Situaționismul Internațional

Cojocaru Cornelia Mara

În a doua jumătate a secolului 20, avangarda a venit cu o

multitudine de curente artistice, printre care și Situaționismul Internațional.
Situaționiștii și-au rezervat, astfel, un loc special în istoria artei, alături de futuriști,
dadaiști, și suprarealiști.
Ceea ce este extrem de interesant la acest grup este cum a reușit să-și
câștige prestigiul (într-un mod la fel de creativ, de altfel, ca oricare alt curent
artistic avangardist).

Prima revistă „Internaționale Situationiste 1”

Primul număr al revistei „Internationale Situationiste 1” a apărut în

vara anului 1958, în zona cartierului latin din Paris. La prima mana, revista
îngrozea prin ideile sale și prin abordarea ideilor. Se discutau teme precum
suprarealism, cinema, automatica, politica, teorii, Beat Generation și despre cum
libertatea presei acelei vremi era sub orice critică. Situaționiștii erau de părere că
absolut tot ce ținea de cultura şi civilizația vestică se afla într-o continuă involuție.
Cu toate acestea, situaționiștii își creaseră propriul set de valori după
care să se ghideze, dar acest set de valori avea sens doar pentru membrii grupului.
Pentru ei valorile perioadei nu erau suficiente, ba dimpotrivă, îi îm pinseseră să
caute altele, cât mai departe și cât mai radicale în teorie față de ce exista la vremea
aceea. Noțiuni precum ,,arta transcendentală”, ”construcția situației”, ,,în
derivă”, ,,psihogeografie”, ,,urbanism unitar” și ,,joaca revoluționară” erau doar
câteva din conceptele care defineau direcțiile acestui grup artistic.

Cu toate că scena culturală a acelor vremuri era obișnuită cu acest tip

de ,,terorism intelectual”, ceea ce era cu totul ieșit din comun erau resursele de
care dispunea această revistă. Articolele revistei erau scrise într-o manieră extrem
de coerentă și complexă, cu toate că atacau vehement orice ținea de viața socială și
culturală a vremurilor. Editorii revistei erau francezi, olandezi, belgieni, germani,
scandinavi, italieni și arabi, făcând toți parte din aceeași organizație.
 Primul număr al revistei s-a axat pe un atac asupra artei contemporane
al acelor vremuri. Situaționiștii considerau că arta a ajuns la capătul puterilor, iar
curentul Dadaist a fost ultimul curent relevant al culturii occidentale. După părerea
lor, nimic nu mai poate fi făcut. În antiteză, Situaționiștii credeau că tehnologia era
într-o continuă evoluție, și că în curând avea să înlocuiască toate formele
tradiționale de muncă. Perspectivele deschise de această avansare tehnologică,
considerau ei, creează în aceeași măsură posibilitatea unei noi tip de creativitate,
nemaiîntâlnită și neînchipuită de mintea umană. Această creativitate avea să
continue acolo unde arta nu a mai avut niciun cuvânt de spus.
Situaționiștii nu erau doar critici de artă. Ei considerau că planeta a fost
acaparată de o nouă boală psihică, și anume ,,banalizarea”. Astfel, ei considerau că
oamenii sunt hipnotizați de muncă și de confort, de lift, de bunurile personale, și
de plimbări cu yacht-ul. Adepții acestui curent îndemnau oamenii să se elibereze
de povara materialității și să fie deschiși unei noi atitudini, mai spirituală și mai
plină de sens.
Situaționiștii au venit cu o rezolvare. Ei considerau că răspunsul constă
în unirea tuturor formelor de artă, pentru a constitui o singură comunitate.
Bineînțeles, ei nu se rezumau doar la artă, ba dimpotrivă: considerau absolut
necesară comuniunea dintre artă și tehnologie. Din punctul lor de vedere, simbioza
dintre artă și tehnologie ar fi constituit răspunsul cel mai potrivit în contextul
realității vremurilor.