CAPITOLUL 3

LEGUMINOASE PENTRU BOABE

3.1. GENERALITĂŢI

3.1.1. Importanţă. Răspândire

Importanţă. Plantele cuprinse în această grupă fitotehnică au ca produs principal

seminţele (boabele) bogate în proteină. Aici sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea,
năutul, bobul, lupinul, latirul, arahidele şi fasolită. Toate fac parte din ordinul
Leguminosales (Fabales), familia Leguminosae (fam. Fabaceae sau Papilionaceae).
Fiind din aceeaşi familie botanică, aceste plante au anumite însuşiri morfologice,,
biologice, chimice, ecologice şi tehnologice comune.
Din familia Leguminosae (Fabaceae) sunt cultivate şi alte plante cu întrebuinţări
variate (furajere, legumicole, medicinale etc.), necuprinse în acest capitol.
Leguminoasele pentru boabe au fost luate în cultură o dată cu începuturile
agriculturii, după cum atestă diverse mărturii. Cu peste 5.000 de ani î.e.n. locuitorii
aşezărilor lacustre de pe teritoriul actual al Elveţiei cultivau mazăre, măzăriche şi alte
leguminoase pentru boabe, în China, cu mai bine de 3.000 de ani î.e.n. se cultiva soia.
Grecii şi romanii antici apreciau valoarea alimentară a leguminoaselor şi efectul lor
favorabil asupra solului.
Pe teritoriul ţării noastre, în diverse aşezări neolitice (epoca pietrei lustruite,
mileniul V - II î.e.n.) s-au descoperit seminţe de leguminoase carbonizate.
În decursul anilor, treptat, numărul speciilor şi biotipurilor cultivate a crescut,
datorită importanţei lor mari în alimentaţia omului şi animalelor.
Importanţa leguminoaselor pentru boabe constă, în primul rând, în conţinutul
ridicat în proteină al seminţelor, conferindu-le o valoare alimentară ridicată (tab. 4.1).
Unele dintre ele (soia şi arahidele) au şi un conţinut ridicat în ulei, făcând posibilă
extracţia prin procedee tehnice obişnuite, fiind valoroase plante oleaginoase. Soia este
planta cea mai mare producătoare de ulei vegetal pe glob, iar arahidele ocupă locul trei
(după soia şi floarea-soarelui).
Conţinutul proteic din boabele leguminoaselor depăşeşte de 2 - 4 ori pe cel al
cerealelor. La unele dintre ele (soia, lupin) conţinutul proteic depăşeşte pe cel glucidic.
Raportul dintre proteina bruta şi componentele neproteice este: la soia şi lupin de 1/1,7;
la, mazăre 1/2,8; la bob. 1/2,4 etc. Deci boabele leguminoaselor reprezintă alimente şi
furaje concentrate în proteină. Este de remarcat şi valoarea proteică ridicată a boabelor,
echivalentă la unele specii cu proteinele de origine animală,- conţinând aminoacizi
esenţiali. Proteina din boabele leguminoaselor are o digestibilitate ridicată (circa 90%) şi
nu formează acizi urici (ca unele proteine animale) a căror acumulare în organism este
dăunătoare.

Tabelul 3.1.
Conţinutul în proteine, grăsimi şi substanţe extractive neazotate al legumelor
pentru boabe (valori medii)
Planta Conţinutul mediu în seminţe (%)
Substanţe extractive
Proteină Grăsimi
neazotale

42
Mazăre 26 2,5 53
Fasole 24 1,8 52
Soia 38 (29 - 45) 20,0 (16-25) 30
Linte 26 1,9 52
Năut 24 5,5 53
Bob 26 1,6 48
Lupin alb* 35 9,2 26
Latir 25 2,1 54
Arahide 25(19-29) 50 (45 - 56) 14
Fasolită 26 1,6 52
* Lupinul galben are circa 40% proteină, 4,7% grăsimi şi 26% substanţe extractive neazotate, iar
lupinul albastru 31% proteină, 4,7% grăsimi şi 45% substanţe extractive neazotate.

Pentru a realiza, cantitativ, 1 kg de proteină animală, se consumă 5 - 7 kg proteine

vegetale. Folosirea în proporţii mai mari în alimentaţia umană a proteinei vegetale
(prelucrate) ar ridica mult raţia proteică a oamenilor şi inclusiv randamentul producţiei
agricole.
Producţia de proteină care se obţine la hectar de la principalele leguminoase
pentru boabe (mazăre, soia etc.) depăşeşte pe cea realizată de grâu, porumb, cartof şi alte
plante.
Problema proteinelor ocupă un loc central în preocupările privind prezentul şi
viitorul alimentaţiei umane. Ele sunt componente de bază, esenţiale, ale raţiilor
alimentare.
Cantitatea de proteine într-o raţie echilibrată a unui adult trebuie să reprezinte
circa 11 - 13% din valoarea energetică, adică l - 1,2 g/kgc/zi (I. MINCU, 1978). Omul,
pentru o alimentaţie raţională, are nevoie de toţi cei 10 aminoacizi esenţiali (lizina,
metionina, treonina, histidina, valina, izoleucina, leucina. fenilalanina, triptofanul şi
arginina) aflaţi în proteina de origine animală, însă şi produsele vegetale (în special
leguminoasele pentru boabe) pot asigura o bună parte din acest necesar.
Asigurarea necesarului proteic mondial este dependent tot mai mult de contribuţia
plantelor bogate în aceste substanţe. „Grupul consultativ pentru proteine” din cadrul
F.A.O. menţionează „o nouă revoluţie verde - acea a leguminoaselor”, iar ca „principală
speranţă” pentru rezolvarea deficitului de proteină în lume sunt considerate
leguminoasele pentru boabe.
Pe lângă proteine, seminţele leguminoaselor conţin hidraţi de carbon, grăsimi,
vitamine, săruri minerale etc., care le întregesc valoarea alimentară.
În alimentaţia oamenilor, de la aceste plante se folosesc seminţele (boabele)
uscate, dar şi păstăile şi boabele verzi, la prepararea diverselor mâncăruri sau conserve.
Boabele uscate se pot utiliza în alimentaţia omului direct sau după o prealabilă
industrializare. Din boabele de soia se obţin produse asemănătoare cu: lapte, brânză,
carne etc. Din năut şi soia se obţine surogatul de cafea, iar faina unor leguminoase (soia)
se poate amesteca, intr-o anumită proporţie, cu cea de grâu, la fabricarea pâinii şi a
pastelor făinoase.
În furajarea animalelor, uruiala din boabele leguminoaselor se foloseşte în
amestec, în anumite proporţii, cu cereale, cărora le îmbunătăţeşte valoarea alimentară.

43
Turtele de soia reprezintă, de asemenea, un nutreţ concentrat. Leguminoasele pentru
boabe se folosesc în furajarea animalelor în stare verde sau însilozate, singure sau în
amestec
Produsele secundare ale leguminoaselor (tulpini, frunze, teci) rezultate după
treierat, au un conţinut proteic ridicat (8 - 14%), depăşind de 10 ori conţinutul paielor de
cereale (0,7 - 1,3%). în scop furajer se folosesc în special paiele de mazăre, linte, latir,
fasole şi fasolită. La unele leguminoase tulpinile se lignifică, fiind consumate de animale
numai după o eventuală prelucrare (tocare. însilozare).
În asolament, efectul favorabil al leguminoaselor pentru plantele succesoare se
cunoaşte din antichitate. Acest efect derivă din simbioza plantelor leguminoase cu
bacterii din genul Rhizobium, care fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu 100 -
300 kg azot la ha şi realizând o importantă economie de energie convenţională. Azotul
rămas după leguminoase în sol este sub formă organică, uşor accesibil, având o acţiune
lentă, prelungită. Fiind răspândit la diferite adâncimi în sol, favorizează dezvoltarea
sistemului radicular al plantei succesoare. Leguminoasele cu mare putere de solubilizare
pentru fosfaţi (lupinul, mazărea etc.) pun la dispoziţia plantelor succesoare acest element
intr-o formă mai accesibilă. Lupinul reuşeşte să folosească fosforul din minerale foarte
greu solubile, cum este apatita, îmbogăţind solul nu numai în azot, ci şi în fosfor uşor
asimilabil.
Deoarece toate părţile plantelor leguminoase sunt mai bogate în azot decât alte
plante de cultură, se pot folosi ca îngrăşământ verde pentru fertilizarea solurilor.
Rezultate bune s-au obţinut cu lupin pe soluri nisipoase şi pe soluri acide, în acest scop se
pot folosi şi alte leguminoase, pe diverse tipuri de sol.
Boabele leguminoaselor, folosite în alimentaţia omului, prezintă şi unele
neajunsuri, între care se menţionează: învelişul gros al bobului, cu conţinut ridicat în
celuloză, care îngreunează simţitor digestibilitatea; durata îndelungată la fierbere; carenţe
în compoziţia proteică a aminoacizilor nesulfuraţi (cistină şi metionină) şi a triptofanului
(aceştia fiind sub cerinţele indicate de O.M.S.); prezenţa unor antimetaboliţi neproteici,
care reduc gradul de digestibilitate, cauzând unele stări de indigestie etc.
Răspândire. Cu toate dificultăţile prezentate, având în vedere cerinţele de
proteină pe plan mondial, suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru boabe sunt mult
prea reduse.
Pe glob, leguminoasele pentru boabe (inclusiv soia şi arahidele) se cultivă pe circa
145 milioane ha, ceea ce reprezintă circa 10% din suprafaţa arabilă. In 2001 suprafeţele
cultivate cu principalele leguminoase pentru boabe pe glob au fost: 75,53 milioane ha
soia; 23,24 milioane ha fasole; 25,5 milioane ha arahide; 6,2 milioane ha mazăre; 8,58
milioane ha năut: 3,7 milioane ha linte etc. („Produclion yearbook”, 2001).
La noi în ţară suprafaţa cultivată cu leguminoase pentru boabe a fost de 596,8 mii
ha în 1985 şi de 98,8 mii ha în 200.
Principalele leguminoase pentru boabe: mazărea, fasolea, soia, plante la care sunt
create soiuri productive şi care întâlnesc condiţii favorabile de cultură la noi în ţară,
trebuie încă extinse în cultură, contribuind astfel mai substanţial la asigurarea necesarului
de proteină, iar în cazul soiei şi de ulei.
3.1.2. Particularităţi biologice, germinaţie, răsărire
Cerinţele faţă de temperatură şi umiditate în procesul germinaţie-răsărire diferă în
funcţie de specie. Temperatura minimă de germinaţie este de 1-2° la mazăre, 3-4° la lupin
şi bob, 6-7° la soia, 10° la fasole, 12° la arahide. Cantitatea de apă absorbită de seminţe

44
pentru a germina raportată la masa lor, este de cca. 75% la năut, 92-100% la bob, mazăre,
linte, 106-110% la soia şi fasole, 116-120% la speciiile de lupin.
Răsărirea leguminoaselor pentru boabe poate fi epigeică, când epicotilul se
alungeşte mai mult, ridicând cotiledoanele la suprafaţa solului (fasolea, soia, fasoliţa,
lupinul, arahidele) sau hipogeică, la care hipocotilulcreşte puţin, cotiledoanele rămânând
în sol (mazăre, bob, linte, latir). În general leguminoasele cu frunze trifoliate şi palmate
au răsărirea epigeică, iar cele cu frunze penate au răsărire hipogeică.
Rădăcina leguminoaselor este pivotantă. În prima fază de vegetaţie o creştere mai
viguroasă are pivotul principal, care-şi continuă dezvoltarea până aproape la maturitate.
Ramificaţiile laterale se dezvoltă mai lent la început, apoi la unele specii depăşesc în
creştere pivotul principal. După raportul între pivotul principal şi ramificaţiile secundare,
se disting trei tipuri de rădăcini la leguminoase:
Tipul I, cu pivotul principal gros, puternic, care pătrunde adânc în sol. Rădăcinile
laterale sunt puţine la număr, scurte şi se dezvoltă mai târziu (în a doua lună de
vegetaţie). Acestui tip îi aparţin speciile de lupin.
Tipul II, cu pivotul principal mai subţire, având puterea de pătrundere mai redusă
ca tipul precedent. În schimb, ramificaţiile secundare sunt mai numeroase şi se dezvoltă
ceva mai devreme. Ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de lungimea pivotului
principal.
Tipul III, are rădăcina principală asemănătoare cu tipul II, dar cu ramificaţii de
ordinul I şi II foarte numeroase. Uneori ramificaţiile laterale ce pornesc din apropierea
bazei tulpinii depăşesc în lungime axul principal. În ansamblu rădăcina apare ca
fasciculată, fiind răspândită mai mult lateral decât în adâncime. Acest tip de rădăcină îl au
speciile de fasole şi soia.
Tulpina diferă în funcţie de gen (specie), fiind dreaptă la fasolea oloagă, soia,
năut, lupin, latir. Cât privrşte ramificarea, este mai accentuată la soia, fasole, năut, lupin,
latir, alune de pământ şi mai puţin la mazăre şi bob. În secţiune transversală, tulpina poate
fi rotundă (lupin şi mazăre), prismatică (latir şi bob), sau de tranziţie (fasole, soia şi linte).
Posibilitatea de mecanizare a recoltatului este condiţionată de poziţia dreaptă a tulpinii şi
locul de inserţie a ramificaţiilor pe tuplină.
Frunzele leguminoaselor sunt compuse, având o pereche de stipele mai mult sau
mai puţin dezvoltate. Frunzele sunt diferite ca tip (conformaţie) şi dimensiune, formă,
culoare, perozitatea foliolelor şi stipelelor. Au frunze paripenate mazărea, bobul, latirul,
alunele de pământ, lintea iar frunze imparipenate năutul. Frunze trifoliate sunt la fasole,
soia şi fasoliţă, iar la lupin sunt palmate.
Florile sunt grupate în inflorescenţe (raceme) axilare, cu excepţia speciilor de
lupin care au racem terminal. Florile sunt hermafrodite, având polenizarea autogamă
(mazărea, soia, linte, lupin alb şi lupin albastru).
Un caracter comun al leguminoaselor este înfloritul eşalonat (de la bază spre
vârful inflorescenţei) şi un procent redus de legare.
Fructul este o păstaie de forme, mărimi şi culori diferite, pe linia de sudură a
valvelor (tecilor), pericarpului (fasole, mazăre, fasoliţa) sau indehiscentă (năut, linte,
bob).
Seminţele (boabele) sunt prinse în fruct pe partea ventrală, având formă, culori şi
mărimi diferite, după specie. Hilul, locul de fixare a ovulului de ovar, respectiv a seminţei
de pericarp, este un caracter de specie, varietate sau chiar de soi, fiind diferit ca aşezare,
formă, mărime,culoare. În zona hilului cele două cotiledoane sunt unite prin tigelă.
Seminţele leguminoaselor nu au endosperm, acesta fiind consumat de embrion în cursul

45
creşterii , un rest de endosperm se află doar la năut.
Caracteristic pentru leguminoase sunt aşa-zisele "seminţe tari" care germinează
greu deoarece au în înveliş un strat palisadic dens, greu permeabil, pentru apă şi aer.
În cotiledoane se află grăunciori mari de amidon şi grăunciori foarte fini de
aleuronă.
Formarea fructului şi seminţei începe după fecundare, iar după un timp intră în
cele trei faze de coacere:
- coacerea în verde (lapte), când planta, păstăile, şi seminţele sunt verzi,
continuând să crescă, iar conţinutul seminţelor este moale, lăptos;
- coacerea galbenă sau pârgă, când lanul în întregime devine galben, păstăile sunt
îngălbenite, seminţele devin consistente ca ceara, culoarea lor fiind caracteristică speciei,
varietăţii şi soiuluila care aparţine;
- coacerea deplină, când lanul este complet uscat, fructele şi seminţele sunt tari, la
cele dehiscente fructele plesnesc, scuturându-se seminţele şi producând pierderi.
3.1.3. Influenţa factorilor de mediu asupra calităţii legumelor
Leguminoasele sarcinale din climatul tropical şi subtropical (fasolea, arahidele,
soia, năutul, fasoliţa) sunt termofile având suma de grade 20-30°C, temperatura minimă
de germinaţie 8-14°C iar ca plante sunt sensibile la temperaturi sub 0°C. Altele sunt mai
puţin pretenţioase la căldură (mazărea, lupinul albastru, şi cel peren, bobul), germinează
la 1-4°C iar ca plante rezistă la -5°C.
Lumina acţionează asupra plantelor ca durată şi intensitate a insolaţiei. Unele
leguminoase sunt de zi scurtă, altele de zi lungă sau indiferente. De zi scurtă sunt
arahidele, fasolea, fasoliţa, soia, iar de zi lungă mazărea, lupinul, bobul, lintea, latirul.
Umiditatea influenţează de asemenea diferit asupra leguminoaselor. Cerinţe
moderate au mazărea, latirul, năutul, lupinul alb şi cel galben, fasoliţa. Altele, (bobul,
soia) pretind un climat mai umed.
Solul, sub aspectul însuşirilor fizico-chimice şi biologice, are însemnătate mare
asupra leguminoaselor şi a bacteriilor simbiotice. Lupinul şi fasoliţa valorifică solurile
nisipoase iar bobul pe cele grele, argiloase.

4.2. MAZĂREA

4.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

4.2.1.1. Importanţă
Boabele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare nematură, ca legumă sau în
stare matură (boabe uscate), decorticate şi transformate în faină, apoi preparate sub formă
de supe sau piure. Consumul boabelor mature de mazăre are tradiţie în ţările Europei
Centrale şi de Vest; în sudul şi estul Europei, mazărea este înlocuită în alimentaţie cu
fasole, năut sau linte.
Mazărea are utilizări furajere multiple: boabele, întregi sau sub formă de faină
(uruite) sunt folosite în hrana animalelor, îndeosebi a tineretului; planta de mazăre intră şi
în componenţa amestecurilor furajere, alături de secară sau ovăz (borceag de toamnă sau
de primăvară), consumate ca nutreţ verde sau fân; resturile vegetale (vrejii şi tecile),
având un conţinut în proteină de circa 3 ori mai mare comparativ cu paiele de cereale,
sunt foarte apreciate în furajarea animalelor, mai ales a ovinelor.
Importanţa agronomică a mazării este deosebită. Cultura este mecanizabilă în

46
 întregime. În plus, mazărea părăseşte terenul devreme, lăsându-l îmbogăţit în substanţă
organică şi azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, cu umiditate suficientă pentru a fi
lucrat timpuriu şi în condiţii bune. Ca urmare, mazărea este o premergătoare foarte bună
pentru majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.
Datorită recoltări i foarte timpurii, trebuie avută în vedere şi posibilitatea amplasării după
mazăre a unor culturi succesive.
3.2.1.2. Compoziţia chimică
Reţin atenţia (tab.3.2., după „Techniques agricoles”, 1990) în primul rând,
cantitatea mare de substanţe proteice din boabele de mazăre, precum şi calitatea deosebită
a acestora, dată de ponderea importanta a aminoacizilor esenţiali, îndeosebi lizină,
triptofan, metionină şi cistină. Totodată, prezenţa în cantităţi importante a amidonului,
conferă boabelor de mazăre o valoare energetică deosebită.
Tabelul 3.2
Compoziţia chimică a seminţelor de mazăre (g/100 g s.u.)
Specificare Mazăre Grâu Turte de soia
ProProteine: - 25,0 12,9 51,9
- lizină 1,85 0.37 3,30
- metionină 0,25 0,21 0,73
- cistinǎ 0,37 0,32 0,83
- treonină 0,96 0,40 2,02
- triptotan 0,20 0,16 0,70
Amidon 50,0 68.5 3,4
Lipide 1,2 1,7 1,5
Celuloză 6,1 2,8 6,0
Săruri minerale: 3,5 1,9 7,2
- fosfor 0,40 0,38 0,78
- calciu 0,09 0,07 0,31

Ca urmare, boabele de mazăre au o valoare alimentară şi furajeră excepţională. Ele

pot fi folosite cu bune rezultate în furajarea tuturor speciilor de animale: păsări (2.920
kcal/kg s.u. energie metabolizabilă), porci (4.000 kcal/kg s.u. energie digestibilă şi 88%
digestibilitatea proteinelor), rumegătoare (88% digestibilitatea proteinelor), vaci cu lapte,
tăuraşi şi berbecuţi la îngrăşat.
3.2.1.3. Răspândire
Mazărea este o cultură agricolă specifică zonei temperate din emisfera nordică,
fiind cultivată îndeosebi între 40 şi 50° latitudine. Mai spre nord, producţiile scad din
cauza insuficienţei căldurii, iar spre sud acestea sunt limitate de căldurile excesive, secetă
şi atacul dăunătorilor.
Suprafaţa cultivată cu mazăre pe glob în anul 2001 a fost de 6,2 mil.ha, cu o
producţie medie mondială de 1.688 kg/ha (după F.A.O. Yearbook, 2001). Suprafeţe mai
importante sunt concentrate în ţările fostei LJRSS (0,575 mil.ha în Federaţia Rusă şi
0,301 mil.ha în Ucraina), în China (0,75 mil. ha), India (0,70 mii. ha), Canada (1,39 mil.
ha), în Europa au fost semănate cu mazăre circa 2,05 mil.ha, cu o producţie medie de
2.533 kg boabe/ha. Franţa este cel mai mare cultivator de mazăre din Europa (417 mii ha
- furaj proteic şi amelioratoare a fertilităţii solurilor), urmată de Germania şi Danemarca
(164 şi respectiv 60 mii ha). Producţiile depăşesc frecvent 4.000 kg boabe/ha în ţările

47
vest-europene (Belgia, Olanda, Elveţia), iar Franţa a obţinut 4.840 kg/ha în 1996 şi peste
4.028 kg/ha în 2001.
În România, suprafeţele ocupate cu mazăre au fost foarte fluctuante: 31 mii ha
în perioada 1930-1939, 109 mii ha în 1952, doar 12,5 mii ha în 1979, aproape de 100 mii
ha în 1987. în ultimii ani, mazărea s-a restrâns mult în cultură, ajungând la doar 22 mii ha
în 1992, cu o producţie medie pe întreaga suprafaţă de 1.509 kg boabe/ha, şi 15 mii ha în
2001, cu o producţie medie de 1.333 kg/ha; trebuie însă subliniat că există exploataţii
agricole care realizează recolte medii de 2.500-3.500 kg boabe/ha.
Mazărea cultivată aparţine genului Pisum, Speciile importante ale genului Pisum
sunt: Pisum sativum L.- mazărea comună, cu flori mari, albe, şi Pisum arvense L.-
mazărea furajeră, care se recunoaşte prin florile roşii-violacee şi prin inelul violaceu de la
baza stipelelor.
Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăţi, diferenţiate după
mărimea seminţelor, aspectul suprafeţei şi culoarea tegumentului seminţelor. Soiurile de
mazăre de câmp cultivate, în prezent, în România, aparţin varietăţii vulgatum,
caracterizată prin seminţe de mărime mijlocie, netede, de culoare albă-gălbuie (tabelul
3.3).
Tabelul 3.3
Soiurile de mazăre de câmp existente în cultură în România
Ţara de Poziţia
Perioada de MMB Zonele de cultivare
Soiul origine (anul plantelor la
vegetaţie (zile) (g) recomandate
înregistrării) maturitate
ALFETTA Olanda (1997) 73-87 Erectă 255 Câmpia de Vest,
Transilvania
ALINA România 69-90 S emierectă 190-250 Toate zonele de cultivare a
(1995) mazării
ATOL Franţa (1992) 85 Semierectă 200*250 Câmpia de Vest,
Transilvania
CORINA România 7-85 Culcată 200-250 Câmpia de Vest,
(1981) Transilvania
DORA România 70-82 Erectă 240-280 Toate zonele de cultivare a
(1989) mazării
GRAFILA Germania 68-86 Semierectă 240-260 Câmpia de Vest,
(1997) Transilvania
MARINA România 80 Culcată 230-260 Sudul şi sud-estul ţării
(1990)
MONTANA Olanda (1997) 72-85 Erectă 245-270 Câmpia de Vest,
Transilvania
MONIQUE Franţa (1998) 66-82 Erectă 240260 Câmpia de Vest,
Transilvania
PROF1 Danemarca( 1 72-87 Erectă 200-240 Câmpia de Vest,
995) Transilvania
RENATA Franţa (1995) 73-88 Erectă 250 Câmpia de Vest,
Transilvania
RODIL România 70-92 Semierectă 200-250 Toate zonele de cultivare a
(1994) mazării
TURBO Germania 72-85 Erectă 240-260 Câmpia de Vest,
(1995) Transilvania
VEDEA România 82 Culcată 220-280 Sudul şi sud-estul ţării
(1991)

În ultimele decenii, în ţările care cultivă pe suprafeţe mari mazărea pentru boabe

48
uscate au fost create şi extinse în cultură soiuri cu anumite caracteristici care favorizează
recoltarea directă, reducând dificultăţile întâmpinate, în mod obişnuit, la recoltare şi
limitând pierderile: dezvoltarea grupată şi coacerea mai uniformă a păstăilor; soiurile de
tip „afila”, la care foliolele frunzelor sunt transformate în cârcei, plantele din lan
rămânând relativ erecte la maturitate şi permiţând recoltarea directă cu combina. Soiul
„Dora”, creaţie a amelioratorilor români de mazăre, aparţine tipului „afila” şi este inclus
în sortimentul de soiuri aflate în cultură.
3.2.1.4. Particularităţi biologice
Ciclul vegetativ al mazărei durează, de la semănat la maturitate, 100 - 120 zile.
Germinaţia este hipogeică, ceea ce impune atenţie la efectuarea lucrărilor de
pregătire a terenului pentru ca acesta să nu formeze crustă.
Mazărea germinează la temperatura minimă de 1-2°C; rădăcina este de tipul II cu
mare capacitate de solubilizare a fosforului şi potasiului; tulpina este cilindrică,
fistuloasă, ramificată, glabră de culoare verde, până la albăstrui; frunzele sunt paripenate,
cu 2-3 perechi de foliole, terminate cu cârcei ramificaţi, florile dispuse în inflorescenţe
axiale formate din 3-5 flori care apar şi se deschid eşalonat., de la bază spre vârf.;
polenizarea este autogamă; fructul este o păstaie, cu formă dreaptă sau curbată dehiscentă
pe linia de sudură a valvelor; seminşele sunt globuloase, sau muchiate, cu suprafaţa
netedă sau zbârcită, de diferite mărimi (MMB 50-450g iar MH de 75-80 kg) de culore
galbenă sau verzuie.
3.2.1.5. Cerinţe faţă de climă şi sol
Mazărea este o plantă a climatelor mai umede şi răcoroase. La germinat are cerinţe
reduse faţă de căldură (l - 3°C temperatura minimă de germinat) şi cerinţe mari faţă de
apă (100 - 120% apă din masa bobului). După răsărire plantele de mazăre suportă, pe
perioadă scurtă, temperaturi negative, de -4.....-6°C.
Dezvoltarea normală a plantelor este favorizată de temperaturile moderate şi
umiditate suficientă. De asemenea, planta reacţionează puternic la lungimea zilei
(fotoperioadă). Ca urmare, se impune semănatul culturilor de mazăre cât mai timpuriu în
primăvară, pentru ca plantele să crească în perioada cu zile ceva mai scurte şi vreme
umedă şi răcoroasă.
Înfloritul începe după circa 30 zile de la răsărire la soiurile mai timpurii şi după
40-50 zile la soiurile ceva mai tardive. Temperatura optimă la înflorit este 15 - 18°C, iar
după fecundare temperaturile favorabile sunt de 15 - 20°C.
Mazărea are pretenţii mari faţă de umiditate. Coeficientul de transpiraţie este de
600 - 700 (prin comparaţie cu 500 la grâu). Perioada de consum maxim al apei este
cuprinsă între faza premergătoare înfloritului (circa 2 săptămâni) şi aproximativ 2
săptămâni după încheierea înfloritului.
Mazărea preferă solurile mijlocii, luto-nisipoate sau nisipo-lutoase, bine drenate,
cu o bună capacitate de reţinere a apei, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu, cu
reacţie neutră (pH = 6,5 - 7,5), bine structurate. Nu sunt potrivite solurile grele, argiloase,
acide, cu exces de apă sau cu stagnarea apei şi nici cele nisipoase, sărace în materie
organică. Mazărea este considerată leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte
favorabile pentru grâu.
3.2.1.6. Zone ecologice
Zona foarte favorabilă pentru cultura mazărei se află în Câmpia de Vest,
caracterizată prin precipitaţii bine repartizate şi 20°C temperatura medie în perioada de

49
fructificare.
Zona favorabilă se situează în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a
Crişurilor şi în partea de nord-vest a ţării. Trebuie subliniat că zona cernoziomurilor din
Dobrogea, Bărăgan, Moldova, cu climat secetos, în general, poate asigura producţii bune
la mazăre, cu condiţia unui semănat cât mai timpuriu.

3.3. FASOLEA
3.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.3.1.1. Importanţă
Boabele de fasole sunt folosite în alimentaţia umană, ca unul dintre alimentele de
bază; după unele statistici FAO, peste 500 milioane de oameni consumă curent preparate
din boabe de fasole. Timp îndelungat, fasolea a fost denumită „carnea oamenilor săraci”,
datorită conţinutului ridicat al boabelor în proteine de foarte bună calitate, bogate în
aminoacizi esenţiali (lizină, arginină, triptofan) şi mai accesibile ca preţ, prin comparaţie
cu proteinele de origine animală. Valoarea energetică a boabelor de fasole este, de
asemenea, considerabilă, apreciată la circa 335 calorii furnizate de 100 g boabe uscate.
Preparatele culinare din fasole uscată au calităţi gustative foarte apreciate; nu sunt
de neglijat nici proprietăţile lor dietetice, fapt pentru care sunt indicate în dieta care
însoţeşte tratarea anumitor boli, printre care afecţiunile ficatului.
Făina de fasole poate fi folosită în proporţie de 5 - 10% în amestec cu faina de
grâu, pentru obţinerea unei pâini gustoase şi hrănitoare.
Păstăile verzi reprezintă o legumă foarte apreciată, iar în bucătăriile chinezească
sau japoneză lăstarii tineri de fasole sunt preparaţi sub formă de salată.
Vrejii (substanţe proteice - 8,1% din s.u.; glucide - 31% din s.u.; celuloză - 36%
din s.u.) şi tecile reprezintă un furaj valoros, îndeosebi pentru ovine şi caprine. Tecile au
şi utilizare medicinală, fiind folosite sub formă de ceai în tratarea diabetului.
Fasolea se recoltează vara, destul de devreme (lunile iulie-august), lăsând terenul
îmbogăţit în azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, lucrările solului se fac în
condiţii bune, astfel că este o premergătoare bună pentru alte culturi agricole şi îndeosebi
pentru grâul de toamnă.
3.3.1.2. Compoziţia chimică
În compoziţia chimică a boabelor de fasole predomină glucidele (50,8 -58,0%, din
care 47,3% amidon) şi proteinele (17 - 32%, în medie 23 - 25%). Boabele mai conţin
lipide (0,8 - 2,8%), săruri minerale (2,1 - 2,3%), celuloză (3,8 - 7,9%, în proporţie mai
mare la formele de fasole cu bob mic şi tegument seminal gros) (tabelul 4.4, după N.
OLARU, 1982).
Prezenţa unor aminoacizi esenţiali în proporţie mai ridicată: lizină (1,59 g/100 g
boabe), triptofan (0,21 g/100 g), tirozină (0,81 g/100 g), valma, leucină, fenilalanină, a
carotenului (provitamina A) şi a acidului ascorbic (vitamina C) conferă o valoare
nutritivă excepţională boabelor de fasole (tabelul 4.5., după N. OLARU, 1982)). Dintre
glucide, zaharoza reprezintă 3 - 4%, iar glucoza 4 - 5%. Durata de fierbere este un indice
important de apreciere a soiurilor de fasole şi care este influenţat, printre altele, de
grosimea învelişului şi de vechimea boabelor.
Tabelul 3.4
Repartizarea în bobul de fasole a principalilor constituenţi chimici (% din s.u.)
Specificare Bobul întreg Cotiledoane Tegument

50
Proteine 20,8 - 26,5 24,0 - 27,0 3,0
Glucide 50,8 - 58.0 52,0 - 60,0 34,0 - 46,0
Lipide 0,8- 1,5 1,0- 1,6 0,1 -0,9
Celuloză 5,2-7,9 1,0- 1,7 46,0 - 59,0
Săruri minerale 2,1 -2,3 2,1 -2,3 2,1 -2,3

3.3.1.3. Răspândire
Fasolea este una dintre cele mai vechi plante cultivate. Prin denumirea de
„phaseolus” latinii înţelegeau, de fapt fasolită, cultivată în antichitate şi înlocuită destul
de târziu în cultură, cu fasolea propriu-zisă, adusă din America.
Formele americane de fasole au existat în cultură în Peru şi Mexic încă din
perioada preincaşă; ele au însoţit porumbul, cerinţele faţă de factorii climatici fiind foarte
asemănătoare.
Speciile de origine asiatică îşi au originea în sudul Asiei (Birmania, India),
popoarele asiatice cultivându-le încă din vechime.
În Europa fasolea a fost introdusă pentru prima dată Ia 1542 şi apoi s-a extins
foarte mult.
Suprafaţa mondială cultivată cu fasole în anul 2003 a fost de 23,24 mii. hectare,
iar producţia medie mondială a fost de 721 kg boabe/ha (după F.A.O. Yearbook, 2001).
Printre ţările mari cultivatoare de fasole se menţionează: India -7,1 mii. ha, Brazilia - 3,4
mii. ha, Mexic - 1,7 mii. ha, China - 1,05 mii. ha.
În Europa fasolea se cultivă mai puţin 0,43 mii. ha, cele mai mari suprafeţe
existând în Belarus (315 mii ha) şi România (45 mii ha).
În România, fasolea este o cultură agricolă importantă. In perioada 1934 -1938 se
cultivau cu fasole 49 mii ha în cultura pură şi 917 mii ha în cultură intercalată prin
porumb. În deceniile următoare suprafeţele au crescut până la 170 mii ha în cultură pură
şi 1.400 mii în cultură intercalată (în perioada 1985 - 1989). In ultimii ani cultura fasolei
a cunoscut un regres evident (58 mii ha şi 717 kg/ha în 1992, sau 45,0 mii ha şi 888 kg/ha
în 2001), astfel încât există un mare deficit de fasole uscată, faţă de necesarul pentru
consumul intern.
Producţiile medii pe ţară situează fasolea printre culturile cele mai puţin
productive, rareori acestea depăşind 1.000 kg boabe/ha (655 kg/ha în 1930- 1939, 229
kg/ha în 1979-1981, 841 kg/ha în 1989 - 1991, 737 kg/ha în 1994). Trebuie subliniat,
însă, că există exploataţii agricole care realizează şi peste 2.000 kg boabe/ha.

51
 Tabel 3.5.
Conţinutul în aminoacizi esenţiali în boabele de fasole, comparativ cu alte produse
alimentare (g la 100 g)
Produsul Proteine Triptofan Treonină Izoleucină Leucină Lizină Metionină Cistină Fenilalanină Treonină

Fasole 21,51 0,21 0,92 0,20 1,83 1,59 0,21 0,21 1,16 0,81
boabe
Carne de 18,16 0,21 0,80 0,95 1,49 1,67 0,45 0,23 0,75 0,62
vacă
Carne de 20,63 0,24 0,87 1,08 1,49 1,81 0,54 0,27 0,81 0,72
pui
Came de 16,40 0,21 0,76 0,84 1,21 1,35 0,41 0,20 0,64 0,58
porc
Ouă 12,80 0,22 0,64 0,84 1,12 0,82 0,40 0,30 0,74 0,56

Peşte 18,16 0,18 0,78 0,92 1,37 1,59 0.53 0,25 0,68 0,49

Lapte de 3,48 0,05 0,15 0,22 0,34 0,27 0,09 0,03 0,17 0,18
vacă
Făină de 13,33 0,17 0,38 0,57 0,89 0,37 0,20 0,29 0,66 0,50
grâu
Cartofi 1,96 0,02 0,07 0,09 0,11 0,11 0,02 0,02 0,11 0,07

Soia boabe 34,92 0,53 1,52 2,04 2,96 2,40 0,53 0,67 1,90 1,20

3.3.1.4. Sistematica. Origine. Soiuri

Genul Phaseolus cuprinde aproximativ 20 de specii cultivate, de origine
americană sau asiatică.
Phaseolus vulgaris (L.) Savi. (fasolea comună) este specia de origine americană
cea mai răspândită. Originară din Mexic şi Argentina (unde au fost găsiţi strămoşii
sălbatici), are forme numeroase, grupate în 4 varietăţi, care se diferenţiază după forma
boabelor („sphaericus”, „ellipticus”, „oblongus”, „compressus”), existând şi multe
tipuri intermediare, date de un anumit procent de polenizare încrucişată.
Această specie este cultivată pe suprafeţe întinse în Europa, America de Sud,
Africa. Boabele sunt de culori foarte diferite, dar predominând culoarea albă.
Ph. multiflorus Wild. (sin. Ph. coccineus L.) (fasolea de Spania) este o specie
anuală sau bienală cultivată ca plantă anuală, îndeosebi în zona Mediteranei. Se
caracterizează prin germinaţie hipogeică, tulpină urcătoare, flori albe sau roşii, păstăi
mari, late şi boabe mari (MMB = 600-1.250 g), pătate cu negru, foarte decorative. Este
cultivată în America şi Europa ca plantă alimentară, furajeră sau ornamentală.
Ph. lunatus L. (fasolea de Lima), are forme anuale, bienale sau perene. Tulpina
este urcătoare, florile mici, de culoare violetă, păstăile sunt late, turtite şi conţin 2-3
boabe albe sau colorate, cu dungi radiale. Specia este cultivată în S.U.A. (California), în
numeroase ţări din climatele calde şi, mai rar, în Europa. Boabele sunt folosite în
alimentaţie, mai ales în stare conservată.
Dintre speciile de origine asiatică (Ph. aureus (Roxb.) Piper, Ph. angularis (Wild.)
W. (fasolea de Azuki) sunt plante anuale, puternic ramificate, urcătoare sau culcate, cu
păstăi lungi, înguste, cilindrice, cu 6 - 15 boabe mici (MMB = 55 - 110 g), de culori
diferite. Sunt cultivate în Asia (India, China, Coreea, Japonia, Filipine, Tadjikistan,
Uzbechistan) şi în unele insule din Africa.
În România se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună. Sortimentul de
soiuri existente, în prezent, în cultură în România (tab. 3.6) cuprinde 10 soiuri de creaţie

52
 românească, care se diferenţiază după o serie de caracteristici, cum ar fi tipul de creştere,
poziţia plantelor la maturitate, rezistenţa la boli şi la secetă.
3.3.1.5. Particularităţi biologice
Rădăcina plantei de fasole este mai slab dezvoltată decât a celorlalte
leguminoase, majoritatea rădăcinilor fiind răspândite în stratul arabil (0-25 cm).
Nodozităţile care se formează pe rădăcini sunt mici şi rotunde, fiind situate
îndeosebi spre extremităţile rădăcinii, pe ramificaţiile mai subţiri.
Tabelul 3.6.
Soiurile de fasole de câmp existente în cultură în România
Perioada
Poziţia
Soiul (anul de Tipul de MMB Zone de cultivare
tulpinii la
înregistrării) vegetaţie creştere (g) recomandate
maturitate
(zile)
AMI (1991) 82 Semideterminat Semierectǎ 200-280 Sudul şi sud-estul ţǎrii
ARDELEANA
82 Determinat Erectă 160-190 Transilvania, Moldova, Banat
(1982)
ASTRA Zonele de stepă, cu atac
85 Semideterminat Srectă 160-200
(1987) frecvent de )acterioze
AVANS
81 Nedeterminat Semierectă 280-430 Sudul şi sud-estul ţării
(1981)
AVERSA
95 Nedeterminat Semierectă 340-470 Sudul ţării şi Banat
(1983)
CEAL1 DE
Dobrogea şi zonele limitrofe
DOBROGEA 95 Nedeterminat Culcată 300-400
din Câmpia Dunării
(1952)
DIVA
85 Semideterminat Erectă 180-240 Sudul şi sud-estul ţării
(1995)
Sudul Olteniei în condiţii de
EMILIANA
80 Nedeterminat Erectă 220-300 irigare ş: Câmpia de sud în
(1991)
regim neirigat
STAR Zonele de stepă, cu atac
81 Semideterminat Erectă 200-280
(1989) puternic d e bacterioze
VERA Zonele de stepă, cu atac
85 Semideterminat Erectă 190-220
(1996) frecvent de bacterioze

Tulpina. La fasolea oloagă sau pitică, cu creştere determinată, tulpina este scundă,
cu port erect, de 30-50 cm înălţime şi ramificată. Acest tip de fasole se pretează pentru
cultura mare. La formele urcătoare sau volubile, cu creştere nedeterminată, tulpina poate
fi lungă, chiar până la 3-6 m, necesitând suporţi de susţinere; nu este potrivită pentru
cultura mare. Există şi forme intermediare, semivolubile care merg în cultura mare.
Diferenţierea între formele pitice şi cele volubile apare la câteva zile după formarea
primelor frunze trifoliate, când începe alungirea tulpinii subţiri, specifice, cu tendinţă de
răsucire şi căţărare.
După răsărire, marcată prin apariţia cotiledoane lor la suprafaţa solului, planta de
fasole formează primele 2 frunze adevărate, care sunt simple; următoarele frunze sunt
trifoliate, având foliolele cordiforme, cu vârful ascuţit.
Florile au culori diferite (predomină culoarea albă) şi sunt situate la subsuoara
frunzelor, grupate în raceme scurte. Fecundarea este dominant alogamă, dar cu
numeroase cazuri de alogamie.
Deschiderea florilor are loc de la bază spre vârful plantei, înflorirea este eşalonată

53
pe o perioadă cuprinsă între 20 de zile la fasolea oloagă şi până la 60 zile la formele de
fasole urcătoare. Seceta şi căldura scurtează această perioadă, iar vremea umedă şi
răcoroasă o prelungeşte.
Fructul este o păstaie, dehiscentă la maturitate, care cuprinde seminţe de culori
diferite (predomină culoarea albă) şi mărimi foarte variabile (MMB între 200 şi 400 g).
Tegumentul seminal are straturile periferice formate din celule cu pereţii îngroşaţi şi cu
celulele strâns unite, adesea greu permeabile pentru apă şi gaze (fig. 4.15, după M.
SEIFFERT, 1981); ca urmare, materialul semincer la fasole conţine, adesea, un număr
mare de seminţe tari, care germinează cu întârziere.
3.3.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol
Datorită originii sale tropicale, fasolea este o plantă termofilă; pentru un ciclu de
vegetaţie de 90 - 120 zile, necesarul de căldură este de 14 - 39°C.
Boabele germinează la minimum 8 - 10°C (similar cu porumbul) şi absorb pentru
germinat o cantitate mare de apă (110 - 120% din masa uscată a bobului). La temperaturi
de 18°C şi umiditate suficientă, boabele de fasole germinează în 3 - 4 zile.
Germinaţia este epigeică la majoritatea speciilor de fasole şi hipogeică la specia
Ph. multiflorus. Datorită tipului de germinaţie, germenii au putere mică de străbatere,
îndeosebi pe solurile grele care sunt predispuse la formarea crustei, ceea ce impune
atenţie la efectuarea lucrărilor solului şi la respectarea adâncimii de semănat. In cazul în
care crusta întârzie răsăritul, precum şi pe solurile slab drenate si reci, cu multă apă,
seminţele putrezesc uşor.
În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, răsărirea are loc, de obicei, după
10-12 zile de la semănat.
După răsărire, plăntuţele sunt distruse de temperaturile uşor negative (de -1... -2°C
sau chiar de brume uşoare); sensibilitatea maximă se manifestă imediat după răsărire,
când cotiledoanele degeră foarte uşor.
În perioada următoare, cerinţele plantei de fasole faţă de temperatură cresc,
optimum termic la înflorire situându-se în jur de 22 - 25°C; la temperaturi mai ridicate,
însoţite de secetă atmosferică, florile rămân nefecundate, se usucă şi cad (avortează).
Maturitatea este accelerată de temperaturile mai ridicate şi de condiţiile de secetă, dar în
detrimentul nivelului recoltei.
Deşi nu necesită o cantitate de apă mai mare decât alte culturi, fasolea este
deosebit de sensibilă la asigurarea umidităţii, mai ales în fazele de germinare-răsărire şi Ia
înflorire-formarea păstăilor şi a boabelor (când se înregistrează consumul maxim de apă).
În perioadele de secetă planta se ofileşte în orele de amiază, iar în condiţii extreme
păstăile rămân mici şi avortează.
Plantele de fasole suportă mai bine seceta din sol decât seceta atmosferică;
vânturile uscate şi calde sunt deosebit de dăunătoare. Ca urmare, în zonele de stepă a
apărut necesitatea culturii intercalate a fasolei (de regulă, prin porumb). Fasolea "oloagă"
este mai rezistentă la secetă, datorită precocităţii sale (plantele înfloresc şi îşi formează
păstăile înainte de instalarea secetelor din vară) şi masei vegetale mai reduse. Adesea, în
zona de sud a ţării este necesar un aport suplimentar de apă, prin irigare, pentru a asigura
vegetaţia normală a culturilor de fasole până la maturitate şi a obţine producţii bune.
Umiditatea prea ridicată este, de asemenea, dăunătoare. Precipitaţiile prea bogate
şi timpul umed prelungesc perioada de înflorire şi stânjenesc fecundarea. Excesul de
umiditate măreşte sensibilitatea plantelor la boli şi depreciază calitatea boabelor.
Un sol potrivit pentru fasole trebuie să fie bine afânat în adâncime, pentru a

54
permite pătrunderea în adâncime a rădăcinilor şi să nu formeze crustă, pentru a favoriza
aerarea şi încălzirea solului şi o răsărire cât mai rapidă. Reacţia optimă a solului pentru
fasole este cea neutră (pH = 6 - 7,5), care este potrivită pentru formarea nodozităţilor şi
pentru asigurarea unui regim normal de nutriţie cu azot.
Este adevărat, fasolea poate vegeta pe soluri foarte diferite, chiar pe solurile
superficiale, cu condiţia să fie asigurată umiditatea necesară. Preferă solurile cu textură
mijlocie, fertile, din categoria cernoziomurilor, solurile brun-roşcate şi aluviunile fertile.
Fasolea se comportă slab pe solurile podzolite, acide, sau pe cele umede, nisipoase
sau salinizate. Se adaptează mai bine decât mazărea pe solurile grele, dar trebuie evitată
formarea crustei. Fără condiţii de irigare, solurile nisipoase sunt improprii pentru cultura
fasolei.
3.3.1.7. Zone ecologice
Zona foarte favorabilă pentru fasole este situată în Câmpia de Vest (în jurul
Aradului, mai ales pe Valea Mureşului, pe aluviunile fertile ale Timişului şi văile
Crişurilor, pe Valea Someşului) şi în Transilvania (pe luncile Mureşului şi Târnavelor). în
aceste areale, condiţiile de temperatură şi umiditate sunt favorabile, solurile sunt fertile,
cu reacţie şi textură favorabile, apa freatică nu prea adâncă (fig. 4.16, după O.
BERBECEL, 1960).
Zona favorabilă se întinde pe cea mai mare parte a terenurilor arabile din
România (în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania), existând unele diferenţe de
favorabilitate în cuprinsul acesteia, legate de fertilitatea solurilor şi de cantităţile de
precipitaţii care cad în lunile iunie şi iulie. Se evidenţiază, prin favorabilitate, văile
inferioare ale Jiului şi Oltului, Valea Şiretului, Depresiunea Jijiei.
Condiţii favorabile pentru cultura fasolei se întrunesc şi în lunca îndiguită a
Dunării unde sunt asigurate umiditatea atmosferică mai ridicată şi aportul freatic, dar este
necesar un drenaj bun al terenului, care să evite băltirea apei sau excesul de umiditate în
sol, în zona rădăcinilor. In zona de sud a ţării, amplasarea culturilor de fasole (în cultură
principală sau succesivă) trebuie făcută cu prioritate în perimetrele irigate.

Fig. 3.1. Aria răspândirii în cultură a fasolei în România

55
 3.4. SOIA
3.4.1. Importanţă, Biologie, Ecologie

3.4.1.1. Importanţă
Plantă „oleoproteinoasă”, soia se cultivă în multe ţări ale lumii, fiind folosită
întreaga cantitate de biomasă, cu precădere, însă, seminţe-le bogate în substanţe proteice
(27,0 - 50,0%) şi grăsimi (17,2 - 26,9%).
Seminţele mature pot fi utilizate în alimentaţia oamenilor (în diferite reţete
culinare), în obţinerea furajelor combinate şi pentru extragerea grăsimilor. Făina de soia,
în cantităţi reduse (10 - 15%), în amestec cu faina de grâu, determină obţinerea unei pâini
mai hrănitoare, se poate folosi ca adaosuri la supe şi pentru realizarea concentratelor
proteice, proteinelor texturate („carne vegetală”) şi ca substituenţi ai cărnii într-o serie de
preparate culinare. Seminţele se mai folosesc pentru obţinerea de produse fermentate,
sosuri, „lapte” şi „brânzeturi” (în China, Japonia, Indochina).

Fig.3.2. Tehnologia generală de prelucrare a semințelor de soia

Uleiul de soia, este semisicativ şi se utilizează în consumul populaţiei, la

56
prepararea margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor plastice, iar
şroturile şi turtele rezultate după extragerea acestuia se folosesc în furajarea animalelor.
Seminţele şi păstăile nemature se utilizează ca legume verzi sau pentru prepararea
unor mâncăruri bogate în vitamine şi săruri minerale.
Planta întreagă se foloseşte ca furaj verde pe păşune, fân uscat şi conservat, nutreţ
însilozat, iar tulpinile şi păstăile rămase după treierat se pot folosi în furajarea animalelor
(după o prealabilă pregătire), ca îngrăşământ organic, combustibil sau pentru prelucrări
industriale (obţinerea furfurolului şi mătăsii artificiale).
Fiind plantă leguminoasă, care intră în relaţie de simbioză cu bacteriile fixatoare
de azot, soia este o plantă bună premergătoare chiar şi pentru cerealele de toamnă, când
se cultivă soiuri timpurii, lăsând în sol cantităţi mari de azot (80 -120 kg/ha).
Având în vedere multiplele utilizări ale biomasei de soia, ea este considerată
„planta de aur” a omenirii, „planta minune” sau „planta viitorului” menită să rezolve
deficitul mondial de proteine (în prezent asigură peste 60% din necesar).
3.4.1.2. Compoziţie chimică
Seminţele de soia îşi diferenţiază componentele chimice în funcţie de cultivar,
condiţiile climatice ale anului şi zonei, fertilitatea naturală a solului şi tehnologia de
cultură folosită, din care se detaşează fertilizarea cu macro- şi microelemente (tabelul
3.8).
Tabelul 3.8.
Compoziţia chimică a seminţelor de soia
Becker - Piper şi Morse,
Constituenţi Diaconescu, 1971 Cowan, 1976
Dilingen, 1928 1941
Apă 11,0 9,9 5- 17 4,9
Proteine 38,3 36,5 36-50 41,0
Grăsime 16,7 17,5 13-27 21,0
Carbohidraţi 24,3 26,5 14-24 25,0
Ccluioză 4,8 4,3 3,6-6,9 2,8
Cenuşă - 5,3 - 5,3

Proteina caracteristică soiei este glicinina, o substanţă complexă cu grad ridicat de

digestibilitate, având un indice ridicat de solubilizare (61 - 92%), apropiindu-se mult de
proteina de origine animală.
Conţinutul seminţelor în proteine creşte sub influenţa îngrăşămintelor azotate, prin
tratarea seminţelor de soia cu nitragin, înainte de semănat, şi a microelementelor (în
special molibdenului). Proteinele au valoare nutritivă ridicată, având întreaga gamă de
aminoacizi esenţiali, unii dintre ei în cantitate mai mare sau apropiată de a cărnii de porc
(izoleucină, leucină, lizină, fenilalanină, triptofan şi valină.
Grăsimile din seminţele de soia. sunt constituite din palmitină, stearină, oleină,
linoleină, linolenină, fitosterină, colesterina şi lecitină. Uleiul este semisicativ (75 - 85%
acizi graşi nesaturaţi), cu indicele iod 107 - 139, greutatea specifică de 0,924 - 0,930 şi
solidifică Ia -8°C... -16°C. Lecitină (2 - 4%) are o largă întrebuinţare în medicină, în
producţia mondială de ulei vegetal comestibil soia deţine primul loc, reprezentând peste
25% din total.
Tulpinile, frunzele şi păstăile au un conţinut ridicat în proteine şi grăsimi care, pe

57
măsură ce se apropie de maturitate, migrează spre seminţe. "Fânul" de soia, bogat în
proteine: (15,4%) şi grăsimi (5,2%), depăşeşte ca valoare nutritivă lucerna şi trifoiul.
Extractele neazotate sunt formate din monozaharide, zaharoză, amidon, dextrină,
hemiceluloză, celuloză, pentozani, rafiinoză etc. Cenuşa conţine P2O5 CaO, MgO, K2O.
Seminţele sunt bogate, de asemenea, în vitaminele A, BI, B2, D, E, C şi K.
3.4.1.3. Răspândire
Ca urmare a importanţei sale deosebite, soia a înregistrat o creştere spectaculoasă
a suprafeţelor, în perioada 1927 - 1931 se cultivau pe glob doar 5,84 milioane ha,
ajungând în perioada 1948 - 1952 la 6 milioane ha, în perioada 1969 - 1971 la 32,3
milioane ha. Suprafeţele cultivate în perioada 1979 - 1981 şi în continuare sunt redate în
tabelul 4.9.
Faţă de perioada 1979 - 1981, suprafeţele cultivate cu soia au crescut în Argentina,
Brazilia, China şi Italia şi au scăzut în S.U.A. Cea mai spectaculoasă creştere a
suprafeţelor se constată în Italia, care realizează şi o producţie medie la hectar foarte
ridicată (peste 3.000 kg boabe/ha).
Tabelul 3.9.
Suprafaţa şi producţia de soia (F.A.O., 2001)
Specificare
Suprafaţa (mii ha) Producţia (kg/ha)
1979- 1988- 1979- 1988-
1996 1997 2001 1996 1997 2001
1981 1990 1981 1990
Total mondial 50529 56181 61638 67737 75539 1701 1828 2119 2120 2338
U.S. A. 27561 24234 25661 28160 29542 1989 2092 2527 2612 2662
Brazilia 8510 11401 10736 11504 13934 1578 1805 1752 2195 2703
China 7506 7938 7476 8505 8700 1099 1404 1770 1733 1775
Argentina 1837 4420 5899 6900 10318 2014 2025 2110 1565 2591
CSI (Rusia din 852 808 485 480 408 580 1111 582 583 642
1996)
Italia - 474 223 299 38 - 3314 3695 3750 3708
România 325 269 80 63 38 1110 893 1410 1920 1842
* date preliminare

Tabelul 3.10
Evoluţia suprafeţelor şi producţiei la soia în România
Anii/Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 2001
Suprafaţa
10,1 13,6 24,9 79,1 363,9 190,2 108,0 165,6 75,1 64,5 73,4 75,0 60,5 38
(mii ha)
Producţia
940,0 408 483 1144 1195 742 1654 762 1270 1552 1470 1507 2003 1842
(kg/ha)

În România, poziţia soiei în grupa leguminoaselor pentru boabe s-a schimbat

esenţial. Faţă de numai 7 mii ha cultivate cu soia în anul 1931 şi 10,0 -24,9 mii în
perioada 1948 - 1960 (9,2 - 16,2% din suprafaţa leguminoaselor pentru boabe), în
perioada 1979 - 1981 s-au cultivat 325 mii ha cu o producţie medie de 1.110 kg/ha, iar în
perioada 1989 - 1990 o suprafaţă de 269 mii ha, datorită scăderii suprafeţelor din anul
1990 (tab. 3.10).

58
 Considerăm că suprafeţele, şi mai ales producţia medie la hectar vor creşte în anii
viitori, o data cu redresarea întregii agriculturi.
3.4.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri
Soia aparţine genului Glycine L., cu specia cea mai importantă Glycine max (L)
Merr., sinonim Glycine hispida (Moench) Maxim.
Glycine max (L) Merr. cuprinde patru subspecii caracterizate astfel:
- subspecia chinensis are tulpina înaltă şi subţire, frunze cu foliole ovat-
lanceolate, pubescente; flori mici de culoare aibă sau violacee; păstăi mici cu
seminţe turtite de culoare galbenă, verde, castanie sau neagră;
- subspecia indica are tulpini ramificate, foliole ovate, lanceolate sau
ovat-lanceolate, pubescente, flori mici albe sau violacee, păstăi mici cu seminţe
diferit colorate;
- subspecia japonica are tulpini groase şi ramificate, flori mari de culoare albă sau
violacee, păstăi mari şi plate, cu seminţe foarte mari (MMB = 400 - 500 g), diferit
colorate (galbene, verzi, castanii, brune, negre);
- subspecia manshunca singura cultivată şi în ţara noastră
În cadrul acestei subspecii se cunosc mai multe varietăţi ce se deosebesc între ele
după culoarea perişorilor, păstăilor, seminţelor şi hilului (tab. 3.11).
În ţara noastră se află în cultură soiuri din toate grupele de maturitate, repartizate
pe zone de cultură, având unele caractere redate în tabelul 3.12.
Tabelul 3.11
Varietăţile speciei_Glycine max (L.) ssp. manshurica
Varietăţi Culoarea:
perişorilor păstăilor seminţelor Hilului

Communis albă brun - deschisă Galbenă Galbenă

Immaculata albă brun - deschisă Galbenă Cafeniu - deschisă
Stricta alba brun - deschisa Galbenă Cenuşie
Serotina albă brun - deschisă Galbenă Nealtă
Flavida roşcată castaniu - deschisă Galbenă Galbenă
Sorida roşcată castaniu - descinsă Galbenă Cafenie
Ucrainica roşcată castaniu - deschisă Galbenă Cafenie cu dungă albǎ la
mijloc
Latifolia roşcată castaniu - deschisă Galbenă Neagrǎ
Viridis roşcată castaniu - deschisă Verde Verde
Brunneum roşcată castaniii - deschisă Cafenie Cafenie
Nigrum roşcată castaniu - deschisă neagră-cafenie, roşie Culoarea tegumentelor

59
 Tabelul 3.12
Soiuri de soia cultivate în România
Potenţial Rezistentă la:
Soiul (origine - Talia plantelor de
Precocitate Varietatea
anul) (cm) producţie
MMB Proteină Grăsimi (q/ha)
Formă (g) (%) (%)
Cădere Boli

Diamant
000 Latifolia 70-90 Sferică 170 38,5 20,3 23-32 R R
(R-1987)
Ilfov Sferică-
000 Immaculata 70-95 160-180 43,4 18-21 18-33 R FR
(R - 1989) alungită
Perla
000 Sorida 70-85 Sferică 165-190 35-40 21-22 27,7 R R
(R - 1994)
Alias
000 Communis 80-100 - 130-200 41,1-42,3 18,9-19,6 20-35 MR MR
(R - 1986)
Gadir
00 Communis 55-75 Sferică 160-185 37-43 19-21 27,5 FR MR
(USA - 1994)
Clamir
0 Stricta 75-100 Sferică 160-190 37-43 19-21,5 35-39 MR RM
(USA - 1997)
Columna Sferică
0 Sorida 80-100 150-190 37,1-40,6 20-21.5 19-43 FR RM
(1995) turtită uşor
Stil
0 Communis 70-120 Sferică 150-170 33-45 17-24,5 30-40 R R
(R - 1988)
Zefir
0 Communis 70-90 Sferică 180-200 37,1-41,3 19,5 35-43 FR R
(USA - 1992)
Cresir -
I Sorida 80-115 150-200 38-44 19,5-22 16-38 FR RM
(USA - 1995)
Danubiana -
I Latifolia 70-108 145-210 33-42 18-24 28-40 M MR
(R - 1983)
Elisir Sferică
I Stricta 75-95 165-200 38-42 19,5-22 36-42 M RM
(USA - 1997) uşor turtită
Triumf Sferică
I Sorida 70-112 165-190 36-42,2 19-22 35-40 R R
(R - 1996) turtitǎ
Lena
I Immaculata 65-125 Sferică 150-190 37-42,2 17-24,5 25-45 R R
(R - 1988)
Valkir Sferic
I Immaculata 75-110 160-190 37-43,6 18,5-2! 29 R R
(USA - 1994) turtită
Victoria -
I Immaculata 65-100 160 40 20-21 28-44 R FR
(R- 1980)
Stline-2250 Sfericǎ
II Sorida 70-90 170-220 37-44 19-21 35-40 MR R
(USA - 1998) turtită
000 - foarte precoce; 00 - precoce; 0 - semiprecoce; I - semitardive; II - tardive

În anul 1998 s-au mai introdus soiurile: „Agat” (00; R) şi „S-2254 RR”1 USA) din
grupa II de precocitate; în anul 1999 soiul Românesc 99 (precoce), iar în anul 2000
soiurile Safir - precoce românesc şi S 1484 RR (m)* - semiprecoce din SUA
Soiurile din grupa „00” se recomandă în zonele mai reci şi în cultură succesivă;
cele din grupa „0” în Transilvania, Câmpia de N-V şi în vestul Moldovei; cele din grupa I
în Dobrogea, Câmpia de Vest şi de Sud; cele din grupa a II-a în Bărăgan zona colinară
din sud, Câmpia de Sud şi de Vest, Dobrogea; soiurile din grupa a III-a se pot cultiva
numai în Câmpia de Vest şi de Sud.
Pentru a realiza producţii mari şi constante se recomandă ca în fiecare fermă să se
cultive cel puţin două soiuri de soia: unul mai precoce şi altul mai tardiv.
3.4.1.5. Particularitǎţile morfologice şi fiziologice
La germinare seminţele se îmbibă cu o cantitate de apă ce reprezintă circa 150%
faţă de masa lor, germinând mai repede sau mai lent, în funcţie de temperatură.
Radicela care iese din sămânţă în regiunea micropilului, se ancorează în sol,
formând primele ramificaţii şi perişori radiculari când are 2 - 3 cm lungime. Hipocotilul

60
are un ritm rapid de creştere şi ridică cotiledoanele la suprafaţa solului (germinaţie
epigee), faza fiind critică şi în pericol dacă s-a format crustă la suprafaţa solului. Sistemul
radicular pivotant de tipul HI pătrunde în sol până la 200 cm adâncime, iar ramificaţiile
laterale se dezvoltă pe o rază de 40 - 70 cm; circa 75% din masa rădăcinilor se dezvoltă în
stratul de sol până la adâncimea de 30 cm. Rădăcinile au capacitate ridicată de
solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din sol.
În faza creşterii vegetative, rădăcinile cresc mai intens comparativ cu partea
epigee a plantei şi se reduce creşterea lor în timpul fazei reproductive, încheindu-se
înainte de maturitatea fiziologică.

Fig. 3.3. Soia

Tulpina este erectă, cu un grad diferit de ramificare, în funcţie de soi şi spaţiul de

nutriţie. In funcţie de genotip, creşterea tulpinii poate fi: determinată, nedeterminată şi
semideterminată (intermediară).
La tipul de creştere determinată tulpina se termină cu o inflorescenţă în vârf; la
tipul de creştere nedeterminată, ultima inflorescenţă se află sub nivelul ultimelor frunze
de la vârful plantei, iar la tipul de creştere semideterminată situaţia este intermediară.
Soiurile mai precoce aparţin tipului de creştere nedeterminată, iar cele mai tardive
tipului de creştere determinată, iar din încrucişarea celor două tipuri s-au obţinut soiuri cu
creştere a tulpinii determinată, mai precoce, înălţimea tulpinii oscilează între 40 şi 150
cm.
Frunzele situate la primul nod al tulpinii sunt provenite din cotiledoane; cele
înserate la al doilea nod sunt simple, unifoliate, iar cele situate la nodurile următoare,
dispuse altern, sunt trifoliate, fiind înserate printr-un peţiol lung de circa 3-30 cm.
Foliolele au formă, ovală, lanceolată, rombică etc. Frunzele, ca şi tulpina, sunt acoperite
cu perişori deşi, care la maturitate pot avea culoarea argintie sau roşcată.
Florile, grupate câte 3-9, sunt dispuse în raceme axilare sau terminale. La soiurile
cu creştere determinată primele flori se formează şi se deschid la nodurile 8 - 9 şi
progresează, formarea şi deschiderea lor spre bază şi vârful plantei, înflorirea încheindu-
se într-un timp mai scurt, iar la soiurile cu creştere nedeterminată primele flori apar la
nodurile 4-5, înflorirea progresând spre vârful tulpinii. Florile sunt hermafrodite,
caracteristice leguminoaselor, cu fecundare autogamă, având petalele de culoare albă sau
violacee. Din cauze încă neelucidate se manifestă frecvent fenomenul de avortare a
florilor, a formării de păstăi fără seminţe. Se crede că acest fenomen este determinat de

61
iluminarea insuficientă, fecundarea defectuoasă, temperaturi prea scăzute sau prea
ridicate, secetă în timpul înfloririi şi fecundării.
Fructul este o păstaie uşor curbată sau dreaptă, cu l - 5 seminţe, de culoare brună-
deschis sau castan i e-deschis, cu perişori argintii sau roşcaţi. Pe o planta se pot forma
până la 300 - 400 păstăi, dar în mod obişnuit se formează şi ajung la maturitate 30 - 60
păstăi.
Sămânţa se formează în urma dublei fecundări şi are o creştere rapidă până
ajunge la greutatea maximă, respectiv până la maturitatea fiziologică. Seminţele au formă
aproape sferică, elipsoidală, cu tegumentul de culoare galbenă, brună, neagră iar hilul de
aceeaşi culoare cu tegumentul sau diferit colorat, având MMB între 50 - 400 g (mai
frecvent 100 - 200 g) şi MHL de 65 -80 kg.
Ciclul de vegetaţie a soiei este format din trei faze: 1.) faza creşterii vegetative,
care durează 30 - 40 zile, timp în care planta îşi dezvoltă foliajul şi sistemul radicular.
Nodozităţile se dezvoltă lent şi încă nu sunt în funcţiune. Planta foloseşte azotul mineral
din sol; 2.) faza reproductivă, care durează 35 - 50 zile şi cuprinde înflorirea şi
fructificarea. Activitatea fiziologică a plantei este maximă, iar nodozităţile furnizează
azot plantei; 3) faza maturizării seminţelor, care durează 30 - 50 zile.
3.4.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol
Soia are o capacitate ridicată de adaptare la diferite condiţii climatice şi de sol, dar
cele mai bune rezultate se obţin în zona temperată caldă, cu umiditate suficientă şi soluri
propice.
Căldura. Temperatura minimă de germinaţie se situează în jurul a 7°C (după
numeroase cercetări la 6°C), ca şi pentru floarea-soarelui. După răsărire plăntuţele
suportă, pentru scurt timp, temperaturi de -2°... -3°C în faza cotiledonală şi a formării
frunzelor simple. Temperatura optimă de germinare este de 30°C, iar cea maximă de 38-
44°C.
După răsărirea plantelor intervalul optim al temperaturii din timpul zilei, pentru
fotosinteză, este cuprins între 20 şi 30°C, iar temperatura optimă din timpul nopţii de
16°C.
În perioada creşterii intense a plantelor temperatura trebuie să fie peste 14°C, fără
oscilaţii mari de la zi la noapte.
Temperaturile scăzute în timpul înfloririi şi fructificării nu sunt favorabile,
împiedicând polenizarea şi fructificarea; cele mai potrivite temperaturi sunt între 20 -
22°C.
Cele mai bune condiţii pentru soia se înregistrează atunci când germinarea-
răsărirea se desfăşoară la temperaturi de 20 - 22°C, formarea organelor de reproducere la
21 - 23°C, înflorirea la. 22 - 25°C, formarea fructelor şi seminţelor la 21 - 23°C, iar
maturarea la 19 - 20°C, umiditatea solului şi aerului fiind, de asemenea, corespunzătoare
cerinţelor plantei.
Apa. Cerinţele soiei faţă de umiditate sunt ridicate, înregistrându-se un consum
specific cuprins între 300 şi 700. La germinare necesită 120 - 150% apă faţă de greutatea
uscată a seminţelor. Perioada critică pentru apa se înregistrează în faza de formare a
organelor de reproducere, înflorire şi umplere a seminţelor (10 - 15 iunie - 15 - 20
august). Insuficienţa apei în această perioadă determină căderea florilor şi păstăilor,
seminţele formate rămân mici şi producţia se reduce Ia circa 50%.
Excesul de umiditate este tot atât de dăunător ca şi lipsa apei, în toate fazele de
vegetaţie.

62
 Consumul de apă variază în raport cu gradul de aprovizionare al solului, durata
vegetaţiei soiurilor, potenţialul productiv, condiţiile de mediu.
La noi în ţară, în zona de sud, se impune asigurarea apei prin irigare: în Câmpia de
Vest, numai în anumite perioade, iar în zonele din jumătatea de nord a Moldovei şi din
Transilvania aproape deloc, deficitul apei în fazele critice fiind mai mic.
Lumina. Cerinţele faţă de lumină ale soiei sunt ca ale unei plante de zi scurtă. Prin
semănatul mai timpuriu, zilele scurte de la începutul vegetaţiei au un rol important în
satisfacerea cerinţelor fotoperiodice ale soiurilor tardive şi mijlocii.
La o iluminare intensă planta ramifică mai mult, se formează mai multe păstăi pe
plantă, iar primele păstăi se formează mai sus pe tulpină, favorizând recoltarea
mecanizată.
Solul. Cerinţele soiei faţă de sol sunt relativ mari, necesitând suprafeţe de cultură
cu textură mijlocie, luto-nisipoasă până la lutoasă, cu reacţie neutră, slab acidă, bine
drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu, din seria cernoziomurilor, solurile
brun-roşcate şi aluviale. Solurile cu textură grea, cu apă stagnantă, acide sau sărăturate,
ca şi cele nisipoase nu sunt favorabile pentru soia. Pe terenurile calcaroase apar frecvent
fenomene de carenţă, mai ales în microelemente şi fosfor, iar cele acide trebuie
amendamentate.
3.4. 1.7. Zonarea ecologică şi a soiurilor
Coroborând cerinţele soiei faţă de climă şi cele pentru sol, teritoriul României
poate fi împărţit în 3 zone ecologice de favorabilitate, peste care se suprapun 5 microzone
de repartiţie a soiurilor.
Zona foarte favorabilă - pentru soia ocupă partea de vest a ţării, Câmpiile
Carasului, Timişului Mureşului, partea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Someşului; în
Moldova Depresiunea Jijiei şi a Bahluiului ; Lunca Şiretului, între Bacău şi nord de
oraşul Roman; în Transilvania, Văile Mureşului, Târnavelor Câmpia din zona Blaj -
Turda, Tg. Mureş, Lunca Someşului, depresiunea Cibinului de la Sibiu la Sebeş.
În această zonă sunt soluri fertile (cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni, etc.)
însumându-se în lunile mai-august 250 - 340 mm precipitaţii, cu un număr scăzut (sub
20) de zile tropicale, iar temperatura din perioada înfloririi şi fructificării favorabile (19 -
20°C). Potenţialul mediu de producţie a zonei este de 2.000-2.400 kg/ha.
Zona favorabilă soiei se situează în sudul tării, cuprinzând cernoziomurile din
Câmpia Română, solurile bălane din Dobrogea, unde factorul deficitar este apa, iar prin
irigaţie zona poate deveni foarte favorabilă soiei.
Zona puţin favorabilă - cuprinde regiuni cu soluri slab fertile sau acide.
Temperaturile şi umiditatea existente aici sunt corespunzătoare cerinţelor soiei. în această
zonă intră partea centrală şi de nord a Dobrogei, unde solurile sunt corespunzătoare dar
climatul este secetos şi nu sunt extinse irigaţii; zona subcarpatică din nordul Olteniei şi
Munteniei, unde solurile sunt podzolice şi cenuşii, în diferite grade de podzolire, cu
precipitaţii relativ reduse, dar cu temperaturi favorabile soiei; partea de est a Bărăganului,
unde solurile sunt corespunzătoare, dar climatul este secetos şi terenul neirigat.

63
 3.5. NAUTUL

3.5.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.5.1.1. Importanţă
Boabele de năut sunt folosite în alimentaţie sub diferite forme: fierte, prăjite, ca
surogat de cafea etc. In hrana animalelor boabele (uruite) au utilizări mai restrânse la
cabaline şi porcine. Produsele secundare (paiele) au o slabă valoare furajeră, deoarece se l
i gn i fi că, iar frunzele se scutură. Planta verde nu se foloseşte în furajare, datorită
conţinutului în acid oxalic şi malic.

3.5.1.2. Compoziţie chimică

Boabele conţin circa: 20 - 25% proteine, 4 - 6% grăsimi, 53 - 63% substanţe
extractive neazotate; 4 - 8% celuloză şi 3 - 5% cenuşă.

3.5.1.3. Răspândire
Pe glob năutul se cultivă pe circa 8,58 milioane ha (cu producţii medii de 7,0 q/ha)
(„Production yearbook”, 2001), iar în ţara noastră pe circa 10 mii ha (suprafeţe mai mari
sunt în S - E ţării).

3.5.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Năutul face parte din tribul Vicieae, genul Cicer, care cuprinde
multe specii anuale şi perene spontane. Cultivată este specia Cicer arietinum L.,
împărţită în patru subspecii: orientale, asiaticum, mediterraneum şi eurasiaticum. Mai
importantă este ssp. eurasiaticum, care cuprinde mai multe ecotipuri (prolesuri) deosebite
după înălţimea plantei, forma tufei, culoarea florilor (ecotipurile: bohemicum,
transcaucasicum şi turcicum), iar în cadrul lor se disting diverse varietăţi.
Originea speciei cultivate, după DE CANDOLLE (citat de V. VELICAN, 1972),
se pare că ar fi Caucazul de sud şi nordul Persiei, de unde s-a răspândit spre India şi spre
Europa de sud (Grecia etc.).
Soiuri. La noi în ţară au fost cultivate câteva populaţii locale (năutul galben de
Moldova, năutul galben de Lovrin etc.) şi a fost creat la Fundulea soiul „Cicero 1” (var.
transcaucazo-lutescens), prin selecţie dintr-o populaţie de Dobrogea, având perioada de
vegetaţie de 91 - 110 zile, boabe galbene şi MMB = 230 - 270 g. Soiul este cultivat din
1973 în toate zonele de cultură a năutului, Puritatea biologică a soiului este menţinută la
I.C.C.P.T. Fundulea.

3.5.1.5. Particularităţi biologice

Năutul are răsărirea hipogeică. Rădăcina este de tipul II, având putere mare de
absorbţie şi solubilizare. Tulpina are 30 - 60 cm înălţime, este muchiată, acoperită cu peri
şi erectă până la maturitate. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu 7 - 17 foliole dinţate,
acoperite cu perişori ce secretă acid oxalic, acid malic etc. Florile sunt dispuse solitar,
având diferite culori şi înflorirea eşalonată (2-3 săptămâni) de la bază spre vârf, iar
polenizarea este autogamă. Păstăile sunt scurte, ovale, galbene-deschis şi acoperite cu
perişori, conţinând l - 3 seminţe. Seminţele au diferite forme, culori şi mărimi.

64
Fig. 3. 4. Nautul

3.5.1. 6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Năutul are cerinţe destul de mari la temperatură, suma de grade fiind de circa
2.000°C. Suportă cel mai uşor seceta dintre leguminoasele pentru boabe. La germinaţie
temperatura minimă este 3 - 4°C. La 6 - 8°C răsare în mai puţin de 10 zile. Ca plantulă
rezistă la -6°C, iar în perioada de vegetaţie cere temperaturi până la 20 - 21°C.
Solul cel mai potrivit pentru năut trebuie să aibă textura mijlocie, să fie bogat în
calciu. Nu reuşeşte pe soluri grele, excesiv de umede, slab aerate. Valorifică, însă, bine
solurile nisipoase şi uşor salinizate.

3.5.1.7. Zona de cultură

Năutul se cultivă în Câmpia Dunării, în Dobrogea, în câmpia de sud a Moldovei şi
în Câmpia de Vest.

4.6. ARAHIDELE
3.6.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

3.6.1.1. Importanţă
Arahidele ocupă locul al 3-lea în producţia mondială de ulei, obţinându-se peste 3
milioane tone ulei anual, cultura situându-se după soia, floarea-soarelui şi înaintea
bumbacului. Uleiul de arahide este folosit în alimentaţie, în industria conservelor, a
margarinei, iar cel depreciat, la săpunuri etc. Uleiul de arahide are o bună valoare
alimentară (are un conţinut bogat în vitamina B1 etc.), însă la o păstrare

65
necorespunzătoare râncezeşte uşor. După extragerea uleiului şrotul şi turtele se folosesc
în prepararea halvalei, ciocolatei etc., iar seminţele întregi se consumă prăjite sau în
diferite preparate culinare. Ca furaj, se folosesc uneori turtele şi şroturile, fiind bogate în
proteină. Tulpinile conţin circa 10% proteine, fiind folosite ca nutreţ grosier.

3.6.1.2. Compoziţie chimicǎ

Din determinări făcute la soiurile cultivate în ţara noastră, conţinutul seminţelor în
grăsimi a fost de 54 - 56%, iar cel proteic de 19 - 21%.
Extragerea uleiului se face la rece sau la cald. Cel extras la rece, deşi cantitativ
mai puţin este de calitate superioară. Făina după presare la rece, conţine încă circa 8%
ulei, 47,6% proteină, 23,0% substanţe extractive neazotate şi 4,8% substanţe minerale.

3.6.1.3. Răspândire
Pe glob, arahidele se cultivă pe 25,5 milioane ha („Production yearbook”, 2001),
suprafaţa cea mai mare fiind în Asia (13,6 milioane ha, din care India 8,2 milioane ha,
China 4,6 milioane ha) şi Africa (8,8 milioane ha). Mare exportatoare de ulei de arahide
este Senegalul, urmat de Nigeria, Sudan etc. Europa cultivă circa 11 mii ha, în ţările
sudice.
La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe restrânse în sudul ţării, de-a lungul Dunării.
3.6.1.4. Sistematică. Soiuri
Arahidele fac parte din tribul Hedysareae, genul Arachis. Specia cultivata, Arachis
hypogaea L., cuprinde două subspecii: ssp. fastigiata Waldr., cu port erect (50 - 70 cm) şi
flori grupate la baza tulpinii principale (cultivată în Brazilia şi coastele Oceanului
Atlantic) şi ssp. procumbens Waldr., cu tulpină târâtoare şi perioada de vegetaţie mai
lungă (cultivată în Peru şi pe coastele Oceanelor Pacific şi Indian).

Fig. 3.5. Cultura de arahide

66
 Arahidele sunt originare din zona tropicală şi subtropicală a Americii de Sud şi
sunt răspândite în zonele cu climat cald.
La noi s-au încercat soiuri timpurii cu cerinţe termice reduse; Velican, Jelud,
Brazilian etc. în prezent, sunt omologate soiurile Tâmbureşti (introdus în cultură în anul
1983), Dăbuleni (din 1997), Viorica (din 1997). Pentru soiurile Dăbuleni şi Viorica,
puritatea biologică este realizată de S.C.C.C.P.N. Dăbuleni.

3.6.1.5. Particularităţi biologice

Arahidele sunt plante anuale, cu rădăcină pivotantă de tipul U, tulpină erectă sau
culcată, frunze paripenate cu 2 perechi de foliole.
Florile apar la 25 - 30 zile de la răsărire, sunt mici, galbene sau portocalii, solitare
sau grupate câte 2 -4 în inflorescenţe. Planta are două -s tipuri de flori: unele ce se
deschid, cu corola vizibilă la polenizare şi altele ce nu se deschid, dispuse la baza tulpinii
şi pe porţiunea subterană, la care polenizarea se face cu floarea închisă.
Fecundaţia este autogamă. După fecundaţie baza ovarului are o creştere rapidă (5 -
20 cm), formând o prelungire - organ numit ginofor. Acesta poartă ovarul şi pătrunde în
sol (circa 10 cm), unde se dezvoltǎ fructul. La florile situate în partea superioarǎ a
tulpinii, la care ginoforul nu ajunge cu ovarul până la sol, fructul nu se dezvoltă. Fructul
(format în sol) se acoperă cu o micoriză ecototrofǎ, care-l protejează de uscăciune.
Fructul este o păstaie indehiscentă, de forma unei gogoşi de vierme de mătase, cu
l - 5 seminţe (reprezentând 65 - 75% din masa fructului). O plantă formează, în condiţiile
ţării noastre, până la 250 de flori şi 25 - 30 de fructe (care reprezintă 5 - 15% din numărul
florilor); în zonele favorabile de cultură, poate forma până la 500 - 700 fructe pe plantă.

3.6.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Arahidele au cerinţe foarte ridicate faţă de căldură. Temperatura minimă de
germinaţie în sol este de 12 - 13°C. înfloresc la 20°C, iar pe perioada de vegetaţie suportă
temperaturi de 35 - 40°C. La o temperatură medie zilnică de 12°C încetează depunerea
substanţelor în bob. În perioada de vegetaţie (120 zile soiurile extratimpurii şi 200 zile
cele târzii), suma de grade este de 30 -40°C sau chiar mai mult. Cerinţele la umiditate
sunt mai mari până la înflorit, în zona subtropicală, cu evaporaţie intensă, se obţin
producţii bune numai dacă în primele trei luni de vegetaţie cad circa 500 mm precipitaţii,
în condiţiile ţării noastre, cu evaporare mai redusă în mai-iunie, sunt suficiente 250 mm.
Ploile abundente reduc regimul termic, scad producţia şi întârzie maturizarea fructelor.
Solurile uşoare sau chiar nisipoase, care permit pătrunderea ginoforilor şi
dezvoltarea fructelor, cu reacţie neutră spre alcalină (pH 6,5 - 7,5), sunt cele mai
favorabile pentru această plantă.
Arahidele se cultivă în zonele tropicale şi subtropicale, însă prin ameliorare s-au
creat soiuri timpurii care se maturizează până aproape de paralela 44° latitudine nordică.
Mai la nord sau mai la sud de zona tropicală fructele rămân mai mici şi mai sărace în ulei.
în ţara noastră arahidele se pot cultiva numai în zonele sudice, cu condiţiile termice cele
mai ridicate (Zimnicea, Turnu Măgurele) şi pe nisipurile din Oltenia (în condiţii de
irigare).

67