ASPECTE METODICE ALE

REZOLVĂRII PROBLEMELOR
DE FIZICĂ
Problemele de fizică, prin diversitatea condiţiilor
în care se prezintă fenomenele şi sistemele fizice,
contribuie în măsură importantă la cunoaşterea
aprofundată a manifestărilor fizice, dar şi la
consolidarea lor, la formarea deprinderilor de a le
aplica în condiţii cât mai diverse.
Rezolvarea problemelor de fizică permite
realizarea unor funcţii instructiv-educative,
printre care:
Rezolvarea problemelor de fizică permite realizarea
unor funcţii instructiv-educative, printre care:
- asimilarea temeinică a cunoştinţelor prin precizarea şi
lărgirea noţiunilor, prezentate în situaţii concrete
diverse;
- formarea deprinderilor de aplicare în practică a
cunoştinţelor teoretice şi evidenţierea limitei de
aplicabilitate a teoriei;
- formarea deprinderilor de selectare şi utilizare a
relaţiilor şi formulelor necesare într-o situaţie fizică
concretă;
- formarea deprinderilor de utilizare a constantelor
fizice şi familiarizarea cu ordinul de mărime al unor
sisteme fizice;
- dezvoltarea gândirii şi creativităţii, utilizarea trecerii
de la general la particular şi invers;
- fixarea şi autoverificarea cunoştinţelor, ordonarea în
sistem de cunoştinţe, facilitatea stocării şi actualizării
informaţiei;
- dezvoltarea voinţei, a perseverenţei, a rezistenţei la
efort intelectual, concentrarea de durată pe un subiect
dat;
 CONDITII PSIHO-PEDAGOGICE DE EFICIENŢĂ ÎN REZOLVAREA
PROBLEMELOR
-Asigurarea caracterului conştient al activităţii de rezolvare a
problemelor de fizică. Este evident necesar şi la matematică, dar acolo
există mulţi algoritmi de rezolvare care, odată însuşiţi, conduc aproape
automat la soluţia corectă.
-Algoritmizarea rezolvării problemelor de fizică este posibilă doar la
modul mai general, care începe să se diferenţieze pe problemele
concrete, ce sunt foarte diverse din punctul de vedere al condiţiilor
sistemului fizic. Elevul trebuie să-şi imagineze cât mai concret acest
sistem şi fenomenele care au loc. Numai luarea în considerare corectă a
condiţiilor fizice concrete permite aplicarea conştientă a legilor şi
relaţiilor corespunzătoare.
 Pe măsura ce elevii încep să stăpânească tehnica de
rezolvare, profesorul trebuie să prevină rezolvarea mecanică,
prin simpla analogie, sau prin aplicarea la întâmplare a
relaţiilor ce cuprind mărimile date în problemă.
 Nu se rezolvă problemele de dragul de a da elevilor o sarcina
de învăţare, sau numai pentru a fixa prin repetare nişte
deprinderi de calcul sau relaţii fizice; chiar şi acestea pot fi
urmărite pe probleme bine selectate, care solicită procese
complexe de gândire şi utilizarea conştientă a cunoştinţelor.
 Principiul accesibilităţii cere gradarea progresivă a
dificultăţilor şi a complexităţii problemelor, ca şi a efortului
intelectual solicitat de rezolvare.
-După însuşirea noilor cunoştinţe, ca aplicaţie se începe cu o
problemă simplă din punctul de vedere al operaţiilor
matematice, încât elevul să se poată concentra pe aspectul fizic
de aplicare şi fixare a cunoştinţelor din lecţia nouă. Abia la
următoarea lecţie, de aprofundare a cunoştinţelor, se trece la
problemele dificile, iar la recapitulare se poate atinge
dificultatea maximă.
-Varietatea condiţiilor fizice ale problemelor conduce la
îmbogăţirea noţiunilor, la aprofundarea şi aflarea unor noi
sensuri ale relaţiilor şi legilor fizice. Varietatea menţine atenţia
elevului şi motivaţia sa pentru efort; acesta trebuie răsplătit
prin alegerea unor probleme paradoxale, cu soluţii neaşteptate,
atractive, ingenioase.
 Pentru o mai bună fixare, se recomandă revenirea în timp asupra unor
tipuri de probleme. La fizică acest lucru e posibil prin probleme mixte,
care să conţină o parte referitoare la capitolul curent, iar cealaltă să
implice actualizarea capitolelor anterioare. La recapitularea semestrială
şi la cea anuală se vor actualiza toate tipurile de probleme din perioada
respectivă.
- Interesul pentru rezolvarea problemelor se poate menţine prin
controlarea şi aprecierea săptămânală a caietului de probleme,; acest
feed-back ajută pe unii să-şi completeze lacune, pe alţii să se asigure că
lucrează corect, iar pe cei foarte buni să-i recompenseze.
- Important în rezolvarea problemelor nu este numărul excesiv al
acestora, ci unul rezonabil, care să evite supraîncărcarea, dar care să
acopere toate tipurile reprezentative pentru clasa dată de fenomene.
ETAPELE REZOLVĂRII PROBLEMELOR
DE FIZICĂ
Prin problemă se înţelege o situaţie de soluţionat prin
metode ştiinţifice, implicând deci raţionamentul şi calculul.
Problema de fizică reprezintă prezentarea unei situaţii fizice
în care se cunosc anumite mărimi şi circumstanţe ale
producerii unui fenomen sau proces şi se propune aflarea
altor mărimi.
Diversitatea mare de situaţii fizice prezente în probleme nu
permite formularea unor reţete sigure şi rapide de obţinere
a soluţiilor, dar principii de coordonare a acţiunilor de
căutare permit facilitarea acestor căutări.
Metodologia rezolvării problemelor de fizică a stabilit
câteva etape necesare, pot fi următoarele:

- culegerea informaţiilor şi stabilirea datelor;

- analiza conţinutului fizic;
- rezolvarea propriu-zisă şi aflarea mărimilor
cerute;
- verificarea şi interpretarea rezultatelor.
 Culegerea informaţiilor sau stabilirea datelor este etapa de
citire atentă a enunţului şi extragerea mărimilor date
(cunoscute, direct sau indirect), ca şi a mărimilor cerute; uneori
se impune completarea datelor cu constante nespecificate
direct (de exemplu, se indică natura materialului conductorilor,
fără a da şi rezistivitatea, ori se indică natura substanţelor unui
amestec calorimetric şi temperaturile necesare, fără căldurile
specifice).
 Analiza conţinutului fizic aduce noi clarificari necesare în
rezolvare. Pentru elevii care au fixate deprinderi de rezolvare,
această analiză începe de la comunicarea enunţului şi continuă
până la clarificarea fenomenelor şi a succesiunilor. Procesele
mintale de analiză, sinteză, comparaţie, generalizare permit
stabilirea raţionamentului necesar şi selectează referinţe şi
sugestii din experienţa anterioară a elevului, sau care se
elaborează special cu această ocazie; revizuiesc cunoştinţe
legate de subiect, spre a întrevedea o posibilă cale de
rezolvare.
 Unul din scopurile rezolvării este stabilirea relaţiei care
exprimă o mărime cerută funcţie numai de datele cunoscute.
Dacă această relaţie se obţine pentru prima dată, se
recomandă verificarea ei dimensională.
 Verificarea rezultatelor şi interpretarea lor fizică
constituie acţiunea cea mai importantă a rezolvării;
verificarea înseamnă de multe ori doar compararea
rezultatului obţinut cu cel de la răspunsurile culegerii de
probleme. Este necesar totuşi ca elevii să aibă criterii proprii
de apreciere, pe care să le poată utiliza la teze sau la
concursurile şcolare.
 Pe lângă verificarea dimensională a relaţiei finale, se mai
apreciază dacă ordinul de mărime este acceptabil, plauzibil în
contextul sistemului fizic considerat. Astfel este greşit
rezultatul asupra vitezei unui mobil macroscopic care s-ar
apropia de viteya luminii, temperatura unui amestec
calorimetric nu se poate apropia de –2730C, etc. Astfel de
evaluări sunt uneori de simplu bun simţ, alteori presupun
cunoştinţe fizice aprofundate şi exersări numeroase de acest
fel.
- Interpretarea fizică a rezultatului este de maximă importanţă,
deşi unii elevi se mulţumesc să obţină rezultatul, fără a se
preocupa de semnificaţia acestuia.
TIPURI DE PROBLEME DE FIZICĂ
-probleme calitative şi cantitative; primele nu necesită
calcule, rezolvarea bazându-se doar pe deducţii logice şi pe
cunoştinţele asupra fenomenelor care intervin.
Problemele calitative se mai numesc şi probleme întrebări,
probleme distractive, probleme logice, sau chiar probleme
ghicitori; ele se recomandă tuturor categoriilor de elevi, dar
în special celor de gimnaziu, care nu dispun încă de un aparat
relaţional de fizică suficient de amplu, deşi raţionamentul
logic le este destul de elaborat.
 Problemele cantitative se deosebesc de cele
calitative nu atât ca esenţă, cât ca formă a
prezentării datelor şi a obţinerii soluţiei; în acest
caz, pe lângă clarificarea situaţiei fizice şi
cunoaşterea legilor fenomenului, mai este
necesară găsirea relaţiilor dintre datele cunoscute
şi cele care se cer, relaţii care să permită
calcularea datelor necunoscute.
 După complexitate, problemele cantitative se diferenţiază în probleme
exerciţii sau exerciţii şi probleme complexe sau probleme propriuzise ori
combinate. Exerciţiile sunt simple, necesitând doar o prelucrare sumară
a datelor pentru a obţine soluţia; problemele propriu-zise sunt mai
complicate, eventual cu mai multe fenomene, iar soluţionarea lor
implică un lanţ de raţionamente şi calcule complexe.
 Problemele-exerciţii se folosesc la lecţia de comunicare de noi
cunoştinţe, spre familiarizarea elevilor cu aspecte cantitative ale noilor
situaţii fizice la care se referă cunoştinţele curente. Se mai recomandă
la ilustrarea imediată a unor noţiuni noi, la fixarea unităţilor de măsură,
la formarea deprinderilor de a rezolva probleme dintr-un nou capitol
etc. Treptat se trece la probleme de dificultate sporită, acestea
constituind baza pregătirii prin probleme.
METODICA REZOLVĂRII PROBLEMELOR

 Rezolvarea unei probleme în clasă debutează prin

citirea textului de către profesor, o citire de
orientare, după care se repetă enunţul pentru a
scrie datele la tablă şi pe caiete. O variantă
posibilă este ca un elev sa fie scos la tablă pentru
scrierea datelor şi pentru rezolvare, sau
profesorul scrie datele la tablă şi scoate la
rezolvare pe cineva, abia după discutarea datelor
şi după câteva minute de gândire, când unii elevi
au întrezărit calea de rezolvare.
În primul caz, când problema se rezolva mai întâi la tablă, ca
exemplu, după precizarea datelor, acestea se analizează şi se
identifică fenomenul ce are loc în sistemul considerat, se
solicita elevului de la tablă şi clasei relaţiile stabilite la acest
fenomen, se face un desen pentru intuirea mai corectă a
situaţiei fizice şi pentru fixarea notaţiilor; din desen (dacă
include un sistem de vectori) şi relaţiile cunoscute la fenomen
se urmăreşte stabilirea strategiei de rezolvare. Prin una din
metodele de rezolvare ce se dau în continuare, se trece apoi la
raţionamentele şi calculele necesare.
 Pentru rezolvare se pot aplica mai multe metode şi procedee; se
solicită idei de rezolvare de la clasă şi de elevul de la tabla, care
la probleme complexe, poate fi schimbat după ce a obţinut un
rezultat parţial. În această fază de căutări se acceptă orice idee
argumentată logic, chiar dacă duce la impas, tocmai pentru a se
arăta unde se greşeşte sau de ce respectiva idee nu convine.
 Se trece la strategia corectă şi se obţine soluţia (soluţiile). Se
verifică rezultatele, se discută cazurile particulare, sau se
generalizează situaţia din problemă; se corelează rezultatul cu
cazurile întâlnite la elevi în viaţa de toate zilele sau în alte
probleme. Se poate reveni şi asupra strategiei de rezolvare, în
perspectiva aplicării în alte situaţii similare.
Dacă se rezolvă probleme cu scopul verificării cunoştinţelor
(lucrări de control, teze, verificarea individuală a elevului la
tablă), metodica este diferită indicându-se doar enunţul.
Lucrările de control şi teza presupun probleme de dificultate
suficient de ridicată, dar care să nu depăşească pe cea a
problemelor rezolvate sau discutate anterior cu clasa;
problemele trebuie să fie tipice pentru capitolul verificat, iar
timpul acordat să-i permită elevului încercări diferite de
soluţionare. Pot fi incluse şi elemente de verificare a
creativităţii sau ingeniozităţii.
REZOLVAREA PROBLEMELOR CALITATIVE
 În general, problemele calitative nu necesită calcul matematic, la soluţie
elevul parvenind prin deducţii logice, pe baza experienţei profesionale
asupra fenomenelor implicate, sau prin adaptarea la cazul respectiv a legilor
şi relaţiilor cunoscute. Prima etapă necesară este acum examinarea atentă a
fenomenelor, care să permită raţionamentele necesare aflării soluţiei.
 Concret, se analizează enunţul, se precizează fenomenele care intervin,
se urmăreşte aplicarea legilor cunoscute, toate aceste acţiuni permiţând
elaborarea corectă a raţionamentelor care conduc la soluţie.
 Scopul problemelor calitative este dezvoltarea la elevi a perspicacităţii
şi a inteligenţei, formarea deprinderilor de aplicare a cunoştinţelor, a
reliefării unor aspecte importante, care altfel ar putea fi mai puţin
remarcate.
METODA ANALITICĂ DE REZOLVARE A
PROBLEMELOR DE FIZICĂ
 Prin metoda analitică, fenomenul sau sistemul de investigat se descompune
mintal în părţi constituente mai simple, care se analizează şi se studiază
separat; aceasta este o metodă generală de investigare ştiinţifică şi care,
împreună cu metoda sintetică, de reconstituire a ansamblului din parţile sale
componente, reprezintă principala metodologie de cercetare în multe domenii
ale cunoaşterii.
 În fizică, prin metoda analitică de rezolvare a problemelor se înţelege
modalitatea de a aborda rezolvarea pornind de la mărimile cerute, care se aduc
sistematic în relaţii cu datele cunoscute ale problemei; problema este practic
rezolvată, simple operaţii de calcul numeric oferind valoarea mărimii
necunoscute, ce poate fi apoi interpretată.
 METODA ANALITICĂ
 Metoda analitică are avantajul de a elimina tatonările inutile,
conducând sigur la rezultat, dar şi inconvenientul că etapele
de rezolvare se succed invers decât derularea fenomenelor, în
acest caz pornindu-se de la consecinţe spre condiţii, de la
efect la cauză. Elevii se obişnuiesc mai greu cu metoda
analitică, dar odată stăpânită, ea oferă garanţia că se parcurg
etapele necesare. Este de remarcat că nu toate problemele
admit rezolvarea analitică, unele putând fi soluţionate mai
simplu prin alte metode.
METODA SINTETICĂ
 Metoda sintetică de investigare ştiinţifică este cea prin care se reunesc
elementele sistemului (eventual studiate anterior prin metoda analitică) şi
se raţionează asupra lui pentru a surprinde comportarea sa ca întreg.
Analiza şi sinteza sunt în general inseparabile în orice domeniu de
cunoaştere, două laturi necesare şi complementare în elucidarea
fenomenelor şi proceselor studiate.
 Metoda sintetică de rezolvare a problemelor de fizică are în vedere
întreaga situaţie fizică, strategia de căutare a soluţiei pornind de la
elucidarea desfăşurării proceselor în ordinea lor în spaţiu şi timp, prin
deducerea relaţiilor care se pot stabili în sistem, indiferent dacă mărimile
problemei sunt cunoscute sau necunoscute. Se fac deci tatonări care, în
final, permit exprimarea mărimilor cerute numai în funcţie de datele
problemei.
 Metoda sintetică are avantajul analizei proceselor în ordinea
desfăşurării şi în toată complexitatea lor, dar neajunsul că nu
urmăreşte strict exprimarea mărimilor cerute funcţie de cele
date, putând duce şi la relaţii corecte, dar care nu sunt necesare
la găsirea soluţiei. Elevii preferă această metodă, mai conformă
cu derularea proceselor fizice, dar care poate duce şi la risipă de
efort.
 Cele două metode, analitică şi sintetică, pot fi aplicate
concomitent la rezolvarea, în diverse etape, ale aceleiaşi
probleme. Nu se poate afirma că una din ele este superioară
celeilalte, recomandându-se ca elevii să şi le însuşească pe
amândouă. Totuşi, la concursurile de fizică, redactarea soluţiei
analitice pare mai logică, mai elegantă.
METODA GRAFICĂ
Metoda este uzuală în cercetarea ştiinţifică şi tehnică,
deoarece permite aflarea rapidă a unor valori, care prin
calcul ar fi mai dificil de obţinut şi aceasta doar în cazul în
care s-ar dispune de expresia analitică a mărimii respective.
În cercetarea fenomenelor fizice, în faza incipientă se
acumulează date şi se trasează experimental curbe ce
ilustrează dependenţa dintre mărimile caracteristice
sistemului studiat, în această etapă neputându-se stabili
legile fenomenului; ulterior, prin acumularea de cunoştinţe,
se ajunge la posibilitatea exprimării matematice a relaţiilor,
care cel puţin pe domenii restrânse de variaţie a
parametrilor, pot avea forme relativ simple.
La rezolvarea problemelor de fizică,
metoda grafică, are mai multe aspecte.
 Există o metodă grafică propriu-zisă, care permite rezolvarea unor
probleme numai prin măsurători efectuate pe elementele grafice stabilite
pentru proba dată, caz în care este necesară o reprezentare precisă, la
scară, a dependenţelor considerate. Sunt însă şi metode auxiliare, ca de
exemplu reprezentările vectoriale sau cele fazoriale, care servesc la
precizarea unor situaţii calculabile algebric şi numeric. În fine există şi
nomograme, unde mărimile reprezentate sunt în prealabil calculate după
anumite relaţii şi care permit, prin simpla citire, să se determine valorile
unor mărimi când se cunosc alte mărimi, de care primele depind după
relaţiile avute în vedere la întocmirea nomogramelor respective. În
rezolvarea problemelor de fizică se mai foloseşte şi schiţa sau desenul,
pentru a permite fixarea notaţiilor ca şi redarea intuitivă a situaţiei fizice
considerate.
 Metoda grafică înseamnă construirea în plan (coordonate xy) a
dependenţei dintre două mărimi. Dacă fenomenul este mai
complex, fiind descris de variaţia simultană a trei-patru
parametri, se trasează familii de curbe bidimensionale,
menţinând al treilea parametru constant (sau al treilea şi al
patrulea). Pentru reprezentarea unei mărimi dependente de
produsul altor două mărimi, este recomandabil să se utilizeze
scara logaritmică. În reprezentarea liniară y=f(x) se foloseşte
hârtia milimetrică standard, pentru y=f(log x) hârtia va fi
divizată liniar-logaritmic, iar pentru log y=f(log x) divizarea va
fi logaritmic-logaritmică.
 După trasarea graficului, rezolvarea problemei se reduce la măsurători
geometrice de distanţe, arii, unghiuri. În cercetarea de laborator există
aparatură care permite trasarea automată a curbelor (inscriptor xy), în
care cele două mărimi fizice corelate sunt transformate mai întâi în
diferenţe de potenţial, care se aplică la intrările Ox şi Oy ale
inscriptorului. Pe măsura evoluţiei fenomenului, pe hartia divizată
convenabil a acestuia este trasat graficul care ulterior va servi la
interpretarea fenomenului respectiv.
 Rezolvarea grafică este recomandată la unele probleme de
cinematică, de statică, de dinamică, la cele de optică geometrică, la
compunerea oscilaţiilor, la calcularea lucrului mecanic sau al
randamentului motoarelor termice, la stabilirea regimului de lucru la
tuburile electronice, etc.
REZOLVAREA PROBLEMELOR DE
EXTREM
 Problemele de limită (de maxim şi de minim) se întâlnesc frecvent
în cercetarea ştiinţifică şi în tehnică. Sunt de mult cunoscute şi
aplicate astfel de situaţii cum ar fi energia potenţială minimă a
unui sistem fizic ce asigură echilibrul său stabil, sau în cazul
minimului suprafeţei libere a lichidului dat de tensiunea
superficială, ori principiul drumului minim al razei de lumină, ca şi
principiul acţiunii minime din mecanică. În tehnică astfel de
probleme sunt legate de optimizarea unor procese, de obţinerea
randamentului maxim al unor maşini, sau al unor sisteme de
transmisie a energiei, etc.
Rezolvarea problemelor de extrem
implică următoarele etape:
-stabilirea relaţiei dintre mărimea (y) al cărei extrem îl căutăm şi mărimea x de
care ea depinde, y=f(x);
-calcularea primei derivate a funcţiei în raport cu x, y’=f’(x);
-anularea derivatei şi calcularea lui xm care asigură extremul ym;
-introducerea valorii xm în f şi calcularea extremului ym(xm);
-certificarea şi interpretarea fizică a rezultatului.
Acest algoritm asigură rezolvarea fără alte dificultăţi a problemelor. Din
condiţiile fizice ale problemei este uşor de precizat natura extremului; când apar
dubii se calculeazâ derivata a doua y”=f”(x). Dacă y”(x m) este pozitivă atunci y
are un minim pentru xm, în caz contrar având un maxim.
Programul general de rezolvare a unei probleme de fizică
CONCLUZII
 Prin rezolvarea unor probleme din tehnică, din viaţa economico-
socială, elevii îşi lărgesc perspectiva de percepere a fizicii,
văzând în ea nu numai un domeniu de cunoaştere, dar şi un
instrument de acţiune conştientă de controlare şi folosire a
fenomenelor pentru progresul vieţii materiale şi spirituale a
societăţii.
 Această înţelegere induce motivaţii mai puternice de învăţare, iar
odată cu obţinerea succeselor în asimilarea cunoştinţelor, elevul
capătă încredere în posibilităţile sale de a înţelege complexitatea
lumii fizice şi chiar dorinţa ca, mai târziu, printr-o activitatea
susţinută de cercetare, să-şi înscrie numele printre făuritorii
ştiinţei.