3 februarie 1451 este ziua în care am preluat conducerea Imperiului

Otoman în urma decesului sultanului Murad al II lea. A fost o a doua

urcare a mea pe tron, prima fiind semnalată între anii 1444 – 1446,
când aveam vârsta de 12 ani.

Am a fost cel de-al şaptelea sultan al Imperiului Otoman si m am născut

la Edirne, pe 29 martie 1432, fiind fiul lui Murad al II lea

Ca sultan m am dovedit a fi o mână forte în administrarea întinsului

teritoriu otoman, dar şi un bun militar şi comandant de oşti. Destinul a
fost şi el mărinimos şim i-a oferit şanse, pe care am ştiut să le valorifice.
Cea mai demnă de subliniat a fost cucerirea Constantinopolului, la 29
mai 1453, dată ce a marcat totodată şi dispariţia Imperiului bizantin.
Aşezarea şi-a schimbat mai apoi numele în Istanbul şi s-a transformat în
capitala Imperiului Otoman, cunoscând din acel moment o evoluţie
spectaculoasă pe toate planurile. Iar eu i-am îndemnat pe turcii din
toate procesiunile mele să se aşeze în acest oraş, dându-le ajutoare să-
şi construiască locuinţe şi prăvălii. Mai mult de atât, am luat şi o serie
de măsuri pentru populaţia băştinaşă. Astfel, o serie de familii nobile
bizantine, ce s-au refugiat de teamă în provincie, au revenit în Istanbul,
bucurându-se de privilegiile cuvenite rangului lor.

Ca sultan al Imperiului Otoman, după cucerirea Constantinopolului, am

luat o serie de decizii politico-diplomatice-militare care au condus la noi
cuceriri şi extinderea teritorială otomană. Astfel,
– în Marea Egee mai multe insule s-au supus suveranităţii turceşti,
altele au fost cucerite;

– in nordul Peninsulei Balcanice am constituit un obiectiv major militar,

primul obiectiv aici fiind Serbia (transformată în sangeac în anul în
1459), iar mai apoi a urmat Bosnia (ocupată în 1464) şi Herţegovina
(anexată în 1468);

– la 26 aprilie 1462 am pornit către Bucureşti în fruntea unei oşti de

150.000 de soldaţi pentru a-l pedepsi pe voievodul „rebel” Vlad Ţepeş,
iar după cunoscuta bătălie din noaptea de la 16/17 iunie (pătrunderea
deghizată şi atacul prin surprindere a lui Vlad Ţepeş în tabăra
sultanului), Turhanbeyoğlu Ömer bey a avut o ciocnire decisivă cu
oastea muntenilor, câştigând lupta. Înainte de a părăsi Ţara
Românească l am lăsat ca domnitor pe fratele mai mic al lui Vlad Ţepeş,
pe Radu, poreclit „cel Frumos”;

– regimul juridic şi raporturile Moldovei cu Imperiul Otoman a fost

oarecum asemănătoare cu acelea ale Ţării Româneşti. Unele
particularităţi specifice în relaţiile cu Moldovei fiind determinate de
situaţia geografică a acestei ţări, precum şi de raporturile cu Polonia
(pentru un timp suzerana Moldovei), ce avea relaţii mai paşnice cu
mine, cu care Ştefan cel Mare s-a confruntat la Vaslui (1475) şi
Războieni (1476);

– a pus capăt coloniilor genoveze şi veneţiene în Marea Neagră, etc.