Criminalistica

Metodele investigarii criminalistice

Criminalistica este arta şi tehnica investigaţiilor penale, ştiinţa judiciară cu caracter

autonom, unitar şi pluridisciplinar, care elaborează şi foloseşte mijloace şi metode ştiinţifice
pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi interpretarea probelor materiale, efectuarea expertizelor
şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul descoperirii infracţiunilor, identificării infractorilor,
probării vinovăţiei acestora şi asigurării măsurilor de prevenţie împotriva criminalităţii.

  Datorită obiectului său de cercetare, Criminalistica foloseşte metode generale de

cercetare ştiinţifică, metode proprii de investigare, dar şi metode împrumutate de la alte ştiinţe
aplicate într-un mod particular. Astfel, metodologia criminalistică cuprinde modalităţi generale
de cunoaştere, cum ar fi observaţia, analiza, sinteza, deducţia, inducţia, comparaţia, ce au fost
adaptate la specificul obiectului Criminalisticii. Metodele de examinare proprii Criminalisticii,
care au legătură cu obiectul său de cercetare sunt:

a) descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea şi interpretarea urmelor şi mijloacelor materiale

de probă;

b) identificarea persoanelor şi a cadavrelor după semnalmente exterioare sau după resturile de

oase;

c) cercetarea înscrisurilor, a diverselor valori falsificate sau contrafăcute;

d) procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală;

e) metode de prevenire a săvârşirii infracţiunilor.

Ca metode împrumutate de la alte ştiinţe putem menţiona:

a) din fizică: holografia , fonoscopia , analiza microscopică spectrală şi atomică, spectroscopia ;

b) din medicină: anatomia comparată , histopatologia ;

c) din chimie: electroforeza , cromatografia ;

d) din matematică: programarea lineară, calculul probabilităţilor, teoria mulţimilor vagi

Metoda observaţiei este cea mai veche metodă de cercetare şi constă în observarea şi

perceperea intenţionată, nemijlocită şi metodică, a unui obiect, proces sau fenomen. Ca metodă
de identificare criminalistică, observarea este utilizată în scopul surprinderii caracteristicilor
generale şi specifice ale fenomenelor, obiectelor, fiinţelor etc., precum şi pentru surprinderea
reflectării acestor caracteristici în fenomenul, obiectul sau fiinţa de identificat într-o cauză
penală. Astfel, în practica criminalistică sunt supuse observaţiei urmele infracţiunii, probele şi
mijloacele de probă, caracteristicile statice şi dinamice ale persoanelor cu care organele de
urmărire vin în contact în procesul urmăririi penale (victime, martori, infractori etc.), activităţile
infracţionale cercetate sau alte evenimente percepute indirect, prin mijlocirea altor persoane etc.
Ca urmare, în calitatea sa de observaţie ştiinţifică, din punct de vedere criminalistic observaţia
ajută organele de urmărire penală să cerceteze, să identifice, să analizeze şi să înţeleagă urmele
infracţiunilor cercetate, corespunzător cauzelor şi scopurilor urmărite de autorii şi victimele
infracţiunii în câmpul infracţional, precum şi în mediile din care acestea fac parte.

Metoda descrierii este o metodă de cunoaştere realizată prin atribuirea de proprietăţi

referitoare la formă, dimensiuni, culoare, stări de spirit, contexte relaţionale etc., şi constă în
specificarea unor caracteristici ale persoanelor, obiectelor şi fenomenelor, obţinute în urma
observaţiilor şi a măsurătorilor efectuate. Manifestânduse ca mijloc de fixare a informaţiei,
această metodă, pe lângă descrierea verbală include şi descrierea în scris, în diverse
proceseverbale ale actelor de urmărire penală, în rapoarte de expertiză sau de constatare, precum
şi în cadrul schiţelor, desenelor, planşelor foto şi al înregistrărilor video etc., efectuate în cadrul
activităţilor de urmărire penală, cu respectarea prevederilor legale procesual penale. De
asemenea, metoda descrierii este utilizată frecvent în procesul de audiere a persoanelor în
cauzele penale, în special cu ocazia audierii martorilor cu scopul identificării obiectelor,
autorilor, victimelor şi altor fiinţe ce interesează în acele cauze, situaţie în care persoanelor
audiate li se acordă posibilitatea să redea, verbal, aspecte referitoare la imaginea şi
caracteristicile obiectelor şi fiinţelor, a faptelor, fenomenelor şi împrejurărilor pe care le cunosc
şi ţin de realitatea faptelor cercetate, aspecte care ulterior sunt menţionate în scris, în documente
care se constituie în mijloace de probă.

Metoda analizei şi sintezei are un rol extrem de important în procesul aflării adevărului

în cauzele penale instrumentate şi este frecvent utilizată. Analiza, având întotdeauna la bază
relaţiile cauză-efect, reprezintă o cercetare şi interpretare temeinică, bazată pe studiul logic,
sistematic, tehnic şi ştiinţific al fiecărui aspect şi element identificat ca ipoteză şi problemă de
lămurit într-o cauză penală, constând în descompunerea sau desfacerea fiecărui obiect sau
fenomen cercetat, până la nivelul celor mai mici elemente posibile, pentru a asigura, astfel, atât
plenitudinea, cât şi caracterul multilateral şi ştiinţific al cercetărilor. Ca metodă utilizată în
identificarea criminalistică, din punct de vedere tehnic şi ştiinţific, diversele analize care se
impun a fi efectuate, pot fi realizate: cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale
chimică (cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de
sânge), prin examinări traseologice etc. Analiza se realizează şi prin interpretarea sistemică a
tuturor datelor şi informaţiilor cunoscute, la diferite momente în care aceasta se desfăşoară. De
asemenea, prin descompunerea aspectelor ce ţin de infracţiunea comisă, în elementele sale
componente, analiza este utilizată pentru identificarea factorilor, cauzelor şi condiţiilor care au
favorizat comiterea acelei infracţiuni, analiză care stă la baza studierii şi cunoaşterii fenomenului
criminal. Complexitatea studierii relaţiilor cauză-efect în analiza infracţiunilor şi a fenomenelor
criminale este amplificată ca urmare a caracterului deosebit de complex a acestora. Sinteza, în
antiteză cu analiza, înseamnă îmbinarea unor elemente separate, care pot constitui un întreg al
elementelor dispersate prin analiză, astfel încât să se poată obţine noi cunoştinţe despre legăturile
şi interdependenţele lor. Din punct de vedere criminalistic, prin sinteză sunt obţinute noi expresii
cantitative şi calitative care conduc la generalizarea unor aspecte particulare ale infracţiunii şi ale
fenomenului criminal, care stau la baza formulării de concluzii ale constatărilor şi expertizelor,
ale hotărârilor instanţelor, precum şi ale formulării de soluţii practice, concrete, în vederea
prevenirii infracţiunilor şi a limitării fenomenelor infracţionale, din punct de vedere
criminologic.
Metoda inducţiei şi deducţiei este utilizată, în corelaţie cu analiza şi sinteza, la
formularea diferitelor raţionamente. Inducţia este utilizată ca formă importantă de raţionament,
prin care se realizează trecerea de la particular la general, trăgânduse concluzii generale din
analiza unor fapte izolate, denumite premise. În acest caz, premisele sunt privite ca furnizoare de
dovezi puternice pentru adevărul concluziei. Practic, la baza inducţiei sunt argumente bazate pe
probabilităţi, considerate ca fiind adevărate, dar care nu sunt capabile să garanteze corectitudinea
concluziilor. Ca metodă ştiinţifică, argumentul inductiv conduce la concluzii strâns legate de
fiabilitatea şi precizia observaţiilor particulare şi a generalizărilor, care depind în mare măsură de
calitatea şi experienţa umană. O problemă importantă a inducţiei constă în aceea, dacă din
premise particulare se poate trage cu un minimum de certitudine o concluzie generală şi astfel,
dacă trecerea de la particular la general, poate conduce şi la concluzii total eronate. Deducţia, în
cadrul analizei, face trecerea de la general la particular. Cu ajutorul deducţiei, premisele
adevărate conduc la concluzii adevărate, independent de experienţa organelor de urmărire
penală. Problema deducţiei constă în aceea dacă permite să se tragă concluzii adevărate din
premise false. În toate cazurile, problema valabilităţii concluziilor ce ţin de raţionamente
inductive şi deductive, depinde de existenţa experienţei şi a specializării cognitive a persoanei
care apelează la aceste metode.
Metoda analogiei, ca formă de raţionament în criminalistică, realizează activitatea de
cunoaştere de la particular la particular. Această metodă, pune în evidenţă asemănarea parţială
între două sau mai multe lucruri, împrejurări, situaţii, fapte, idei , şi constă în concluzii,
verosimile, de asemănare a unor însuşiri şi caracteristici prezente la două obiecte sau fenomene
care sunt comparate, concluzii făcute în baza asemănărilor stabilite prin analiza diferitelor tipuri
de însuşiri şi caracteristici ale acelor obiecte sau fenomene.

Metoda formulării de ipoteze are un rol extrem de important în criminalistică pentru

soluţionarea problemelor de lămurit în cauzele penale care, în mod obligatoriu, trebuie verificate
complet, prin toate mijloacele legale posibile, până la epuizarea celor mai mici dubii, în vederea
confirmării sau eliminării lor, după caz. Din punct de vedere criminalistic, ipoteza reprezintă o
presupunere cu caracter provizoriu, referitoare la un anumit aspect constatat într-o cauză penală,
esenţial sau, aparent, mai puţin esenţial, fiind formulată pe baza datelor şi informaţiilor de primă
sesizare, pe baza urmelor găsite la locul infracţiunii cu ocazia cercetării la faţa locului, pe baza
unor fapte cunoscute sau aspecte relevante constatate cu ocazia cercetărilor şi investigaţiilor
efectuate, a unor date experimentale obţinute sau pe baza experienţei profesionale şi a intuiţiei
proprii a anchetatorului etc. Metoda formulării ipotezelor, are în vedere aspecte legate de
cunoaşterea faptelor, fenomenelor, a legăturilor cauzale dintre acestea şi consecinţele derivate
din ele, rezultate prin utilizarea diferitelor metode criminalistice, cum sunt: observaţia, analiza şi
sinteza, inducţia şi deducţia, analogia etc. Importanţa formulării şi reformulării necontenite a
ipotezelor, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a unei cauze penale, constă în aceea că
fiecare dintre ipotezele formulate reprezintă o adevărată punte de legătură între ceea ce este
cunoscut şi necunoscut într-o cauză penală, dar care trebuie să fie cunoscut în scopul aflării
adevărului şi evitării erorilor judiciare.