FRUMUSEȚEA PROBLEMELOR DE MATEMATICĂ

DIN GIMNAZIU

Conf. univ. dr. Maria DOBRIȚOIU

Universitatea din Petroșani

Matematica ȋn preuniversitar
Rezolvarea problemelor are un rol important în domeniul activităților
matematice pentru cultivarea și educarea creativității și inventivității. Profesorul de
matematică, prin caracteristicile personalității sale, prin atitudinea manifestată în
clasă sau în afara ei, față de personalitatea și comportamentul elevilor, este factorul
esențial care asigură climatul favorabil pentru exprimarea ideilor lor proprii.
Notiunea de problemă are un conținut larg și cuprinde preocupări și acțiuni
din domenii diferite. În general, orice chestiune de natură practică sau teoretică,
pentru care nu există un răspuns gata formulat și care cere o rezolvare se numește
problemă. Prin problema de matematică, în special, se înțelege o situație a cărei
soluționare se poate obține printr-un proces de gândire și calcul. Problema de
matematică este de fapt, transpunerea unei situații sau a unui complex de situații
practice în relații cantitative, acestea fiind într-o anumită dependență unele față de
altele și față de una sau mai multe valori numerice necunoscute, care se cer a fi
determinate.
Activitatea de rezolvare a problemelor de matematică școlară constituie un
cadru optim pentru cultivarea creativității, în special pentru dezvoltarea gândirii
logice. Procesul de gândire se declanșează ori de câte ori nu putem face față unei
situații noi, prin soluții existente în experiența dobândită, numai prin mijloacele
învățate. În cadrul complexului de obiective pe care le implică predarea-învățarea
matematicii, în învățământul primar, rezolvarea problemelor reprezintă o activitate
cu caracter de analiză și sinteză, ce pune la încercare capacitățile intelectuale ale
elevilor, solicitȃndu-le toate disponibilitățile psihice, în special inteligența. Elevii
sunt puși în situația de a descoperi ei înșiși modalități de rezolvare și soluția, să
formuleze ipoteze, pe care să le verifice, să facă asociații de idei și corelații
originale. Matematica contribuie, în foarte mare măsură, la dezvoltarea gândirii
logice, a spiritului de receptivitate, a raționamentului etc.
În clasele I-IV se însușesc noțiunile de bază, “instrumentele” cu care elevul
va lucra pe tot parcursul vieții și pe care se clădește întregul sistem al
învățământului matematic. Astfel, dacă nu-și însușește corect și la timp aceste
132
noțiuni, elevul va întâmpina dificultăți, care duc la scăderea încrederii în forțele
proprii. Încă din clasa I se pot prezenta elevilor probleme, astfel încât ei să
înțeleagă ce înseamnă rezolvarea problemei, cum se rezolvă o problemă simplă, iar
mai târziu una complexă.
Pentru ca activitatea de rezolvare de probleme să-și materializeze valențele
formative în direcția dezvoltării gândirii logice este nevoie de un conținut al
problemelor și de o orientare a activității de rezolvare a lor în conformitate cu acest
scop. Astfel, se formează la elevi capacitatea de a sesiza probleme, de a pune și
conștientiza o anumită problemă.
Pentru a dezvolta gândirea creatoare la elevi, aceștia trebuie să fie încurajați
în activități, să fie apreciat efortul depus de ei și să fie stimulați chiar și atunci când
vor da răspunsuri complet eronate. Dezvoltarea potențialului de gândire și
creativitate se realizează prin activități care solicită independența, inteligența,
originalitatea. Compunând și rezolvând aceste probleme se realizează una dintre
cele mai importante etape ale cultivării gândirii logice. Confruntarea elevilor cu
probleme implică scopul rezolvării, conștiința dificultăților de rezolvare și o
anumită motivație. În sarcina profesorului rămâne doar asigurarea condițiilor
concrete prin care să-i pună pe elevi în situația de a înțelege conținutul problemei
ca și însușirea de către elevi a metodelor de rezolvare a problemelor. Acest proces
este uneori mai greoi la unii elevi, din cauza slabelor deprinderi de calcul, efortul
lor concentrându-se nu atât asupra liniei raționamentului problemei, cât asupra
efectuării calculelor.
În rezolvarea unei probleme este mobilizată nu numai gândirea, ci și
întreaga personalitate a celui care rezolvă probleme, în coordonatele ei raționale,
afective, volitive.
Așa cum spune Eugen Rusu în [17]:
„Nu se lucrează ȋn matematică numai cu mintea. . . . . .
Pasiunea matematică este motorul activității. Un rol important al
profesorului este să călăuzească activitatea celui care învață în așa fel încât acesta
să simta farmecul, atracția specifice acestei activități. Nu numai să-l ajute să
înțeleagă ci să-l ajute să simtă.”([17])
Unul dintre scopurile studiului matematicii în şcoală este educarea modului
de gândire riguros şi obiectiv, precum şi exprimarea precisă. Gândirea matematică
este caracterizată prin rigoare şi competenţă. Rigoarea, în sensul etimologic al
cuvântului, înseamnă asprime, severitate, stricteţe, ȋn plus mai înseamnă şi
conformitatea cu un anumit sistem de reguli, reguli care într-o anumită situaţie sunt
foarte bine stabilite. Formarea, în mod treptat, la elevi a unei gândiri matematice

133
solide conduce la creşterea gradului de creativitate, ceea ce implică trecerea la
competenţe şi performanţe superioare. Competenţa unui subiect în raport cu o
anumită activitate este ansamblul posibilităţilor de care el dispune în acest sens.
Performanţa este modalitatea efectivă de desfăşurare a activităţii respective. Se
încearcă definirea competenţei în relaţie cu performanţa. ([17]). În ansamblul
formelor de lucru desfăşurate cu elevii la matematică, lecţia este forma principală
de activitate a profesorului şi elevilor ([10]), fiind o unitate didactică fundamentală,
o formă a procesului de învăţământ prin intermediul căreia o anumită cantitate de
cunoştinţe matematice este percepută şi asimilată activ de elevi într-un timp
determinat, pe calea unei activităţi intenţionate, sistematice și cu autoreglare.
Practic lecția de matematică este un program didactic, un sistem de cunoştinţe
matematice, obiective operaţionale şi procedee de lucru în stare să activeze elevii,
să asigure însuşirea sistemică a bazelor Matematicii ca ştiinţă şi să formeze
capacităţile de a aplica în practică cele însuşite; ea este un excelent exerciţiu de
formare şi dezvoltare a spiritului de observaţie, a atenţiei voluntare, a imaginaţiei
creatoare, a memoriei logice şi a gândirii abstracte.
Am ales ȋn prezentarea din acest articol trei teme frumoase din programa de
studiu a elevilor din preuniversitar: ciurul lui Eratostene, algoritmul lui Euclid și
teorema celor trei perpendiculare.

Ciurul lui Eratostene

Multe dintre performanţele matematicii actuale, precum şi multe dintre
descoperirile viitoare îşi au şi îşi vor avea începuturile în teoria numerelor, cea mai
veche şi cea mai aproape de filosofie ramură a matematicii. Teoria numerelor este
denumită “regina matematicii“ şi vorbind despre ea, Gauss, într-o scrisoare din
1808, către prietenul său din tinereţe Bolyai, a afirmat că
“Este remarcabil că oricine se ocupă serios de această ştiinţă este cuprins
de o adevărată pasiune“.
Matematicienii din toate timpurile au fost, sunt şi vor fi atraşi de frumuseţea
şi diversitatea problemelor specifice teoriei numerelor. Spre deosebire de alte
domenii ale matematicii, multe rezultate ale teoriei numerelor sunt accesibile unui
segment mai mare şi nu neapărat numai unor specialişti în teoria numerelor, însă
demonstraţiile acestor rezultate necesită un instrument matematic foarte complicat.
Ciurul lui Eratostene (275–195 î.H.) este un procedeu foarte vechi şi simplu
pentru a alcătui şirul numerelor prime până la un număr natural n, nu prea mare.
Spre exemplificare, vom prezenta alcătuirea cu ajutorul ciurului lui Eratostene a
şirului numerelor prime până la 25. Procedeul cuprinde următoarele etape:
134
 - se scriu toate numerele naturale de la 2 şi terminând cu 25:
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
25
- pornind de la 2 se elimină numerele naturale din doi în doi, cu excepţia lui
2; precizăm că se elimină numerele din doi în doi şi nu multiplii lui 2;
obţinem:
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
25
- primul număr natural nesubliniat după 2 este 3; pornind de la 3 şi
considerând toate numerele naturale scrise, se subliniază numerele naturale
din trei în trei, lăsându-l pe 3 nesubliniat; obţinem:
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
25
- primul număr natural nesubliniat după 3 este 5; pornind de la 5 şi
considerând toate numerele naturale scrise, se subliniază numerele naturale
din cinci în cinci lăsându-l pe 5 nesubliniat; obţinem:
2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24
25
Se repetă acest procedeu până când la dreapta unui număr natural,
nesubliniat, la care ajungem (în exemplul de mai sus la dreapta lui 23) toate
numerele naturale luate în considerare sunt subliniate. Se constată că numerele
naturale rămase nesubliniate sunt prime şi că alte numere prime mai mici sau cel
mult egale cu numărul natural dat (25) nu mai există, adică nici un număr prim nu a
fost subliniat. Într-adevăr, dacă pornim de la un număr natural k şi tăiem din k în k
numerele naturale, acestea fiind scrise unele după altele ca în reprezentarea
numerelor naturale, subliniem, de fapt, numerele naturale k + k, k + k + k, k + k
+ k + k, . . . etc., deci subliniem multiplii lui k, ceea ce înseamnă că, de exemplu,
pornind de la 2 şi subliniind din doi în doi, vom sublinia multiplii lui 2, pornind de
la 3 şi subliniind din trei în trei, vom sublinia multiplii lui 3, . . . ş.a.m.d.)
Prin acest procedeu se subliniază fiecare număr compus, deoarece orice
număr compus are un divizor, număr prim, şi pornind de la acesta şi subliniind
numerele naturale după modul indicat mai sus, vom sublinia numărul natural
considerat.
Deci, prin acest procedeu, nici un număr prim nu va fi subliniat.
Observaţie. Procedeul de mai sus, de subliniere a numerelor naturale, poate
fi oprit atunci când s-a ajuns la un număr natural nesubliniat al cărui pătrat e mai
mare decât ultimul număr natural scris în ciurul lui Eratostene, deoarece pătratul

135
numărului nesubliniat la care s-a ajuns va fi mai mare decât fiecare dintre numerele
care sunt la dreapta numărului nesubliniat; deci, toate numerele rămase nesubliniate
sunt prime.
În exemplul considerat mai sus, deoarece 25 = 52, după ce am tăiat din 2 în
2, din 3 în 3 şi din 5 în 5, ne oprim deoarece 72 > 25 şi toate numerele întregi
nesubliniate de la dreapta lui 5 sunt prime pentru că nu sunt multiplii de 2, 3 şi 5.
Precizăm că 2 este singurul număr prim par.
Și pentru că vorbind de ciurul lui Eratostene am vorbit despre numere
prime, vom aminti pe scurt cȃteva numere prime speciale:
a) Numere prime gemene sunt perechile de numere impare consecutive în
care ambele sunt numere prime; de exemplu, perechile 3 şi 5, 5 şi 7, 11 şi 13, 17
şi 19, 29 şi 31, 41 şi 43 sunt numere prime gemene.
b) Numerul perfect este un număr întreg egal cu suma divizorilor săi, din
care se exclude numărul însuși; exemple: 6=1+2+3
28 = 1 + 2 + 4 + 7 + 14
496 = 1 + 2 + 4 + 8 + 16 + 31 + 62 + 124 + 248
c) Numerele prime ale lui Mersenne sunt numerele de forma 2p – 1, care
sunt prime atunci când p este un număr prim pozitiv. Nu se ştie dacă există o
infinitate de astfel de numere prime.
n
c) Numerele prime ale lui Fermat sunt numerele de forma 2 2 + 1 , care sunt
prime atunci când n este un număr natural sau zero. Nu se ştie dacă există o
infinitate de astfel de numere prime; exemple: n=0 ⇒ 21+1= 3.
n=1 ⇒ 22 + 1 = 5
n=2 ⇒ 24 + 1 = 17
n=3 ⇒ 28 + 1 = 257

Algoritmul lui Euclid

La început, teoria numerelor a studiat numai proprietăţile numerelor întregi
şi mult mai târziu s-a constituit ca ramură a matematicii. Încă din antichitate se
cunosc rezultate ce pot fi încadrate în teoria numerelor, care aparţin lui Euclid (300
î.H.) şi lui Diofante (250 î.H.).
Algoritmul lui Euclid este un procedeu prin care se determină cel mai mare
divizor comun (c.m.m.d.c.) a două numere fără a le descompune în factori primi.
Acest algoritm este important şi pentru multe probleme de teoria numerelor sau de
algebră.

136
 Prezentare. Fie a şi b două numere întregi pozitive. Îl alegem pe cel mai
mare dintre ele. Fie a > b. Facem împărţirea a : b. Dacă împărţirea se face exact
avem a = b × q. Orice număr care divide pe b, divide şi pe a, deci este divizor
comun. În acest caz mulţimea divizorilor comuni ai numerelor a şi b coincide cu
mulţimea divizorilor lui b şi deci b este cel mai mare dintre ei. Dacă împărţirea nu
se face exact, avem a = b×q + r, 0 < r < b.
Orice număr care divide şi pe a şi pe b divide şi pe r.
Pentru a demonstra această afirmaţie, considerăm un număr d, care divide şi
pe a şi pe b. Atunci avem a = d×a1, b = d×b1 , de unde rezultă că r = a – b×q =
d×a1 – d×b1×q = d×(a1 – b1×q),
ceea ce arată că d divide şi pe r. Invers, orice număr care divide pe b şi pe r divide
şi pe a, iar demonstraţia se face în mod analog.
Observaţie. Mulţimea divizorilor comuni ai numerelor a şi b coincide cu
mulţimea divizorilor comuni ai numerelor b şi r. Deci pentru a căuta divizorii
comuni ai lui a şi b trebuie să căutăm divizorii comuni ai numerelor b şi r. Aceasta
este mai uşor, pentru că numerele b şi r sunt mai mici decât a şi b.
Pentru a căuta divizorii comuni ai numerelor b şi r se repetă procedeul
expus mai sus.
Împărţim pe b cu r. Dacă împărţirea se face exact, r este cel mai mare
divizor comun al numerelor b şi r, deci în baza observaţiei de mai sus, r este cel
mai mare divizor comun al numerelor a şi b. Dacă împărţirea nu se face exact,
atunci avem b = r×q1 + r1, r1 < r.
Printr-un raţionament similar celui de mai sus, găsim că cel mai mare
divizor comun al numerelor b şi r este acelaşi cu cel al numerelor r şi r1, care sunt
mai mici.
Continuăm astfel, până la o împărţire care se face exact. Deoarece numerele
naturale r, r1, r2, . . . descresc, se va ajunge la rezultat după un număr finit de
împărţiri.
În general vom avea relaţiile:
a = b×q + r, 0<r<b
b = r×q1 + r1, r1 < r
r = r1×q2 + r2, r2 < r1
r1 = r2×q3 + r3, r3 < r2
.........................
rn-2 = rn-1×qn + rn, rn < rn-1
rn-1 = rn×qn+1+0, 0 < rn
.........................
137
 Ultimul rest diferit de zero din algoritmul lui Euclid pentru a şi b este cel
mai mare divizor comun al numerelor a şi b. De exemplu, pentru a afla c. m.m.d.c.
al numerelor 616 şi 420, obţinem:
616 = 420 × 1 + 196
420 = 196 × 2 + 28
196 = 28 × 7 ,
de unde deducem că c.m.m.d.c = 28 sau altfel scris (616, 420) = 28.
Observaţie. Deoarece orice număr care divide pe a şi pe b, divide şi pe r şi
toate resturile succesive, deci şi pe rn, se poate enunţa următorul rezultat:
Teoremă. Orice divizor comun a două numere divide şi pe c.m.m.d.c. al lor.
În cazul în care ultimul împărţitor este 1, c.m.m.d.c. = 1 şi numerele sunt
prime între ele. Astfel, de exemplu, pentru numerele a = 616, b = 285, avem 616
= 285 × 2 + 46 , 285 = 46 × 6 + 9 , 46 = 9 × 5 + 1 , iar în final obţinem 9 =
1× 9 . Deci c.m.m.d.c. este 1.

Teorema celor trei perpendiculare

Înainte de perioada modernă, când a avut loc o răspândire a cunoştinţelor
matematice şi nu numai, în întreaga lume, dovezi ale descoperirilor matematice au
fost găsite doar în câteva locuri. Cele mai vechi texte matematice sunt: Plimpton
332 (text babilonian, 1900 î.H.), Rhind Mathematical Papyrus (text egiptean, 2000-
1800 î.H.) și Moscow Mathematical Papyrus (text egiptean, 1890 î.H.). Aceste
texte se referă la teorema lui Pitagora, care pare a fi cea mai veche şi mai difuzată
descoperire matematică după aritmetica de bază şi geometrie.
În timpul predinastiilor egiptene din cel de-al 5-lea mileniu î.H. apar unele
picturi geometrice. S-a afirmat că monumente importante din Anglia şi Scoţia,
datând din mileniul al 3-lea î.H., încorporau în construcţia lor idei geometrice ca
cea de cerc, elipsă sau de numere pitagoreice.
Dovezile timpurii ale textelor matematice datează din perioada sumeriană,
în care au apărut primele civilizaţii în Mesopotamia. Atunci s-a dezvoltat un sistem
complex de metrologie, datând din anii 3000 î.H. În jurul anilor 2500 î.H.,
sumerienii au scris tabele de multiplicare pe tăbliţe de argilă, făceau exerciţii
geometrice şi probleme de divizibilitate.
Unul dintre cele mai importante texte egiptene este Rhind papyrus, numit şi
Ahmes Papyrus, după autorul său, datează din anii 1650 î.H. și foarte probabil
acesta reprezintă o copie a unui document mai vechi din perioada 2000-1800 î.H.
El este un manual pentru studenţi în aritmetică şi geometrie şi oferă formule pentru

138
arii şi metode pentru înmulţiri, împărţiri şi calcul cu fracţii, dar şi informaţii privind
numerele prime şi compuse, media aritmetică, geometrică şi armonică.
Un alt text matematic egiptean important este Moscow papyrus, datând din
1890 î.H. care conține problema referitoare la determinarea volumului unui trunchi
de piramidă.
Thales folosea geometria pentru a rezolva probleme, cum ar fi calculul
înalţimii unei piramide sau distanţa de la o navă până la mal. El a fost primul care a
folosit raţionamentul deductiv aplicat în geometrie, motiv pentru care este
recunoscut ca primul matematician căruia i se atribuie o descoperire matematică.
În secolul III s-a dat formularea teoremei celor trei perpendiculare de către
Pappos; acesta a mai dat şi definiţia conicelor precum şi teorema despre volumul
corpurilor de rotaţie.
Enunț. Fie un plan α, o dreaptă d ⊥ α, d ∩ α = {O}, o dreaptă a ⊂ α,
dreapta OA ⊥ a, A∈ a şi un punct M ∈ d. Atunci MA este perpendiculară pe
dreapta a, adică MA ⊥ a.
Observăm următoarele:
a) Teorema celor trei perpendiculare se
foloseşte cu scopul de a determina distanţa de
la un punct la o dreaptă. Pentru a determina
această distanţă se pune problema de a găsi
segmentul a cărui lungime reprezintă distanţa
de la un anumit punct exterior unui plan la o
dreaptă inclusă în plan.
Prin urmare, pentru a afla distanţa de la un punct la o dreaptă calculăm
lungimea segmentului determinat de punct şi piciorul perpendicularei din punct pe
dreaptă.
b) Punctul M poate fi ales oriunde pe dreapta d.
c) Lungimea segmentului [MA] reprezintă distanţa de la punctul M la
dreapta a.
Pentru o mai bună înţelegere a teoremei celor trei perpendiculare, imediat
după predarea ei, se poate rezolva cu elevii o problemă, care îi poate ajuta în
fixarea enunţului teoremei şi în vizualizarea elementelor acesteia. Aceasta este o
problemă de studiu asupra teoremei celor trei perpendiculare pe care o prezentăm
ȋn continuare.
Problemă. În centrul O al pătratului ABCD cu AB = 12 cm, se ridică
pependiculara VO pe planul pătratului, VO = 8 cm. Să se calculeze distanţa de la V
la latura pătratului.

139
 Rezolvare.
Diagonalele pătratului sunt
congruente şi se taie în părţi
congruente, deci avem OA = OB, de
unde rezultă că ∆AOB este isoscel,
iar mediana OM (M este mijlocul lui
[AB]) este şi înălţime, deci
OM⊥AB.
Pe de altă parte, avem că
VO⊥(ABCD), OM⊥AB și
OM, AB ⊂ (ABC),
de unde, aplicând teorema celor trei perpendiculare, rezultă că VM⊥AB, adică
d(V,AB) = VM. OM este linie mijlocie în ∆ ABD, deci OM = 6 cm.
În ∆VOM, dreptunghic în O, aplicăm teorema lui Pitagora şi găsim că
VM=10 cm, adică d(V,AB)=10 cm. Prin urmare, distanţa de la V la latura
pătratului este egală cu 10 cm.
Sunt două tipuri de aplicaţii ale teoremei celor trei perpendiculare pe care
le exemplificam prin probleme, ce pot fi și chiar trebuie să fie rezolvate cu elevii.
- Aplicaţii de recunoaştere şi justificare a perpendicularităţii a două drepte
Exemplu. Fie ABCD un pătrat şi AC ∩ BD = {O}.
În vârful A se ridică o perpendiculară pe planul
pătratului pe care se ia un punct M. Se cere:
a) Să se verifice dacă MB ⊥ BC, MO ⊥ BD, MC
⊥ BC;
b) Să se identifice d(M,BC), d(M,BD), d(M,CD).
Justificare.
- Aplicaţii în rezolvarea de probleme, pas cu pas şi vizualizare în spaţiu
Exemplu. Fie triunghiul dreptunghic ABC cu catetele AB = 15 cm şi AC =
20 cm. În vârful A se ridică perpendiculara pe planul triunghiului pe care se ia un
punct M astfel încât AM = 16 cm.
Să se determine distanţa de la punctul M la dreapta BC.

140
 Rezolvarea se face în următorii doi paşi:
Pasul 1. Identificăm distanţa cerută.
În triunghiul ABC se duce AD ⊥ BC (D ∈
BC). Acum deducem
MA ⊥ ( ABC ) 
 3⊥
AD ⊥ BC  ⇒ MD ⊥ BC ⇒ d ( M , BC ) = MD
AD, BC ⊂ ( ABC )

Pasul 2. Determinăm distanţa cerută.

În triunghiul ABC: BC2 = AB2 + AC2 = 625 ⇒ BC = 25 şi
AB ⋅ AC
AD = = 12 cm .
BC
În triunghiul ∆ MAD, dreptunghic în A, avem MD2 = MA2 + AD2 = 400 ⇒
MD = 20 cm .
Alte aplicaţii ale teoremei celor trei perpendiculare prin probleme
Problemă. Să se determine distanţa de la un punct la o dreaptă
Idei.,Distanţa de la un punct la o dreaptă se
determină utilizând teorema celor trei
perpendiculare; mai întâi se determină grafic
această distanţă şi apoi se calculează.
Se consideră o dreaptă d situată într-un plan p şi
un punct M din spaţiu. Pentru a construi
perpendiculara din punctul M pe dreapta d se
procedeaza astfel:
- se coboară din punctul M pe planul p o perpendiculară, MA ⊥ p - prima
perpendiculară
- din piciorul perpendicularei coborâte pe plan se duce o perpendiculară pe
dreapta d,
AB ⊥ d - a doua perpendiculară
- se uneşte punctul de plecare, M, cu punctul B şi se obţine MB ⊥ d - a
treia perpendiculară
- a treia perpendiculară este distanţa căutată şi se calculează din triunghiul
∆MAB, m(<A) = 90°, cu teorema lui Pitagora.
În probleme demonstrația se face în felul următor:

141
 Din MA ⊥ p, AB ⊥ d și AB ; d ⊂ p, rezultă conform teoremei celor trei
perpendiculare că MB ⊥ d şi că d(M, d) = MB .
Aplicând teorema lui Pitagora în triunghiul dreptunghic ∆MAB, m(<A) =
90°, avem
MB2 = MA2 + AB2 şi deci MB = MA 2 + AB 2 .

Problemă. Fie pătratul ABCD de latură 15 cm. Se duce o perpendiculară

MA pe planul (ABC) astfel încât MA = 15 2 cm. Să se calculeze distanţa de la
punctul M la BC şi MC.
Pentru rezolvare
• Se determină distanţa de la punctul M la
BC, aplicȃnd teorema lui Pitagora în ∆
MAB, dreptunghic în A.
• Se determină lungimea segmentului MC.

Ȋn loc de ȋncheiere
Se afirmă că matematica este o știință "uscată", iar matematicienii sunt
oameni ursuzi, serioși, rigizi și fără simțul umorului. Prin frumusețea temelor și
problemelor prezentate, ȋn această lucrare, am ȋncercat să aducem contraexemple la
această afirmație.

Bibliografie
[1] Berinde V., Explorare, investigare şi descoperire în matematică, Ed.
Efemeride, Baia Mare, 2001
[2] Brânzei D., Onofraş E., Aniţa S., Bazele raţionamentului geometric, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1983
[3] Brânzei D., Aniţa S., Cocea C., Planul şi spaţiul euclidian, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1986
[4] Buicliu G., Probleme de construcţii geometrice cu rigla şi compasul, Ed.
Tineretului, 1967
[5] Buşneag D. (coord.), Boboc F., Piciu D., Aritmetică şi teoria numerelor,
Ed. Universitaria, Craiova, 1999
[6] Câmpan T. Fl., Povestiri despre probleme celebre, Ed. Albatros, Bucureşti,
1987

142
 [7] Creangă I., Introducere în teoria numerelor, Ed. Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1965
[8] Cucurezeanu I., Probleme de aritmetică şi teoria numerelor, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 1976
[9] Dăncilă I., Construcţii cu rigla şi compasul, Ed. Sigma, 2000
[10] Dobrițoiu, M., Didactica predării matematicii, MEN, București, 2013
(Contract: POSDRU/87/1.3/S/63709, Calitate, inovare, comunicare în sistemul de
formare continuă a didacticienilor din învăţământul superior)
[11] Ghioca A., Matematica gimnaziului dincolo de manual, București, 1987
[12] Neagu Gh., Metode de rezolvare a problemelor de matematică şcolară
evidenţiate prin exemple, Ed. Plumb, Bacău, 1997
[13] Pimsner M., Popa S., Probleme de geometrie elementară, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979
[14] Polya G., Cum să rezolvăm o problemă ?, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965
[15] Polya G., Descoperirea ȋn matematică. Euristica rezolvării problemelor,
Ed. Științifică, București, 1971
[16] Rusu E., Aritmetica şi teoria numerelor, Ed. Didactică și Pedagogică,
Bucureşti, 1963
[17] Rusu E., Atracția pentru problematic ȋn activitatea matematică, București,
Revista de pedagogie nr. 1, 1965
[18] Rusu E., Matematica în liceu - probleme de metodică, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970
[19] Ţiţeica G., Culegere de probleme de geometrie, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1965

143