ASPECTE METODICE ALE REZOLVĂRII PROBLEMELOR DE

FIZICĂ
1. REZOLVAREA PROBLEMELOR, METODĂ IMPORTANTĂ DE ÎNVĂŢARE A
FIZICII
Fizica, disciplină experimental aplicativă, îşi realizează competenţele prin utilizarea cu precădere
a metodei experimentale de cunoaştere şi prin metoda rezolvării problemelor, pentru fixarea,
aprofundarea şi lărgirea cunoştinţelor. Ideal ar fi ca aproape jumătate din activitatea şcolară la fizică să
fie experiment, interpretare, generalizare şi încă aproape jumătate să fie rezervată pentru rezolvarea
problemelor, interpretarea soluţiilor, lărgirea cadrului iniţial al problemei, cu generalizări teoretice
posibile.
Problemele de fizică, prin diversitatea condiţiilor în care se prezintă fenomenele şi sistemele
fizice, contribuie în măsură importantă la cunoaşterea aprofundată a manifestărilor fizice, dar şi la
consolidarea lor, la formarea deprinderilor de a le aplica în condiţii cât mai diverse.
Rezolvarea problemelor de fizică permite realizarea unor funcţii instructiv-educative, printre
care:
- asimilarea temeinică a cunoştinţelor prin precizarea şi lărgirea noţiunilor, prezentate în situaţii
concrete diverse;
- formarea deprinderilor de aplicare în practică a cunoştinţelor teoretice şi evidenţierea limitei de
aplicabilitate a teoriei;
- formarea deprinderilor de selectare şi utilizare a relaţiilor şi formulelor necesare într-o situaţie
fizică concretă;
- formarea deprinderilor de utilizare a constantelor fizice şi familiarizarea cu ordinul de mărime
al unor sisteme fizice;
- dezvoltarea gândirii şi creativităţii, utilizarea trecerii de la general la particular şi invers;
- fixarea şi autoverificarea cunoştinţelor, ordonarea în sistem de cunoştinţe, facilitatea stocării şi
actualizării informaţiei;
- dezvoltarea voinţei, a perseverenţei, a rezistenţei la efort intelectual, concentrarea de durată pe
un subiect dat;
Prin rezolvarea unor probleme din tehnică, din viaţa economico-socială, elevii îşi lărgesc
perspectiva de percepere a fizicii, văzând în ea nu numai un domeniu de cunoaştere, dar şi un
instrument de acţiune conştientă, de controlare şi folosire a fenomenelor pentru progresul vieţii
materiale şi spirituale a societăţii.
Această înţelegere induce motivaţii mai puternice de învăţare, iar odată cu obţinerea succeselor
în asimilarea cunoştinţelor, elevul capătă încredere în posibilităţile sale de a înţelege complexitatea
lumii fizice și chiar dorinţa ca, mai târziu, printr-o activitate susţinută de cercetare, să-şi înscrie numele
printre făuritorii ştiinţei.
Rezolvarea problemelor îl educă pe elev şi în spiritul muncii perseverente, al continuităţii în
asimilarea cunoştinţelor, în spiritul analizei lucide, îl educă în cultul pentru cunoaştere şi pentru
adevărul ştiinţific, pentru adevăr în general. Relativ la lumea fizică, el reuşeşte treptat să distingă între
modelul teoretic şi realitatea pe care caută să o explice, între ce se cunoaşte şi ce rămâne încă vag, ca
sarcină de viitor pentru cercetare.
Chiar dacă entuziasmul este poate excesiv, pasiunea pentru rezolvarea problemelor este un
început care îl orientează pe elev spre învăţarea sistematică, spre asimilarea aparatului matematic
necesar aprofundării teoretice, dar şi spre tehnica de laborator, tot mai complexă, fără de care nu se pot
obţine reale succese în cunoaşterea marilor probleme ale fizicii actuale.

2. CONDITII PSIHO-PEDAGOGICE DE EFICIENŢĂ ÎN REZOLVAREA PROBLEMELOR

În clasa a VI-a, când încep învăţarea fizicii, elevii au deja deprinderi şi obişnuinţe de rezolvare
a problemelor de matematică. Transpunerea acestor deprinderi la fizica nu este o sarcină uşoară şi
nici nu se urmăreşte acest lucru. Profesorul de fizica trebuie să formeze deprinderi şi obişnuinţe noi,
anume pe cele de rezolvare a problemelor de fizică, cu un specific ce reclamă alt mod de abordare
decât problemele de matematică.

1
 Una din condiţiile cele mai importante este asigurarea caracterului conştient al activităţii de
rezolvare a problemelor de fizică. Acest caracter este evident necesar şi la matematică, dar acolo
există mulţi algoritmi de rezolvare care, odată însuşiţi, conduc aproape automat la soluţia corectă.
Algoritmizarea rezolvării problemelor de fizică este posibilă doar la modul mai general, care începe
să se diferenţieze pe problemele concrete, ce sunt foarte diverse din punctul de vedere al condiţiilor
sistemului fizic. Elevul trebuie să-şi imagineze cât mai concret acest sistem şi fenomenele care au
loc. Numai luarea în considerare corectă a condiţiilor fizice concrete permite aplicarea conştientă a
legilor şi relaţiilor corespunzătoare.
Desigur, profesorul va ajuta pe elevi în rezolvarea noilor tipuri de probleme, chiar manualul şi
culegerile dau şi probleme rezolvate, tocmai pentru orientarea asupra modului respectiv de abordare
şi rezolvare. Dar pe măsura ce elevii încep să stăpânească tehnica de rezolvare, profesorul trebuie să
prevină rezolvarea mecanică, prin simpla analogie, sau prin aplicarea la întâmplare a relaţiilor ce
cuprind mărimile date în problemă.
În acest scop, profesorul va selecta riguros problemele pe care le solicită elevilor, asigurând o
diversitate suficientă, cu soluţii tipice şi reprezentative care să acopere complet aria de probleme din
capitolul dat. Nu se rezolvă problemele de dragul de a da elevilor o sarcina de învăţare, sau numai
pentru a fixa prin repetare nişte deprinderi de calcul sau relaţii fizice; chiar şi acestea pot fi urmărite
pe probleme bine selectate, care solicită procese complexe de gândire şi utilizarea conştientă a
cunoştinţelor.
Principiul accesibilităţii cere gradarea progresivă a dificultăţilor şi a complexităţii problemelor,
ca şi a efortului intelectual solicitat de rezolvare. După însuşirea noilor cunoştinţe, ca aplicaţie se
începe cu o problemă simplă din punctul de vedere al operaţiilor matematice, încât elevul să se poată
concentra pe aspectul fizic de aplicare şi fixare a cunoştinţelor din lecţia nouă. Abia la următoarea
lecţie, de aprofundare a cunoştinţelor, se trece la problemele dificile, iar la recapitulare se poate
atinge dificultatea maximă.
Varietatea condiţiilor fizice ale problemelor conduce la îmbogăţirea noţiunilor, la aprofundarea
şi aflarea unor noi sensuri ale relaţiilor şi legilor fizice. Varietatea menţine atenţia elevului şi
motivaţia sa pentru efort; acesta trebuie răsplătit prin alegerea unor probleme paradoxale, cu soluţii
neaşteptate, atractive, ingenioase.
Pentru o mai bună fixare, se recomandă revenirea în timp asupra unor tipuri de probleme. La
fizică acest lucru e posibil prin probleme mixte, care să conţină o parte referitoare la capitolul curent,
iar cealaltă să implice actualizarea capitolelor anterioare. La recapitularea semestrială şi la cea anuală
se vor actualiza toate tipurile de probleme din perioada respectivă.
Profesorul va avea în atenţie şi o diferenţiere a problemelor pe categorii de elevi, urmărindu-
se stimularea celor foarte buni cu probleme mai deosebite cât şi a celor cu posibilităţi reduse de
asimilare, spre a ajunge şi ei la un grad acceptabil de cunoaştere. Se poate face astfel învăţământ
diferenţiat, eficient pentru toţi elevii.
Interesul pentru rezolvarea problemelor se poate menţine prin controlarea şi aprecierea
săptămânală a caietului de probleme, încât elevul să fie permanent la curent cu performanţele
realizate; acest feed-back ajută pe unii să-şi completeze lacune, pe alţii să se asigure că lucrează
corect, iar pe cei foarte buni să-i recompenseze.
Important în rezolvarea problemelor nu este numărul excesiv al acestora, ci unul rezonabil,
care să evite supraîncărcarea, dar care să acopere toate tipurile reprezentative pentru clasa dată de
fenomene. Excesul de zel al profesorului poate avea efect de respingere, îndepărtând pe unii elevi de
fizică, pe care ajung să o considere o adevărată corvoadă, de care vor să scape cât mai repede.

3. ETAPELE REZOLVĂRII PROBLEMELOR DE FIZICĂ

În general prin problemă se înţelege o situaţie de soluţionat prin metode ştiinţifice, implicând
deci raţionamentul şi calculul. Problema de fizică reprezintă prezentarea unei situaţii fizice în care se
cunosc anumite mărimi şi circumstanţe ale producerii unui fenomen sau proces şi se propune aflarea
altor mărimi. Datele cunoscute ale problemei trebuie să fie necesare şi suficiente ca, prin aplicarea
legilor fizice şi a relaţiilor permise dintre mărimi, să se poată ajunge la deducerea mărimilor cerute.
Unele date fizice, frecvent folosite, ca şi unele constante de material nu se dau explicit, trebuind totuşi
utilizate ca şi cum ar fi fost date.

2
 Calea de a ajunge de la mărimile cunoscute la cele care se cer nu se cunoaşte de la început;
analiza atentă a datelor problemei şi a situaţiei fizice concrete, analiză ce presupune cunoştinte
temeinice de fizică (cel puţin la capitolul care include problema), permite stabilirea strategiei corecte
ce duce la aflarea situaţiei. Diversitatea mare de situaţii fizice prezente în probleme nu permite
formularea unor reţete sigure şi rapide de obţinere a soluţiilor, dar principii de coordonare a acţiunilor
de căutare permit facilitarea acestor căutări. Metodologia rezolvării problemelor de fizică a stabilit
câteva etape necesare, pot fi următoarele:
- culegerea informaţiilor şi stabilirea datelor;
- analiza conţinutului fizic;
- rezolvarea propriu-zisă şi aflarea mărimilor cerute;
- verificarea şi interpretarea rezultatelor.
Culegerea informaţiilor sau stabilirea datelor este etapa de citire atentă a enunţului şi extragerea
mărimilor date (cunoscute, direct sau indirect), ca şi a mărimilor cerute; uneori se impune completarea
datelor cu constante nespecificate direct (de exemplu, se indică natura materialului conductorilor, fără
a da şi rezistivitatea, ori se indică natura substanţelor unui amestec calorimetric şi temperaturile
necesare, fără căldurile specifice).
În fizică s-au fixat, prin folosire sau prin convenţie, anumite notaţii pentru mărimile fizice (d-
distanţa, F-forţa, L-lucru mecanic, W sau E-energie,  -coeficient de frecare,  -randament, etc.).
Pentru precizarea datelor problemei se recomandă aceste notaţii uzuale, care, odată însuşite, permit
distingerea rapidă a mărimilor, fără a fi permanent atenţi la convenţia simbolurilor; alt avantaj este
memoria vizuală care fixează relaţii (legi exprimate simbolic) şi care permite actualizarea rapidă şi fără
efort a relaţiilor sau aprecierea corectitudinii acestora.
Analiza conţinutului fizic aduce noi clarificari necesare în rezolvare. Pentru elevii care au fixate
deprinderi de rezolvare, această analiză începe de la comunicarea enunţului şi continuă până la
clarificarea fenomenelor şi a succesiunilor. Procesele mintale de analiză, sinteză, comparaţie,
generalizare permit stabilirea raţionamentului necesar şi selectează referinţe şi sugestii din experienţa
anterioară a elevului, sau care se elaborează special cu această ocazie; revizuiesc cunoştinţe legate de
subiect, spre a întrevedea o posibilă cale de rezolvare.
Inspiraţia, ideea de rezolvare, nu se obţin din neant, ci este rezultatul efortului mintal
concentrat pe situaţia de rezolvat, deci un rezultat al gândirii, al căutărilor prin încercare şi eroare, până
la identificarea soluţiei. Analiza conţinutului fizic permite stabilirea formulelor ce corelează mărimile
caracteristice ale situaţiei de rezolvat. Această inventariere a relaţiilor fenomenului ne apropie mult de
rezolvare, rămânând de clarificat elemente concrete, în context restrâns şi care pot sugera modul de
calcul sau deducerea cerută.
După stabilirea datelor şi analiza conţinutului fizic, se trece la rezolvarea propriuzisă,
recurgând la raţionamente logice şi calcule matematice. Unul din scopurile rezolvării este stabilirea
relaţiei care exprimă o mărime cerută funcţie numai de datele cunoscute. Dacă această relaţie se obţine
pentru prima dată, se recomandă verificarea ei dimensională.
Verificarea rezultatelor şi interpretarea lor fizică constituie acţiunea cea mai importantă a
rezolvării; verificarea înseamnă de multe ori doar compararea rezultatului obţinut cu cel de la
răspunsurile culegerii de probleme. Este necesar totuşi ca elevii să aibă criterii proprii de apreciere, pe
care să le poată utiliza la teze sau la concursurile şcolare.
Pe lângă verificarea dimensională a relaţiei finale, se mai apreciază dacă ordinul de mărime
este acceptabil, plauzibil în contextul sistemului fizic considerat. Astfel este greşit rezultatul asupra
vitezei unui mobil macroscopic care s-ar apropia de viteya luminii, temperatura unui amestec
calorimetric nu se poate apropia de –273 0C, etc. Astfel de evaluări sunt uneori de simplu bun simţ,
alteori presupun cunoştinţe fizice aprofundate şi exersări numeroase de acest fel.
Interpretarea fizică a rezultatului este de maximă importanţă, deşi unii elevi se mulţumesc să
obţină rezultatul, fără a se preocupa de semnificaţia acestuia. Profesorul va insista asupra interpretării
rezultatului, operaţie prin care se justifică însăşi punerea problemei. În cazul analizei şi interpretării
rezultatului problemei, se apreciază eventual intervalul de valori ale parametrilor care mai permit
menţinerea situaţiei date, precizând restricţiile care pot interveni; elevii se obişnuiesc să distingă
sistemele fizice şi comportarea lor specifică la diferite scări unidimensionale (astronomice,
macroscopice, microscopice) şi să elimine soluţii matematice acceptabile, dar imposibile fizic.

3
4. TIPURI DE PROBLEME DE FIZICĂ
Problemele de fizică acoperă o arie foarte vastă de situaţii şi idei, teoretice şi practice,
constituind un important mijloc de însuşire şi aprofundare a cunoştinţelor, dar şi un instrument de
control, respectiv autocontrol, privind calitatea învăţării fizicii. Rezolvarea problemelor poate fi
considerată ca aplicare concretă a cunoştinţelor generale, teoretice sau experimental-aplicative;
activitatea solicită un efort important din partea elevilor, dar oferă şi satisfacţia obţinerii soluţiilor, a
luării treptate în stăpânire a acestui domeniu de cunoaştere, procurând şi satisfacţii estetice, fie ca
mod de concepere, fie prin eleganţa soluţiilor sau subtilitatea raţionamentului, ca şi prin corelaţiile
neaşteptate care se oferă minţii, urmare a profundelor conexiuni ale manifestărilor naturii.
În ultimele decenii s-au înmulţit şi diversificat culegerile de probleme de fizică, adresate
anumitor categorii de elevi sau elaborate în vederea pregătirii unor examene şi concursuri.
Problemele se dispun după marile capitole din fizică, ordonate în sensul creşterii dificultăţii şi
complexităţii, incluzându-se şi probleme care ilustrează mai multe capitole în acelaşi timp.
Clasificarea problemelor poate urmări capitole de fizică pe care le ilustrează, dar se preferă
clasificarea după complexitatea şi specificul problemelor. Există astfel de probleme calitative şi
cantitative; primele nu necesită calcule, rezolvarea bazându-se doar pe deducţii logice şi pe
cunoştinţele asupra fenomenelor care intervin. Problemele calitative se mai numesc şi probleme
întrebări, probleme distractive, probleme logice, sau chiar probleme ghicitori; ele se recomandă
tuturor categoriilor de elevi, dar în special celor de gimnaziu, care nu dispun încă de un aparat
relaţional de fizică suficient de amplu, deşi raţionamentul logic le este destul de elaborat.
Problemele calitative se recomandă la fixarea cunoştinţelor şi la verificarea lor. Pentru a obţine
soluţia cerută, se analizează situaţia fizică, se stabileşte ce fenomene intervin, iar pe baza legilor
acestora se raţionează în direcţia elaborării soluţiei. În manuale şi culegeri se dau răspunsuri la
probleme calitative, urmând ca elevii singuri să decidă asupra corectitudinii soluţiei propuse; în acest
scop ei vor revedea cu atenţie fenomenul şi legile sale, ca şi comportarea sistemului fizic în cazul dat.
Problemele cantitative se deosebesc de cele calitative nu atât ca esenţă, cât ca formă a
prezentării datelor şi a obţinerii soluţiei; în acest caz, pe lângă clarificarea situaţiei fizice şi
cunoaşterea legilor fenomenului, mai este necesară găsirea relaţiilor dintre datele cunoscute şi cele
care se cer, relaţii care să permită calcularea datelor necunoscute. De cele mai multe ori problemele
cantitative par a fi mai accesibile, mai uşor abordabile, prin pronunţatul lor caracter concret, prin
faptul că datele cunoscute pot sugera o eventuală posibilitate de rezolvare.
După complexitate, problemele cantitative se diferenţiază în probleme exerciţii sau exerciţii şi
probleme complexe sau probleme propriuzise ori combinate. Exerciţiile sunt simple, necesitând doar
o prelucrare sumară a datelor pentru a obţine soluţia; problemele propriu-zise sunt mai complicate,
eventual cu mai multe fenomene, iar soluţionarea lor implică un lanţ de raţionamente şi calcule
complexe.
Problemele-exerciţii se folosesc la lecţia de comunicare de noi cunoştinţe, spre familiarizarea
elevilor cu aspecte cantitative ale noilor situaţii fizice la care se referă cunoştinţele curente. Se mai
recomandă la ilustrarea imediată a unor noţiuni noi, la fixarea unităţilor de măsură, la formarea
deprinderilor de a rezolva probleme dintr-un nou capitol etc. Treptat se trece la probleme de
dificultate sporită, acestea constituind baza pregătirii prin probleme.

5. METODICA REZOLVĂRII PROBLEMELOR DE FIZICĂ

Atât problemele-întrebări cât şi cele propriu-zise necesită la rezolvare parcurgerea celor patru
etape deja specificate. În cazul primelor, dificultatea este uneori dată de identificarea domeniului din
fizică şi a fenomenului avut în vedere, încât la problemele-întrebări prima etapă nu este cea de
precizare a datelor, care şi lipsesc, ci de stabilire a clasei de fenomene care intervin; urmează analiza
conţinutului fizic, stabilirea mărimilor fizice şi a legilor ce pot duce la soluţie, după care se formulează
răspunsul, verificând, pe cât posibil, corectitudinea acestuia.
Metodica rezolvării problemelor propriu-zise urmăreşte tot precizarea datelor, analiza
conţinutului, rezolvarea, verificarea şi interpretarea rezultatului, dar se indică şi modul concret în care
profesorul şi elevii realizează aceste activităţi.
Rezolvarea unei probleme în clasă debutează prin citirea textului de către profesor, o citire de
orientare, după care se repetă enunţul pentru a scrie datele la tablă şi pe caiete. O variantă posibilă este

4
ca un elev sa fie scos la tablă pentru scrierea datelor şi pentru rezolvare, sau profesorul scrie datele la
tablă şi scoate la rezolvare pe cineva, abia după discutarea datelor şi după câteva minute de gândire,
când unii elevi au întrezărit calea de rezolvare. În primul caz, când problema se rezolva mai întâi la
tablă, ca exemplu, după precizarea datelor, acestea se analizează şi se identifică fenomenul ce are loc
în sistemul considerat, se solicita elevului de la tablă şi clasei relaţiile stabilite la acest fenomen, se
face un desen pentru intuirea mai corectă a situaţiei fizice şi pentru fixarea notaţiilor; din desen (dacă
include un sistem de vectori) şi relaţiile cunoscute la fenomen se urmăreşte stabilirea strategiei de
rezolvare. Prin una din metodele de rezolvare ce se dau în continuare, se trece apoi la raţionamentele şi
calculele necesare.
Pentru rezolvare se pot aplica mai multe metode şi procedee; se solicită idei de rezolvare de la
clasă şi de elevul de la tabla, care la probleme complexe, poate fi schimbat după ce a obţinut un
rezultat parţial. În această fază de căutări se acceptă orice idee argumentată logic, chiar dacă duce la
impas, tocmai pentru a se arăta unde se greşeşte sau de ce respectiva idee nu convine.
Se trece la strategia corectă şi se obţine soluţia (soluţiile). Se verifică rezultatele, se discută
cazurile particulare, sau se generalizează situaţia din problemă; se corelează rezultatul cu cazurile
întâlnite la elevi în viaţa de toate zilele sau în alte probleme. Se poate reveni şi asupra strategiei de
rezolvare, în perspectiva aplicării în alte situaţii similare.
Dacă se rezolvă probleme cu scopul verificării cunoştinţelor (lucrări de control, teze,
verificarea individuală a elevului la tablă), metodica este diferită indicându-se doar enunţul. Lucrările
de control şi teza presupun probleme de dificultate suficient de ridicată, dar care să nu depăşească pe
cea a problemelor rezolvate sau discutate anterior cu clasa; problemele trebuie să fie tipice pentru
capitolul verificat, iar timpul acordat să-i permită elevului încercări diferite de soluţionare. Pot fi
incluse şi elemente de verificare a creativităţii sau ingeniozităţii.
Pentru verificarea aptitudinii de rezolvare a problemelor, elevului scos la tablă i se enunţă
problema, fără alte comentarii; între timp, celorlaţi elevi li se stabileşte alta sarcină de învăţare
(eventual de rezolvat altă problemă). Dacă elevul nu se descurcă singur, i se pun întrebări ajutătoare,
fie pentru a localiza fenomenologic situaţia problemei, fie pentru precizări teoretice asupra legilor şi
relaţiilor care intervin. Dacă elevul tot nu întrezăreşte modul de rezolvare, se identifică motivul şi tipul
de lacune ce trebuiesc eliminate şi se notează corespunzător.

6. REZOLVAREA PROBLEMELOR CALITATIVE

În general, problemele calitative nu necesită calcul matematic, la soluţie elevul parvenind prin
deducţii logice, pe baza experienţei profesionale asupra fenomenelor implicate, sau prin adaptarea la
cazul respectiv a legilor şi relaţiilor cunoscute. Prima etapă necesară este acum examinarea atentă a
fenomenelor, care să permită raţionamentele necesare aflării soluţiei.
Concret, se analizează enunţul, se precizează fenomenele care intervin, se urmăreşte aplicarea
legilor cunoscute, toate aceste acţiuni permiţând elaborarea corectă a raţionamentelor care conduc la
soluţie.
Scopul problemelor calitative este dezvoltarea la elevi a perspicacităţii şi a inteligenţei,
formarea deprinderilor de aplicare a cunoştinţelor, a reliefării unor aspecte importante, care altfel ar
putea fi mai puţin remarcate.

7. METODA ANALITICĂ DE REZOLVARE A PROBLEMELOR DE FIZICĂ

Prin metoda analitică, fenomenul sau sistemul de investigat se descompune mintal în părţi
constituente mai simple, care se analizează şi se studiază separat; aceasta este o metodă generală de
investigare ştiinţifică şi care, împreună cu metoda sintetică, de reconstituire a ansamblului din parţile
sale componente, reprezintă principala metodologie de cercetare în multe domenii ale cunoaşterii.
În fizică, prin metoda analitică de rezolvare a problemelor se înţelege modalitatea de a aborda
rezolvarea pornind de la mărimile cerute, care se aduc sistematic în relaţii cu datele cunoscute ale
problemei; problema este practic rezolvată, simple operaţii de calcul numeric oferind valoarea
mărimii necunoscute, ce poate fi apoi interpretată.
Metoda analitică are avantajul de a elimina tatonările inutile, conducând sigur la rezultat, dar şi
inconvenientul că etapele de rezolvare se succed invers decât derularea fenomenelor, în acest caz
pornindu-se de la consecinţe spre condiţii, de la efect la cauză. Elevii se obişnuiesc mai greu cu
5
 metoda analitică, dar odată stăpânită, ea oferă garanţia că se parcurg etapele necesare. Este de
remarcat că nu toate problemele admit rezolvarea analitică, unele putând fi soluţionate mai simplu
prin alte metode.

8. METODA SINTETICĂ
Metoda sintetică de investigare ştiinţifică este cea prin care se reunesc elementele sistemului
(eventual studiate anterior prin metoda analitică) şi se raţionează asupra lui pentru a surprinde
comportarea sa ca întreg. Analiza şi sinteza sunt în general inseparabile în orice domeniu de
cunoaştere, două laturi necesare şi complementare în elucidarea fenomenelor şi proceselor studiate.
Metoda sintetică de rezolvare a problemelor de fizică are în vedere întreaga situaţie fizică,
strategia de căutare a soluţiei pornind de la elucidarea desfăşurării proceselor în ordinea lor în spaţiu
şi timp, prin deducerea relaţiilor care se pot stabili în sistem, indiferent dacă mărimile problemei sunt
cunoscute sau necunoscute. Se fac deci tatonări care, în final, permit exprimarea mărimilor cerute
numai în funcţie de datele problemei.
Metoda sintetică are avantajul analizei proceselor în ordinea desfăşurării şi în toată
complexitatea lor, dar neajunsul că nu urmăreşte strict exprimarea mărimilor cerute funcţie de cele
date, putând duce şi la relaţii corecte, dar care nu sunt necesare la găsirea soluţiei. Elevii preferă
această metodă, mai conformă cu derularea proceselor fizice, dar care poate duce şi la risipă de efort.
Cele două metode, analitică şi sintetică, pot fi aplicate concomitent la rezolvarea, în diverse
etape, ale aceleiaşi probleme. Nu se poate afirma că una din ele este superioară celeilalte,
recomandându-se ca elevii să şi le însuşească pe amândouă. Totuşi, la concursurile de fizică,
redactarea soluţiei analitice pare mai logică, mai elegantă.

9. METODA GRAFICĂ
Metoda este uzuală în cercetarea ştiinţifică şi tehnică, deoarece permite aflarea rapidă a unor
valori, care prin calcul ar fi mai dificil de obţinut şi aceasta doar în cazul în care s-ar dispune de
expresia analitică a mărimii respective. În cercetarea fenomenelor fizice, în faza incipientă se
acumulează date şi se trasează experimental curbe ce ilustrează dependenţa dintre mărimile
caracteristice sistemului studiat, în această etapă neputându-se stabili legile fenomenului; ulterior, prin
acumularea de cunoştinţe, se ajunge la posibilitatea exprimării matematice a relaţiilor, care cel puţin pe
domenii restrânse de variaţie a parametrilor, pot avea forme relativ simple. Un domeniu ştiinţific este
cu atât mai elaborat cu cât se pot preciza legi şi relaţii pe domenii cât mai extinse de variaţie a
parametrilor ce definesc clasa dată de fenomene. Un domeniu al cunoaşterii cu cât poate fi
matematizat, cu atât cunoştinţele respective sunt mai esenţiale, exprimând mai adecvat şi mai corect
situaţia intrinsecă a sistemului fizic investigat.
La rezolvarea problemelor de fizică, metoda grafică, are mai multe aspecte. Există o metodă
grafică propriu-zisă, care permite rezolvarea unor probleme numai prin măsurători efectuate pe
elementele grafice stabilite pentru proba dată, caz în care este necesară o reprezentare precisă, la scară,
a dependenţelor considerate. Sunt însă şi metode auxiliare, ca de exemplu reprezentările vectoriale sau
cele fazoriale, care servesc la precizarea unor situaţii calculabile algebric şi numeric. În fine există şi
nomograme, unde mărimile reprezentate sunt în prealabil calculate după anumite relaţii şi care permit,
prin simpla citire, să se determine valorile unor mărimi când se cunosc alte mărimi, de care primele
depind după relaţiile avute în vedere la întocmirea nomogramelor respective. În rezolvarea
problemelor de fizică se mai foloseşte şi schiţa sau desenul, pentru a permite fixarea notaţiilor ca şi
redarea intuitivă a situaţiei fizice considerate.
Metoda grafică înseamnă construirea în plan (coordonate xy) a dependenţei dintre două
mărimi.

6
 PROGRAMUL GENERAL DE REZOLVARE A UNEI PROBLEME DE FIZICĂ

(directă, indirectă, ascunsă)

Informare complexă

Enunţ Principale

Sisteme Fenomene
materiale Secundare

Mărimi Date În condiţii

impuse
Rezolvarea propriu-zisă

Necunoscute
Legi
Cerinţe

Constante
fizice
Schema

Traducerea analitică
(selectarea formulelor)

Principale
Rezolvarea matematică

Omogenitatea formulei Secundare

Fizică
Verificare
Interpretare
Imposibilitate fizică
Matematică
Ordin de marime
Limite de aplicabilitate
7
Altă cale de rezolvare