asupra discursului a dat nastere la logica. Dar
alaturi de demonstratia logica, Aristotel a intuit şi existenta argumentatiei. De altfel se
considera ca Retorica sa este de fapt un tratat de argumentatie, deoarece a incercat
extinderea metodei rationale, a logicii si asupra verosimilului, a plauzibilului, a probabilului,
cu un cuvant asupra opiniei.
Argumentarea consta din inlantuirea fundamentata pe natura insasi a
enunturilor, fiind un proces intern al discursului70.
Argumentarea declanseaza actiuni evidente pe relatia locutor - alocutor (sau
subiectul - vorbitor - destinatar). Acestea pot fi:
A. Convingerea, care inseamna a invinge preopinentul cu propriile sale argumente
(lat. con+vincere "a se invinge pe sine").
B. Persuadarea, care inseamna a face sa creasca adeziunea la tezele prezentate de
subiectul-vorbitor pe calea sugestiei a emotiei lasandu-i alocutorului posibilitatea de
alegere proprie si iluzia ca a fost independent in aceasta alegere (lat.per+suadere, "a
sfatui pe cineva").
Caracterul argumentativ al discursului se sustine prin strategii discursive, un
sistem logic de relatii succesive. Strategiile discursive denunta logica limbajului, iar
subiectul vorbitor, care argumenteaza enuntand, va avea la dispozitie trei feluri de
operatii:
• Operatii discursive.
• Operatii logice ale discursului in intregime
• Operatii retorice sau strategii de ordine

69
N. Pacout, Arta de a vorbi in public, Ed. Alma Tip, Bucure§ti, 1998, p. 46 - 48.
70
E. Dragoş, op. cit. p. 83-85

79
CAPITOLUL V

80
 PROTOCOLUL ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

1. Noţiunea de protocol

Protocolul, într-o accepţiune foarte largă, poate fi definit ca totalitatea regulilor

de conduită ce trebuie respectate în societate.
Noţiunea de ‘protocol’ provine din limba greacă, fiind formată din doi termeni:
‘protos’, care înseamnă ‘primul’, şi ‘kollao’, care înseamnă ‘a lipi’, ceea ce este lipit mai
întâi. Semnificaţia iniţială a termenului avea în vedere prima foaie lipită pe un sul de
papirus pe care se aflau înscrise datele asupra originii sale71.
Într-o valoroasă operă de specialitate72, se apreciază că domeniul de
aplicabilitate al protocolului este următorul:
- relaţiile dintre puteri suverane, organizate statal, indiferent dacă
suveranitatea este atât externă cât şi internă, numai internă sau limitată doar la nişte
scopuri urmărite de statul respectiv;
- normele la care se apelează în relaţiile cu aceste puteri şi, în general, în
sfera afacerilor externe;
- raporturile ierarhice stabilite între instituţii şi, în cadrul instituţiilor, raporturile
dintre cei care deţin puterea şi relaţiile pe care subordonaţii le întreţin cu aceştia.
Alţi autori restrâng semnificaţia protocolului la „prescripţiile imperative care
determină locul cuvenit personajelor oficiale şi maniera de comportare faţă de
acestea”73.
Protocolul este definitoriu pentru modul de prezentare şi prestanţa administraţiei
publice prin felul în care diverse instituţii administrative sau constituţionale îşi
organizează activitatea de contacte şi relaţii cu mediul exterior lor.
Trebuie menţionat că importanţa protocolului nu este dată de nivelul autorităţii
administrative la care este organizat, ci de modul, corectitudinea şi rigoarea cu care
este desfăşurat74. Această perspectivă este cea internă a conducătorului, a
demnitarului, care pune accent pe modul de realizare. Argumentul folosit de susţinătorii
acestui punct de vedere este că nivelul la care se desfăşoară protocolul determină
complexitatea şi nu importanţa lui. Importanţa se reflectă în atenţia şi preţul pe care
administraţia le acordă acestei activităţi.
2. Accepţiunea noţiunii de protocol
Cuvântul ‚protocol’ are mai multe accepţiuni, din care menţionăm:
- ansamblu de reguli şi practici de ceremonial care se aplică la festivităţi
oficiale în relaţiile diplomatice;
- compartiment dintr-o instituţie care are ca sarcină organizarea oficială a
activităţii de protocol, de ceremonial, a celebrărilor şi a altor acţiuni de acest tip (ex.
Serviciul de Protocol din Ministerul Afacerilor Externe ). Un asemenea compartiment „
are ca funcţie ordonarea lucrurilor, stabilirea luărilor de cuvânt, a locurilor şi a precăderii
participanţilor” şi el trebuie să cunoască toate elementele necesare organizării în bune
condiţii a unor activităţi specifice;
- document diplomatic care cuprinde acordurile, înţelegerile şi hotărârile la
care s-a ajuns în cadrul unei reuniuni internaţionale;

71
Verginia Vedinaş , Elemente de protocol ,Editura Lumina Lex, Bucureşi, 2000, pag. 25.
72
Ibidem, pag.29.
73
Jean Serres , Le protocole et les usages, Editura Presses Universitaires de France, Colecţia “Que sais-je?”, Paris,
1963, pag. 14.
74
Victor Alistar, Ion Popescu-Slăniceanu , Protocol, corespondenţă, secretariat în Administraţia Publică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 13.

81
 - în lumea afacerilor prin acest concept se desemnează o convenţie, o
înţelegere la care ajung în urma negocierii partenerii de afaceri.
Potrivit unor autori75, protocolul este perceput prin trei accepţiuni, şi anume: ca
activitate, ca etichetă şi ca bunuri şi servicii de consum.
1. Protocolul ca activitate cuprinde totalitatea operaţiunilor, a acţiunilor pe
care o organizaţie le întreprinde pentru satisfacerea necesităţilor de reprezentare.
În acest caz, protocolul se defineşte prin : ceremonii (sărbători naţionale,
manifestări ocazionale, transmiterea de felicitări cu ocazia sărbătorilor pentru toate
persoanele din lista de protocol, inaugurări etc.); organizarea dispozitivelor
(asigurarea protocolului pentru oficialităţi, în funcţie de grad, de la ‚0’ la ‚2’). Protocolul
mai este definit ca „ansamblul normelor şi practicilor folosite cu prilejul unor acte cu
caracter solemn, în special în raporturile diplomatice”76.
2. Protocolul ca etichetă. Eticheta este un concept care se confundă cu cel de
protocol77. Eticheta se referă la formalismul relaţiilor dintre particulari, adică al relaţiilor
individuale, indiferent dacă acest raport este ierarhic sau nu78. Pentru a fundamenta şi
mai convingător diferenţa dintre termeni, Louis Dussault arată că „ este o regulă de
protocol ca şeful statului să prezideze o masă la care participă, dar a nu-l întrerupe în
timp ce vorbeşte, după cum, atunci când este vorba de un monarh, a aştepta să ţi se
adreseze pentru a-i vorbi, este o chestiune de etichetă. Primul exemplu se referă la
exercitarea puterii, celelalte două ţin de regulile de comportament care trebuie
respectate faţă de un personaj subiect al unui tratament protocolar”79.
Adeseori, cele două concepte se confundă. Diferenţa dintre ele ar consta în
faptul că protocolul se aplică relaţiilor interinstituţionale, iar eticheta raporturilor
individuale. Ceea ce este comun celor doi termeni este faptul că în ambele cazuri este
vorba despre raporturi întreţinute în contextul vieţii publice.
Protocolul ca etichetă reprezintă totalitatea regulilor şi uzanţelor care trebuie să
determine conduita participanţilor sau modul de desfăşurare a unor evenimente publice.
Conduita participanţilor este definită ca un set de reguli de purtare şi maniere
elementare, la care se adaugă elemente specifice cum ar fi precăderea şi uzanţele.
Acest set de reguli se regăsesc atât în versiuni codificate (Ghid de uzanţe de protocol),
cât şi ca reguli disparate, adunate în timp, ce pot constitui „obiceiul casei” şi se transmit
ca norme protocolare ale instituţiei. Cele mai des întâlnite norme ce fac obiceiul casei
sunt cele legate de aşezarea esplanadelor, a holurilor principale şi a sălilor de protocol
ale fiecărei instituţii (ex.: regulile protocolului Casei Albe, al Palatului Cotroceni).
Regulile necodificate reprezintă în fapt elementele specifice şi au rolul de a completa
regulile generale, uzanţele de protocol.
În ceea ce priveşte modul de desfăşurare a evenimentelor, putem vorbi de:
succesiunea obligatorie, elementele cuprinse care sunt specifice de la caz la caz
(obligativitatea gărzii de onoare pentru şefii de stat şi de Guvern), precum şi logistica
specifică (asigurarea coloanei oficiale, modul de cazare – de la punerea la dispoziţie a
unei vile de protocol, până la cazarea la hotel sau la propria ambasadă, în funcţie de
rang şi de nivelul de reprezentare).
3. Accepţiunea de bunuri sau servicii este relativă, ea reprezentând
produsele care sunt servite la reuniuni sau întâlniri. În categoria bunurilor intră trataţiile

75
Victor Alistar, Ion Popescu-Slăniceanu , op. cit., pag. 15.
76
Vasile Breban , Dicţionar al limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986,
pag. 476.
77
Verginia Vedinaş , op. cit., pag. 27.
78
Louis Dussault , op. cit., pag. 29.
79
Louis Dussault,op.cit., pag. 29.

82
pe care gazdele le oferă invitaţilor. Pentru servicii, definirea se face pe bază
contractuală, care stă la baza trataţiei.
Aşadar, dacă trataţia ca bunuri este asigurată de compartimentele de protocol
ale instituţiilor, serviciile pot fi acele activităţi contractate cu diverşi furnizori. Astfel,
pentru dineuri se contractează catering, pentru oferirea de flori sau depuneri de coroane
se contractează servicii cu florăriile, pentru conferirea de medalii jubiliare, de merit sau
alte distincţii se contractează serviciile cu furnizorii autorizaţi80.
În limbajul curent, auzim adesea expresia „asigurarea protocolului”. Acest lucru
semnifică cel mai adesea această a treia accepţiune: băuturi răcoritoare, cafea,
produse de cofetărie-patiserie sau dineuri, unde se organizează bufet suedez.
Protocolul nu este un atribut exlusiv al autorităţilor publice. El se realizează şi
de organizatorii de evenimente culturale (festivaluri, vernisaje, aniversări de instituţii
etc.), pentru evenimente ale agenţilor economici (lansarea de produse, aniversarea
intrării pe piaţă, semnarea unor contracte importante), precum şi în alte situaţii.
3. Curente în protocol
După cum am văzut, protocolul este determinat de limite bine stabilite, cum ar fi
elementele proprii de reglementare (uzanţele, normele sau elementele de natură
legală), nivelul de reprezentare sau baza materială, plafoanele admise de cheltuieli.
3.1. Protocolul ceremonios
Protocolul ceremonios prezintă o mai mare pondere a festivismului şi este destinat
ceremoniilor publice, fiind spectaculos şi impozant81.
Caracteristicile protocolul ceremonios :
• este o convenţie rigidă (este limitat de norme şi uzanţe general valabile
pentru toată lumea);
• implică fast, menit să impresioneze şi să dea măreţie participanţilor. În
relaţiile internaţionale, este considerat o formă de respect şi politeţe;
• implică un consum mare de resurse – resursele umane sunt numeroase
logistic, participând la organizazare mai multe instituţii (batalionul de gardă,
serviciul de protocol, poliţia rutieră, prelaţi, serviciul de pază şi protecţie, saloane
oficiale, furnizori de servicii şi altele, în funcţie de natura fiecărui eveniment);
• este prestabilit în detaliu – fiecare amănunt este trecut în desfăşurătorul
acţiunii, nimic nu este aleatoriu şi nu sunt admise derogări de la standard sau
acţiuni personale;
• are caracter public – este trăsătura cea mai importantă; acţiunile care
sunt organizate ceremonios nu-şi ating scopul decât prin festivismul public în
care organizatorul dovedeşte realizarea excepţională a caracteristicilor
anterioare împletite cu măiestrie82.
Protocolul cordial
Protocolul cordial, numit şi nonformal datorită caracterului său mai puţin festivist,
are o pondere mai mare în cadrul protocolului, el fiind la dispoziţia mai multor autorităţi
ale administraţiei publice decât protocolul ceremonios. Acest fapt se datorează în
principal scăderii nivelului de reprezentare şi accesibilităţii sale.
Caracteristicile protocolului cordial:
• rigiditate mai mică a convenţiilor – permite o mai mare spontaneitate a
participanţilor;

80
Pentru distincţii şi decoraţii oficiale, monopolul este deţinut prin lege de R.A. Monetăria Statului, executându-se
selecţia publică de ofertă sau licitaţia.
81
Louis Dussault , op. cit., pag. 21.
82
A se vedea ceremonialurile de la Buckingam, considerate în timp o artă.

83
 • atitudine destinsă - permite o afirmare a abilităţilor de comunicare
personale ale participanţilor;
• este doar stabilit pe etape – detaliile decurg de la sine în mod firesc ;
• consumul de resurse – mai mic;
• discreţie – are o mai mare pondere interpersonală, momentul public fiind
prezent, dar redus.
În aplicarea în practică a protocolului, aceste curente sunt afectate şi de
natura evenimentului. Spre exemplu, în cazul acordării de distincţii se aplică numai
protocolul ceremonios, indiferent de nivelul de reprezentare (administraţie centrală sau
locală), opţiunea conducătorului, resursele existente etc. (pentru acordarea distincţiei de
Erou al Revoluţiei din Decembrie 1989 sau titlul de Cetăţean de onoare al Municipiului
Bucureşti).
Indiferent care ar fi modul de realizare a protocolului, ceremonios sau cordial,
„politeţea a tins să devină o comportare naturală”83, care se supune însă unor reguli şi
uzanţe.
4. Protocolul ca activitate în administraţia publică
4.1. Agenda de protocol
Agenda de protocol este un concept organizatoric cu care opereaza
compartimentele de protocol din diferite instituţii ale statului sau ale administraţiei
publice locale. Accepţiunea noţiunii de agendă de protocol reflectă nevoia de ordonare
a activităţii, de dozare a resurselor şi de realizare a unei hărţi a planului de evenimente
care se desfăşoară pe axa orizontală, verticală sau temporară a organizatorului de
ceremonii şi acţiuni de protocol.84
Agenda de protocol constituie un summum de interese cum ar fi: vizibilitatea
publică (capitalul de imagine care poate fi obţinut), disponibilitatea resurselor (ex.:
posibilitatea de a apela la cea mai bună fanfară, posibilitatea de a beneficia de o
anumită sală pentru organizarea unei ceremonii sau conferinţe), participarea
(posibilitatea de a atrage cele mai importante personalităţi, grija de a nu fi corpul
diplomatic în vacanţă sau confruntarea cu agenda oficialităţilorde rang superior a căror
prezenţăeste dorită etc.), concurenţa dorită (specifică perioadelor marilor sărbători
naţionale sau religioase pentru organizarea de manifestări publice, parade sau donaţii
cu caracter filantropic) şi alte raţiuni de care depinde buna desfăşurare a activităţilor
planificate.
O altă perspectivă a agendei de protocol este lista de evenimente la care o
oficialitate publică este invitată să participe.
Agenda de protocol este utilizată de practicieni prin intermediul a patru elemente
complementare: planificarea calendarului intern, estimarea participării la cel extern,
perspectiva temporală şi perspectiva spaţială.
Agenda de protocol a instituţiei
Agenda de protocol a instituţiei cuprinde două elemente:
a) oglinda evenimentelor publice privită din perspectiva spaţială;
b) calendarul extern de protocol, acele evenimente la care instituţia este
invitată să ia parte.
Acest material, spre deosebire de celelalte, prezintă o mare doză de mobilitate,
el suferind practic completări de la săptămână la săptămână.

83
Vasile Izdrăilă , Buna-cuviinţă şi comportamentul civilizat, Editura Facla, Timişoara, 1988, pag. 25.
84
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op.cit., pag. 54.

84
 4.2 Desfăşurătorul de protocol şi sinopsisul
Desfăşurătorul de protocol este un proiect amplu având în vedere că prin natura
lor, evenimentele presupun o complexitate sporită85. Nu este de conceput nici o acţiune
de protocol care să nu fie prestabilită în detaliu.
Structura unui desfăşurător de protocol cuprinde următoarele elemente, fie că
acesta este redactat în formă scrisă, fie că avem o formă tabel: Organizare eveniment;
Reprezentarea; Calendarul în care se înscrie.
Organizarea este acea parte a desfăşurătorului care descrie filmul concret al
evenimentelor ce urmează a se derula. Este redactată de compartimentul de
specialitate (protocol sau relaţii publice).
Schema de organizare a desfăşurătorului este o succesiune de etape:
a) Identificarea obiectivului – se face prezentarea acţiunii în mod succint şi se
introduc materialele documentare privind istoricul relaţiilor sau al acţiunilor similare
anterioare, dosarul de presă premergător acţiunii (dacă este cazul), elementele din
corespondenţa purtată (ordine de zi, scopul etc.). Acest capitol al desfăşurătorului este
predat numai demnitarului şi persoanelor indicate care au nevoie.
b) Redactarea documentaţiei tehnice – elaborarea traseelor pentru şofer
şi/sau coloană oficială, realizarea listei de precădere, prezentarea obiectivului pentru
dispozitivul de securitate şi/sau organizatori dacă demnitarul este doar invitat, datele
corespondenţei de specialitate între compartimentele de protocol privind cazarea,
regimul alimentar, starea de sănătate (eventuale alergii), preferinţe personale (exemplu:
dorinţa de a vizita anumite locuri, de a ţine discursuri, de a se întâlni cu anumite
persoane sau cu reprezentanţii unor organizaţii etc.);
c) Filmul acţiunii – reprezintă nucleul după care se ghidează toate persoanele
implicate în organizare – sinopsis.
Compartimentul de protocol sau alt organizator mai este preocupat de o serie de
date ce trebuie depuse la dosarul acţiunii. Aceste date, deşi par a fi auxiliare, au o
importanţă la fel de mare ca şi filmul evenimentului prezentat anterior. Astfel, câteva din
informaţiile care sunt necesare unui material complet, în funcţie de natura
evenimentului, pot fi:
• invitaţiile - este vorba de comandarea şi realizarea grafică a invitaţiilor. Acest
material trebuie pus la dosar pentru a putea fi oricând consultat cu privire la
informaţiile ce au fost incluse în invitaţie;
• adrese către alte instituţii care ajută la organizare – reprezintă corespondenţa
premergătoare acţiunii şi are rol de justificare a acţiunii, strângerea de date
pentru întocmirea desfăşurătorului, punctul de vedere al coorganizatorilor şi
valoarea de confirmare a participării;
• comunicate media redactate de biroul de presă . Ele sunt esenţiale pentru buna
mediatizare a evenimentului organizat. Comunicatele media se transmit în trei
faze: comunicatele premergătoare, comunicatele din timpul derulării acţiunii şi
comunicatele privind rezultatele. Aceste tipuri de comunicate pot fi utilizate în
ansamblul lor sau parţial, în funcţie de specificul evenimentului;
• listele de protocol – reprezintă un element fără de care nu putem vorbi de acţiuni
de protocol. Sunt în fapt oglinda cea mai fidelă a intenţiilor organizatorilor prin
selecţia făcută o dată cu lansarea invitaţiilor. Trebuie evitată confuzia între listele
de protocol (totalitatea persoanelor şi instituţiilor invitate) şi listele de participanţi.

Modul de utilizare a acestor desfăşurătoare:

85
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 72.

85
 a) pentru fiecare responsabil trecut la un anumit punct, acesta are un
desfăşurător propriu în care există toate detaliile momentului de care răspunde;
b) filmul evenimentului se află în posesia persoanei desemnate ca asistent
personal şi care însoţeşte oficialul. Este de datoria acestei persoane să-l înştiinţeze pe
demnitar de fiecare etapă şi modul de desfăşurare. Niciodată pe parcursul vizitei
demnitarului nu are voie să fie văzut cu dosarul acţiunii în mână;
c) dintre toţi cei implicaţi, responsabilii cu securitatea au cele mai multe date, ei
primind şi câte un exemplar al desfăşurătorului celorlalţi coordonatori;
d) desfăşurătorul acţiunii nu poate fi introdus în mapele de presă, având
caracter intern şi, în funcţie de rang, caracter secret. Regula este ca în mapele de presă
să existe extrasul pe etape mari ce reprezintă programul vizitei şi aceasta numai pentru
jurnaliştii acreditaţi pe lângă instituţia organizatoare.
5. Acţiunile de protocol
5.1. Scrisoarea de invitare
Orice vizită, cu atât mai mult o reuniune organizată, este rodul “unei înţelegeri
prealabile între cel care invită şi cel care este invitat”.86
Potrivit principiului egalităţii în rang, este obligatoriu ca scrisoarea de invitare să
fie adresată de un omolog al celui invitat. În cadrul protocolului internaţional, echivalenţa
rangului se stabileşte la nivelul conducătorului delegaţiei invitate. Şi în cadrul
protocolului intern, în interiorul ţării, invitaţiile pentru reuniunile consultative se fac între
omologi. Astfel, dacă un minister invită secretari de stat de la alte ministere pentru
consultări privitoare la un proiect de act normativ, scrisoarea de invitare este semnată
de o persoană care are cel puţin rang de Secretar de Stat.
Forma scrisorii de invitare
“Dacă este adevărat că ceea ce este scris rămâne, invitaţiile au marea utilitate
de a
ne asigura că mesajul va fi bine înţeles, evident, cu condiţia ca el să fie bine redactat”87.
Scrisoarea de invitare este întotdeauna tipărită şi are caracter diplomatic. Din
punctul de vedere al stilului de redactare, textul invitaţiei trebuie să cuprindă o singură
frază, fără semne de punctuaţie inutile, dacă este posibil deloc, astfel încât să poată fi
citit dintr-o dată şi să fie înţeles fără dificultate de destinatar88. Ea poate fi precedată de
un fax pentru operativitate, însă transmiterea prin curier a invitaţiei originale este
obligatorie. Scrisoarea de invitare poartă antetul instituţiei, în care sunt cuprinse stema,
însemne sau elemente distinctive, numele instituţiei celui care invită.
Introducerea scrisorii de invitare
Scrisoarea de invitare începe întotdeauna cu o frază de politeţe care să exprime
bucuria de a comunica cu adresantul. În cazul în care este primul contact după numirea
în funcţie, se adresează felicitări (chiar dacă în mod automat s-a transmis felicitarea la
învestitură, prin intermediul Ambasadei). În cazul în care este vorba de vizite la nivel
înalt, se face şi o rememorare a ultimelor contacte similare.
Conţinutul scrisorii de invitare
Se face invitaţia concretă, precizându-se perioada şi locul. Textul invitaţiei
trebuie să fie extrem de concis, să se folosească cât se poate de puţine cuvinte, dar nu
prea puţine astfel încât să se denatureze mesajul invitaţiei89. Rostul său este să
reprezinte un rezumat cât se poate de concis al evenimentului enunţat, caracterizat prin

86
Vasile Izdrăilă , op. cit., pag.89.
87
Louis Dussault , op. cit., pag. 41.
88
Verginia Vedinaş , op. cit., pag.98.
89
Verginia Vedinaş , op. cit., pag. 98.

86
două trăsături de bază: claritatea şi concizia90. Regula este ca în enunţarea invitaţiei să
se clarifice caracterul vizitei: de curtoazie, de lucru sau vizită oficială.
Conţinutul scrisorii de invitare trebuie să cuprindă obligatoriu scopul vizitei, spre
exemplu “dezvoltarea relaţiilor culturale şi comerciale”. După definirea generică a
scopului vizitei, se face o succintă propunere de agendă a întâlnirii. Spre exemplu:
“reglementarea regimului valorilor naţionale, recunoaşterea studiilor între cele două
ţări”. Agenda întâlnirii nu se stabileşte concret, punctual în scrisoarea de invitare. Acest
aspect este pus la punct de către experţii celor două părţi, după expedierea şi
recepţionarea scrisorii de acceptare.
Formula de încheiere
Finalul scrisorii de invitare este o frază de politeţe, pentru asigurarea simetriei ca
regulă a corespondenţei protocolare.
Elementele încheierii trebuie să cuprindă asigurarea adresantului de respectul de
care se bucură şi faptul că se aşteaptă un răspuns. (spre ex.: “în speranţa unei bune
colaborări, permiteţi-mi să vă asigur de înalta noastră consideraţie”).
5.2. Primirile oficiale
Modul de primire este prima impresie pe care o creează gazda prin protocolul
său şi se concretizează prin felul în care este organizată: locul, fastul, participarea
personalităţilor.
Locul
Locul primirii poate varia în funcţie de “regula casei” sau, dacă se utilizează
ambele variante, în funcţie de importanţa pe care o dă gazda oaspetelui.
a. primirea pe aeroport – întâmpinarea oaspetelui se face în două modalităţi: la
scara avionului, dacă este organizată gardă de onoare (pentru vizitele la nivel înalt), sau
în salonul oficial, dacă este vorba de vizite la nivel ministerial (altul decât Ministerul
Afacerilor Externe şi al Apărării Naţionale), ori de experţi, în acest caz nefiind necesară
garda de onoare.
b. primirea la sediul instituţiei sau la reşedinţă – aceasta, de asemenea, se
face în două moduri: dacă este vorba de vizite la nivel înalt, primirea se face pe
esplanada din faţa reşedinţei şi se organizează garda de onoare, iar dacă este vorba de
vizite ministeriale sau de experţi, primirea se face la intrarea principală sau, după caz,
în holul central.
Salutul
Salutul este o componentă importantă a relaţiilor interumane91. El reprezintă
primul mod al politeţii omeneşti, este cea mai veche manifestare de politeţe, o datorie
socială obligatorie în toate împrejurările, faţă de orice persoană cunoscută şi adeseori şi
faţă de persoane necunoscute92.
Salutul este primul semn şi cel mai elementar semn de respect, este prima
manifestare de curtoazie cu care întâmpini pe cineva93.
Atât salutul, cât şi răspunsul la salut, trebuie să fie cuviincioase, decente, sobre,
amabile, în nici un caz să nu dezvăluie vreo urmă de plictiseală, dezgust sau deranj94.
Salutul poate fi însoţit de strângerea mâinii, care este unul din gesturile tradiţionale
umane, simbolizând “bunele intenţii, sentimente de prietenie, de cordialitate, bucurie,
nutrite faţă de persoanele întâlnite”95 .

90
Louis Dussault , op.cit., pag. 41.
91
Verginia Vedinaş , op. cit., pag. 62.
92
Vasile Izdrăilă , op.cit., pag. 48.
93
Aurelia Marinescu op. cit., pag. 37
94
Verginia Vedinaş , op. cit., pag. 63
95
Nicolae Armeş , op. cit., pag. 12

87
 Ca element al protocolului în Administraţia Publică, salutul se face de către
gazdă cu urarea de bun venit, la care se răspunde prin mulţumirea de invitaţie.
Urmează strângerea de mâini. Momentul de salut între cele două părţi se încheie cu
poza pentru presă. În cazul în care în delegaţie mai sunt persoane oficiale de rang înalt,
se poate face prezentarea reciprocă tot în cadrul salutului. Se poate observa că de
câţiva ani acest moment al prezentărilor delegaţiilor la sosire s-a redus considerabil în
protocolul internaţional. În cazul vizitelor la nivel de experţi, când primirea se face la
cabinetul sau la sala de protocol a gazdei, salutul se face la maxim doi-trei paşi de la
intrare.
Garda de onoare
La invitaţia oficialului gazdă, oaspetele trece în revistă garda de onoare. La
mijlocul parcursului, în dreptul comandantului detaşamentului de gardă, se salută şi se
primeşte salutul gărzii de onoare.
Speech-ul
Tot mai frecvent în cazul vizitelor la nivel internaţional se organizează la finele
parcursului din ceremonia de primire momentul scurtelor declaraţii de presă.
Modul de organizare: se delimitează printr-un cordon de protecţie locul presei şi,
la o distanţă de minim 1,5 m, serviciul de protocol împreună cu serviciul de presă al
instituţiei gazdă instalează un pupitru. Declaraţia de la sosire conţine întotdeauna
gândurile şi intenţiile cu care oaspetele a sosit în ţara curentă. Primul care ia cuvântul
este de această dată oaspetele. Momentul speech-ului se încheie cu îmbarcarea în
coloana oficială sau, după caz, cu intrarea în sediul sau reşedinţa demnitarului gazdă.
Poza de presă
De regulă, aceasta reprezintă strângerea de mâini sau alte gesturi cordiale.
Strângerea de mâini a devenit element obligatoriu , fiind catalogat ca gest politic. Dacă
nu se întâmplă aceasta, opinia publică poate lesne eticheta lipsa momentului drept
fricţiuni sau, în cazul negocierilor multilaterale, ca un semn de întrebare asupra reuşitei
turneului sau ca stare de tensiune între părţi. Regula este ca poza de presă să se facă
în picioare, în cadrul ceremoniei de primire.
Poziţionarea subiecţilor în timpul ceremoniei de primire
Există mai multe momente, fiecare cu poziţionarea lui specifică, care respectă
“prescripţiile imperative care determină locul cuvenit personajelor oficiale şi maniera de
comportare faţă de acestea”96.
La momentul primirii pe aeroport gazda îl întâmpină pe oaspete la capătul
covorului sau la maxim 5 m de scara avionului.
În momentul trecerii în revistă a gărzii de onoare, gazda va sta pe partea opusă a
gărzii, iar oaspetele pe culoarul din partea batalionului. În momentul salutului, gazda se
va poziţiona în partea dreaptă cum se priveşte la batalionul de gardă, iar oaspetele în
cea stângă. În momentul speech-ului pentru presă, oaspetele va fi poziţionat în direcţia
în care se va pleca pentru îmbarcare , iar gazda în direcţia de unde s-a venit pentru
speech, invitându-l pe oaspete să spună câteva cuvinte.
În momentul punerii în mişcare a coloanei oficiale, regula este ca ambele
oficialităţi să se deplaseze cu maşina gazdei. Această uzanţă nu este însă general
valabilă. În cazul negocierilor multipartite, părţile merg cu maşinile proprii, iar
reprezentantul ţării gazdă îl primeşte în maşină pe negociatorul şef. Acest film al
evenimentelor este valabil pentru orice protocol la nivel înalt, indiferent de stat şi este
cuprins în uzanţele internaţionale de protocol. Există şi unele elemente specifice, dar
care nu afectează în fond regula derulării primirilor oficiale.
Toate elementele şi desfăşurătorul derulării vizitei se stabilesc anterior printr-o
susţinută corespondenţă între direcţiile de protocol ale celor două părţi pentru a
96
Jean Serres – op. cit., pag. 14.

88
respecta uzanţele internaţionale de protocol şi regula “nimic nu poate constitui un
element neaşteptat”. Pentru întărirea acestei reguli, elementele neaşteptate în
desfăşurarea vizitelor se consideră erori sau “gafe de protocol”, iar responsabilii sunt
sancţionaţi. Astfel, s-a ajuns ca o vizită să fie pregătită şi şase luni de zile pentru
convenirea tuturor detaliilor tehnice.
5.3. Dineurile şi recepţiile
Una dintre cele mai importante activităţi de protocol este reprezentată de dineuri
şi recepţii. Însemnătatea lor constă în caracterul lor de liant al comunicării
interpersonale a participanţilor şi un prilej al întâlnirilor informale reciproce, neoficiale97.
Există o delimitare între recepţii şi dineuri, care nu este strictă:
A. dineurile - presupun ca regulă aşezarea la masă;
- se organizează doar seara;
- presupun de regulă discursuri;
- se pot face la gazdă acasă;
- presupun un număr mai mic de invitaţi.

B. recepţiile - se pot organiza indiferent de oră;

- au la bază bufetul suedez;
- nu presupun, dar nici nu exclud discursuri;
- nu presupun ordine de precădere;
- presupun un număr mare de invitaţi, de peste 100.
Aceste caracteristici se pot îmbina, motiv pentru care nu se pot face nişte clişee
tip. Fiind însă vorba de acţiuni de protocol, acestea sunt supuse unor uzanţe generale.
Organizarea acţiunii
a. Stabilirea locului de desfăşurare
• La sediul instituţiei, dacă acest lucru este posibil (ambasadă,
palatul prezidenţial, săli de protocol etc.);
• Dacă nu este posibil, se va apela la un spaţiu care are categoria de
minim patru stele (în sistemul occidental de clasare a serviciilor);
• La sediul instituţiei ierarhic superioare, în cazul acceptului
demnitarului de a face oficiile de gazdă (ex.: Direcţia de arhivă a
Ministerului Afacerilor Externe împlineşte 80 de ani de funcţionare.
Ceremonia se poate realiza la sediul Ministerul Afacerilor Externe,
dar cu acordul ministrului de a patrona evenimentul);
• Într-un spaţiu aparţinând Regiei de Administrare a Activelor
Protocolului de Stat;
• Alte locuri de la caz la caz, cu respectarea standardelor.
b. Întocmirea programului
• Stabilirea orarului de desfăşurare;
• Stabilirea momentului (intervalului) de sosire a invitaţilor. La
organizarea unui astfel de eveniment se trece pe invitaţie un
anumit interval, pentru că nu este posibil ca toate personalităţile să
fie primite o dată;
• Fixarea momentului în care se pot ţine discursuri şi ordinea de
precădere, precum şi durata medie a unui speech;
• Fixarea etapelor de servire a preparatelor pe tipicul următor:
băuturi de antreu, aperitivele, gustările calde, preparate culinare,
desertul, băuturile însoţitoare etc.;

97
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 86.

89
 • Stabilirea modului de creare a atmosferei – orchestră de cameră,
fond sonor digital, alte mijloace permise;
• Alte elemente specifice pentru fiecare categorie (dineu sau
recepţie);
c. Stabilirea listei de invitaţi
• Invitaţi în raport de obiectivul acţiunii;
• Invitaţii pe baza uzanţelor impuse în domeniu (obligativitatea
invitării superiorilor indiferent de natura acţiunii, obligativitatea
invitării personalităţilor, managerilor din mass-media etc.);
• Partenerii tradiţionali, indiferent de natura evenimentului.

d. Lansarea invitaţiilor

• se face cu cel puţin 7 zile calendaristice înaintea evenimentului;

• invitaţia se transmite nominal;
• invitaţia este distribuită numai pe suport scris; ea nu poate avea
forma unui fax sau a poştei electronice (e-mail);
• invitaţia se înmânează personal la sediul participanţilor prin curier
(se exclude poşta).

e. Perfectarea elementelor organizatorice: locurile de parcare, poziţionarea

personalului de îndrumare, garderoba, locul de primire din partea gazdei, modul
de realizare a servirii etc.
Se impun a fi avute în vedere: meniul, uzanţe ( decorarea mesei, precăderea
servirii, preparatele, ţinuta la masă, alte uzanţe).
5.4. Conferinţele
Conferinţele sunt un instrument de bază în dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi
pentru a defini politicile şi strategiile comune multinaţionale, fie că au caracter regional
sau la scară mai largă98. Ele au şi o utilitate în planul intern al statelor atunci când un
concept, o politică sau o problematică acută se pune în dezbatere publică.
Ca gen, conferinţele se regăsesc atât în planul politic, statal, cât şi în cel ştiinţific
sau al societăţii civile. În ceea ce priveşte protocolul, ne interesează conferinţele
desfăşurate la nivel politic statal în spaţiul naţional şi internaţional.
Organizarea protocolului în cadrul conferinţelor comportă mai multe aspecte:
a. stabilirea sălii
Fixarea locului de desfăşurare este un element esenţial, de care depinde reuşita
organizării unei conferinţe şi este la latitudinea gazdei. În această problematică se
includ diferite considerente, cum ar fi numărul de participanţi, nivelul de reprezentare,
utilităţile pe care spaţiul destinat unei astfel de manifestări le are, capacitatea de
adaptare la cerinţe sau precedentul, dacă avem de a face cu o conferinţă periodică.
Acest element nu este unul aleatoriu, ce ţine doar de gusturi sau de preferinţe, ci
reprezintă o ecuaţie a următoarelor variabile:
- in funcţie de dimensiune – această variabilă are în vedere numărul participanţilor la
manifestare şi obligaţia de a-i dispune la o distanţă care să nu stânjenească pe nimeni.
Pentru că subiectul şi obiectivele conferinţei sunt cele determinante şi nu raţiunile de
protocol, se vor stabili participanţii (cantitativ – numărul de delegaţii şi calitativ –
componenţa delegaţiilor), apoi se va încerca o dispunere pe categorii (persoane oficiale
şi experţi) şi doar în ultimul rând se va avea în vedere stabilirea sălii şi dispunerea

98
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 92.

90
mobilierului şi a dotărilor. În funcţie de toate aceste elemente se va stabili dimensiunea
optimă a sălii şi alegerea ei din variantele posibile (cu respectarea celorlalte variabile).
- în funcţie de rangul participanţilor - Dacă avem participanţi de rang înalt, trebuie
asigurată funcţia de prestigiu a locului de discuţii (obligatoriu o sală a unei instituţii de
rang înalt sau un centru de conferinţe99). O conferinţă la nivel înalt nu se poate
desfăşura în sediul unui minister (instituţie de rang inferior participanţilor), însă, dacă
avem în vedere o conferinţă la nivel de experţi, putem folosi sediul instituţiei de
competenţă a ţării gazdă. Regula este însă de a oferi un loc de desfăşurare a acţiunii
care să crească prestigiul respectivului eveniment şi să reprezinte un respect acordat
participanţilor de către gazdă. În cazul în care nu putem identifica un asemenea
amplasament public, este admis să se apeleze la sala unei companii hoteliere sau de
organizare de acţiuni de gen recunoscută internaţional prin standarde100;
- în funcţie de posibilităţile de dotare – Valoarea unei manifestări este dată de
facilităţile de comunicare pe care le oferă organizatorii. Posibilităţile de dotare pot fi
zădărnicite de spaţiul în care se desfăşoară acţiunea. Dacă celelalte variabile pot fi
satisfăcute, însă spaţiul nu permite amenajări speciale (instalarea cabinelor de
interpretariat, posibilitatea amplasării unui ecran pentru proiecţii, linii de tensiune care
să facă faţă branşării aparaturii, considerentele de acustică etc.), se va renunţa la el în
favoarea unui alt amplasament.
- în funcţie de anexele de organizare – Orice acţiune care presupune protocol,
presupune si necesităţi anexe: săli mici pentru întâlniri sau discuţii saparate, spaţii
pentru garderobă, spaţiu pentru secretariat tehnic, linii multiple de comunicare directă
(telefon, fax, reţea informatică, spaţii de parcare pentru maşinile demnitarilor prezenţi
etc.). O conferinţă ca gen al acţiunilor de protocol presupune cele mai multe anexe şi
cea mai complexă organizare. Alături de cazare, programul de divertisment al
participanţilor, aproape de locul propriu-zis de desfăşurare este esenţial, iar în această
epocă a comunicării, anexele devin definitorii nu numai pentru modul de respectare a
etichetei, ci chiar pentru desfăşurarea acţiunii;
- în funcţie de tradiţie
b. stabilirea modului de desfăşurare
Tot un atribut exclusiv al organizatorilor este şi alegerea modului de desfăşurare
a conferinţei. Alegerea nu este aleatorie, ci trebuie şi să slujească scopul pentru care a
fost organizat evenimentul. Astfel, sunt mai multe posibilităţi de a organiza programul
unei conferinţe nespecifice şi care ţin seama de factorul comunicaţional101. În funcţie de
obiectiv, se va alege acel mod care conduce la cea mai bună modalitate de
comunicare.
- Expunerile urmate de dezbateri – se utilizează pentru analiza unor situaţii şi
căutarea de soluţii, în special când este vorba de conferinţe la nivel de experţi sau ale
unor organizaţii internaţionale specializate (în domeniul securităţii – NATO, în domeniul
comercial al raporturilor – Organizaţia Mondială a Comerţului, de muncă – Organizaţia
Internaţională a Muncii).
- Dezbateri alternativ cu expunerea – se practică în general în cadrul adunărilor
parlamentare ce presupun adoptarea de rezoluţii. Fiecare punct de pe ordinea de zi se
va expune de către raportori (în rapoarte se află şi dosarele participanţilor pregătite de
secretariatul tehnic), urmează luările de cuvânt din partea delegaţilor şi dezbaterile la
finalul fiecărui punct de pe ordinea de zi.

99
Conferinţa Crans Montana de la Bucureşti din 1995 desfăşurată în clădirea Parlamentului în cadrul Centrului
Internaţional de Conferinţe
100
Ex.: Grand Plasza sau reţeaua Hillton, Marriott
101
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 97.

91
- Expunerile separate de dezbateri – această posibilitate este specifică modului de
desfăşurare a conferinţelor la nivel înalt ale ONU sau altor organisme internaţionale
unde sunt prevăzute mai multe părţi: declaraţiile politice urmate de discutarea
problematicii la zi.
- Dialogul încrucişat – este singurul mod în care se desfăşoară conferinţele bilaterale
care au o problematică multiplă, cu mai multe secţiuni şi grupuri de experţi.
Indiferent de situaţii, modelele de desfăşurare de mai sus nu sunt strict raportate
situaţional, importantă este buna suprapunere a desfăşurării acţiunii pe mobilul şi
raţiunea sa. Putem lesne apela la un mod sau altul, dar nu putem pregăti un program la
întâmplare, fără o structurare argumentată a etapelor, indiferent de natura sau forma
lor de realizare.
c. stabilirea ordinii de precădere102
- În cazul întâlnirilor bilaterale, primul care va lua cuvântul va fi reprezentantul gazdei,
urmând ca discuţia să decurgă sub forma dialogului încrucişat. Un expert nu are dreptul
să întrerupă pe nici unul dintre reprezentanţii părţilor, nici chiar când doreşte să
completeze sau nu este de acord. Pentru aceasta se poate da cuvântul experţilor sau
se poate corecta eroarea în următoarele runde de discuţii. Nici una din părţi nu are
dreptul să suspende discuţiile oprind succesiunea intervenţiilor celeilalte părţi. Discuţiile
se încheie de comun acord printr-un schimp de formule de politeţe similar celui cu care
trebuie început.
- În cazul conferinţelor de pace, primul care va lua cuvântul va fi gazda, care va
prezenta părţile şi va mulţumi pentru acceptarea invitaţiei la dialog, va prezenta
mediatorul şi îi va da cuvântul. Mediatorul va mulţumi la rândul său pentru acceptarea
tratativelor şi va prezenta ordinea de zi a negocierilor (dosare în litigiu), după care va
cere părţilor să-şi expună punctul de vedere fără a propune încă soluţii (este
neprotocolar şi încalcă principiul dialogului). Prima dintre părţi va fi cea recunoscută
internaţional sau, dacă sunt două state suverane recunoscute, întâi va lua cuvântul ţara
agresată sau lezată în suveranitatea sa de acţiunea celui care a declanşat conflictul.
Urmează partea adversă (respectarea principiului contradictorialităţii). La urmă vor lua
cuvântul reprezentanţii altor state care nu sunt implicate, dar sunt afectate de conflict.
Ciclul se reia pentru fiecare dosar în discuţie sau temă a negocierilor. Pentru a nu
denatura discuţiile, nu se admite întreruperea reciprocă a părţilor. Singurul care poate
întrerupe un vorbitor este negociatorul, care beneficiază de prima poziţie de precădere.
- Conferinţele organizaţiilor internaţionale – ordinea de precădere este general
valabilă în cazul în care nu apar anumite particularităţi. Astfel, avem mai multe principii
prin care se derogă de la general la particular: ţara gazdă este prima; prevederile
regulamentului organizaţiei; ţara care deţine preşedinţia; ordinea alfabetică a statelor;
ordinea vechimii în funcţie a reprezentanţilor; alte cazuri nespecifice.
d. stabilirea interpretariatului
Trebuie precizat că în sarcina organizatorului intră obligaţia de a preciza în
corespondenţa prealabilă limbile oficiale ale conferinţei, dacă în acest sens nu există
nici o regulă (vezi limbile oficiale ale ONU sau ale UE)103:
- traducerea simultană – specifică conferinţelor deschise la care participă mai multe
state şi în care regula este cea a dialogului încrucişat şi mixt. Este obligatorie la
conferinţele la nivel înalt.
- traducerea consecutivă – specifică pentru prelegeri în cazul conferinţelor tematice la
nivel maxim de experţi. În cazul interpreţilor proprii aflaţi pe rândul doi, aceştia vor face
traducerea din limba demnitarului în limba oficială a conferinţei şi viceversa.

102
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 99.
103
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 101.

92
- sursa interpreţilor – fiecare parte poate avea un interpret propriu, care va fi poziţionat
în spatele său în cazul traducerii consecutive, sau poate apela la interpreţi angajaţi de
organizator în cazul traducerii simultane.
- spaţiul destinat – interpreţii pentru traducere simultană au un loc special denumit
cabină de interpretariat şi pot vedea vorbitorii pentru a-i putea identifica în cadrul
discuţiilor; interpretul va fi situat pe rândul doi în spatele demnitarului în cazul
traducătorului propriu.
e. corespondenţe premergătoare
Conferinţele, fiind acţiuni complexe, presupun o corespondenţă mai amplă. De
asemenea, corespondenţa premergătoare are şi efecte directe asupra desfăşurării (ex.:
nu se poate dezbate un subiect dacă nu a fost introdus în tematica din invitaţie şi dacă
nu s-a transmis în prealabil documentaţia necesară) şi asupra rezoluţiilor finale.
Corespondenţa premergătoare are astfel atât rol protocolar, cât şi procedural104.
Invitaţia
Se transmite obligatoriu cu minim o lună înainte, pentru a permite documentarea
şi transmiterea punctului de vedere şi cu cel mult 6 luni înainte, pentru ca tematica să
fie de actualitate. Invitaţia cuprinde următoarele elemente: titlul acţiunii, perioada, locul,
enunţarea laconică a tematicii, rugămintea de a confirma, alte elemente.
Transmiterea dosarului privind tematica
Ordinea de zi este stabilită anterior desfăşurării conferinţei şi se transmite
participanţilor. O dată cu ea se transmite şi documentaţia despre fiecare punct (uneori şi
cu recomandările raportorilor sau, după caz, cu punctele de vedere ale experţilor
celeilalte părţi). Orice material nou se aduce la cunoştinţa participanţilor înaintea
începerii conferinţei. De aceea, această corespondenţă se poate desfăşura în repetate
rânduri şi poate fi intensă.
Remiterea susţinerilor şi traducerea
La rândul lor, participanţii vor transmite cu un anumit timp înainte (precizat de
organizatori) punctele lor de vedere şi susţinerile pentru ca acestea să fie traduse (dacă
este cazul) şi introduse în mapa conferinţei, ce va fi distribuită delegaţilor în ziua
desfăşurării. De regulă, eventualele propuneri de tematică se transmit cu acelaşi prilej.
Informaţii privind programul
Organizatorii au obligaţia de a transmite programul conferinţei pe intervale orare
cu precizarea ordinii intervenţiilor şi a activităţilor informale neoficiale din perioada
conferinţei. Datele despre program trebuie să fie complete pentru ca fiecare
reprezentant să poată avea de la departamentul său de protocol filmul acţiunii.
Solicitări privind dotările pentru expuneri
În cazul în care un participant doreşte să facă o expunere susţinută de mijloace
info-media (cazul conferinţelor de specialitate la nivel de experţi), trebuie să comunice o
dată cu materialul pentru mapele de şedinţă şi necesarul tehnic, pentru a da
posibilitatea procurării şi instalării aparaturii105.
f. uzanţe protocolare
Cazarea
În cazul conferinţelor multipartite, cazarea se face în acelaşi loc pentru toţi
participanţii, pentru a nu exista interpretări privind anumite preferinţe ale gazdei.
Cazarea se asigură pe diferite clase, corespunzător rangului persoanei106.
În cazul conferinţelor de pace, se vor alege anumite reşedinţe de protocol care
să prezinte un grad mai ridicat de securitate. În acele reşedinţe se va caza întreaga
delegaţie.

104
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag.102.
105
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 103.
106
Ibidem, pag. 104.

93
 Pentru conferinţele bilaterale, se vor alege tot reşedinţe de protocol pe sistemul
vizitelor oficiale, chiar dacă nu este vorba de o conferinţă la nivel înalt.
Indiferent de tipul de conferinţă sau de nivelul de reprezentare, şeful delegaţiei
trebuie să primească un tratament diferenţiat pozitiv, pentru a se arăta consideraţia faţă
de ţara al cărui reprezentant este.
Pauzele de cafea
Modul de stabilire a pauzei de cafea este un element de strategie în conceperea
evenimentului. El poate respecta anumite reguli generale pentru fiecare gen de
manifestare. Pentru conferinţele în două părţi se ia pauza de cafea la finalul declaraţiilor
politice, pentru a nu pune în umbră anumite declaraţii sau pentru a nu face diferenţieri
între state (cele din prima parte şi cele din partea secundă).
În cazul dezbaterilor se programează pauza de cafea astfel încât să fie
poziţionată temporal între două subiecte sau dosare din ordinea de zi (nu este admisă
întreruperea lucrărilor în mijlocul dezbaterii). De asemenea, există uzanţa conform
căreia durata maximă a unei sesiuni de lucru poate fi de patru ore, după care trebuie
luată o pauză.
Locul de luare a pauzei de cafea nu este niciodată acela în care se derulează
conferinţa, ci o sală apropiată în acelaşi sediu. Se servesc o dată cu cafeaua şi gustări.
Pentru conferinţele la nivel înalt, această pauză de cafea se transformă în pauză de
minim o oră, iar participanţii îşi pot organiza timpul conform agendei proprii.
Întâlnirile bilaterale în afara conferinţei
Se obişnuieşte ca gazda să se întâlnească cu fiecare delegaţie în parte într-un
cadru separat pentru schimb de impresii, mesaje sau alte elemente stabilite anterior
pentru această întrevedere. Există de asemenea posibilitatea ca două părţi participante
să aibă întrevedere separată. Aceste întâlniri sunt obligatoriu programate în afara
timpului conferinţei, adică a evenimentului principal, pentru a nu neglija lucrările. Locul
de desfăşurare poate fi tot în cadrul aceluiaşi sediu, într-un salon special amenajat, la
reşedinţa diplomatică a uneia din părţi sau chiar la sediul instituţiei organizatoare a ţării
gazdă, dacă una dintre părţi este aceasta. Există uzanţa care interzice părţilor aflate la
o conferinţă de pace să aibă întrevederi separate fără participarea mediatorului.
Arborarea drapelelor
Arborarea drapelelor se face în conformitate cu uzanţele în acest domeniu,
independent de opţiunea gazdei.
Ordinea de precădere107:
- în cazul unei reuniuni a unei organizaţii internaţionale, cea mai importantă
poziţie o va ocupa steagul organizaţiei, urmat în partea dreaptă de drapelul
ţării gazdă, apoi în stânga de drapelul ţării ce asigură preşedinţia, iar apoi
distribuite simetric şi pentru celelalte state în funcţie de ordinea alfabetică sau
ordinea aderării la organizaţie;
- în cazul conferinţelor bilaterale, în partea dreaptă privind din faţă va fi
poziţionat drapelul ţării gazdă, iar în stânga cel al oaspetelui;
- drapelele se arborează în interiorul sediului, în sala unde au loc lucrările, iar
în exterior în faţa intrării principale;
- maşinile şefilor delegaţiilor trebuie să aibă obligatoriu fanionul distinctiv
reprezentând drapelul. Pentru aceasta organizatorii vor comunica
departamentelor de protocol sau misiunilor diplomatice care va fi varianta de
poziţionare pe maşină.
g. alte date tehnice şi organizatorice necesare
- elemente privind dotarea pentru expuneri;
- tehnica necesară interpretariatului;
107
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 106.

94
 - aparatura necesară pentru discuţii şi pentru conducerea dezbaterilor;
- elemente privind parcarea şi axele de organizare (garderoba, ecusoanele,
mapele cu ordinea de zi).
V.Acordarea de distincţii
Acordarea de distincţii presupune recunoaşterea oficială a unor merite din
partea comunităţii prin reprezentanţii săi oficiali. Sub aspectul formei, acordarea de
distincţii este o activitate strict protocolară.
Distincţiile, fie ele medalii, fie decorări cu diferite ordine civile sau militare, sunt
un atribut exclusiv al autorităţilor publice elective (alese prin vot direct). Din punct de
vedere protocolar, relevantă este ceremonia de acordare a distincţiilor, care cuprinde
următoarele elemente108:
Pregătirea distincţiei. Există două situaţii pe care le avem în vedere. O primă
situaţie este aceea în care acordarea de distincţii se datorează unui eveniment. În acest
caz distincţiile se comandă în mod expres, iar în interiorul cutiei corpului central al
distincţiei se va inscripţiona numărul de exemplare (ex.: Medalia de Oraş Martir al
Revoluţiei – 10 ani purta inscripţia: Monetăria Statului, executată în 13 exemplare aur
masiv 30 grame 36 carate). Adoua situaţie este acordarea unor distincţii permanente
ale statului, caz în care pregătirea poate presupune ridicarea din stocul cu regim special
sau comandă conform tiparului legalizat.
Pregătirea ceremoniei – presupune pregătirea sălii, achiziţionarea efectelor de
protocol, lansarea invitaţiilor, comunicarea deciziei pentru cei care vor fi onoraţi în
cadrul ceremoniei, aducerea la cunoştinţa beneficiarilor distincţiilor a modului de
desfăşurare şi a obligaţiilor protocolare.
Emiterea actului de conferire (decret, lege, hotărâre). În această etapă se
emite diploma (înscris cu regim special) sau se emite actul legal de conferire. Aceste
documente sunt nominale şi conţin elemente de securitate. Semnătura demnitarului
care conferă distincţia este olografă în original. Actul de conferire conţine următoarele
date: titlul distincţiei, cu ce ocazie, cui i se conferă, gradul distincţiei (dacă este cazul),
în baza căror prerogative sau acte normative, pentru ce merite, data, funcţia celui ce
conferă.
Desfăşurarea ceremoniei are reguli protocolare deja cutumiare109.
Intrarea şi aşezarea beneficiarilor – precăderea
Primii care vor intra în sală sunt cei care urmează a primi distincţii. În cazul în
care sunt mai mulţi onoraţi, se vor respecta anumite reguli ale conferirii în ordine, după
cum urmează:
- se va acorda în ordine de la distincţia cu gradul cel mai mare, la cea cu gradul
cel mai mic;
- dacă este vorba de acelaşi grad al distincţiei, vor primi primele persoanele care
au rangul cel mai mare;
- urmează regulile vârstei, persoanele în etate având prioritate.
Actorii principali vor fi poziţionaţi astfel încât să aibă o poziţie privilegiată şi să
poată fi văzuţi de toţi participanţii.
Intrarea şi aşezarea publicului
Publicul va intra în sală după cei onoraţi şi va lua loc în funcţie de ordinea de
precădere a ţării respective. Un loc privilegiat îl au invitaţii celor onoraţi.
Intrarea persoanei oficiale care conferă distincţiile
Oficialul care este îndrituit de lege să confere distincţia va intra în sală o dată ce
agentul de protocol introduce distincţiile şi actele de conferire110. Urmează salutul şi

108
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 107.
109
Raoul Génet, Traité de diplomatie et de droit diplomatique, vol I, Paris, 1931, pag. 294
110
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 110.

95
discursul de prezentare a evenimentului. În momentul intrării în sală cu distincţiile, se
consideră începută ceremonia.
Citirea actului de conferire
Citirea actelor de conferire se va face în ordinea de precădere stabilită. Ea poate
fi făcută de însăşi personalitatea care conferă sau de agentul de protocol, cu un ton
solemn.
Înmânarea diplomei şi a însemnelor
Este făcută numai de persoana desemnată de lege să confere aceste onoruri.
Acest atribut al funcţiei nu se poate delega. Înmânarea diplomei se va face după corpul
distincţiei, urmată de strângerea mâinii. Acest mod de conferire este standard.
Intonarea Imnului
După ce toţi cei onoraţi au primit distincţiile (medalii sau decoraţii), se intonează
Imnul de Stat şi toţi cei de faţă iau poziţie solemnă. În acest punct se consideră
ceremonia oficial încheiată. Intonarea Imnului este prevăzută în cazul onorurilor oficiale
naţionale, nu şi al celor locale.
Ciocnirea unei cupe de şampanie – este un moment protocolar obligatoriu, dar
fără caracter oficial.
5.6. Depuneri de coroane şi ceremonii militare
Depunerile de coroane şi ceremoniile militare sunt activităţi des întâlnite în
domeniul protocolului care pot avea caracter de acţiune principală (depuneri de coroane
din partea oficialităţilor de Ziua Eroilor) sau auxiliară, în cadrul unui alt program
(depuneri de coroane de către demnitarul oaspete la memorialele victimelor unui
război).
Caracterul acestui tip de protocol este omagiul pe care statul, prin reprezentanţii
săi la orice nivel, îl aduce memoriei unor personalităţi, eroilor sau victimelor unor
perioade ale istoriei.
Organizarea acţiunii
Organizatorul, care poate fi orice instituţie a administraţiei centrale şi locale,
întocmeşte următoarele materiale111:
a. schiţa amplasamentului: poziţionarea locului de depunere, poziţionarea
gărzii de onoare sau a fanfarei, poziţionarea participanţilor;
b.modul de depunere: alternanţa dreapta-stânga, depunere circulară la baza
monumentului etc.;
c. filmul depunerii: marcarea momentului când oficialii înaintează pentru
depunere, durata momentului de reculegere, explicitarea timpilor acordurilor fanfarei,
etc.;
d. lista de precădere: ordinea în care se depun coroanele (regula este ca
primele care depun să fie instituţiile statului şi apoi reprezentanţii societăţii civile). La
ceremonialurile de cinstire a eroilor de război ordinea de precădere clasică nu se mai
respectă. După instituţiile constituţionale depun coroane ministerele de forţă şi Statul
Major.

Desfăşurarea ceremoniei:
a. Fanfara începe intonarea Imnului la ora stabilită pentru începerea ceremoniei;
b. La finalul Imnului se anunţă începerea de depuneri;
c. Fiecare instituţie depune pe un acord specific acestor manifestări;
d. Crainicul anunţă fiecare instituţie sau, în cazul funcţiilor uninominale, se
anunţă funcţia personalizată (ex: Preşedintele României, Traian Băsescu);

111
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 111.

96
 e. Participanţii nu au voie să plece după ce au depus coroana. Există două
posibilităţi: ori se retrag la locul unde au fost poziţionaţi iniţial, ori în aceeaşi ordine în
partea laterală a locului de depunere.

5.7. Numiri în funcţii de demnitate şi ridicări în grad

a. Numirile
De regulă, numirile în funcţii publice nu presupun fast, ele sunt efectele unor acte
cu caracter de dispoziţie. Excepţia de la regulă o constituie funcţiile de demnitate,
primari, prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, în special în administraţia publică
locală sau centrală deconcentrată în teritoriu pentru funcţiile unipersonale112.
Dacă prefecţii sunt numiţi de către Premier, pentru primari regula este aceea a
preluării funcţiei113 după depunerea jurământului. Vom lua ca exemplu învestirea
Primarului General al Municipiului Bucureşti.

I. Procedura legală
• Anunţarea de către Biroul Electoral de Circumscripţie a rezultatului
alegerilor locale pentru funcţia de primar;
• Validarea de către Biroul Electoral Central a mandatului de Primar al
Capitalei;
• Validarea mandatelor Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi
înfiinţarea Consiliului Local;
• Un judecător al Tribunalului Municipiului Bucureşti va da citire actului de
validare (sau, dacă este cazul, mandatarea prefectului de a face acest
lucru);
• Depunerea jurământului de către primarul ales, moment în care devine
primar de drept.
Ceremonialurile pentru numiri, indiferent de funcţia de demnitate despre care
este vorba, vor fi organizate de departamentul de protocol.
II. Desfăşurarea ceremoniei114
• se lansează invitaţiile pentru participarea la ceremonia de constituire a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi depunerea jurământului de
către Primarul General, cu cel mult 7 zile şi cel târziu 3 zile înainte;
• se întruneşte Consiliul;
• la prezidiu vor lua loc secretarul municipiului, Prefectul Bucureştiului, cel
mai vârstnic consilier asistat de doi dintre cei mai tineri consilieri,
judecătorul delegat al Tribunalului teritorial;
• se va constitui comisia de validare a mandatelor;
• Preşedintele de şedinţă anunţă lista consilierilor validaţi;
• Consiliul va alege primul preşedinte de şedinţă la cererea secretarului;
• Preşedintele de şedinţă invită pe judecătorul delegat să dea citire hotărârii
de validare a Primarului General – din acest moment se consideră
începută ceremonia de învestire a primarului;
• Şeful protocolului capitalei va intra în sală cu însemnele distinctive ale
funcţiei (eşarfa tricoloră şi placheta cu stema municipiului);
• După citirea hotărârii de validare, şeful de protocol îi va pune eşarfa
tricoloră şi îi va înmâna stema municipiului;

112
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 113.
113
Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 privind Administraţia Publică Locală, publicată în M. O. nr. 204 din 23 aprilie
2001.
114
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 114.

97
 • Imediat Primarul General depune jurământul cu mâna pe Biblie (formula
jurământilui religios prevăzută de lege);
• Tot Primarul General va ţine un discurs în faţa membrilor Consiliului şi a
invitaţilor la ceremonie;
• După încheierea ceremoniei, se organizează un cocktail la care noul
primar este obligat de normele protocolare să participe pentru a putea fi
felicitat de personalităţile invitate.

b. Ridicările în grad
Ridicările în grad sunt atribute ale Şefului Statului prin Decret (în cazul ofiţerilor
superiori) sau ale Ministrului Apărării sau de Interne prin Ordin de zi (în cazul celorlalţi
ofiţeri). Acţiunea de ridicare în grad are un caracter de recunoaştere oficială a meritelor
sau pregătirii militare şi presupune protocol.
Desfăşurarea ceremoniilor
• Se emit şi distribuie invitaţiile la ofiţeri superiori ai Armatei, ataşaţilor
militari ai altor state la Bucureşti, mass-media, altor personalităţi;
• Intrarea în sală se face în cazul acordării distincţiilor, respectându-se
aceleaşi principii de precădere;
• Intră în sală Preşedintele ori ministrul de resort;
• Se dă citire actului de ridicare în grad;
• Se predau însemnele distinctive ale noului grad (există două variante: se
predă într-o formă ambalată, dar la vedere, ori se ataşează uniformei,
situaţie în care ofiţerii vor intra fără însemnele gradului anterior);
• Regula presupune ciocnirea unei cupe de şampanie, însă nu este
obligatoriu, având în vedere că este vorba de funcţii militare.
Modul de desfăşurare a numirilor în funcţie sau a ridicărilor în grad prezentate
mai sus are un caracter relativ, procedura exactă fiind adesea prevăzută în legi
speciale115. O situaţie similară este întâlnită şi în cazul instituţiilor constituţionale
(Preşedinţie sau Guvern).
5.8. Semnarea de tratate
Semnarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale reprezintă un atribut al celor
mai importante funcţii ale statelor (Şefi de Stat, Şefi de Guvern, Miniştri de Externe, alţi
miniştri)116.
Organizarea acţiunii
• Alegerea şi pregătirea sălii
Organizatorul va alege o sală care să permită amplasarea de scaune pentru
participanţi pe sistemul sălilor de teatru, un spaţiu aparte pentru prezidiu, masa pe care
se va semna. Sala va fi întotdeauna cea în care s-au desfăşurat convorbirile sau una
din sălile de protocol din sediul instituţiei semnatare a ţării gazdă.
În spatele prezidiului se vor amplasa drapelele ţărilor semnatare (astfel încât ele
să poată apărea în cadru pentru televiziuni şi în pozele oficiale).
• Interpretul
Traducerea în aceste situaţii este întotdeauna consecutivă, iar interpretul va fi
poziţionat între cele două părţi în spate şi se va apropia numai după semnare.
Interpretul păstrează iniţial o relativă distanţă, facilitând agenţilor de protocol schimbul
de mape din timpul semnării117.
• Agentul de protocol

115
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 116.
116
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 119.
117
Victor Alistar, Ion Popescu – Slăniceanu, op. cit., pag. 120.

98
 Agentul de protocol este persoana desemnată să îndrume semnarea la pagina
corectă, să reia mapa după semnare şi să facă schimb cu agentul de protocol al
celeilalte părţi.
• Pregătirea mapei pentru semnare
Mapa va fi din textură de piele de fiecare dată. În interiorul său se introduc mai
multe exemplare ale textului (ex.: pentru tratatele bilaterale vor fi în fiecare dintre cele
două mape trei exemplare: câte unul în traducere autorizată în limbile naţionale ale
părţilor semnatare şi unul într-o limbă oficială a ONU).
Se mai utilizează şi formula mai multor mape care să cuprindă fiecare doar un
exemplar (este cazul tratatelor multipartite, unde redactarea se face într-o singură limbă
de circulaţie convenită anterior, urmând ca fiecare parte să-şi organizeze traducerea
autorizată).
• Pregătirea pentru declaraţiile de presă
Organizatorii pot apela la două sisteme:
a. primul prevede ca presa să fie prezentă la semnare, iar după momentul
semnării şi al cupei de şampanie (obligatorie, în timp a devenit un element cu
semnificaţie: exprimarea bucuriei de a încheia respectiva convenţie şi speranţa în
bunele sale efecte), să se recurgă la conferinţa de presă precedată de discursuri;
b. cel de al doilea prevede ca după semnare, părţile să meargă într-o sală
special amenajată pentru briefing (scurtă declaraţie de presă cu caracter monotematic
şi fără răspunsuri la întrebări).
Mapele de presă vor conţine textul convenţiei semnate (nu este obligatoriu) sau
principalele puncte convenite, declaraţiile pregătite în prealabil de agentul de mass-
media al fiecărei părţi, un scurt istoric al relaţiilor de cooperare între părţi sau al tematicii
în care se înscrie acordul.
Relaţia cu presa este definitorie pentru mediatizarea acordurilor realizate, fiind
cunoscut că orice om politic tinde a-şi trece în palmares cât mai multe acţiuni de
amploare, iar un asemenea eveniment este de amploare.
Desfăşurarea acţiunii
a. Intrarea invitaţilor şi a delegaţiilor participante se va face în ordinea inversă de
precădere, locurile cele mai importante revenind oficialilor conferinţei, omologilor
semnatarilor şi membrilor delegaţiilor;
b. Intrarea în sală a personalităţilor semnatare, de regulă şefii delegaţiilor (pot fi
şi oficiali mai mici în rang decât şefii delegaţiilor atunci când, pe lângă un act bilateral de
bază, se semnează şi alte acorduri pe domenii);
c. Aşezarea la prezidiu – se vor aşeza relativ simultan, însă semnalul îl va da
gazda;
d. Semnarea propriu-zisă se poate face în două moduri:
1. simultan şi încrucişat;
2. alternativ, caz în care prima ţară care semnează este ţara oaspete sau
în ordine alfabetică.
e. Schimbul de mape – se face în picioare şi este urmat de strângerea de mâini
pentru poza oficială de presă;
f. Discursurile – gazda va ţine prima discursul, urmată de oaspete, iar traducerea
este consecutivă;
g. Ciocnirea cupei de şampanie, timp în care pe o masă alăturată publicului vor
apărea cupe pentru toată lumea (nimeni nu se poate ridica până la finalul
ceremoniei);
h.. Conferinţa de presă încheie ceremonia, iar oficialii se retrag.
Acest film al desfăşurării semnării tratatelor se aplică în toate statele, cu anumite
particularităţi.

99
BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, cursuri, monografii

1. A. Androceanu – Managmentul public, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.

2. A. Marinescu – Codul bunelor maniere astăzi, Ed. Humanitas, Bucureşti 1995
3. A. Miroiu, Introducere - Ambiţii şi speranţe ale eticii aplicate în ”Etica aplicată”,
Ed. Alternative, Bucureşti, 1995.
4. A. Peace, A. Garner – Limbajul vorbirii – Arta conversaţiei, Ed. Polimark,
Bucureşti 1994
5. A. Peretti, J.-A. Legrand, J. Boniface – Tehnici de comunicare, Ed. Polirom,
Iaşi 2001
6. Allan Pease, Alan Garner, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Editura
Polimark, Bucureşti, 1994.
7. Arislotel, Politica, Biblioteca Politică, Bucureşti, 1924.
8. Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere astăzi, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1995.
9. C. Nemţeanu – Comunicare sau înstrăinare, Ed. Gnosis 1996
10. C. Păunescu – Comunicarea. Relaţii publice, Ed. Arionda 2000
11. C. Rusu – Managementul resurselor umane, Ed. Economică, Bucureşti 1997
12. D. Apostol Tofan, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor
publice, Ed. All BECK, Bucureşti, 1999.
13. D. McQuail – Comunicarea, Ed. Institutul European, Iaşi 1999
14. G. Cazan, Tradiţii umaniste, ateiste şi materialiste în filozofia românească de
până la sfârşitul secolului al XIX-lea, în “Omul, fiinţă supremă”, coordonator P.
Popescu Neveanu, Ed. Militară, Bucureşti, 1989.
15. G. Grigoraş, Cum ne comportăm, Ed. Militară, Bucureşti, 1991.
16. G. Johns, Comportamentul organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1998.
17. G.B. Shaw, Aforisme. Paradoxul. Cugetări, Ed. Albatros, Bucureşti, 1983.
18. I. Frunjină, A. Teşileanu – Comunicare, negocieri şi rezolvare de conflicte,
Ed. Mondan, Bucureşti 2002
19. Ion M. Anghel, Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002.
20. J. Serres, Le protocol et les usages, Ed. Presses Universitaires de France,
Colecţia “Que sais-je?, Paris, 1963.
21. J.J. Rosseau, Confesiuni, vol. I, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1969.
22. Jean Serres, Le protocole et les usages, Editura Presses Universitaires de
France, Colecţia “Que sais-je?”, Paris, 1963.
23. J-N. Jeannemy – O istorie a mijloacelor de comunicare, Ed. Institutul European
1997
24. L. Dussault – Protocolul, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, Bucureşti
1996
25. L. King – Secretele comunicării, Ed. Amaltea 1999
26. L. Şoimu – Comunicare şi acţiune, Iaşi 1977
27. M. Costin, Opere, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958.
28. M. Dinu – Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1997
29. M. Profiroiu, Etică şi corupţie în administraţia publică, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999.
30. Mircea Maliţa, Diplomaţia, şcoli şi instituţii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973.
31. N. Armeş, A.B.C.-ul comportării civilizate, Ed. Ceres, Bucureşti, 1990.

100
32. N. Iorga, Ce sunt şi ce pot fi funcţionarii, Ed. Imprimeria statului, Bucureşti,
1922.
33. N. Pacout – Arta de a vorbi în public, Ed. Alma, Bucureşti 1998
34. N. Stanton – Comunicarea, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică 1995
35. Nicolae Armeş, A.B.C.-ul comportării civilizate, Editura Ceres, 1990
36. P. Anghel – Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis, Bucureşti
37. P. Pradier-Fodéré, Cours de droit diplomatique, vol.I, ed. a II-a, Paris, A.
Pedone, 1989.
38. S.R. Covey, Eficienţa în 7 trepte sau un abecedar al înţelepciunii, Ed. ALL,
Bucureşti, 1994.
39. Ş. Stancu – Relaţia cu publicul, Ed. Cartea Românească, Bucureşti 1995
40. Ş. Stancu – Relaţii publice si comunicare, Ed. Teora, Bucureşti 2000
41. Şt. Buzărnescu – Sociologia opiniei publice, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
42. Şt. Pruteanu – Manual de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi 2000
43. Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti, Facultatea de Marketing şi Comerţ
Exterior,Negocieri şi Uzante de Protocol
44. V. Izdrăilă, Buna-cuviinţă şi comportamentul civilizat, Ed. Facla, Timişoara,
1988.
45. V. Morar, Etica. Filozofia binelui şi ştiinţa dreptăţii, Universitatea Creştină
Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1994.
46. Verginia Vedinaş, Elemente de protocol, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
47. Victor Alistar, Ion Popescu-Slăniceanu, Protocol, corespondenţă, secretariat
în Administraţia Publică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

II Adrese web
a. www.anfp-map.ro
b. www.legal.dntis.ro
c. www.domino2.kappa.ro
d. www.dsclex.ro/legislatie
e. www.idilis.ro

101