Metodica predării matematicii

Bazele psiho-pedagogice şi metodologice

în rezolvarea problemelor

Viaţa dovedeşte utilitatea deprinderilor de rezolvare a problemelor. De

regulă, atunci când în desfăşurarea normală a evenimentelor apare o ruptură,
afirmăm că există o problemă. Revenirea la normal presupune rezolvarea
problemei. Experienţa şi deprinderile de a face faţă unor evenimente se câştigă
în timp, prin muncă.
Ansamblul obiectelor matematice cu care elevii fac cunoştinţă la şcoală
constituie un mediu prielnic pentru apariţia problemelor, unele transferate din
cotidian, altele inventate în scop educativ. Valenţele formative ale rezolvării şi
compunerii de probleme sunt evidente. În general, omul pus în faţa rezolvării
unei probleme adoptă soluţia prin încercări la „hazard”, care uneori poate da
rezultate sau soluţia rezolvării în baza unor experienţe anterioare (algoritm de
rezolvare). Nu este exclusă nici folosirea simultană a două sau a mai multor căi
de rezolvare a problemelor.
În activitatea didactică, diversitatea problemelor puse spre rezolvare
impune luarea în considerare a tuturor căilor de abordare. Astfel se creează
premise reale de rezolvare a creativităţii, a imaginaţiei, creşte motivaţia pentru
învăţarea matematicii.
Activitatea de rezolvare a problemelor este o activitate educativă
fundamentală.
Problemele de matematică reprezintă transpunerea unei situaţii date sau a
unui complex de situaţii aflate în relaţii cantitative, numerice, unele faţă de
altele şi faţă de valoarea cunoscută, cerându-se, pe baza unor reguli, valoarea
numerică necunoscută. Elevul trebuie învăţat să-şi cumpănească bine
raţionamentul, acesta fiind cel mai important în rezolvarea problemelor.
 În asimilarea matematicii, sunt de neevitat eforturile de învăţare a
regulilor matematice, începând chiar din clasele primare; nesfârşite ore şi
exerciţii de însuşire a numeraţiei în concentrul 0 – 10; 0 – 100; 0 – 1000;
exerciţii de calcul oral şi scris; exerciţii de mărire şi micşorare a unui număr cu
câteva unităţi sau de câteva ori; exerciţii de comparare a numerelor, a sumelor,
diferenţelor, produselor sau câturilor, de aflare a distanţelor, până a se ajunge la
frumoasele probleme supuse rezolvărilor. În această perspectivă, este necesară
cunoaşterea etapelor care stau la baza tehnicii de rezolvare a problemelor:
a) Înţelegerea enunţului este premisa rezolvării corecte a problemei
enunţului şi a raţionamentului corect. Aceasta presupune răspunsuri la
întrebările:
 Ce spune problema?
 Ce este dat?
 Ce trebuie aflat?
 Sunt date suficiente?
 Se poate da problemei o altă formulare?
b) Repetarea enunţului, cu şi fără ajutorul unor întrebări suplimentare, e
necesară pentru a vedea dacă elevii şi-au însuşit enunţul şi semnificaţia fiecărei
mărimi. În această etapă, se pun în evidenţă părţile principale ale problemei:
cunoscuta, datele, condiţia şi cerinţa.
Condiţiile reprezintă ansamblul datelor şi a sintagmelor care sugerează o
anumită operaţie matematică, implicând rezolvarea unei probleme. La nivelul
şcolii primare, astfel de rezolvări presupun operaţii de adunare, scădere,
înmulţire şi împărţire.
Cerinţele reprezintă ce anume trebuie căutat în condiţiile date.
c) Rezolvarea propriu-zisă necesită metode generale bine mânuite de
învăţător. După atenta examinare, se identifică metoda de rezolvare sintetică şi
analitică.
Esenţa examinării problemei constă în analiza datelor unor probleme
compuse în vederea descoperirii raporturilor dintre ele. Se formulează apoi
întrebarea potrivită, prin care se poate ajunge la rezolvarea problemei prin
analiza succesivă a fiecăruia dintre elementele componente ale enunţului; se
realizează, practic, o descompunere a problemei prin elementele sale
componente.
d) Dezvoltarea unor activităţi suplimentare, ca de exemplu: verificarea
rezultatului, scrierea sub formă de exerciţiu a rezolvării, generalizarea, găsirea
altor metode de rezolvare.
În etapa de verificare a rezultatelor, este bine să încercăm să răspundem
la întrebări ca:
 Rezultatul este plauzibil? De ce?

2
  Există o altă cale de obţinere a rezultatului?
 Există o altă cale mai directă?
 Ce rezultate putem obţine pe aceeaşi cale?
O problemă este numită standard dacă rezolvarea ei poate fi încadrată
într-un algoritm deja cunoscut, într-un fel, clasic.
Rezolvarea unei probleme standard se consideră practic realizată dacă:
- problema a fost încadrată în tipologia cunoscută;
- algoritmul de rezolvare este cunoscut.
Exemplu de probleme standard:
1. 6 kilograme de zahăr şi 14 kilograme de ceapă costă 294000 lei, iar 5
kg. de zahăr şi 2 kg. de ceapă costă 100000 lei. Cât costă un kilogram de zahăr?
Se recomandă organizarea rezolvării astfel:
6 kg. zahăr ………….. 14 kg. ceapă ………… 294000 lei
5 kg. zahăr …………… 2 kg. ceapă ………… 100000 lei
Observăm că dacă mărim de 7 ori a doua „cumpărătură”, obţinem:
35 kg. zahăr …………. 14 kg. ceapă ………... 700000 lei
care comparată cu prima „cumpărătură” explică că diferenţa de bani cheltuiţi
700000-294000=406000 lei se datorează faptului că a doua oară s-a cumpărat
cu 36-6=29 kg. de zahăr mai mult. Deci 1 kg. de zahăr costă 406000:29=14000
lei.
Prin operaţia de mărire a celei de-a doua „cumpărături” de 7 ori am
reuşit să eliminăm practic ceapa, care egalizată (în kilograme) cu cea
cumpărată în primul caz nu a mai influenţat asupra diferenţei de preţ între cele
două cumpărături.
2. Probleme rezolvate cu metoda mersului invers:
Regula ce sa aplică în rezolvare este că dacă în enunţ se aminteşte de
adunare, în rezolvare se face scădere, dacă în enunţ se aminteşte de împărţire,
în rezolvare se aplică înmulţirea. Justificarea soluţiei se găseşte uşor prin
aplicarea rezolvării algebrice (ecuaţii).
Ex.: M-am gândit la un număr, l-am adunat cu 2, suma am înmulţit-o cu
11, din produs am scăzut 7, iar diferenţei i-am adunat 3. Am obţinut astfel
numărul 128.
Rezolvare: Suntem conduşi la următorul şir de operaţii:
128-3=125
125+7=132
132:11=12
12-2=10
Şirul de operaţii amintit este justificat de rezolvarea ecuaţiei:
(x+2)x11-7+3=128, ce admite ca soluţie x=10.

3
 E important ca elevul să reuşească, până la urmă, să soluţioneze unele
probleme pentru a nu se descuraja. De aceea, să avem mare grijă în ceea ce
priveşte gradarea dificultăţilor propuse spre rezolvare.
Cel mai important lucru este asigurarea variaţiei tipurilor de problemă.
Greşesc acei profesori care aglomerează copiii cu multe probleme de acelaşi
fel. Acestea pot duce la creşterea rigidităţii algoritmilor respectivi – ceea ce
constituie un mare dezavantaj.
Caracterul eterogen al exemplelor descurajează perseverenţa oarbă,
obligă subiectul să rămână precaut şi atent. Creşte gradul de generalitate a unor
operaţii şi posibilitatea de transfer sporeşte. În general, rolul pozitiv al variaţiei
în stimularea potenţialităţilor intelectuale este reliefat de toţi cei care au studiat
procesele gândirii.
În fine, să adăugăm un detaliu: nu e bine să solicităm un singur elev să
rezolve o problemă dificilă. Este o supraîncărcare emoţională defavorabilă
efortului de gândire. Problemele pot fi soluţionate în clasă fie individual, fie
lucrând în grupe mici, în condiţii favorizând libertatea gândirii, procesul
imaginativ.

BIBLIOGRAFIE:

Blaga, Alexandru, (2004), Didactica matematicii, Editura Universităţii

„Aurel Vlaicu”, Arad;
Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa, (1999), Psihologie şcolară, Editura
Polirom, Iaşi;
x x x, Cum gândim şi cum rezolvăm probleme de matematică, în Revista
Învăţământul primar, nr. 1/2000, Editura
Discipol, pag. 70-71.